Despre dorinţa de a-i omorî pe toţi, apoi groaza că ţi-ai dorit aşa ceva

Ksenia Zolotova – studentă, 22 de ani

 

La prima noastră întâlnire a venit mama ei. A mărturisit; „Ksiuşa n-a vrut să vină cu mine. Încerca să mă descurajeze şi pe mine: «Mamă, cine să aibă nevoie de noi? Au nevoie doar de sentimentele noastre, de cuvintele noastre, de noi insă n-au nevoie, fiindcă ei n-au trăit asta.»” Era foarte emoţionată: ba se ridica să plece: „Mă străduiesc să nu mă gândesc la asta. Mă doare să repet”, ba începea să povestească şi n-o mai puteam opri, dar cel mai mult tăcea. Cum o puteam linişti? Pe de o parte, o rog: „Nu vă tulburaţi. Liniştiţi-vă”, iar pe de alta, vreau să-şi amintească ziua aceea cumplită: 6 februarie 2004 – atacul terorist de la Moscova, pe linia de metrou Zamoskvoreţkaia, între staţiile Avtozavodskaia şi Pavleţkaia. În urma exploziei au murit 39 de oameni şi 122 au fost spitalizaţi.

Merg întruna pe spirala durerii. Nu mă pot desprinde. În durere e totul – şi tenebre, şi solemnitate, uneori cred că durerea e o punte între oameni, o legătură ascunsă, iar alteori mă gândesc cu disperare că e o prăpastie.

Din întâlnirea mea de două ore, în blocnotes au rămas câteva paragrafe:

„...să fii victimă este cu atât mai umilitor... De-a dreptul ruşinos. În general nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta, vreau să fiu şi eu ca toată lumea, dar sfârşesc singură, mereu singură. Mă poate apuca plânsul oriunde. Merg prin oraş şi plâng. Un bărbat necunoscut mi-a spus: «De ce plângi? Aşa de frumoasă şi plângi!» în primul rând, frumuseţea nu mi-a ajutat niciodată în viaţă, iar în al doilea, simt această frumuseţe ca pe o trădare, ea nu corespunde cu ceea ce se află înlăuntrul meu...

...avem două fete – Ksiuşa şi Daşa. Trăiam modest, dar mergeam mult prin muzee, la teatru, citeam mult. Când fetele erau mici, tatăl lor le inventa poveşti. Voiam să le salvăm de brutalitatea vieţii. Eu credeam că arta salvează. Dar nu le-a salvat...

...în blocul nostru locuieşte o bătrână singură care merge la biserică. Odată, m-a oprit – eu am crezut că mă compătimeşte, dar ea mi-a spus cu răutate: «V-aţi gândit de ce s-a întâmplat asta? Cu copii dumneavoastră?» De ce... Pentru ce să-mi adreseze cuvintele astea? I-a părut rău, cred că i-a părut rău mai târziu... N-am înşelat pe nimeni, n-am trădat pe nimeni. Am făcut două avorturi, acestea sunt singurele mele păcate... Ştiu... Pe stradă deseori dau de pomană, cât de puţin, cât pot. Iarna hrănesc păsările...”

A doua oară au venit împreună – mama şi fiica.

 

Mama

— Poate că pentru unii ei sunt eroi? Au un ideal, se simt fericiţi murind, cred că vor ajunge în rai. Şi nu se tem de moarte. Nu ştiu nimic despre ei: „S-a făcut un portret-robot al presupusului terorist...” – şi gata. Pentru ei noi suntem nişte ţinte, nimeni nu le-a explicat că fetiţa mea nu e o ţintă, că are o mamă care nu poate trăi fără ea, că există un băiat care e îndrăgostit de ea. Poţi să omori un om care e iubit? După părerea mea, asta e o crimă dublă. Mergeţi la război, în munţi, împuşcaţi-vă acolo unul pe altul, dar de ce trageţi în mine? În fiica mea? Suntem ucişi pe timp de pace... (Tace.) Acum mă tem de mine însămi, de propriile mele gânduri. Câteodată îţi vine să-i omori pe toţi, apoi ţi-e groază că ţi-ai dorit aşa ceva.

Cândva iubeam metroul moscovit. E cel mai frumos din lume! Un muzeu! (Tace.) După explozie... Vedeam cum oamenii intrau la metrou ţinându-se de mână. Frica nu s-a stins multă vreme... Îmi era frică să ies în oraş, îmi creştea brusc tensiunea. Mergeam şi îi priveam cu atenţie pe pasagerii care păreau suspecţi. La serviciu numai despre asta se vorbea. Ce-o să fie cu noi, Doamne? Stăteam pe peron şi lângă mine era o femeie tânără cu un cărucior de copil, avea părul negru, ochi negri – nu era rusoaică. Nu ştiu ce naţionalitate avea – cecenă, osetină? Cine era? Nu m-am putut abţine şi m-am uitat în cărucior: o fi un copil acolo? Nu cumva e altceva? M-am neliniştit la gândul că vom călători în acelaşi vagon: „Nu”, mi-am zis, „să urce ea şi eu o să iau metroul următor”. S-a apropiat de mine un bărbat: „De ce v-aţi uitat în cărucior?” I-am spus adevărul. „Aşadar, şi dumneavoastră la fel.”

