18

Am luat un taxi pentru a mă întoarce la biroul lui Willie Mackey, iar pe drum am cumpărat un ziar. Ştirea dispariţiei lui Stephen Hackett se lăfăia pe prima pagină.

Agentul lui Willie, Bob Levine - un tânăr serios cu părul tuns perie -, spumega de furie. Jack Fleischer părăsise motelul Sandman pentru a se îndrepta spre sud şi îl pierduse pe drumul naţional, dincolo de San José, maşina fostului poliţist fiind mai rapidă decât a lui. Trebui să se stăpânească ca să nu burduşească cu lovituri de picior frumoasele fotolii capitonate în roşu din biroul lui Willie.

— Nu-ţi face sânge rău, i-am zis lui Levine. Ştiu unde locuieşte Fleischer. Îl voi lua de-acolo. Ai face mai bine să mă duci la aeroport... (M-am uitat la ceasul de la mână.) În drum ne putem opri puţin la motel.

Femeia de serviciu făcea curat în camera lui Fleischer. Singurul lucru pe care îl lăsase în coşul de hârtii era chiar ziarul pe care tocmai îl cumpărasem. Dar din el fusese rupt articolul despre răpirea lui Hackett...

Oricare ar fi fost interesele lui Fleischer în acest caz, tot timpul se suprapuneau peste ale mele. Deocamdată avea un uşor avans faţă de mine, şi am socotit în minte timpul maxim de care aş fi putut să dispun la Los Angeles mai înainte ca Fleischer să ajungă cu maşina. Trei ore în care trebuia să rezolv totul.

Prima oră mi-am petrecut-o parcurgând traseul aglomerat de la aeroportul din Los Angeles până la vila lui Sebastian din Woodland Hills. Se făcuse noapte de-a binelea când maşina mea, ambalată la maximum, urcă din greu ultimii metri ai coastei.

În faţa casei lui Sebastian staţiona o maşină a poliţiei din comitatul Los Angeles. Din radio-telefon se auzeau frânturi de cuvinte. Mi-a deschis un poliţist cu un aer sever.

— Aş vrea să vorbesc cu domnul Sebastian.

— Domnul Sebastian e ocupat. Sunteţi avocatul lui?

— Nu.

M-am prezentat.

— Mă duc să văd dacă poate să vă primească, zise tipul închizându-mi uşa în nas.

Uşa mi-a fost deschisă însă imediat chiar de Sebastian, dar poliţistul stătea în spatele lui ca un paznic de închisoare.

— O iau cu ei, zise Sebastian... Au s-o bage la închisoare.

— Nu e o închisoare, îl corectă poliţistul. E o casă de corecţie.

— Nu poţi plăti o cauţiune? l-am întrebat pe Sebastian.

— Sunt de acord să plătesc o cauţiune. Dar nu douăzeci de mii de dolari.

— Într-adevăr, e cam mult.

— Act de violenţă cu tentativă de omor, ăsta e un cap de acuzare grav, zise poliţistul. Şi mai e şi inculparea de răpire...

— Totuna e... Vrei să ne laşi o clipă? Aş vrea să vorbesc singur cu domnul Sebastian.

— Ai spus că nu eşti avocat. Nu ai dreptul să-i dai sfaturi...

— Nici dumneata. Te rog, lasă-ne puţin.

A dispărut din câmpul meu vizual, dar a rămas în preajmă.

— De ce avocat e vorba? l-am întrebat pe Sebastian.

— L-am chemat pe Arnold Bendix, de la Van Nuys. Trebuie să sosească.

— Ei bine, insistă să vină repede. Şi cheamă şi un medic. Trebuie să reuşeşti să convingi justiţia să-ţi lase fata în noaptea asta. Asta îi va acorda avocatului un răgaz suficient ca să meargă la tribunal şi să ceară micşorarea cauţiunii la... zece mii de dolari, de exemplu. Un cauţionar profesionist îţi va da suma în schimbul a o mie de dolari.

— Şi de unde să iau o mie de dolari? zise el înspăimântat de importanţa sumei. Voi fi concediat.

— Du-te la un cămătar. Ăsta e rostul lor. Banii au prea puţină importanţă. Mai înainte de orice trebuie să-i împiedicăm să-ţi ducă fata la închisoare.

