12

Zgomotul cheii care întrerupea contactul m-a făcut să mă trezesc din visele mele în care zburam cu viteze supersonice. Ne opriserăm în faţa pompelor de benzină, în luminile orbitoare ale staţiei Power Plus. Din birou ieşi un tânăr în salopetă de mecanic. Avea un picior mai subţire decât celălalt şi purta un pantof ortopedic, dar se deplasa totuşi cu multă rapiditate.

— Eu v-am telefonat mai devreme, zise Sebastian... În legătură cu fiica mea...

— Ah! Înţeleg... Cea care a fugit de acasă?

— Să zicem...

Am ieşit din maşină ca să stau de vorbă cu el.

— Conducea o maşină mică de culoare verde?

— Exact. S-a oprit aici, exact unde vă aflaţi acum, şi mi-a cerut să fac plinul. Avea rezervorul aproape gol.

— Pe ceilalţi i-ai văzut?

— Doar o singură persoană mai era cu ea. Un tip solid cu părul tuns perie. Nu s-a mişcat din maşină până în momentul în care a văzut că telefonează. Trebuie să spun că la început mi-a zis că vrea să meargă la toaletă. Abia după aceea mi-a spus că vrea să dea un telefon interurban. Fiind vorba de o convorbire cu taxă inversă, am rămas lângă ea să-i arăt cum să procedeze. Atunci a apărut tipul şi a obligat-o să plece...

— A brutalizat-o?

— Nu, n-a lovit-o. Şi-a petrecut braţele în jurul ei, iar ea a izbucnit în plâns şi el a dus-o înapoi la maşină. A plătit benzina şi a demarat îndreptându-se spre Santa Teresa.

— N-ai văzut dacă avea cumva vreo armă?

— Nu. Dar fata se comporta de parcă i-ar fi fost frică de el.

— Tipul a spus ceva?

— Doar când s-a repezit în birou. I-a zis că înnebunise de telefona părinţilor, că ei erau cei mai mari duşmani ai ei.

— Eşti un martor preţios. Cum te cheamă?

— Fred Cram.

Tânărul a refuzat dolarul pe care i l-am întins.

— Eşti sigur, am insistat eu, că în maşină nu mai era şi o a treia persoană?

— Nu, nimeni în afară de câine.

— Ce fel de câine?

— N-aş putea să spun, că era în portbagaj. Dar cu siguranţă că unul mare judecând după felul cum respira şi gemea.

— Atunci de unde ştii că era un câine?

— Ea mi-a spus... Doar nu vreţi să spuneţi că era cineva în portbagaj?

— Habar n-am...

Fred Cram mi-a aruncat o privire suspicioasă înainte de a se repezi cu pasul lui inegal spre o hodoroagă de maşină care claxona de zor.

— Dumnezeule! gemu Sebastian după ce am pornit la drum. Prin urmare e adevărat... Trebuie s-o ducem înapoi acasă, Archer.

Nu am considerat util să-i împărtăşesc îndoielile mele.

— Cel mai bun lucru pe care-l poţi face, este să iei legătura cu nevasta dumitale şi să rămâi lângă un telefon. Sandy a încercat să vă telefoneze şi e foarte posibil să mai încerce s-o facă.

A acceptat sugestia mea şi am luat două camere alăturate la un motel situat pe plajă, nu departe de centrul localităţii Santa Teresa. Nimeriserăm acolo în sezon mort şi locul era pustiu. De la fereastra mea, sub lumina rece a stelelor, portul de plăcere se vedea ca o caricatură albă a verii.

Angajatul motelului deschise uşa de comunicare dintre camere şi l-am auzit pe Sebastian liniştindu-şi nevasta la telefon.

— Şi eu te iubesc... îi zise şi el înainte de a închide.

— Cum a primit vestea?

— Nemaipomenit. E minunată.

Dar privirea lui disperată a continuat să rătăcească prin încăperea rece cu pereţi lipsiţi de personalitate. M-am străduit să zâmbesc.

— Mă duc să fac o plimbare. Mă întorc repede.