...Văd o fată nefericită, strânsă ghem. E Ksiuşa mea. De ce e singură aici? Fără noi? Nu, nu se poate, nu poate fi adevărat. Sânge pe pernă... „Ksiuşa! Ksiuşenka!!” – nu mă aude. Şi-a tras pe cap o căciulă ca să nu văd nimic, să nu mă sperii. Fetiţa mea! Visa să se facă pediatru, iar acum e surdă, era cea mai frumoasă fată din clasă; şi acum... feţişoara ei... De ce? Mă învăluie ceva vâscos, conştiinţa mi se fărâmă în bucăţele mărunte. Nu pot să-mi mişc picioarele, sunt ca de vată, sunt scoasă din salon. Doctorul mă ceartă: „Veniţi-vă în fire, altfel nu vă mai lăsăm să intraţi la ea.” îmi vin în fire... Mă întorc în salon... Ea nu se uită la mine, ci undeva într-o parte, de parcă nu m-ar recunoaşte. Are ochii unui animal suferind, o privire de nesuportat. Aproape că nu mai poţi continua să trăieşti. Acum şi-a ascuns această privire, şi-a pus o carapace, dar undeva păstrează toate astea. Totul e întipărit în ea. E mereu acolo, unde noi n-am fost...

Era o secţie întreagă cu fete ca ea... Cum au urcat în vagon, aşa au rămas... Mulţi studenţi, elevi. Am crezut că toate mamele vor ieşi în stradă. Toate mamele cu copiii lor. O să fim mii. Acum ştiu că de fetiţa mea am nevoie numai eu, numai noi, aici, acasă. Oamenii ne ascultă... ne compătimesc... dar fără durere! Fără durere!

Mă întorceam acasă de la spital şi mă întindeam pe pat golită de sentimente. Daşenka era lângă mine, îşi luase concediu. Mă mângâia pe cap ca pe un copil. Tata n-a ţipat, n-a intrat în panică, dar a făcut deodată infarct. Eram în iad... Iarăşi – de ce? Toată viaţa le-am recomandat fetelor mele cărţi bune, le-am tot repetat că binele e mai puternic decât răul, că binele învinge întotdeauna. Dar viaţa nu e ca în cărţi. Rugăciunea mamei răzbate şi de pe fundul mării? Nu-i adevărat! Sunt o trădătoare, n-am putut să le apăr, ca în copilărie, şi ele se bazau pe mine. Dacă iubirea mea le-ar apăra, nici un necaz, nici o dezamăgire nu le-ar atinge vreodată.

O operaţie... a doua... Trei! Ksiuşa a început să audă cu o ureche... deja putem să ne mişcăm degeţelele... Trăiam la graniţa dintre viaţă şi moarte, dintre nedreptatea sorţii şi credinţa în miracol şi, deşi sunt asistenţă medicală, am înţeles că ştiu foarte puţin despre moarte. Am văzut-o de multe ori, a trecut pe lângă mine. Să pui perfuzia, să iei pulsul... Toţi cred că medicii ştiu despre moarte mai multe decât ceilalţi, dar nici vorbă de-aşa ceva. Era la noi un anatomopatolog, ieşea deja la pensie. „Ce e moartea?” mă întreba el. (Tace.) Viaţa dinainte s-a transformat într-o pată albă... Ne aminteam doar de Ksiuşa...Totul, până la cel mai mic detaliu – cum când era mică, vitează, nostimă, nu se temea de câinii mari şi voia să fie mereu vară. Cum îi străluceau ochii când a venit acasă şi ne-a anunţat că a intrat la facultatea de medicină. Fără pile, fără meditaţii. N-am fi avut cu ce să plătim, era peste puterile familiei noastre. Cum cu o zi sau două înainte de atacul terorist a luat un ziar vechi şi a citit: dacă vă aflaţi înţr-o situaţie extremă în metrou trebuie să faceţi următoarele... Ce anume am uitat deja, dar erau nişte instrucţiuni. Şi când s-a întâmplat, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, Ksiuşa şi-a amintit articolul acela. Iar în dimineaţa aceea lucrurile s-au petrecut aşa... Tocmai îşi luase cizmele de la reparat, îşi pusese deja paltonul şi a început să şi le tragă, dar nu-i intrau... „Mamă, pot să iau cizmele tale?” „la-le.” Avem acelaşi număr. Inima mea de mamă nu-mi spunea nimic... Aş fi putut s-o reţin... Înainte de asta văzusem în vis nişte stele mari, un fel de constelaţie. N-am simţit nici un fel de îngrijorare... E vina mea, sunt covârşită de această vină...

