4

Am părăsit Sepulveda în dreptul bulevardului Sunset, am mers spre sud până în cartierul afacerilor din Pacific Palisades, apoi am făcut la stânga pe Chautauqua. Reşedinţa Laurel se afla pe Elder Street, o stradă înclinată care cobora în pantă domoală spre ocean.

Era una din casele cele mai mici care se construiseră recent în cartier. Mi-am oprit maşina lângă trotuar şi am intrat în curte.

Apa piscinei scânteia în lumina soarelui. Arbuştii din grădină erau tunşi cu grijă, iar florile purpurii de hibiscus contrastau plăcut cu frunzele verzi.

O femeie potrivită cu acel decor ieşi dintr-unul din apartamentele de la parter. Sub capotul viu colorat, portocaliu pe fond negru, corpul ei se ondula ca cel al unei femei care se ştia observată. Părul vopsit roşu adăuga o notă de vulgaritate feţei frumoase. Avea nişte picioare bronzate şi bine făcute şi era desculţă.

Cu o voce plăcută, femeia cu picioarele goale mă întrebă despre scopul vizitei mele.

— Sunteţi proprietara?

— Exact, sunt doamna Smith. Dar deocamdată nu am nimic liber.

M-am prezentat.

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, dacă asta nu vă deranjează prea tare.

— Despre ce?

— Despre unul dintre angajaţii dumneavoastră, Davy Spanner.

— N-aţi putea să-l mai lăsaţi şi-n pace? replică ea imediat bănuitoare.

— N-am mai dat niciodată ochii cu el, i-am atras eu atenţia.

— Nu, dar sunteţi de la poliţie. Dacă o să-l tot hăituiţi aşa, până la urmă o să-l aduceţi la capătul răbdărilor. Poate că asta vreţi?

— Nu. Şi nu sunt de la poliţie.

— Atunci sunteţi unul dintre cei care se ocupă de libertatea supravegheată. Pentru mine e acelaşi lucru... Davy Spanner e un băiat de treabă. Ce aveţi cu el?

— Doar să-i pun câteva întrebări.

— Atunci puneţi-mi-le mie.

— De acord. O cunoaşteţi pe Sandy Sebastian?

— Da. E o puştoaică drăguţă.

— E aici?

— Locuieşte la părinţii ei, undeva prin vale.

— De ieri dimineaţă nu s-a mai întors acasă. A venit cumva aici?

— Nu cred.

— Dar Davy?

— Încă nu l-am văzut în dimineaţa asta. Abia m-am sculat.

— Sunt detectiv particular şi tatăl fetei a făcut apel la serviciile mele. Cred că ar fi mai bine pentru dumneavoastră să mă lăsaţi să vorbesc cu Davy.

— Mă duc să-i vorbesc chiar eu. Nu e nevoie să-l faceţi să fugă.

Mă însoţi până la un mic apartament care dădea spre partea din spate a clădirii, de lângă intrarea garajelor. Pe o carte de vizită prinsă pe uşă se putea citi „David Spanner” şi mi-am dat seama imediat că numele fusese scris de aceeaşi mână care scrisese versurile căzute din cartea aflată în cameră la Sandy...

Doamna Smith bătu încet la uşă şi, neprimind răspuns strigă:

— Davy?

Am auzit în spatele uşii vocile unui băiat şi al unei fete. Inima a început să-mi bată cu putere fără nici un motiv. Câţiva paşi uşori şi uşa se deschise.

Davy nu era mai înalt decât mine, dar era atât de voinic încât umplea tot cadrul uşii. Sub tricoul negru se putea vedea mişcarea muşchilor. Părul blond şi faţa îţi creau impresia de ceva neterminat. Soarele îl făcu să-şi închidă pe jumătate ochii.

— Aveţi treabă cu mine?

— Iubita ta e aici, Davy?

Mi s-a părut că disting în tonul doamnei Smith o nuanţă de gelozie.

— Şi ce?

— Acest om spune că a dispărut.

