ROSS MACDONALD
MOARTEA LUI JASPER
În dimineaţa aceea circulaţia era foarte rară pe Sepulveda. Când am ieşit din pasaj, soarele, orbitor s-a ivit din spatele pantelor albăstrii ale munţilor, de partea cealaltă a văii. Preţ de câteva clipe, înainte ca ziua să se instaleze de-a binelea, totul păru proaspăt şi nou, impresionant ca în prima zi a creaţiei.
Am părăsit autostrada la Canoga Park şi m-am oprit la un restaurant de pe marginea şoselei, unde am comandat un mic dejun de nouăzeci şi nouă de cenţi, înainte de a urca la proprietatea lui Sebastian din Woodland Hills.
Keith Sebastian îmi dăduse toate amănuntele necesare pentru a putea ajunge la casa lui. Era o vilă construită în stil modern, cocoţată pe culmea unei pante, care cobora aproape perpendicular până la marginea unui teren de golf cu iarba înverzită din nou în urma primelor ploi de iarnă. Keith Sebastian ieşi din casă în cămaşă. Era un bărbat frumos de vreo patruzeci de ani, cu un păr des şi creţ care începea să-i încărunţească pe la tâmple. Încă nu avusese timp să se bărbierească.
— Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede, zise el după ce m-am prezentat. La ora asta neobişnuită...
— Nu are importanţă... Presupun că încă nu s-a întors?
— Nu. De când v-am telefonat am băgat de seamă că odată cu ea au dispărut şi unele obiecte... Carabina mea şi o cutie cu cartuşe.
— Credeţi că le-a luat fiica dumneavoastră?
— Mă tem că da. Dulapul în care-mi ţin armele nu a fost forţat, şi nimeni în afară de ea nu ştia unde ţin cheia. Făcând abstracţie de soţia mea, bineînţeles.
De parcă ar fi ghicit că vorbim despre ea, doamna Sebastian apăru şi ea în prag. Era o brunetă subţirică, mai curând drăguţă, având parcă ceva patetic. Îşi dăduse cu ruj pe buze şi îmbrăcase o rochie galbenă fără nici o cută.
— Intraţi. Afară e frig.
— Ţi-l prezint pe domnul Lew Archer, zise Sebastian... detectivul particular la care am apelat...
— Mi-am închipuit, făcu ea puţin agasată... Intraţi, am făcut cafea.
M-am aşezat între ei în bucătărie şi am băut lichidul amar. Încăperea era scăldată de lumina puternică care intra pe fereastră.
— Sandy ştie să folosească o carabină? am întrebat.
— Ca toată lumea, zise Sebastian încruntat. Nu trebuie decât să apeşi pe trăgaci.
— Sandy trage destul de bine, îl întrerupse nevasta lui. Soţii Hackett au luat-o cu ei anul ăsta la vânătoare de prepeliţe. De altfel, nici nu i-a plăcut. O şi spune în jurnalul ei; i se pare oribil să ucidă.
— O să-i treacă. Cu atât mai mult cu cât asta a fost plăcerea domnului şi doamnei Hackett.
— Cine sunt domnul şi doamna Hackett? m-am interesat eu.
Sebastian îmi aruncă o privire ofensată şi totodată protectoare.
— Domnul Stephen Hacket e patronul meu. E proprietarul companiei de holding care controlează societatea de depuneri şi de credit pentru care lucrez. Şi mai posedă încă multe altele...
— Începând cu tine! îi reproşă nevasta lui. Dar nu şi pe fata mea.
— Eşti nedreaptă, Berenice. N-am spus niciodată...
— Ceea ce faci contează.
M-am ridicat, am dat ocol mesei şi m-am oprit în faţa lor,
— Toate astea sunt foarte interesante, am declarat eu. Totuşi nu m-am dat jos din pat la cinci dimineaţa pentru plăcerea de a arbitra o scenă între soţi. Haideţi să ne întoarcem la fiica dumneavoastră, Sandy. Ce vârstă are, doamnă Sebastian?
— Şaptesprezece ani. E în ultimul an de liceu.
— Învaţă bine?
— Până acum câteva luni, da... Pe urmă, foarte repede chiar, a început să ia note proaste.
— De ce?