Dacă mi s-ar fi dat voie, aş fi înnoptat la spital, aş fi fost mamă pentru toţi. Cineva plânge pe scări... Cineva are nevoie de o îmbrăţişare, altul are nevoie să stea cineva cu el. O fetiţă din Perm plângea – mama ei era departe. Alta avea un picioruş zdrobit... Un picioruş – e mai preţios decât orice! Picioruşul copilului tău e mai preţios decât orice! Cine mă poate învinovăţi?

În primele zile s-a scris mult în ziare despre atacul terorist, s-au dat reportaje la televizor. Când Ksiuşa şi-a văzut fotografia tipărită, a aruncat ziarul...

 

Fiica

...prea multe nu-mi amintesc... Nu le reţin! Nu vreau! (Mama o îmbrăţişează. O liniştim.)

...sub pământ totul e mai înfricoşător. Acum am întotdeauna o lanternă în geantă...

...nu se auzeau nici plânsete, nici ţipete. Era linişte. Toţi stăteau în aceeaşi grămadă... nu, nu simţeam teamă... Apoi au început să se mişte. La un moment dat mi-am dat seama că trebuia să ies de acolo, că e plin de chimicale care ard. Tot îmi căutam rucsacul, în care aveam cursurile, portofelul... Şocul... era şocul... nu simţeam durerea...

...o voce de femeie striga: „Serioja! Serioja!” Serioja nu răspundea... Câţiva oameni rămăseseră aşezaţi în vagon în poziţii nefireşti. Un bărbat stătea atârnat de bară, ca un vierme. Mi-era frică să mă uit în direcţia aia...

...mergeam clătinându-mă... Din toate părţile se auzea: „Ajutor! Ajutor!” Cineva în faţa mea se mişca precum un somnambul, ba înainta încet, ba mergea cu spatele. Toţi ne depăşeau.

...sus au alergat spre mine două fete, mi-au pus o cârpă pe frunte, îmi era, nu ştiu de ce, groaznic de frig. Mi-au dat un scăunel şi m-am aşezat. Am văzut cum le cereau pasagerilor curele şi cravate şi legau rănile cu ele. Şefa staţiei ţipa la cineva în receptor: „Ce vreţi? Oamenii ies din tunel şi mor aici, urcă pe peron şi mor...” (Tace.) De ce ne chinuiţi? Mi-e milă de mama. (Tace.) Toţi s-au obişnuit cu astea. Deschid televizorul, ascultă, apoi pleacă să-şi bea cafeaua...

 

Mama

— Eu am crescut în plină epocă sovietică, în toiul ei. Sunt născută în URSS. Iar noua Rusie... Încă n-o înţeleg. Nu pot să spun ce-i mai rău: ce e acum sau istoria PCUS? Eu am în cap imaginea sovietică, matriţa aceea, mi-am petrecut jumătate din viaţă în socialism. E înrădăcinat în mine, nu pot să-l smulg. Şi nu ştiu dacă vreau să mă despart de el. Pe vremea aceea se trăia prost, acum ţi-e frică. Dimineaţa ne răspândim: noi la serviciu, fetele la şcoală, şi toată ziua ne sunăm unii pe alţii: „Ce faci? La cât pleci acasă? Cu ce vii?” Ne adunăm acasă seara şi abia atunci mă simt uşurată sau, măcar, pot să-mi trag sufletul puţin. Mi-e frică de orice. Tremur. Fetele mă ceartă: exagerezi, mamă... Sunt normală, dar am nevoie de apărarea asta, de adăpostul ăsta – casa mea. Am rămas devreme fără tată, poate de-asta sunt atât de vulnerabilă, mai ales că tata m-a iubit foarte tare. (Tace.) Tata a făcut războiul, a ars de două ori în tanc... A trăit războiul şi a rămas întreg. S-a întors acasă şi a fost omorât, într-un gang.

Învăţam după cărţi sovietice, ni se preda complet diferit. Uite, pentru comparaţie... În cărţile acelea se scria despre primii terorişti ruşi că erau eroi. Martiri. Sofia Perovskaia, Kibalcici^[118]... Au murit pentru popor, pentru o cauză sacră. Au aruncat o bombă spre ţar. Aceşti tineri proveneau deseori din aristocraţie, erau din familii bune... De ce ne mirăm că există astfel de oameni astăzi? (Tace.) La orele de istorie, când studiam Marele Război de Apărare a Patriei, profesorul ne povestea despre fapta măreaţă a partizanei Elena Mazanik, care l-a omorât pe Kube, gauleiterul din Bielorusia, fixând o bombă de patul în care dormea cu soţia lui însărcinată. Iar în camera vecină, despărţită doar de un perete, erau copilaşii lor... Stalin personal i-a înmânat Steaua de Erou. Toată viaţa ea a mers prin şcoli şi a povestit despre isprava ei la orele de curaj^[119]. Nici profesorul... nimeni... Nimeni nu ne-a spus că dincolo de perete dormeau copiii... Mazanik era dădaca acestor copii... (Tace.) După război oamenilor cu conştiinţă le era ruşine să-şi amintească ce au fost nevoiţi să facă în război. Tata suferea...

