28

Am ajuns la Santa Teresa puţin după ora unu a după-amiezii. Am mâncat un sandviş într-o cafenea, nu departe de tribunal, şi, de acolo, m-am dus liniştit pe jos până acasă la Fleischer.

Doamna Fleischer veni să-mi deschidă şi am văzut că, după ce trecuse prin diferite stadii de ebrietate, acum se afla în cel de falsă sobrietate. Purta pe ea o rochie neagră foarte serioasă, avea părul bine pieptănat, iar tremurul mâinilor nu era prea vizibil.

— Poate că nu-ţi mai aminteşti de mine... am început eu. Lucram împreună cu soţul dumitale la cazul Davy Spanner...

— L-a omorât pe Jack, zise ea. Ştiai? Mi-a ucis soţul... (Se aplecă deodată spre mine cu un aer de conspiratoare.) Nu cu dumneata am stat de vorbă serile trecute? Vino să te tratez cu un păhărel.

Am urmat-o fără entuziasm, şi femeia aduse imediat două pahare de gin, amestecat cu puţină apă tonică. Gazda mea îşi goli paharul aproape dintr-o înghiţitură.

— Sunt foarte mulţumită că a murit, mă asigură ea fără cea mai mică bucurie. Asta şi merita... Spune-mi, de vreme ce lucrai cu Jack, probabil că l-ai ajutat să înregistreze acele benzi magnetice.

— Ce benzi magnetice?

— Nu te face că nu ştii. În dimineaţa asta mi-a telefonat un curcan din Los Angeles. Avea un nume polonez... Junkowski, sau cam aşa ceva...

— Janowski.

— Aşa. Voia să ştie dacă nu cumva Jack lăsase nişte benzi magnetice acasă, că ar fi putut să fie importante pentru un caz de omucidere... Laurel a fost şi ea omorâtă. Ştiai?

— Da, am aflat.

— Jack a bătut-o până a murit, nu-i aşa?

— Habar n-am.

— Ba da, ştii. Văd după mutra ta. Haide, cu mine poţi să vorbeşti fără reţinere. Am fost măritată cu bruta aia de Jack vreme de treizeci de ani, aşa că... De ce crezi că m-am apucat de băutură, ai? Pentru că nu mai eram în stare să suport toate ororile pe care a putut să mi le facă...

Îmi mai turnă o porţie de tărie şi se servi şi ea copios.

— Deci, benzile valorează ceva bani? întrebă ea.

M-am hotărât într-o fracţiune de secundă.

— Pentru mine, da.

— Cât?

— O mie de dolari.

— Nu e mare lucru.

— Poliţia n-o să-ţi dea nici un bănuţ. S-ar putea să-ţi dau chiar mai mult. Totul depinde de ce au înregistrat... Le-ai ascultat?

— Nu.

— Unde sunt?

— N-am să-ţi spun. Am nevoie de mai mult de o mie de dolari. Acum când Jack e mort şi îngropat, m-am hotărât să călătoresc. Nu mă ducea niciodată nicăieri. Şi ştii de ce? Ea îl aştepta peste tot pe unde se ducea! Ei bine, acum n-o să-l mai aştepte.

Toastă pentru acest eveniment şi, cu paharul în mână, schiţă un pas de dans pe o muzică auzită numai de ea.

— Niciodată n-aş fi crezut că am s-o plâng într-o zi pe asta! Şi totuşi cred că nici pentru ea n-a fost uşor. Şi după ce i-a făcut câte i-o fi făcut, acum i-a mai şi distrus mutra...

— Chiar crezi că soţul dumitale a făcut asta?

— Nu cunoşti nici măcar jumătate din ororile de care a fost în stare, îmi mărturisi ea, lăsându-se să cadă lângă mine pe canapea... Aş putea să-ţi povestesc lucruri care să te înfioare. Poate că e cumplit ce spun, dar mi-ar fi greu să-l urăsc pe acest băiat petru că i-a zburat creierii... Ai aflat cine era Davy?

— Fiul lui Jasper Blevins şi ai lui Laurel.

— Oh! eşti mai inteligent decât îmi închipuiam... Doar dacă nu cumva ţi-am spus eu seara trecută... Sau cei din ţinut... Toată lumea din Rodeo City îl cunoştea pe Jack şi combinaţiile lui... Dar fiind de la poliţie, nimeni nu putea face nimic împotriva lui. El l-a omorât pe Jasper Blevins şi l-a împins sub tren ca să-i ia nevasta. A pus-o pe Laurel să spună că nu era cadavrul bărbatului ei. Apoi a dus copilul la orfelinat, ca să se poată drăgosti în voie cu ea.

— De unde ştii toate astea?

— O bună parte le-am ghicit. (Îmi făcu şmechereşte cu ochiul, în timp ce celălalt ochi, pe jumătate închis, părea lovit de idioţenie congenitală.) Iar restul l-am aflat de la prietenele mele, nevestele colegilor lui...

— Atunci de ce nu l-au făcut soţii lor să-şi bage minţile în cap?

— Închipuie-ţi că Jack ştia prea multe lucruri. Cunoştea ţinutul ca pe buzunarul lui, şi unde erau cadavre îngropate, şi unde n-ar fi trebuit să fie... Şi apoi, ce-ar fi putut să dovedească, din moment ce Laurel afirma că nu era cadavrul soţului ei? Avea capul făcut terci...

M-am ridicat şi m-am hotărât să plec. Ea a venit după mine până la uşă.

— Şi casetele?

— Le ai?

— Pot să le am.

— Pentru o mie de dolari?

— Nu e destul, repetă ea. Acum sunt văduvă. Trebuie să-mi port singură de grijă.

— Lasă-mă să le ascult. După aceea îţi voi face o ofertă.

— Nu le am aici.

— Unde sunt?

— Ghiceşte!

— Ei bine, păstrează-le! Am să mai trec, sau voi telefona... Îţi aminteşti de numele meu?

— Archer.

Era ceva şi asta. Femeia se întoarse spre crepusculul artificial al salonului cu perdelele trase.