11

Poarta mare de fier a proprietăţii Hackett era larg deschisă. Mă aşteptam să găsesc maşinile poliţiei în faţa casei, dar singura maşină pe care am zărit-o în lumina farurilor era un Mercedes albastru, decapotabil, ultimul model. Un bărbat tânăr, care se asorta cu maşina, a ieşit din casă şi a venit înaintea mea.

— Domnul Archer? Sunt Sidney Marburg.

După ce se prezentă, tânărul îmi strânse viguros mâna. Până la urmă însă, nu era chiar aşa de tânăr. Zâmbetul era probabil de porţelan iar ridurile puteau la fel de bine să fi fost săpate de zâmbet ca şi de necazuri... Ochii lui negri şi înguşti păreau opaci în bătaia luminii.

— Ce s-a întâmplat, domnul Marburg?

— N-aş putea să vă spun exact, fiind şi eu absent în momentul când s-au petrecut faptele. Se pare că Stephen a fost răpit. O fată tânără şi un băiat înarmat cu o carabină l-au răpit cu o maşină.

— Lupe unde era?

— Era aici. Era aici... lungit, cu capul plin de sânge. Băiatul a scos din portbagajul maşinii o carabină cu ţeava retezată cu care l-a ameninţat, în timp ce fata îl lovea în cap cu un ciocan, sau cu un levier.

— Fata a făcut asta?

Sidney încuviinţă cu un semn din cap.

— Şi, lucru cât se poate de ciudat, fata pare să fie una dintre cunoştinţele noastre. Soţia mea vrea să vorbiţi despre acest lucru.

Marburg mă însoţi până la bibliotecă. Nevasta lui stătea sub un lampadar, lângă telefon, cu un revolver aşezat la îndemână. Părea calmă, dar trebui să facă un efort să zâmbească.

— Îţi mulţumesc că ai venit. Sidney e un băiat încântător, dar nu prea are calităţi de om practic. (Se întoarse spre bărbatul ei şi adăugă:) Haide fii drăguţ, du-te să te joci puţin cu picturile tale. Am de vorbit cu domnul Archer.

Marburg ezită un moment, apoi ieşi fără tragere de inimă. M-am aşezat pe scăunelul de piele de lângă fotoliul ei.

— Unde e doamna Hackett? am întrebat.

— Gerda n-a rezistat. I-am dat câteva calmante şi, ostenită de plâns, până la urmă a adormit.

— Prin urmare totul e cum nu se poate mai bine.

— Vrei să spui, cum nu se poate mai prost, asta da!

— Eşti dispus să mă ajuţi să rezolvăm problema asta?

— Sunt deja angajat, i-am răspuns,

— Plătesc bine.

— Cât?

— O sută de mii de dolari.

— E prea mult.

Se uită la mine cu o privire cercetătoare.

— Te-am văzut azi refuzând douăzeci de dolari. Dar încă nimeni n-a refuzat vreodată o sută de mii de dolari.

— E un bluf. Nu-mi faceţi această ofertă decât pentru că vă închipuiţi că sunt complice la o tentativă de estorcare de fonduri. Numai că nu e cazul!

— Atunci cum se face că ştiai despre povestea asta chiar mai înainte ca ea să fi avut loc?

— Am dat din întâmplare peste o dovadă. Au plecat uitând să mai ia şi planul acestei proprietăţi.

— Aceşti doi indivizi sunt periculoşi. I-am văzut. Au intrat direct în salon şi l-au împins pe Stephen în maşina lor. Purtau nişte ochelari negri care îi făceau să semene cu nişte creaturi venite de pe altă planetă.

— I-aţi recunoscut?

— Gerda a recunoscut-o imediat pe fată. A fost invitată aici de mai multe ori. O cheamă Sandra Sebastian.

Îmi părea bine că nu trebuia să mai mint.

— Clientul meu este chiar Keit Sebastian.

— Şi ştia de povestea asta?

— Nu. Ştia doar că fiica lui a fugit de acasă. Dar să nu ne pierdem vremea cu reproşuri sterile. Esenţialul e găsirea domnului Hackett.

— Sunt de acord cu dumneata. Şi oferta mea rămâne valabilă. Ai o sută de mii de dolari dacă mi-l aduci pe Stephen teafăr şi nevătămat.

— Puteţi obţine asta de la poliţie fără să prăpădiţi nici o para.

Doamna Marburg respinse această idee cu un gest al mâinii.

— Nu vreau să apelez la oamenii ăia. Rezolvă cazurile, dar de cele mai multe ori în detrimentul victimei. Vreau ca fiul meu să se întoarcă viu.