În staţia Avtozavodskaia s-a aruncat în aer un băiat-kami-kaze. Am aflat despre el de la părinţi că citea mult. Îi plăcea Tolstoi. A crescut în vremuri de război: bombardamente, tiruri de artilerie... a văzut cum au pierit verii lui – şi la paisprezece ani a fugit în munţi, la Hattab^[120]. Voia să-i răzbune. Probabil că a fost un băiat pur, cu o inimă fierbinte... Se râdea de el: ha, ha, mic şi prost. Dar a învăţat să tragă mai bine decât toţi şi să arunce grenade. Mama lui l-a găsit şi l-a dus înapoi în sat, voia ca el să termine şcoala şi să se facă pilot. Dar un an mai târziu a dispărut din nou în munţi. A fost învăţat să se arunce în aer şi a venit la Moscova... (Tace.) Dacă ar fi ucis pentru bani, ar fi fost de înţeles, dar el n-a ucis pentru bani. Băiatul ăsta putea să se arunce sub un tanc şi să arunce în aer o maternitate...

Cine sunt eu? Noi suntem oameni din mulţime... mereu în mulţime... Viaţa noastră e banală, neremarcabilă, deşi ne străduim să trăim. Iubim, suferim. Doar că asta nu interesează pe nimeni, nu se scriu cărţi despre noi. Mulţimea... e o masă. Pe mine nu m-a întrebat nimeni despre viaţa mea, de-asta am vorbit atâta cu dumneavoastră. „Mamă, nu-ţi mai deschide sufletul oricui”, spun fetele mele. Mereu mă învaţă. Tinerii trăiesc într-o lume mai crudă decât a fost cea sovietică... (Tace.) Am senzaţia că viaţa parcă nu mai e pentru noi, nu mai e pentru cei ca noi, e în altă parte. Undeva... Se întâmplă ceva, dar nu cu noi... Eu nu intru în magazine scumpe, mi-e jenă: acolo sunt paznici, se uită la mine cu dispreţ, fiindcă mă îmbrac din piaţă. Cu lucruri chinezeşti. Merg cu metroul, mi-e o frică îngrozitoare, dar merg. Cei care sunt mai bogaţi nu merg cu metroul. Metroul e pentru săraci, nu pentru toată lumea, au apărut din nou la noi prinţi şi boieri şi plebe. Am şi uitat de când n-am mai stat într-o cafenea, nu-mi permit. Şi teatrul e un lux acum, deşi pe vremuri nu-mi scăpa nici o premieră. Mi-e necaz... tare necaz... Ducem o viaţă cenuşie pentru că nu ne e permis să pătrundem în această lume nouă. Soţul meu aduce genţi întregi de cărţi de la bibliotecă, e singurul lucru la care mai avem acces, încă mai putem să ne plimbăm prin vechea Moscovă, prin locurile noastre preferate – Iakimanka, Kitai-gorod, Varvarka. Asta e carapacea noastră, acum fiecare îşi face câte o carapace. (Tace.) Am fost învăţaţi... Marx scria: „Capitalul înseamnă furt.” Şi sunt de acord cu el.

Am cunoscut dragostea... Mereu simt dacă un om a iubit sau nu, cu cei care au iubit am o legătură intuitivă. Fără cuvinte. Mi-am amintit acum de primul meu soţ... L-am iubit? Da. Tare? La nebunie. Aveam douăzeci de ani şi capul plin doar de vise. Locuiam cu bătrâna şi frumoasa lui mamă, care era geloasă pe mine: „Eşti la fel de frumoasă cum eram eu în tinereţe.” Florile pe care mi le aducea el le lua la ea în cameră. Mai târziu am înţeles-o, poate că o înţeleg abia acum, când ştiu cât îmi iubesc fetele, cât de strânsă poate să fie legătura cu copilul tău. Psihologul meu vrea să mă convingă: „Aveţi o iubire hipertrofiată faţă de copii. Nu se poate iubi aşa.”

Dar iubirea mea e normală... Iubirea! Viaţa mea... e a mea, doar a mea... Nimeni nu ştie reţeta... (Tace.) Soţul meu mă iubea, dar avea o filozofie: nu se poate să trăieşti toată viaţa cu o singură femeie, trebuie să cunoşti mai multe. M-am gândit mult... am plâns... Am reuşit să-l părăsesc. Am rămas singură cu micuţa Ksiuşa. Al doilea soţ... Îmi era ca un frate, şi eu mi-am dorit întotdeauna să fi avut un frate mai mare. Eram debusolată. Nu ştiam cum o să trăim împreună când mi-a cerut mâna. Ca să faci copii, în casă trebuie să miroasă a dragoste. Ne-a luat la el pe mine şi pe Ksiuşa: „Hai să încercăm. Dacă nu vă place, vă aduc înapoi.” Şi, cumva, lucrurile s-au aşezat. Dragostea e de mai multe feluri: poate fi nebunească, dar şi asemănătoare prieteniei. Legăturii între prieteni, îmi place să gândesc aşa, pentru că soţul meu e un om foarte bun. Deşi n-am trăit în puf...

