16

La opt am sărit jos din pat. Era încă prea devreme, dar stomacul meu scotea strigăte disperate de foame. Am ieşit şi mi-am adjudecat un mic dejun copios compus din jambon fript, două ochiuri, o grămadă de tartine cu unt, cărora li s-au adăugat, ca să fie masa bogată, câteva clătite groase de un dolar, cu sirop de căpşuni, şi câteva ceşti cu cafea.

Acum mă simţeam suficient de fortificat ca să dau ochii cu doamna Marburg. Fără să mă mai obosesc să mă anunţ la telefon, m-am suit în maşină şi am pornit spre proprietatea lui Hackett. Poarta de fier era deschisă şi am avut impresia că retrăiesc pentru a doua oară acelaşi moment, conducându-mi maşina pe malul lacului artificial, unde raţele sălbatice tot nu reapăruseră.

Un Cadillac, al cărui geam era împodobit cu un caduceu, se afla oprit în faţa terasei. În momentul acela tocmai ieşea din casă un bărbat cu o înfăţişare juvenilă, cu o privire inteligentă şi părul cărunt.

— Sunt doctorul Converse. Sunteţi de la poliţie?

— Nu. Detectiv particular. Lucrez pentru doamna Marburg.

— Nu mi-a vorbit de dumneata... (Închise portiera înainte de a întreba:) Ce-a păţit în fond domnul Hackett?

— Doamna Marburg nu v-a spus nimic?

— Pare dărâmată rău, dar cred că va putea să se descurce încercând să nu se afle cele întâmplate. Au apucat-o toate pandaliile când i-am spus să cheme poliţia.

— În fond, ce are împotriva poliţiei?

— Şi-a băgat în cap că acei oameni sunt corupţi şi incompetenţi. De altfel, are motivele ei, după cele întâmplate primului ei soţ...

— Şi ce i s-a întâmplat?

— Credeam că ştiţi. A fost împuşcat pe plajă, acum vreo cincisprezece ani... Nu cunosc toate detaliile, dar cred că ucigaşul nu a fost prins niciodată... Ca să ne întoarcem la cazul nostru, i-am explicat doamnei Marburg că legea obligă practicienii şi spitalele să declare toate cazurile de indivizi grav răniţi care apelează la îngrijirile lor.

— E vorba de Lupe?

— Da. Am chemat o ambulanţă şi îl duc la spital.

— Are o rană gravă?

— N-aş putea să spun. Sunt generalist, nu frenolog. Traumatismele craniene pot să rezerve totdeauna surprize. L-am dat în grija unui specialist foarte competent, doctorul Sunderland, de la St. John's Hospital.

— Lupe e conştient?

— Da. Dar nu vrea să vorbească... Ştii cine l-a lovit în cap?

— O fată de şaptesprezece ani, Sandy Sebastian. Probabil că lui Lupe îi e ruşine să mărturisească.

— Sandy Sebastian? Dar e o fată de familie bună. Am cunoscut-o, profesional. Acum câteva luni... Dar tot nu mi-aţi spus ce i s-a întâmplat domnului Hackett. Puteţi să-mi vorbiţi fără reţinere. Sunt medicul lui. A fost şi el rănit?

— Nu. A fost răpit.

— Pentru răscumpărare?

— Nu. Aşa, de plăcere, după toate probabilităţile… Apropo, am reuşit s-o aduc înapoi acasă pe Sandy noaptea trecută. Dar cred că starea ei mentală e destul de tristă şi nu i-ar strica dacă ar examina-o un medic. De vreme ce sunteţi medicul ei...

— Nici vorbă... (Doctorul Converse se îndepărtase brusc de parcă aş fi fost un periculos purtător de germeni.) Nu am consultat-o decât o singură dată, vara trecută, atât şi nimic mai mult. Nu pot cu de la mine putere să-i forţez uşa şi să-i impun îngrijirile mele.

— Asta e clar... Pentru ce boală aţi tratat-o vara trecută?