După un moment de ezitare, Sebastian ridică receptorul şi îl sună pe doctorul Jeffrey, medicul lui de familie. A trebuit să insiste pentru ca doctorul să vină imediat, şi la fel se întâmplă şi cu avocatul.

Am intrat în salon, escortaţi de poliţist care ne urmărea cu o privire bănuitoare, de parcă toţi ne-am fi pregătit să evadăm. Berenice Sebastian se afla deja acolo, trasă la faţă, dar extrem de elegantă în rochia ei neagră cu bretele. Îi ţinea companie o blondă nostimă, îmbrăcată cu un taior albastru care semăna cu o uniformă.

Blonda se prezentă ca fiind doamna Sherrill, din cadrul serviciului libertate condiţionată. I-am spus că îl cunoşteam bine pe Jake Belsize.

— Am vorbit cu el chiar în după-amiaza asta. Toată întâmplarea l-a dat peste cap. Îşi face mari reproşuri că nu l-a supravegheat mai bine pe Spanner... Am venit aici la sugestia lui. Din păcate, tânăra nu vrea să-mi spună nimic. Am încercat să le explic părinţilor ei că ar fi mult mai bine pentru ea dacă s-ar arăta mai cooperantă.

Sebastian răspunse cu o voce fermă:

— Sandy nu este într-o stare care să-i permită să fie interogată. E la pat şi a trebuit să-i administrăm calmante. Doctorul Jeffrey e pe drum. Iar avocatul meu, Arnold Bendix trebuie să sosească dintr-o clipă în alta.

— Doar n-o să ne petrecem noaptea aici, declară poliţistul. Avem un mandat de aducere şi trebuie să-l executăm.

— Nu, Tom, e mai bine să aşteptăm, îl asigură doamna Sherrill, vom vedea ce va spune medicul.

Poliţistul se aşeză singur într-un colţ şi în cameră se aşternu o tăcere apăsătoare. Ai fi zis că e o veghe funebră.

În cele din urmă sosi şi doctorul Jeffrey, care părea foarte grăbit. Intră la Sandy împreună cu mama ei. Între timp îşi făcu apariţia şi avocatul. Amândoi reuşiră să-i convingă pe poliţist şi pe doamna Sherrill să lase lucrurile aşa cum erau până a doua zi dimineaţă.

L-am condus pe medic până la maşină.

— Pot să-i pun câteva întrebări fetei, doctore?

— Nu mai mult de cinci minute. Are nevoie de odihnă.

— De cât timp o îngrijiţi?

— Trei-patru ani. De când şi-a lăsat medicul pediatru.

— Vara trecută a apelat la îngrijirile doctorului Converse, din Beverly Hills. Ştiaţi?

— Nu, n-am auzit niciodată de acest domn. Pentru ce afecţiune a tratat-o?

— N-a vrut să-mi spună. Dar cred că dumitale ţi-ar spune. Asta ar putea să lămurească puţin lucrurile.

— Crezi? Bine, am să-i dau un telefon.

Poliţistul şi doamna Sherrill au urcat în maşina lor de patrulare şi au plecat în urma doctorului. Berenice Sebastian se uita din prag cum se îndepărtau.

— Domnul fie lăudat, am reuşit să scăpăm în seara asta de ei! Îţi mulţumesc, domnule Archer, pentru iniţiativa dumitale. (Se dădu într-o parte ca să mă lase să intru, închise uşa şi se sprijini de ea, de parcă ar fi vrut să simtă mai bine pulsul nopţii de afară.) Crezi că au să ne-o lase?

— Asta depinde de multe lucruri. Sandy nu e singura vinovată. Poate că de vină sunt şi relaţiile pe care le-aţi avut cu ea.

— Mai curând împotriva lui Keith are ceva.

— Deci un al treilea motiv. Problema asta trebuie s-o revolvaţi între voi. Ce-i reproşează Sandy tatălui ei?

— Nu ştiu... făcu ea, dar îşi feri imediat privirea lăsând capul în jos.

— Nu te cred, doamnă Sebastian. Vrei să-mi arăţi jurnalul intim, al fetei dumitale?

— L-am distrus, aşa cum am mai spus.

Îşi lăsă în jos pleoapele şi le acoperi cu mâna ei fină.

— Aş vrea să ştiu ce era în el ca să-i justifice distrugerea.

— Nu pot să spun. Refuz să mă supun unei astfel de umilinţe...