Am născut-o pe Daşenka... Nu ne despărţeam niciodată de copiii noştri, vara mergeam împreună la bunica, la ţară, în regiunea Kaluga. Acolo era un pârâu. Pajişte şi pădure. Bunica făcea prăjituri cu vişine, de care copiii îşi amintesc şi acum. N-am fost niciodată la mare, ăsta era visul nostru. După cum se ştie, prin muncă cinstită nu câştigi cine ştie câţi bani: eu sunt asistentă medicală, soţul meu e cercetător ştiinţific la Institutul de Tehnică a Radiologiei. Dar fetele ştiau că le iubim.

Mulţi preamăresc perestroika... Toţi am sperat câte ceva. Eu n-am de ce să-l iubesc pe Gorbaciov. Îmi amintesc discuţiile de la noi din camera de gardă: „Se termină socialismul, dar ce-o să fie după el?” „Se termină socialismul rău şi o să fie un socialism bun.” Aşteptam... citeam ziarele... În scurt timp soţul meu şi-a pierdut slujba, institutul lor s-a închis. Era o mare de şomeri, toţi cu studii superioare. Au apărut chioşcuri, apoi supermarketuri, în care se găseau de toate, ca în basme, dar n-aveai cu ce să cumperi. Intram şi ieşeam. Cumpăram câte două mere şi o portocală când erau copiii bolnavi. Cum să te împaci cu asta? Să fii de acord că aşa e acum şi că va fi – cum? Stau la coadă la casă, în faţa mea e un bărbat cu un cărucior, are în el ananas şi banane... Ce lovitură pentru respectul de sine! Asta i-a cam obosit pe oameni astăzi. Să te ferească Dumnezeu să te naşti în URSS, dar să trăieşti în Rusia. (Tace.) Nici unul dintre visurile pe care le-am avut în viaţă nu s-a împlinit...

(Când fiica ei se duce în altă cameră, îmi vorbeşte aproape în şoaptă.)

Câţi ani? Au trecut deja trei ani de la atacul terorist... nu, mai mult... Secretul meu... Nu pot nici să-mi imaginez că stau în pat cu soţul meu, că mă atinge o mână de bărbat. Eu şi soţul meu n-am avut nici un fel de relaţii în anii aceştia, îi sunt şi nu-i sunt soţie, el încearcă să mă convingă: „O să-ţi fie mai bine.” Nici prietena mea, care ştie tot, nu mă înţelege: „Eşti uluitoare, eşti sexy. Uită-te în oglindă, ce frumoasă eşti. Ce păr...” Am părul aşa de când m-am născut, iar de frumuseţe am uitat. Când un om se îneacă, se îmbibă tot de apă – tot aşa m-am îmbibat eu de suferinţă. Ca şi cum mi-aş fi dat deoparte corpul şi ar fi rămas numai sufletul...

 

Fiica

...zăceau ucişi, în buzunarele lor telefoanele mobile sunau fără încetare... Nimeni nu se hotăra să se apropie şi să răspundă.

...O fată plină de sânge şedea pe jos, un băiat îi întindea o ciocolată...

...Haina mea n-a ars, dar era topită toată. Doctoriţa m-a examinat şi a spus deodată: „Întindeţi-vă pe targa.” Eu tot protestam: „Mă ridic singură şi mă duc la Salvare”; ea chiar a ţipat la mine: „Întindeţi-vă!” în maşină mi-am pierdut cunoştinţa, mi-am revenit la reanimare...

...de ce tac? M-am împrietenit cu un băiat, chiar am... mi-a dăruit un inel... Şi i-am povestit ce-am păţit... Poate că n-are nici o legătură, dar ne-am despărţit. Am rămas marcată, am înţeles că nu trebuie să fac nici un fel de mărturisiri. Ai fost aruncat în aer, ai supravieţuit, ai devenit mai vulnerabil şi mai fragil. Ai pecetea suferinţei; eu nu vreau să se vadă pecetea asta pe mine...

...mamei îi place teatrul, uneori reuşeşte să facă rost de un bilet ieftin: „Ksiuşa, mergem la teatru.” Eu refuz, se duce cu tata. Teatrul nu mai are nici un efect asupra mea...

 

Mama

— Omul nu ştie de ce i s-a întâmplat tocmai lui, de asta vrea să fie ca toţi ceilalţi. Să se ascundă. Nu te poţi desprinde dintr-o dată...

Acest băiat-kamikaze... şi alţii... Au coborât din munţi şi au venit la noi: „Cum suntem omorâţi noi nu vedeţi. Ia să încercăm să facem asta la voi.” (Tace.)