— Nu vă pot garanta asta.

— Ştiu, zise ea puţin agasată. Vrei cel puţin să încerci?

Îşi duse mâinile la piept apoi şi le întinse spre mine. Emoţia ei era teatrală şi totodată adevărată.

— Vreau să încerc. Dar rămân la părerea mea că faceţi o greşeală neanunţând poliţia... Oricum, trebuie să-l previn pe Keith Sebastian.

— Nu vad de ce. E angajatul nostru.

— Nu şi în afara orelor de serviciu. Nu uitaţi ca fata lui a dispărut. E la fel de îngrijorat ca şi dumneavoastră.

— Ei bine, îl vom chema aici, hotărî ea întinzând mâna spre telefon.

Formă numărul lui Sebastian şi el răspunse imediat. Probabil că stătea lângă telefon.

— Domnul Sebastian? Ruth Marburg la telefon, mama lui Stephen Hackett. Aş vrea să vă văd... Da, în seara asta. De fapt, imediat... În câte minute puteţi fi aici?... Perfect. Vă aştept peste o jumătate de oră. (Închise şi se uită la mine ceva mai calmată.) Nu credeţi, nu-i aşa, că ar putea fi înţeles cu fiica lui?

— Pot să vă asigur că nu. Sebastian n-are destulă vână-n el, dacă e s-o spunem vulgar. Şi apoi are o adevărată veneraţie pentru fiul dumneavoastră.

— Dacă-i aşa, atunci ce a apucat-o pe copila asta?

— Pare o revoltată împotriva tuturor celor care au mai mult de treizeci de ani. Fiul dumneavoastră constituia o ţintă selectă. Dar asta nu înseamnă neapărat că ea l-a ales. După toate probabilităţile, instigatorul este Davy Spanner.

— Ce vrea? Bani?

— N-am reuşit încă să înţeleg ce urmăreşte. Îl cunoştea personal pe fiul dumneavoastră?

Doamna Marburg scutură din cap.

— Poate că dacă mi-aţi spune ce ştiţi despre el...

I-am povestit pe scurt ce aflasem despre trecutul lui Davy Spanner. Când am terminat, femeia din faţa mea s-a uitat la mine bănuitoare.

— S-ar părea că aproape îl simpatizezi pe băiatul ăsta, zise ea în cele din urmă.

— Aproape, am recunoscut eu, deşi şalele încă mă mai dor destul de tare. Davy Spanner nu e răspunzător pentru ce face.

— Nu-mi servi mie gogoşi de-astea. Îi cunosc eu pe psihopaţii ăştia. Toţi sunt nişte câini care muşcă mâna care îi hrăneşte.

— Cu cine din familie se împrietenise fata?

— Cu mine nu. Cu Gerda, nevasta lui Stephen. Copila pretindea că o interesează limbile străine. Gerda a luat-o sub aripa ei vara trecută. Asta îi va fi învăţătură de minte pentru altă dată, dacă familia va supravieţui în urma acestei tragedii...

Ruth Marburg se ridică, se duse la una din ferestre şi dădu la o parte draperiile. Privirea i se pierdu în depărtare, spre colierul de lumini care sublinia linia malului.

— Nu-mi vine să cred... murmură ea în cele din urmă. Stephen era atât de suspicios. Asta era şi unul dintre motivele pentru care nu avea servitori.

— Dar Lupe?

— Nu se poate spune că e un servitor. E mai curând intendentul domeniului.

— Poate unul dintre prietenii dumneavoastră?

— Nu chiar. Să spunem că avem... relaţii excelente,,.

Zâmbetul care însoţea aceste vorbe ca şi atitudinea pe care o avea deschideau calea tuturor presupunerilor.

— Aş putea vorbi cu Lupe?

— Deocamdată, nu. Se simte foarte rău.

— Voi chema un medic.

Se întoarse brusc şi mă privi în ochi furioasă.

— Ocupă-te de ce te priveşte. Te-am angajat ca să mi-l aduci înapoi pe fiul meu, nimic mai mult.

— Încă nu m-aţi angajat.

— Şi s-ar putea foarte bine să renunţ de a te mai angaja. (Se întoarse spre fereastră.) De ce nu mai vine odată Sebastian?

De parcă ar fi putut-o auzi, maşina puternică a lui Sebastian se ivi pe aleea de pe malul lacului întunecat şi se opri sub proiectoare.