— N-a dispărut, pentru că se află aici. (Spuse asta cu o voce neutră, de parcă n-ar fi vrut să-şi dezvăluie sentimentele.) Cu siguranţă că tatăl ei v-a trimis, adăugă el adresându-mi-se mie de data asta.

— Întocmai.

— Ei bine, duceţi-vă şi spuneţi-i că ne aflăm în a doua jumătate a secolului XX. Pe vremuri, părinţii poate că aveau spor să-şi încuie fetele în casă, dar chestia asta nu mai ţine de un car de vreme. Duceţi-vă şi spuneţi-i asta din partea mea babacului ei!

— Domnul Sebastian nu e un om bătrân. Dar a început tare mult să arate ca un bătrân în ultimele douăzeci şi patru de ore.

— Cu atât mai bine. Sper să plesnească cât mai repede. Şi Sandy speră la fel.

— Pot să-i vorbesc?

— Vă dau exact un minut... Lasă-ne singuri un moment, adăugă el adresându-se proprietăresei.

Ne vorbea cu un ton autoritar care aproape că făcea parte dintr-o psihoză. Fără îndoială că femeia îşi dădu seama de asta, căci se îndepărtă fără să discute. În timp ce doamna Smith se ducea să se aşeze pe marginea piscinei, m-am întrebat care să fie natura exactă a relaţiilor dintre ei.

Fără să se mişte din cadrul uşii, tânărul se întoarse şi strigă:

— Sandy! Ia vino o clipă.

Fata veni până la uşă, cu ochii ascunşi în spatele unor ochelari negri care anulau orice expresie a feţei. Ca şi Davy, Sandy purta şi ea un tricou negru. Aplecată peste el, îşi oferea corpul cu acea lipsă totală de pudoare de care sunt capabile numai fetele foarte tinere. Avea faţa palidă şi abia mişca buzele atunci când vorbea.

— Cred că nu vă cunosc.

— Mama ta m-a trimis...

— Ca să mă aduceţi înapoi acasă?

— Bineînţeles, părinţii tăi ar vrea să ştie ce proiecte ai. Dacă totuşi ai aşa ceva.

— Ei bine, spune-le că nu pierd nimic dacă mai aşteaptă.

Nu părea furioasă în sensul obişnuit al cuvântului. În spatele ochelarilor fumurii, ochii ei păreau că privesc mai curând la Davy decât la mine.

Un fel de pasiune părea să le unească pe cele două fiinţe, dar din ea se degaja un miros de pucioasă, ca de la un foc aprins într-un loc nepotrivit de nişte copii care se joacă cu chibriturile...

— Mama ta e foarte nefericită pentru că ai plecat de-acasă, am zis eu neştiind ce argument să întrebuinţez.

— Ei bine, încă o să mai fie.

— E o ameninţare?

— Bineînţeles. Şi ăsta nu e decât începutul, ascultaţi la mine.

Davy îi impuse tăcerea cu un semn din cap.

— Nici o vorbă. Minutul a trecut, zise el uitându-se ostentativ la ceasul de la mână. La revedere.

— Am să-ţi cer să-mi mai acorzi unul, adică două... Poate eşti de acord să-ţi scoţi ochelarii, domnişoară Sebastian, ca să-ţi pot vedea faţa...

Îşi ridică ochelarii cu amândouă mâinile. Avea o privire febrilă şi tulbure.

— Puneţi-i la loc, îi ordonă Davy.

Ea îl ascultă.

— Eu dau ordine aici, rândunica mea, nimeni altul. (Se întoarse spre mine.) Iar dumneata într-un minut să nu mai fii aici. E un ordin.

— Eşti încă prea tânăr, băiete, ca să dai ordine oricui. Iar de aici nu plec decât împreună cu domnişoara Sebastian.

— Ah, aşa crezi? (O împinse pe fată înăuntru şi închise uşa.) N-o să mai pună piciorul în închisoarea aia.

— Şi totuşi ar fi mai bine pentru ea decât să se compromită cu un psihopat de soiul tău.

— Nu sunt un psihopat!

