6

Am pus resturile mutilate ale carabinei în portbagajul maşinii şi m-am dus la biroul meu de pe Sunset, de unde l-am sunat pe Jake Belsize.

Belsize îşi amintea de mine. Se arătă imediat de acord să luăm masa împreună într-un restaurant din cartierul South Broadway, destul de aproape de biroul lui.

Mă aştepta într-unul din separeuri. Nu-l mai văzusem pe Jake de câţiva ani. Aproape că albise de tot şi, în jurul gurii, nişte riduri adânci aminteau de acele suprafeţe de argilă fisurate din jurul puţurilor de apă din deşert.

„Meniul de afaceri” de un dolar s-a dovedit a fi un sandviş cu carne de vită caldă servită cu cartofi prăjiţi şi o cafea. După ce chelneriţa luă comanda, Jake mă întrebă, cu o voce care răsună mai tare decât vacarmul din restaurant:

— N-ai fost prea explicit la telefon. Ce-a făcut iar Davy?

— Acte de violenţă calificate. Mi-a burduşit şalele cu lovituri de picior.

Jake făcea parte dintre acei oameni cumsecade care nu pot să nu pună totul la inimă.

— Doar n-ai să depui plângere împotriva lui? zise el alarmat.

— Aş putea s-o fac. Dar s-a făcut vinovat şi de alte delicte mult mai grave. Nu pot să dau nume pentru că nu vrea clientul meu. Fiica lui, elevă de liceu, n-a mai dat pe-acasă de o zi şi-o noapte... O noapte pe care a petrecut-o cu Davy, în apartamentul lui.

— Acum unde sunt?

— Când i-am pierdut din vedere, erau în maşina fetei, pe autostrada de pe marginea oceanului, şi se îndreptau spre Malibu.

— Câţi ani are fata?

— Şaptesprezece. N-am văzut-o decât două minute dar pare o fată ca lumea. S-ar părea că e a doua ei experienţă sexuală. Prima era s-o împingă la sinucidere, după spusele unei prietene de-a ei. De data asta ar putea să fie şi mai rău. S-ar putea să mă înşel, dar impresia mea e că această fată şi Davy vor să vadă dacă sunt în stare să comită un act dintre cele mai grave.

— La ce gen de delict te gândeşti?

— Tu trebuie să-mi spui asta. Davy e omul tău.

— Uite cum o iei! Nu pot să fiu umbra lui. Mai am încă o sută cincizeci ca el de supravegheat.

— Nimeni nu se gândeşte să-ţi aducă vreo vină. Nu-ţi cer decât părerea ta profesională despre Davy. Îţi dă impresia că ar putea să atenteze la viaţa aproapelui său?

— Până acum n-a mai făcut asta, dar e în stare. E un paranoic. Când se simte ameninţat, sau respins, nu se mai poate stăpâni. Într-o zi, în biroul meu, chiar a sărit la mine. Totuşi mi-am menţinut cererea de a fi pus în libertate supravegheată.

— S-ar zice că eşti foarte încrezător!

Chelneriţa ne-a adus comanda şi am început să mănânc. Belsize însă s-a mulţumit să ciugulească puţin, de parcă tot ce-i spusesem i-ar fi tăiat pofta de mâncare. Până la urmă şi-a împins într-o parte farfuria.

— Ce vrei exact de la mine? întrebă el.

— Să mai răspunzi la câteva întrebări. Dacă ai o părere aşa de bună despre Davy, de ce l-ai lăsat să fie condamnat la şase luni de închisoare?

— Pentru că era necesar, pentru binele lui. Fura maşini, aşa, instinctiv, probabil de ani de zile.

— Pentru a le revinde?

— Nu. Doar le „împrumuta”. A recunoscut că a făcut deja turul statului cu ultimile. Mi-a spus că era în căutarea părinţilor lui, a adevăraţilor lui părinţi, l-am crezut. Asta m-a costat trimiterea lui la închisoare, dar am crezut că şase luni de viaţă normală, organizată, îi va da o şansă să se potolească, să devină adult...

— Rezultatul ţi-a justificat speranţele?

— Într-un sens, da. Şi-a terminat studiile secundare şi a citit enorm. Mai are însă multe probleme de rezolvat.

— Probleme psihologice?

— E un băiat care nu a avut niciodată nimic sau pe cineva care să-i aparţină în exclusivitate, rezumă Belsize. Am crezut că un psihiatru ar putea să-l ajute, dar cel care l-a examinat nu mi-a dat nici o speranţă.

— Pentru că e mai mult sau mai puţin psihopat, nu-i aşa?

— Nu am obiceiul să trec cu fermitate tinerii în nişte categorii prea precise. Adolescenţa lor e bântuită uneori de furtuni. I-am văzut trecând prin toate formele de anomalii psihologice şi devenind, după furtună, diferiţi şi mai buni.

— Asta când n-au devenit diferiţi şi mai răi.

— Eşti cinic, domnule Archer.

— Nu. Eu sunt unul dintre aceia pe care viaţa i-a făcut diferiţi şi mai buni: m-am angajat în tabăra jandarmilor în loc să trec în cea a hoţilor... (Un zâmbet palid încreţi faţa lui Belsize.) Ca să ne întoarcem la Davy, aş vrea să te întreb dacă ai vreo idee despre locul unde s-ar fi putut duce?

— Habar n-am. Ai vorbit cu patroana lui?

— Laurel Smith? Da, am vorbit. Cum l-a cunoscut?

— I-a propus o muncă cu program redus, prin intermediul serviciilor noastre, când a ieşit de la închisoare. Cam acum vreo două luni.

— Îl cunoştea dinainte?

— Nu cred. Părerea mea e că această persoană vrea pur şi simplu să-i ajute pe oameni, pentru că aşa e firea ei. De altfel, am impresia că şi ea ar fi avut pe vremuri unele necazuri.

— Ce te face să crezi asta?

— Am primit o cerere de informaţii în privinţa ei, de la biroul şerifului din Santa Teresa. Cam chiar în momentul când Davy ieşea din închisoare.

— O cerere oficială?

— Semi-oficială. Unul dintre oamenii şerifului, un tip pe nume Fleischer, a venit la mine la birou. Voia să-i dau toate informaţiile posibile despre Laurel Smith şi despre Davy. Nu i-am spus mare lucru. La drept vorbind, nu mi-a părut prea simpatic, şi a refuzat să-mi spună pentru ce avea nevoie de aceste informaţii.

— Ai căutat să vezi dacă nu cumva Laurel Smith are cazier juridic?

— Nu mi s-a părut necesar.

— Eu în locul dumitale aş face-o... Unde locuia Davy înainte de a ajunge la închisoare?

— Timp de un an-doi a trăit singur, după ce şi-a abandonat studiile. Vara trăia pe plajă, iarna meşterea câte ceva pe ici, pe colo...

— Şi mai înainte?

— Trăia la părinţii lui adoptivi. Domnul şi doamna Edward Spanner. De altfel a luat numele lor.

— Unde aş putea găsi familia Spanner?

— Locuieşte la West Los Angeles. Vei găsi adresa în cartea de telefon.

Chelneriţa ne aduse nota de plată şi Belsize se ridică să plece.