Mă gândesc... Vreau să-mi amintesc: când am fost fericită? Trebuie să-mi amintesc... Am fost fericită o singură dată în viaţă, când erau copiii mici...

Sună cineva la uşă – prietenii Ksiuşei... Îi duc în bucătărie. Aşa m-a învăţat mama: oaspeţii mai întâi îi hrăneşti. Într-o vreme, tinerii încetaseră să discute politică, acum au reînceput, încep să vorbească despre Putin. „Putin e clona lui Stalin...” „O să rămână mult...”, „E o bătaie de joc la adresa întregii ţări...”, „Asta înseamnă gazul, petrolul...” Şi o întrebare: cine l-a făcut pe Stalin ceea ce a fost? Problema vinovăţiei...

Trebuie judecaţi numai cei care au împuşcat şi au torturat sau:

şi cel care a scris denunţuri...

cel care a luat de la rude copilul unui „duşman al poporului” şi l-a dus la orfelinat...

şoferul care i-a transportat pe arestaţi...

femeia de serviciu care a spălat podelele după torturi;

şeful căilor ferate care a trimis vagoanele de marfă cu deţinuţi politici în Nord...

croitorii care au cusut şubele în care erau îmbrăcaţi gardienii din lagăre, medicii care le tratau dinţii sau le făceau cardiograme ca să-şi facă treaba mai bine...

cei care tăceau când alţii răcneau la adunări: „Câinii – trebuie omorâţi ca nişte câini!”

De la Stalin au trecut la Cecenia... Şi din nou acelaşi lucru: cine ucide, aruncă în aer – da, e vinovat, dar cei care fac bombele sau muniţia în uzine, care cos uniforme militare, îi învaţă pe soldaţi să tragă... oferă recompense... Oare ei sunt vinovaţi? (Tace.) Voiam s-o iau de acolo pe Ksiuşa mea, s-o duc undeva departe de aceste discuţii. Ea stătea şi asculta, cu ochii măriţi de spaimă. Se uita la mine... (Se întoarce spre fiica ei.) Ksiuşenka, eu nu sunt vinovată, nici tata nu e vinovat, el acum predă matematică. Eu sunt asistentă medicală. La noi la spital au fost aduşi ofiţerii noştri răniţi în Cecenia. Noi i-am vindecat, apoi, fireşte, au plecat înapoi. La război. Erau puţini cei care voiau să se întoarcă, mulţi recunoşteau deschis: „Nu vrem să luptăm.” Eu sunt asistentă medicală, eu îi salvez pe toţi... Există tablete pentru dureri de dinţi, dureri de cap, dar pentru durerea mea nu există. Psihologul mi-a prescris o schemă: dimineaţa pe stomacul gol jumătate de cană de ceai de pojarniţă, douăzeci de picături de tinctură de păducel, treizeci de tinctură de bujor... Toată ziua câte ceva. Le-am luat pe toate. Am fost şi la un chinez... Nu mi-a ajutat... (Tace.) Mă mai distrag treburile de zi cu zi, de-asta nu înnebunesc. Rutina vindecă: speli, calci, coşi...

În faţa blocului nostru e un tei bătrân... Trec pe lângă el – cred că asta era după vreo doi ani – şi simt: înfloreşte teiul. Miroase... Până atunci parcă nu se simţea atât de tare... nu atât de tare... Păliseră culorile, sunetele... (Tace.)

M-am împrietenit la spital cu o femeie care fusese nu în al doilea vagon, precum Ksiuşa, ci în al treilea. Se ducea deja la serviciu şi părea că a trecut peste asta. Şi ceva s-a întâmplat – a vrut să se arunce de la balcon, să sară pe geam. Părinţii ei au pus gratii peste tot împrejurul casei, trăiau ca într-o cuşcă. A încercat să se asfixieze cu gaze... Apărăsit-o soţul... Nu ştiu unde-o fi acum. Cineva a văzut-o odată în staţia Avtozavodskaia. Mergea pe peron şi striga: „Să luăm în mâna dreaptă trei pumni de ţărână şi să-i aruncăm pe sicriu. Să luăm... să aruncăm.” A strigat până a venit Salvarea după ea...

Credeam că mi-a povestit Ksiuşa... Lângă ea stătea un bărbat, atât de aproape încât ea a vrut chiar să-i facă observaţie. N-a apucat. Apoi s-a dovedit că el a ferit-o, multe aşchii de metal destinate ei l-au lovit pe el. Nu ştim dacă a rămas în viaţă. Mă gândesc des de el... Îl am în faţa ochilor... Ksiuşa însă nu-şi aminteşte... De unde am asta-n minte? Oi fi inventat-o. Dar cineva mi-a salvat-o...