Ca o dovadă a afirmaţiilor sale, tânărul încercă să mă lovească cu dreapta, lovitură pe care am reuşit să o eschivez. Dar aproape imediat urmă un croşeu de stânga care mă lovi într-o parte a gâtului. Am căzut pe spate în grădină, în timp ce mi se părea că cerul se răstoarnă peste mine. Mi-am agăţat tocul de bordura de ciment a piscinei şi partea din spate a capului meu a intrat cu brutalitate în contact cu betonul.

Silueta lui Davy îmi acoperi deodată cerul. Îmi trase două lovituri de picior în şale. Am reuşit să mă ridic în picioare şi m-am dus la el. Dar a te măsura cu el ori cu un urs, tot una era. Mă ridică pur şi simplu de la pământ.

— Gata, Davy, potoleşte-te! zise doamna Smith, cu tonul cu care s-ar fi adresat unui animal încă pe jumătate sălbatic. Vrei să te întorci la închisoare?

Tânărul încremeni, strângându-mă totuşi mai departe, gata să-mi taie răsuflarea. Roşcata se îndreptă spre un robinet la care era fixat un furtun şi îndreptă jetul de apă spre Davy. O parte din apă mă stropi pe mine.

— Dă-i drumul!

Davy mă lăsă să cad din braţele lui.

— Iar tu ai face mai bine s-o ştergi, provocatorule! adăugă ea la adresa mea.

Era insultă cu ultragiu, dar i-am dat totuşi ascultare. N-am plecat prea departe: până la cotitură unde-mi lăsasem maşina. Am dat ocol grupului de case şi mi-am oprit din nou maşina pe aceeaşi stradă în pantă, dar ceva mai sus de reşedinţa Laurel. De aici nu puteam să urmăresc ce se petrece în curte, dar era foarte vizibilă intrarea garajului.

Am aşteptat aşa vreo jumătate de oră. Orgoliul meu rănit începea să se potolească, dar nu la fel stăteau lucrurile şi cu spatele, care mă durea rău de tot.

Strada respectivă purta numele de Los Baños. Era o stradă rezidenţială. De o parte şi de alta a ei se etajau proprietăţi recent construite pe flancul colinei. Fiecare se străduia să fie diferită de celelalte. Astfel, faţada celei care se afla chiar în faţa mea, de cealaltă parte a drumului, şi avea perdelele lăsate, era împodobită cu o bucată de stâncă vulcanică de trei metri. Pe alee staţiona un automobil Couguar.

Un bărbat cu o haină scurtă de piele ieşi din casă, deschise portbagajul maşinii şi scoase de acolo un disc mic şi plat care avu darul să-mi trezească atenţia. Ai fi zis că e o bandă de înregistrat. Bărbatul remarcă interesul meu şi băgă obiectul în buzunarul hainei.

Apoi, brusc, traversă strada în direcţia mea. Era un tip masiv, cu o chelie pătată. Avea o faţă moale şi zâmbitoare, iar ochii mici, vioi şi duri luceau ca nişte pietre preţioase într-o strachină de smântână.

— Locuiţi pe-aici? mă întrebă el.

— Să zicem că... mă documentez...

— Nouă pe-aici nu ne plac spionii. Te sfătuiesc s-o ştergi.

Nevrând să atrag atenţia, i-am dat ascultare, nu mai înainte de a-mi întipări în memorie numărul maşinii, cât şi cel al casei: 702.

De data asta şansa mi-a surâs. Abia demarasem când o maşină mică de un verde deschis ieşi cu spatele din garajul reşedinţei Laurel. În timp ce cobora colina în direcţia şoselei de pe malul oceanului, am văzut că Sandy conducea şi că Davy stătea pe scaunul de lângă ea. M-am ţinut după ei. Au făcut la dreapta în dreptul autostrăzii, au trecut pe galben la semaforul de la capătul bulevardului Sunset şi m-au lăsat la semaforul roşu.

Am gonit până la Malibu, încercând să le dau de urmă. Dar norocul mă părăsise. Nu-mi mai rămânea decât să mă întorc la reşedinţa Laurel.