Îşi lăsă privirea în ceaşca de cafea.
— Chiar că nu ştiu... răspunse ea cu un ton evaziv.
— Ba chiar că ştii! îi replică soţul ei. Asta s-a întâmplat de când s-a împrietenit cu acel derbedeu de Davy şi nu mai ştiu cum.
— Da, explică ea. Davy este un băiat de nouăsprezece ani, iar noi ne-am purtat cu el într-un mod ridicol.
— Vrea să spună că eu m-am purtat... ca de obicei, continuă Sebastian. Dar nu mi-am făcut decât datoria. Sandy începea să se poarte ca o dezmăţată. Chiulea de la şcoală ca să se întâlnească după-amiaza cu acest tip. Îşi petrecea serile prin baruri, şi Dumnezeu mai ştie unde. Ieri seară m-am dus după ei...
— Nu ieri seară, îl întrerupse nevasta lui. Asta a fost alaltăieri seară...
— N-are a face! I-am găsit într-un bar dubios din West Hollywood. Stăteau acolo şi se strângeau în braţe de faţă cu toată lumea. I-am spus acelui tip că dacă nu-mi lasă fata în pace, atunci o să-mi iau carabina şi o să-i zbor creierii.
— Soţul meu se uită prea mult la televizor, îl luă peste picior doamna Sebastian sarcastică.
— Poţi să fii ironică cât pofteşti, Berenice. Cineva trebuia s-o facă. Fata mea se compromitea cu o secătură. Am adus-o acasă şi am încuiat-o în camera ei. Ce altceva aş fi putut să fac?
De data asta, nevasta lui păstră tăcerea, mulţumindu-se doar să dea din cap.
— De unde ştiţi, am mai întrebat eu, că acest băiat este un derbedeu?
— A făcut închisoare pentru furt de maşini.
— Doar „împrumutase” o maşină, obiectă nevasta lui,
— Numeşte asta cum vrei. Oricum, tot nu era la primul lui delict.
— De unde ştiţi?
— Berenice a citit în jurnalul lui Sandy.
— Aş vrea să văd şi eu acest faimos jurnal.
— Nu, zise cu fermitate doamna Sebastian. Deja faptul că l-am citit nu e deloc frumos din partea mea... (Respiră profund.) Mi-e teamă că n-am fost nişte părinţi prea buni. Dar nu e acum momentul să vorbim despre asta.
— Aveţi dreptate. (Începea să mă cam obsedeze acest conflict între generaţii.) De cât timp a dispărut fiica dumneavoastră?
Sebastian se uită la ceas.
— De aproximativ douăzeci şi trei de ore. Ieri dimineaţă am lăsat-o să iasă din camera ei. Părea ceva mai liniştită...
— Era furioasă, replică mama fetei. Dar niciodată nu mi-aş fi închipuit, când am văzut-o plecând, că nu avea intenţia să se ducă la şcoală. Abia ieri seară am început să ne îngrijorăm, când am văzut că nu se întoarce la cină. L-am sunat pe dirigintele ei şi am aflat că în ziua aceea nu fusese la şcoală. Şi se făcuse deja noapte.
— Vedeţi, e un lucru pe care nu-l înţeleg, am obiectat eu. Dacă ieri dimineaţă se presupunea că merge la şcoală, cum a putut să plece cu o carabină?
— Probabil că a ascuns-o în portbagajul maşinii, sugeră Sebastian.
— Aha! Deci a plecat cu maşina?
— E unul dintre motivele pentru care suntem atât de îngrijoraţi, zise Sebastian... Dumneavoastră, care vă pricepeţi la lucrurile astea, de ce naiba credeţi că mi-a luat carabina?
— Nu văd decât o singură explicaţie posibilă, domnule Sebastian. Nu-i spuseserăţi că îi veţi trage un glonţ în cap acelui băiat?
— Dar n-a putut să ia spusele mele în serios...
— Totuşi eu aşa am crezut.
— Şi eu la fel, întări nevasta lui.
Copleşit, Sebastian lăsă capul în jos şi murmură printre dinţi:
— Pe Dumnezeul meu că-l voi ucide dacă nu o aduce înapoi.
— Astea zic şi eu vorbe înţelepte, îl persiflă doamna Sebastian.