Ştiu care-i leacul... Să fie Ksiuşa fericită. Numai fericirea o poate vindeca. E nevoie de ceva... Am fost la concertul Allei Pugaciova, pe care o iubeşte toată familia. Am vrut să mă apropii de ea şi să-i dau un bileţel: „Cântaţi pentru fetiţa mea. Spuneţi că melodia e numai pentru ea.” Ca să se simtă regină... să se ridice sus... sus de tot... A văzut iadul şi trebuie să vadă raiul. Ca lumea ei să-şi recapete echilibrul. Iluziile... visurile mele... (Tace.) N-am putut să fac nimic cu iubirea mea. Cui să-i scriu o scrisoare? Pe cine să rog? Aţi câştigat din petrolul cecen, din credite ruseşti, ajutaţi-mă s-o duc undeva. Să stea sub un palmier, să se uite la broaşte ţestoase, ca să uite iadul. În ochii ei e tot timpul iadul. Lumină nu-i, lumină nu văd în ei.

Am început să merg la biserică... Cred? Nu ştiu. Dar am nevoie să vorbesc cu cineva. Odată, preotul a citit o predică, spunând că la suferinţă mare omul fie se apropie de Dumnezeu, fie se îndepărtează, şi, dacă se îndepărtează de Dumnezeu, nu trebuie învinovăţit, căci e din cauza mâniei, a durerii. Parcă vorbea despre mine.

Mă uit la oameni din afară, nu simt o legătură reală cu ei... Îi privesc ca şi cum eu n-aş mai fi om... Dumneavoastră sunteţi scriitoare, mă înţelegeţi: cuvântul are prea puţin în comun cu ceea ce se petrece înlăuntru; înainte rareori mă preocupa ceea ce este înlăuntrul meu. Acum trăiesc ca în subteran... Supravieţuiesc, gândesc... tot timpul rumeg ceva în minte... „Mamă, nu-ţi mai deschide sufletul oricui!” Nu, dragele mele, nu vreau ca sentimentele mele, lacrimile mele să dispară aşa, pur şi simplu. Fără nici o urmă, fără nici un semn. Asta mă nelinişteşte mai mult decât orice. Tot ce am trăit eu nu e ceva ce vrei să laşi numai copiilor. Vreau să transmit asta şi altcuiva, ca să rămână undeva, să poată ajunge la oricine.

 

3 septembrie este Ziua Comemorării Victimelor Terorismului. Moscova e în doliu. Pe străzi sunt mulţi invalizi, femei tinere în rochii cernite. Ard lumânări: pe Solianka, în piaţa din faţa Centrului Teatral de pe Dubrovka, lângă staţiile de metrou Parcul Culturii, Lubianka, Avtozavodskaia, Rijskaia...

Sunt şi eu în această mulţime, întreb, ascult. Cum ne împăcăm cu asta?

În capitală au fost atacuri teroriste în anii 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2006, 2010, 2011.

 

— Mergeam la serviciu; vagonul era plin, ca întotdeauna. N-am auzit explozia, dar brusc totul înjur s-a colorat în portocaliu şi trupul mi-a amorţit, voiam să-mi mişc mâna şi nu puteam. Am crezut că am un atac cerebral şi chiar atunci mi-am pierdut cunoştinţa... Iar când mi-am revenit, am văzut că pe lângă mine trec nişte oameni, trec fără să se ferească, de parcă aş fi moartă. M-am speriat că o să mă strivească şi am ridicat o mână. Cineva m-a luat de jos. Sânge şi carne – ăsta era tabloul...

— Fiul meu are patru ani. Cum să-i spun că tatăl lui a murit? Că doar el nu înţelege ce-i aia moarte. Mă tem să nu creadă că ne-a părăsit. Deocamdată, tata e în delegaţie...

— Îmi aduc aminte des... Lângă spital erau cozi lungi cu cei care voiau să doneze sânge, cu plase de portocale. Le implorau pe infirmierele extenuate: „Luaţi fructele astea şi daţi-le cuiva. Spuneţi-mi, de ce mai au nevoie?”

— La mine au venit colegele de serviciu, le-a dat şeful o maşină. Dar eu nu voiam să văd pe nimeni...

— E nevoie de un război, poate aşa să iasă la iveală omenia din om. Bunicul meu spunea că el a întâlnit oameni-oameni numai în război. Acum nu prea mai există bunătate.

— Două femei necunoscute stăteau îmbrăţişate şi plângeau lângă scara rulantă, cu feţele pline de sânge, eu nu mi-am dat seama că era sânge, mă gândeam că li s-a întins machiajul din cauza lacrimilor. Seara am revăzut scena la televizor şi abia atunci mi-am dat seama. Acolo, pe loc, nu înţelegeam, vedeam sângele şi nu credeam.

— La început crezi că poţi să te urci în metrou, intri curajos în vagon, dar mergi o staţie-două şi te trezeşti scăldat într-o sudoare rece. Cel mai îngrozitor e când trenul se opreşte pentru câteva minute în tunel. Fiecare minut pare nesfârşit, inima îţi atârnă de-un firicel...