— Secretul profesional mă opreşte să vă spun.

Între noi se instalase neîncrederea.

Am găsit-o pe doamna Marburg în salon, aşezată într-un şezlong, cu spatele la fereastră, cu cearcăne mari la ochi. Rămăsese cu aceleaşi haine pe ea.

— N-ai reuşit, nu-i aşa? mă întrebă ea cu o voce răguşită.

— Nu. Aţi putut să dormiţi puţin?

— N-am închis ochii toată noaptea. Iar când am reuşit să-l găsesc pe doctorul Converse, imediat a insistat să anunţ poliţia.

— Şi eu cred că ar fi o idee bună. Poliţia dispune de un nou sistem de computere care permite găsirea unei maşini în orice colţ al statului. Şi cea mai bună şansă a noastră e tot localizarea maşinii lui Sebastian.

— Aş fi vrut să nu-l fi cunoscut niciodată pe acest tip şi pe dezmăţata lui de fată! şuieră ea printre dinţi.

— Pe ea am găsit-o, dacă asta poate să vă consoleze.

— Unde e? Ai fi putut să mi-o aduci! Ai întrebat-o? Pentru ce-a făcut-o?

— Răutate gratuită, după cât pot să-mi dai seama. A făcut-o ca să-şi rănească tatăl... Fiul dumneavoastră s-a certat cumva cu ea?

— Nici vorbă. Stephen s-a purtat totdeauna frumos cu ea. Dar cel mai legată era de Gerda, nora mea.

— Doamnă Marburg, înţelegeţi că nu puteţi sta trează la infinit şi nici nu puteţi face totul singură, am reluat eu. Lucrurile pot dura multă vreme. Sau să se termine prost.

Se aplecă spre mine.

— Stephen a murit?

— Este o posibilitate pe care trebuie s-o avem în vedere. Spanner nu e un glumeţ. Ba chiar pare mânat de intenţii criminale.

— De unde şţii? mă întrebă ea iritată. Vrei să mă sperii, nu-i aşa, ca să mă faci să cooperez cu poliţia?

— Bine. Am să vă înşir faptele aşa cum s-au petrecut, ca să puteţi lua o hotărâre în cunoştinţă de cauză. În cursul acestei nopţi, Spanner l-a culcat pe fiul dumneavoastră, legat fedeleş, pe o cale ferată, cu intenţia de a-l lăsa să fie călcat de un tren de marfă,

— Un tren de marfă? repetă ea făcând ochii mari de uimire.

— Poate să vi se pară o nebunie, dar ăsta e adevărul. Fata a asistat la toată scena. S-a speriat şi a fugit.

— Ce s-a întâmplat cu Stephen?

— Spanner s-a răzgândit când a văzut că fata a fugit. Dar nimic nu-l împiedică s-o ia de la capăt. În California nu ducem lipsă nici de căi ferate, nici de trenuri de marfă...

— Dar ce vrea de la noi?

— Mă îndoiesc că vă va spune, chiar dacă l-aţi întreba. Se pare că face toate astea împins de o amintire din copilărie.

— Aş! Toată chestia asta e psihologie ieftină!

— Nu cred. Am avut o discuţie în această privinţă cu consilierul şcolar pe care l-a avut Davy Spanner la Santa Teresa. Tatăl lui a fost călcat de un tren, chiar în locul acela, pe când el avea numai trei ani. Şi Davy a asistat la această scenă cumplită.

— Unde se află locul acela?

— În partea de nord a comitatului Santa Teresa, lângă Rodeo City.

— Nu cunosc regiunea.

— Nici eu. Dar se poate foarte bine să fi părăsit statul, şi acum să se afle în Nevada sau în Arizona. Vedeţi bine că aveţi tot interesul să anunţaţi poliţia.

— Nu am avut deloc noroc până acum cu poliţia locală.

— Vă referiţi la moartea soţului?

— Cine ţi-a spus?

— Din păcate, am aflat de la altcineva, şi e păcat, că s-ar putea să existe o legătură între moartea soţului şi răpirea fiului.

