21

Ne-am înţeles să luăm maşina lui Fleischer, care era mai nouă şi mai rapidă. Pe a mea am lăsat-o la o staţie de benzină din Canoga Park, nu departe de casa familiei Sebastian.

Am condus eu. Fleischer moţăia lângă mine. Am străbătut valea San Fernando. În momentul în care am trecut hotarul comitatului Santa Teresa, Fleischer se trezi ca un cal care simte grajdul.

Câţiva kilometri mai departe, pe o porţiune pustie a autostrăzii, Fleischer îmi ceru să opresc maşina în dreptul unui pâlc de eucalipţi, vrând, mă gândeam eu, să-şi satisfacă o nevoie naturală. N-a coborât însă din maşină, după ce am tras maşina pe marginea drumului.

S-a întors brusc spre mine şi m-a lovit puternic în cap cu patul armei. Mi-am pierdut imediat cunoştinţa. După un timp, bezna în care eram cufundat a început să fie populată de coşmaruri. Dar roţile mari care se roteau în capul meu ca un angrenaj fatal nu erau cele ale eternităţii, ci ale unei locomotive diesel. Eram culcat pe calea ferată, iar trenul venea cu viteză spre mine, legănându-şi ochiul de ciclop...

Mecanicul acţionează semnalul sonor de avertizare... şi atunci mi-am dat seama că nu eram culcat pe calea ferată, ci pe autostradă. Camionul, luminat ca un pom de Crăciun, venea peste mine claxonând de zor...

Degeaba ar fi frânat în disperare, n-ar fi reuşit să oprească la timp.... Neputincios, l-am văzut brusc acoperind stelele de deasupra mea... Apoi l-am văzut din nou, dar sângele îmi circula cu o viteză nebună prin toate venele corpului...

Alte vehicule veneau dinspre sud. M-am târât cu greutate, îndepărtându-mă puţin câte puţin de mijlocul drumului, la fel de stângaci ca o lăcustă rănită. Eucalipţii fremătau în bătaia vântului, murmurând ca nişte martori ai trădării lui Fleischer. Mi-am căutat revolverul. Dispăruse.

Şoferul camionului, după ce se convinse că nu el mă rănise - în ciuda sângelui care îmi curgea pe faţă -, acceptă fără entuziasm să mă ducă până la intrarea în Santa Teresa, în faţa staţiei de benzină Power Plus.

M-am dus imediat la toaletă şi mi-am dat cu apă pe faţă. Aveam o tăietură tumefiată deasupra tâmplei, dar nu mai sângera.

Am ieşit şi i-am cerut lui Fred Cram, tânărul care şchiopăta, să-mi dea voie să dau un telefon. M-a recunoscut imediat.

— Aţi găsit-o pe fată?

— Am găsit-o. Mulţumesc pentru ajutor... Pot să dau un telefon?

Ceasul electric din birou arăta că se făcuse douăsprezece noaptea. Miezul nopţii... Hotărât lucru, asta era ora mea favorită la care îi deranjam pe soţii Langston. Am căutat numărul în cartea de telefon. Mi-a răspuns Hank, cu o voce voit înăbuşită...

— Aici Archer, i-am zis imediat. Cred că ai să mă înjuri.

— Ah! făcu el brusc bine dispus. Tocmai mă întrebam ce-ai mai făcut.

— Hank, cred că ştiu unde e Davy. De altfel, şi Fleischer ştie... În momentul ăsta e în drum spre locul acela... Ce-ai zice de încă o plimbare nocturnă? Cred că Davy îl sechestrează pe Hackett într-o fermă de lângă Centerville, în nordul comitatului. Ia o armă cu tine.

— Nu am decât un pistol de antrenament de 32.

I-am explicat unde mă aflam. Un moment mai târziu îşi făcu apariţia şi maşina break a lui Langston. Privirea lui sensibilă se îndreptă imediat spre faţa mea.

— Eşti rănit? Ai nevoie de un medic?

— Deocamdată nu. Deja am o jumătate de oră întârziere faţă de Fleischer.

— Cum a ajuns să se amestece în această poveste?

— Tot timpul a fost amestecat în povestea asta. Am făcut greşeala să încerc să lucrez cu el. Colaborarea noastră a durat o oră. M-a lovit în cap şi m-a lăsat fără cunoştinţă în mijlocul drumului.

— Nu crezi că ar trebui anunţată poliţia?

— N-am mai face nimic... Ai luat o lanternă?

— Găseşti în compartimentul de bord.

Am trecut în spate şi am încercat să dorm, în timp ce maşina se îndrepta spre nord. Dar de câte ori trecea un camion, mă trezeam tresărind.

În momentul în care drumul cotea afară din oraş, a început să plouă. Deasupra munţilor, spre nord, fulgerele brăzdau cerul întunecat. Drumul ne duse din nou spre coastă. Acolo, cerul nopţii era senin iar ochiul alb al astrului lunar se ivea la orizont deasupra oceanului. Am recunoscut intersecţia unde o găsisem pe Sandy noaptea trecută.

Mă tot gândeam la fată. Parcă trecuse prin toate fazele lunii. Albă, precum un simbol al purităţii, îşi arătase şi ea, rând pe rând, o faţă ascunsă, întunecată şi marcată de semne, rece şi întristată... Destinul ei depindea de rezultatul acestei călătorii la capătul nopţii.

Dacă îl aduceam înapoi pe Hackett viu, mai avea o şansă să scape. Dacă Hackett murea, viitorul ei se stingea odată cu el.