Încercă să scape. Am făcut un pas într-o parte şi s-a lipit de mine. Am fost invadat de o senzaţie tulbure care mi s-a urcat la cap...

Ca printr-un consimţământ tacit, ne-am despărţit în acelaşi timp. Dar acum între noi intervenise o schimbare, o schimbare care făcea ca totul să devină posibil în relaţia noastră...

— Scuză-mă... murmură ea, fără să precizeze ce gândea.

— E vina mea... N-am terminat. (Totul între noi căpătase acum un sens dublu.) S-ar putea ca Sandy să-mi răspundă la întrebări. Medicul mi-a dat voie să vorbesc cu ea.

— Despre ce?

— Ieri seară a declarat că Davy Spanner căuta un loc unde trăise pe când era copil. Sper să-mi vorbească cu mai multă precizie de acest loc.

— Asta e tot?

— Deocamdată, da.

— Foarte bine. Poţi să-i vorbeşti.

Ne-am despărţit în faţa salonului, unde Sebastian şi avocatul lui discutau despre cauţiune. Uşa de la camera fetei era închisă cu cheia. Mama ei răsuci o dată cheia în broască şi împinse uşor uşa.

— Sandy, eşti trează?

— Ce, credeai că dorm?

— Nu e frumos să-mi răspunzi astfel, îi zise mama ei cu un ton ciudat de nuanţat, de parcă s-ar fi adresat unui redus mintal. Domnul Archer doreşte să-ţi vorbească... Îţi aminteşti de domnul Archer, nu-i aşa?

— Cum aş putea să-l uit?

— Sandy, te rog, redevin-o tu însăţi…

— Dar eu sunt, aşa cum am devenit. Trimite-l pe poliţai.

Se vedea clar că făcea pe grozava, şi că această atitudine îi era dictată de un complex de culpabilitate, de spaima şi de dezgustul de ea însăşi, la care se adăuga un dispreţ agresiv faţă de mama ei.

Stătea în pat, strângând la piept unul dintre animalele din pluş: un prepelicar din catifea brună, cu urechi atârnânde şi o limbuţă roşie. Sandy avea pleoapele grele şi era aprinsă la faţă. Berenice Sebastian se îndepărtă fără zgomot şi m-am aşezat la capătul patului, astfel încât s-o pot privi drept în ochi.

— Bună, Sandy.

— Bună. Au să mă bage la închisoare, declară ea cu un ton neutru. Asta şi vrei, nu-i aşa?

— Ascultă, Sandy. Totul va fi mai bine pentru toată lumea dacă am reuşi să-l găsim pe Davy mai înainte de a-l omorî pe domnul Hackett. Ştii unde s-ar putea afla?

— Nu.

— Mi-ai spus noaptea trecută că Davy căuta un loc unde trăise mai demult. Ştii unde se află acest loc, Sandy?

— Cum aş putea să ştiu, din moment ce nici Davy nu ştia? Ştiu doar că era undeva pe munte, la nord de Santa Teresa. Un fel de fermă, unde trăia înainte de a fi dus la orfelinat.

— Ţi-a descris locul?

— Greu de spus. Casa a ars cu multă vreme în urmă, şi cineva a improvizat un acoperiş numai peste o parte din casă.

— De ce voia atât de mult să se întoarcă acolo, Sandy?

— Nu ştiu. Trăise acolo pe vremuri cu părinţii lui. Şi probabil că îşi închipuie că asolo e paradisul, sau ceva în genul ăsta.

— Laurel Smith era mama lui, nu-i aşa?

— Cred că da. În orice caz, ea aşa zicea. Dar l-a părăsit când era mic de tot. (Sandy respiră adânc.) I-am spus că a fost foarte norocos că nu a avut mamă.

— Ce le reproşezi părinţilor tăi, Sandy?

— Nu vreau să vorbesc d’asta.

— De ce te-ai încurcat în aventura asta cu Davy? Tu nu eşti o fată care să facă aşa ceva.

— Nu mă cunoşti. Am un fond rău.

Voia din nou să facă pe interesanta. Dar era ceva încă şi mai rău: evoluând între umbră şi lumină, mintea ei se răsucea ca o monedă pe care ar fi aruncat-o ea însăşi în aer.

Când am ajuns pe culoar, unde mă aştepta Berenice Sebastian, mi-am dat brusc seama că din camera lui Sandy dispăruse ceva: rama de argint cu fotografia tinerei Heidi Gensler fusese luată...