— Ce-ai de gând să faci?

— Să vizitez câţiva locuitori din zonă.

— Nu crezi că e cam târziu pentru vizite?

— Cu atât mai bine. În felul ăsta sunt sigur că îi găsesc acasă.

M-am întors în camera mea şi am căutat în cartea de telefon numărul lui Henry Langston, educatorul care avusese un conflict cu Davy Spanner. Mi-a răspuns o baby-sitter care mi-a spus că domnul şi doamna Langston erau plecaţi de acasă şi nu se întorceau înainte de miezul nopţii.

Într-o meserie ca a mea coincidenţele nu sunt întâmplătoare. Probabil că nu dintr-o pură coincidenţă îşi luase tălpăşiţa Jack Fleischer, pentru a se întoarce fără îndoială la domiciliul său din Santa Teresa, imediat după agresiunea a cărei victimă fusese Laurel Smith. I-am găsit cu uşurinţă adresa în cartea de telefon: Pine Street, nr. 33.

Pine Street e o stradă mărginită de case burgheze adăpostite la umbra pinilor. Mi-am oprit maşina în faţa unei biserici vechi şi m-am îndreptat pe jos spre numărul 33, cu lanterna în mână. Lumina mai era încă aprinsă în spatele jaluzelelor. Am bătut la uşa de la intrare.

Un pas nesigur s-a apropiat de uşă.

— Ce este? a întrebat o voce de femeie.

— Aş vrea să vorbesc cu domnul Fleischer.

— Nu-i acasă.

Femeia deschise totuşi uşa. Era o blondă între două vârste al cărei machiaj începuse să se dizolve. Răsuflarea îi puţea a gin şi, printr-o ciudată asociere de idei, mi-am zis că semăna destul de bine cu Laurel Smith ca să fie sora ei mai mare...

— Mi se pare că nu vă cunosc?

— Nu. Mai curând eu îl cunosc pe soţul dumneanoastră. Ştiţi unde l-aş putea găsi?

Îşi îndepărtă braţele, arătându-şi corpul trist sub capotul roz.

— Caută-mă!

— E un lucru foarte important. Am venit de la Los Angeles special ca să stau de vorbă cu el.

Mâna ei mă prinse de brat.

— Ia spune-mi, ce-a mai făcut pe-acolo?

— Mi-e teamă că e vorba de ceva confidenţial...

— Mie poţi să-mi spui orice. Sunt nevasta lui... (Mă trase de braţ.) Intră să-ţi ofer un păhărel. Prietenii lui Jack sunt şi prietenii mei...

M-am lăsat tras în salonul mare şi mohorât.

— Ce bei? Eu iau un gin on the rocks.

— Şi eu la fel.

Ieşi târându-şi picioarele şi se întoarse cu două pahare pline cu gin şi cuburi de gheaţă.

— În sănătatea dumitale, am zis sorbind o gură de gin.

Îmi arătă o canapea şi se aşeză şi ea lipită de mine.

— Haide. Începuseşi să-mi spui ce făcea Jack acolo...

— Cred că o anchetă...

Îmi tăie vorba cu un gest plin de nerăbdare.

— Nu te lăsa dus cu preşu’! Şi nu încerca nici să-l acoperi, da? E o femeie la mijloc, nu-i aşa?... Mai are un domiciliu la Los Angeles şi femeia asta s-a întors la el. Asta e, nu?

— Dumneata îl cunoşti mai bine decât mine.

— Auzi vorbă! Suntem căsătoriţi de treizeci de ani, iar vreme de cincisprezece ani n-a făcut decât să alerge după aceeaşi fustă! (Se aplecă spre mine.) Ai văzut-o pe femeia aceea?

— Da, am văzut-o.

— Bun. O să-ţi arăt o fotografie de-a ei, zise ea. Şi ai să-mi spui dacă de ea e vorba.

— De acord. Dacă mă ajuţi să-l găsesc pe Jack.

Femeia începu să se gândească în mod serios la această problemă.

