29

Înainte de a părăsi Santa Teresa l-am sunat pe Langston din cabina unei staţii de benzină. Mi-a răspuns nevasta lui şi probabil că mi-a recunoscut vocea, căci a ei a devenit imediat plină de ostilitate.

— Nu, bărbatul meu nu e acasă, şi asta din cauza dumitale. A plecat din nou în nordul comitatului; vrea să-l salveze pe asasinul acela josnic. Până la urmă o să-l omoare pe el!

Părea gata să facă o criză de nervi. Am încercat s-o calmez, dar n-am reuşit.

— Am o teamă cumplită, gemu ea. Şi asta din cauza dumitale. Dumneata l-ai atras în povestea asta!

— Nu-i adevărat. De ani de zile se simte răspunzător faţă de acest băiat...

— Şi faţă de mine?

— S-a întâmplat ceva? am întrebat-o neliniştit.

— N-am ce să-ţi spun! zise ea cu o voce plină de angoasă. Nu eşti medicul meu.

— Nu vă simţiţi bine, doamnă Langston?

A închis brusc, fără să răspundă. Am fost tentat să mă duc la ea acasă, dar cu siguranţă că asta ar fi înrăutăţit şi mai mult lucrurile.

Am pornit deci pe autostradă în direcţia nord. Corpul meu, începea să se revolte împotriva lipsei de odihnă pe care i-o impuneam.

L-am găsit pe Pennel în biroul lui, ascultând mesajele de la maşinile de patrulare. Era palid şi neras.

— Care e situaţia?

— L-au pierdut, zise el scârbit.

— Unde?

— Greu de spus. Ploaia i-a şters urmele. În nord mai plouă şi acum.

— Asta ce înseamnă?

— Că va trebui să se îndrepte spre coastă. Spre interior nu sunt decât lanţuri muntoase. Iar mai sus de o mie şapte sute de metri ninge. Vom încerca să-l încolţim când va ieşi pe autostradă. Am cerut patrulelor rutiere să ridice baraje.

— Nu crezi că s-ar putea să fi rămas în vale?

— E posibil. În orice caz, profesorul cam asta crede.

— Te referi la Hank Langston?

— Da. N-a vrut să se îndepărteze din preajma fermei Krug. După teoria lui, Spanner e obsedat de acel loc, şi e convins că se va întoarce.

— Iar dumneata eşti de altă părere?

— Exact. N-am văzut vreodată un profesor care să ştie despre ce vorbeşte. Tipii ăştia se ramolesc la creier de câte cărţi citesc...

L-am lăsat cu părerile lui, şi m-am hotărât să văd ce pot să scot de la Mamie Hagedorn, femeia aceea care pe vremuri o adăpostise pe Laurel.

Am traversat strada până la hotelul Rodeo şi am întrebat la recepţie unde locuieşte Mamie Hagedorn.

— Puţin mai sus, pe drumul spre Centerville, într-o casă mare din cărămidă roşie. De altfel, singura din cartier.

Am ieşit din oraş, am trecut pe lângă terenul de rodeo şi am urcat colina. Casa cu pricina, cocoţată pe o ridicătură de pământ domina toată panorama. Timpul era închis, iar oceanul semăna cu o oglindă cu faţa interioară cositorită în care se reflecta cerul acoperit de nori.

Am intrat pe aleea cu pietriş şi am bătut la uşa acelei case mari. Mi-a deschis uşa o servitoare de tip hispanic, cu o uniformă neagră şi pe cap cu o bonetă albă împodobită cu o panglică de catifea neagră.

Mă conduse într-o încăpere mobilată în stil victorian, care mi-a creat impresia că intru cu totul în epoca de la 1900.

Mami Hagedorn completa admirabil această iluzie. Pe jumătate întinsă pe un pat, piciorul ei mic încălţat cu un papuc aurit se legăna deasupra podelei. Purta o rochie foarte sobră cu guler pe gât care îi punea în valoare pieptul rotund. Avea faţa excesiv machiată şi părul - sau peruca - de un roşu deosebit de agresiv. Dar îmi plăcea felul în care zâmbetul îi lumina trăsăturile.

— Haide, ce-ai păţit? Stai jos că Mamie te-ascultă să-i spui tot.

Îşi ridică mâna şi am văzut pe degetul ei strălucind un diamant. M-am aşezat lângă ea.

— Am vorbit ieri seară cu Al Simmons, la Centerville. Mi-a spus că ai cunoscut-o bine pe vremuri pe Laurel Blevins.

— Al vorbeşte mult prea multe, zise ea cu un ton plin de convingere. Dar e adevărat că am cunoscut-o bine pe Laurel. A trăit aici după moartea bărbatului ei.

— Prin urmare bărbatul ei a murit călcat de tren?

— Să ştii că nu sunt sigură. Lucrul ăsta nu a fost niciodată dovedit oficial.

— Şi de ce?

Se agită, vădit stingherită.