— Ei bine, nu s-ar putea spune că te-ai grăbit! îi zise doamna Marburg în loc de bunvenit.

— Scuzaţi-mă. Dar în momentul în care mă pregăteam să plec am primit un telefon; asta m-a făcut să întârzii. (Sebastian era foarte palid şi ochii îi străluceau de emoţie.) Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— Vino. Am să-ţi spun ce s-a întâmplat. (Intră înaintea noastră în bibliotecă, apoi închise uşa cu un gest teatral.) Scumpa dumitale fiică l-a răpit pe fiul meu.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Că a venit aici cu maşina, cu iubitul ei ascuns în portbagaj. Că i-a tras una în cap intendentului nostru cu un levier. Că l-au aruncat pe Stephen în maşina lor şi că au dispărut.

— Dar e curată nebunie!

— Nu, dragul meu. Lucrurile s-au petrecut chiar aşa cum ţi-am spus. Era aproape cinci şi jumătate după-amiaza. Acum s-a făcut opt. Şi te întreb: ce ai de gând să faci?

— Totul. Sunt gata să fac tot ce doriţi... (Un val de lacrimi îi luă vederea. Sebastian şi le şterse cu dosul mâinii.) Sunteţi... sunteţi sigură că era într-adevăr Sandy?

— Sută la sută. Nora mea o cunoaşte foarte bine. De altfel, domnul Archer practic prezisese ce avea să se întâmple. Şi ăsta e şi motivul pentru care te-am chemat. Vreau ca domnul Archer să-mi aducă fiul înapoi.

— Ceea ce înseamnă, i-am explicat lui Sebastian, că riscăm, eu şi dumneata, să ne aflăm în tabere adverse. Dacă fata dumitale a luat parte la un delict de acest gen, tare mi-e teamă că n-am s-o pot proteja de consecinţele actelor ei.

— Prin urmare, aştept de la dumneata să cooperezi cu domnul Archer, continuă doamna Marburg. De exemplu, dacă afli ceva despre fiica dumitale, trebuie să-i aduci imediat la cunoştinţă.

— Promit, o asigură Sebastian. Mulţumesc... vă mulţumesc că m-aţi încunoştinţat.

Ea îi arătă cu un gest că poate să plece. Apoi se întoarse spre mine.

— Acum când pleci, spune-i te rog soţului meu să-mi aducă un whisky dublu. Sunt obosită moartă.

Se lăsă pe speteaza fotoliului şi tot corpul păru deodată că i se destinde. L-am găsit pe soţul ei în galerie, ocupându-se cu examinarea tablourilor. I-am transmis mesajul.

— Mulţumesc, bătrâne. Şi nu-ţi lua misiunea prea în serios. Dacă Stephen nu mai apare, toate astea vor rămâne lui Ruth şi mie. Iar eu am o slăbiciune pentru tablourile frumoase...

Marburg spusese toate astea pe un ton jumătate glumeţ, jumătate serios. Am ieşit din casă şi l-am găsit pe Sebastian aşteptându-mă în maşina mea. Îşi rosese unghia arătătorului până la sânge.

M-am aşezat la volan.

— Vrei să-mi spui ceva?

— Da... N-am îndrăznit să spun în faţa ei. Telefonul acela pe care l-am primit chiar înainte de plecare... era de la Sandy... Voia să mă duc după ea.

— Unde?

— La Santa Teresa... Dar legătura s-a întrerupt mai înainte de a-mi fi putut spune mai multe. Întrucât convorbirea a fost cu taxă inversă, telefonista n-a putut s-o mai prindă. Sandy sunase de la staţia de benzină Power Plus, chiar înainte de a ajunge la Santa-Teresa... Ni s-a întâmplat de multe ori, în timpul week-end-ului, să ne oprim la acea staţie.

— E mai bine să mă duc acolo cât mai repede.

— Ia-mă şi pe mine, te rog...

— De acord, dar mergem cu maşina mea. Sper că ştii să conduci bine.

Sebastian şi-a lăsat maşina într-o parcare din Malibu. În timp ce eu înghiţeam un sandviş impregnat cu gaze de eşapament, el telefona nevestei lui. După aceea a sunat la staţia de benzină Power Plus din Santa Teresa.

— Au deschis până la miezul nopţii, mă informă el. Şi băiatul de la pompă îşi aminteşte foarte bine de Sandy.

Ceasul meu arăta nouă şi un sfert. Ziua fusese grea şi aveam toate motivele să presupun că mă aşteaptă o noapte albă. M-am urcat pe bancheta din spate a maşinii şi am adormit imediat.