— Nu văd cum. Davy Spanner probabil că nu avea mai mult de patru-cinci ani când a fost asasinat Mark Hackettt.

— Cum a fost omorât?

— Cineva a tras în el pe plaja din Malibu. Aveam o cabană pe plajă, iar Mark se ducea deseori acolo să facă o plimbare seara. Într-o noapte, cineva a intrat în urma lui şi i-a tras un glonţ în cap. Poliţia a arestat atunci vreo doisprezece suspecţi, majoritatea vagabonzi, dar niciodată nu s-au putut strânge suficiente dovezi împotriva vreunuia dintre ei pentru a justifica o inculpare.

— I s-a furat ceva?

— I-a dispărut portofelul. N-a mai fost găsit niciodată. Acum înţelegi de ce nu mă dau în vânt după poliţia locală.

— Oricum, poliţia va veni aici din cauza lui Lupe. Nu vreau decât să-mi daţi voie să le vorbesc fără reţinere.

Rămase un moment tăcută, nemişcată şi solemnă. Îi auzeam respiraţia ritmând trecerea lentă a secundelor.

— N-am încotro, trebuie să-ţi urmez sfatul, nu-i aşa? Dacă Stephen ar fi omorât pentru că n-am luat hotărârea care se cuvenea, n-aş putea să mai trăiesc. Du-te domnule Archer, fă aşa cum crezi de cuviinţă. Dar, bineînţeles, continuând să te ocupi de acest caz. Dacă îl găseşti pe Stephen şi mi-l aduci teafăr şi nevătămat, sunt în continuare dispusă să-ţi înmânez cei o sută de mii de dolari promişi... Ai nevoie de un avans pentru cheltuieli?

— Mi-ar fi de folos, într-adevăr, căci a trebuit să fac apel la unul dintre colegii mei din San Francisco, un anume Willie Mackey. Aţi putea să-mi daţi un avans de o mie de dolari?

— Îţi voi face un cec... Unde e geanta mea? Sidney! Unde e geanta mea?

Soţul ei ieşi din camera alăturată. Purta o bluză de pictor mânjită de culori, iar pe nas avea o pată de vopsea roşie.

— Ce este? întrebă el puţin agasat.

— Găseşte-mi geanta.

— Caută-ţi-o singură. Lucrez.

— Te rog să nu-mi vorbeşti pe tonul ăsta!

— N-am folosit un ton deosebit.

— Destul cu vorba. Du-te să-mi aduci geanta. N-o să-ţi prindă rău dacă faci şi tu o dată ceva util.

— Pictura este o ocupaţie eminamente utilă.

Marburg se duse după geanta lăsată de nevasta lui în bibliotecă. Doamna Marburg îmi completă un cec de o mie de dolari în timp ce Sidney se întorcea la pictura lui.

Cei doi poliţişti trimişi de şerif veniră în curând şi i-am primit în salon. Doctorul Converse, în picioare lângă uşă, asistă şi el la convorbirea noastră.

Am mai avut o discuţie cu un poliţist care patrula pe autostradă, apoi cu şeful poliţiei, un găligan pe nume Aubrey. Era un tip înalt, între două vârste, sigur pe el. Mi-a plăcut şi, după plecarea doctorului Converse, nu i-am ascuns nimic din ce aflasem, cu excepţia informaţiilor privitoare la Jack Fleischer.

Jack Fleischer era un poliţist care tocmai ieşise la pensie şi, poliţiştii având tendinţa să se susţină unii pe alţii, am hotărât că e mai bine ca rolul obscur jucat de Fleischer în acest caz să fie lămurit de nişte profani, ca mine şi ca Willie Mackey.

Ca să fie balanţa egală, pe drumul de întoarcere m-am oprit la postul de poliţie de pe Purdue Street. Sergentul Prince era atât de furios încât colegul lui Janowski chiar îşi făcea griji pentru el - Laurel Smith trecuse în nefiinţă în cursul nopţii...