— N-aş vrea să spun ceva care să-i aducă necazuri lui Laurel. Totdeauna am ţinut la ea.

— Atunci fără îndoială că vei fi îndurerată aflând că a murit.

— Laurel? Dar e încă o femeie tânără!

— Din păcate, n-a murit de bătrâneţe! Ci în urma loviturilor pe care le-a primit.

— Cerule mare! exclamă bătrâna doamnă. Cine a făcut asta?

— Jack Fleischer e suspectul numărul unu.

— Dar a murit şi el?

— Întocmai. Aşa că ceea ce-mi veţi spune nu va putea să facă necazuri nici unuia dintre ei.

Ea îşi potrivi pe nas ochelarii cu ramă de baga care îi dădură deodată un aer mai sever.

— Dar cine eşti?

M-am prezentat şi i-am povestit tot ce ştiam despre caz, fără să omit numele persoanelor şi locurile unde se petrecuseră faptele.

— I-am cunoscut pe toţi oamenii ăştia, mă asigură ea, începând cu Joe Krug şi cu nevasta lui, Alma. Ah, Joe, ţineam mult la el. Era un bărbat frumos. Dar Alma era bigotă în draci. Joe mă vizita deseori - aveam o casă cu fetiţe la Rodeo City, dacă nu ştiai - şi Alma nu m-a iertat niciodată că l-am abătut de pe drumul cel bun. Cred că din cauza mea a făcut în aşa fel încât să plece să se instaleze lângă Los Angeles... Doamne, când te gândeşti că au trecut patruzeci de ani de atunci! Ce s-a întâmplat cu Joe?

— El a murit. Dar Alma încă mai trăieşte.

— Ah, Joe era un tip cumsecade, însă cât a fost aici nu a avut niciodată noroc. Dar am auzit că şansa i-a surâs după ce s-a instalat la Los Angeles.

— Ce fel de şansă?

— E vorba de bani, fireşte. Despre ce altceva poate fi vorba? A găsit de lucru la o societate mare, şi şi-a măritat fata, pe Henrietta, cu marele patron... Fata mai fusese o dată măritată cu un anume Albert Blevins. Adică tatăl lui Jasper Blevins, cel care se căsătorise cu Laurel, biata de ea...

— Cine l-a omorât pe Jasper, doamnă Hagedorn?

— Nu sunt sigură... (Îmi aruncă o privire lungă plină de şiretenie.) Dacă-ţi spun tot ce ştiu, ce-ai să faci?

— Voi cere redeschiderea dosarului ca să se facă puţină lumină.

Zâmbi cu tristeţe.

— De ce nu laşi morţii să se odihnească în pace?

— Pentru că au fost deja prea mulţi în cazul ăsta, Mamie... (M-am aplecat spre ea şi am întrebat-o încetişor:) Laurel l-a ucis pe Jasper? Sau Jack Fleischer?

— Pentru că Laurel e moartă, şi Jack la fel, acum pot să-ţi spun: Laurel l-a omorât. Ea l-a omorât pe Jasper Blevins şi i-a sfărâmat capul cu latul unui topor. Jack Fleischer s-a debarasat de cadavru aruncându-l sub roţile trenului. Şi a făcut în aşa fel încât să pară un accident, a cărui victimă nu a putut fi identificată.

— De unde ştii toate astea?

— Le-am aflat chiar de la Laurel. Înainte de a pleca de-aici. Eu şi Laurel eram apropiate ca o mamă cu fiica ei. Mi-a spus pentru ce l-a ucis şi nu am învinuit-o nici un moment. Cu un singur lucru n-am fost de acord. Nu mi-a plăcut că şi-a părăsit copilul. Dar nu se putea încurca cu un copil dacă voia să facă ceva în viaţă aşa cum a făcut. Copilul o stingherea.

— Până la urmă însă s-a întors la el, am zis eu. Dar deja era prea târziu pentru amândoi.

— Crezi să fiul ei a omorât-o?

— Până acum n-am crezut asta. Nu avea nici un mobil. Dar dacă a aflat că ea i-a omorât tatăl...

— Nu i-a omorât tatăl.

— Nu mi-ai spus adineauri că ea şi-a omorât soţul?

— Pe soţul ei, da. Dar nu el era tatăl copilului.

— Atunci cine?

— Un tip foarte bogat din Texas. O lăsase gravidă pe Laurel de pe vremea când fata trăia acolo. Familia celui care îi făcuse copilul i-a dat ceva bani şi a expediat-o în California. Jasper a luat-o de nevastă pentru banii ei, dar niciodată nu a avut cu ea relaţii... normale. Iar eu n-am putut niciodată să respect un bărbat care nu se poartă normal cu nevasta lui...

— De unde ştii toate astea? am întrebat-o eu uimit.

— Laurel mi-a spus totul după ce l-a omorât. O obliga la nişte lucruri pe care o femeie demnă de acest nume nu le poate tolera. De asta l-a omorât, şi eu i-am dat dreptate.