Despre dulceaţa suferinţei şi esenţa sufletului rusesc

Povestea unei iubiri

Olga Karimova, muzician, 49 de ani

— Nu... nu, asta-i imposibil... mi-e cu neputinţă. M-am gândit, cândva... cuiva o să-i povestesc... dar nu acum... Nu acum. Am închis totul în mine, am zidit, am tencuit. Iată... Într-un sarcofag... am băgat totul într-un sarcofag... acolo nu mai clocoteşte nimic, dar se petrece un soi de reacţie chimică. Se formează nişte cristale. Mă tem să umblu. Mă tem...

Prima iubire... Pot oare s-o numesc aşa? Primul meu soţ... