Vocea unei femei obişnuite
— Ce să-mi amintesc? Trăiesc la fel ca toată lumea. A fost perestroika... Gorbaciov... Poştaşul a deschis portiţa: „Ai auzit că nu mai sunt comuniştii?” „Cum nu mai sunt?” „S-a desfiinţat Partidul.” Nimeni n-a tras, nu s-a întâmplat nimic. Acum se spune că a fost un mare imperiu şi că am pierdut tot. Dar eu ce-am pierdut? Cum trăiam înainte, într-o căsuţă fără nici un confort – fără apă, fără canalizare, fără gaze —, aşa trăiesc şi acum. Am muncit cinstit toată viaţa. Am arat, am arat, m-am obişnuit să ar. Şi mereu am câştigat puţin, înainte mâncăm macaroane şi cartofi, la fel şi acum. Cojocul pe care-l port e sovietic. Aici, la noi, sunt nişte zăpezi...!
Cea mai frumoasă amintire a mea e cum m-am măritat. Din dragoste. Îmi amintesc că ne întorceam de la starea civilă şi înflorise liliacul, înflorise liliacul! În tufele de liliac, dacă vă vine să credeţi, cântau privighetori... Eu aşa îmi amintesc... Am trăit bine, câţiva ani, ni s-a născut o fetiţă... Dar pe urmă Vadik a început să bea şi vodca l-a omorât. Bărbat tânăr, patruzeci şi doi de ani. Aşa că trăiesc singură. Fata deja a crescut, s-a măritat şi a plecat.
Iarna suntem acoperiţi de zăpadă, tot satul e sub zăpadă – şi casele, şi maşinile. Uneori nu merg autobuzele săptămâni întregi. Ce mai e prin capitală? De la noi la Moscova sunt o mie de kilometri. Privim viaţa moscovită la televizor, ca pe un film. Îi ştiu pe Putin şi pe Alla Pugaciova... În rest, pe nimeni... Mitinguri, demonstraţii... dar noi aici, cum am trăit atunci, aşa trăim şi-acum. Şi în socialism, şi în capitalism. Pentru noi ori „albi”, ori „roşii”, tot aia e. Trebuie să ne descurcăm pan’ la primăvară. Să sădim cartofi... (Tace îndelung.)
Eu am şaizeci de ani... La biserică nu merg, dar am nevoie să mai vorbesc cu cineva. Să vorbesc despre altceva... Cum ar fi că nu vreau să îmbătrânesc, nu vreau deloc să îmbătrânesc. Şi o să-mi pară rău să mor. Aţi văzut ce liliac am? Ies noaptea şi străluceşte, de-a dreptul. Stau, mă uit la el. Haideţi să vă culeg un buchet...