— Orice caucazian mi se pare un terorist...

— Ce credeţi: soldaţii ruşi n-au comis crime în Cecenia? Fratele meu a luptat acolo... Ce ne-a povestit despre glorioasa armată rusă... Îi ţineau pe bărbaţii ceceni în gropi, ca pe fiare, şi le cereau rudelor răscumpărare. Torturau... jefuiau... Acum băiatul e alcoolic.

— E vândut americanilor! Un provocator! Cine a transformat Cecenia într-un ghetou pentru ruşi? Ruşii au fost daţi afară din slujbe, le-au fost luate apartamentele, maşinile. Dacă nu le dădeau, îi tăiau. Le violau pe fetele rusoaice doar fiindcă erau rusoaice.

— Îi urăsc pe ceceni! Dacă n-am fi fost noi, ruşii, ar sta şi acum în munţi, în peşteri, îi urăsc şi pe jurnaliştii care le ţin partea! Curvele de liberali! (Îmi aruncă o privire plină de ură – eu notez discuţia.)

— Oare soldaţii ruşi au fost condamnaţi pentru uciderea soldaţilor germani în timpul Războiului de Apărare? Şi îi omorau pe capete. Partizanii îi tăiau în bucăţele pe poliţaii prizonieri... Ascultaţi-i pe veterani...

— În primul război cecen, pe vremea lui Elţîn, se spunea totul deschis la televizor. Vedeam cum plâng femeile cecene. Cum mamele rusoaice cutreierau satele căutându-şi băieţii dispăruţi fără urmă. Nimeni nu se atingea de ele.

— Atunci ardea doar Cecenia, acum – tot nordul Caucazului. Peste tot se construiesc moschei.

— Geopolitica a pătruns în casele noastre. Rusia se dezmembrează... În curând, din imperiu n-o să mai rămână decât cnezatul Moscovei...

— Îi urăsc!!!

— Pe cine?

— Pe toţi!

— Fiul meu a mai trăit şapte ore, l-au băgat într-un sac de plastic şi l-au pus în autobuz, cu cadavrele... Ne-au adus un sicriu standard şi două coroane. Sicriul era dintr-un fel de rumeguş, ziceai că-i de carton, când l-au ridicat, s-a făcut ţăndări. Coroanele erau sărăcăcioase, jalnice. Am cumpărat noi totul. Statul scuipă pe noi, rudele morţilor. Îl scuip şi eu – vreau să plec din ţara asta de rahat. Eu şi soţul meu ne-am depus actele să emigrăm în Canada.

— Înainte ne omora Stalin, acum bandiţii. Asta e libertate?

— Eu am părul negru, ochii negri... Sunt rusoaică, ortodoxă. Am intrat cu o prietenă la metrou. Ne-a oprit miliţia, pe mine m-au tras deoparte: „Daţi-vă jos haina. Prezentaţi actele.” Pe prietena mea nici n-au băgat-o în seamă, ea e blondă. Mama zice: „Vopseşte-ţi părul.” Dar mie mi-e ruşine.

— Rusul se sprijină pe trei piloni: „cine ştie”, „om vedea” şi „ne-om descurca cumva”. La început tremurau toţi de frică, dar după o lună am găsit în metrou, sub o banchetă, un pachet suspect şi cu greu am reuşit să-l fac pe paznicul staţiei să sune la miliţie.

— Nenorociţii de taximetrişti au crescut preţurile pentru cursele la aeroportul Domodedovo după atacul terorist. Ceva astronomic. Fac bani din orice. F...le, îţi vine să-i tragi afară din maşină şi să-i dai cu mutra de capotă!

— Unii zăceau în bălţi de sânge, iar alţii le făceau poze cu telefoanele. Se auzeau click-urile. Trimiteau instantaneu pozele pe bloguri. Din viaţa micului corporatist lipsesc sarea şi piperul.

— Azi ei, mâine noi. Şi toată lumea tace, toată lumea acceptă.

— Să ne străduim, cât putem, să-i ajutăm pe cei morţi cu rugăciunile noastre. Să-i cerem lui Dumnezeu să se milostivească...

Pe o scenă improvizată, nişte elevi dau un concert. Au fost aduşi cu nişte autobuze. Mă apropii.

— Pe mine mă interesează bin Laden... Al-Qaida e un proiect global...

— Eu sunt pentru terorismul individual. Ţintit. De pildă, împotriva poliţiştilor, funcţionarilor...

— Terorismul e bun, sau rău?

— Acum e bun.

— M-am săturat să stau aici, mama mă-sii. Când o să ne lase să ne cărăm?

— Un banc bun: nişte terorişti admiră frumuseţile Italiei. Ajung la turnul din Pisa. Râd: „Ce diletanţi!”

— Teroarea e un business....

aducere de jertfe, ca în vremuri străvechi...

mainstream...

Încălzire înainte de revoluţie...

ceva personal...