— A plecat în direcţia golfului, spuse ea în cele din urmă. Credeam că va petrece noaptea aici. Dar a făcut un duş, şi-a schimbat hainele, a mâncat în fugă şi pe-aci ţi-e drumul!

— Cam pe unde spre golf?

— Către peninsulă. Înainte de a pleca l-am auzit telefonând la Palo Alto. A rezervat o cameră la motelul Sandman. Asta e tot ce ştiu. Acum nu-mi mai spune nimic, şi ştiu de ce. Aleargă iar după fata aia. (Luminiţa de mai înainte îi revenise în ochi... Dar îşi înecă resentimentul într-o gură de gin.) Stai, să-ţi arăt fotografia.

Ieşi o clipă, apoi se întoarse şi aruncă în faţa mea o fotografie mică.

— Ea e, nu-i aşa?

Era într-adevăr Laurel Smith. Laurel la douăzeci de ani, cu o faţă frumoasă încadrată de păr brunet. Mi-am amintit deodată de faţa ei tumefiată în momentul în care o urcau în ambulanţă şi am simţit abia acum acea senzaţie dureroasă pe care o simţi în faţa distrugerii unui obiect foarte preţios...

— Într-adevăr, s-ar putea să fie ea, am răspuns eu prudent... De unde ai fotografia?

— Am şterpelit-o din portofelul lui Jack în timp ce el era sub duş. A început s-o poarte din nou la el. E o fotografie veche pe care i-a dat-o ea... (Numără pe degete.) Oh! În urmă cu cel puţin cincisprezece ani. Pe vremea aceea o ducea la Rodeo City, pretinzând că era o martoră importantă într-un caz de care se ocupa. Pe naiba! Singurul spectacol scabros la care fusese vreodată martoră a fost cel al lui Jack Fleischer dându-şi pantalonii jos!

Se vedea bine că simţea o bucurie răutăcioasă să-şi înfiereze soţul infidel. Puse la loc fotografia pe masă şi îşi ridică paharul.

— Bea. Să-ţi mai torn un pahar.

M-am ferit s-o refuz. Se duse iar la bucătărie şi, revenind în salon, se lovi de tocul uşii şi vărsă ginul pe mâini. Veni în faţa mea, împleticindu-se, cu privirea tulbure.

— Asta e, Laurel Smith, nu-i aşa? Şi Jack trăieşte cu ea la Los Angeles, nu?

— După ştiinţa mea, trăieşte singur.

— Nu încerca să-mi înşiri gogoşi. Voi, bărbaţii, vă acoperiţi unii pe alţii. Dar văd foarte bine toate lovelele pe care le cheltuieşte pentru ea. A scos peste două mii de dolari din contul nostru în mai puţin de o lună. Iar eu trebuie să-l implor să-mi dea doisprezece dolari ca să mă duc la coafor!... Şi e tot aşa de drăguţă, putoarea?

— Foarte... (Mi-am adunat tot curajul şi mi-am permis un compliment.) De altfel, îţi seamănă ca o soră.

— Toate femeile după care aleargă seamănă cu mine. Dar asta nu mă consolează cu nimic, pentru că totdeauna sunt mai tinere... Ticălosul! Când mă gândesc că cheltuieşte pentru târfa asta banii pe care i-am câştigat cu atâta greutate, şi că atunci când vine acasă are tupeul să declare că a făcut plasamente ca să fim bogaţi până la sfârşitul vieţii!

— Şi nu-ţi spune în ce îi investeşte?

— Dumneata ar trebui să ştii, dacă eşti unul dintre amicii lui!

Îşi ridică din nou paharul şi îl goli. O clipă am avut impresia că o să mi-l arunce în faţă - nu eram bărbatul ei, dar şi eu purtam pantaloni. Ieşi din încăpere cu paharul în mână, târându-şi papucii. Deodată am auzit un zgomot de veselă spartă: spărgea farfuriile în chiuvetă... În fond, era dreptul ei. Am săltat în trecere fotografia numitei Laurel şi am dispărut discret.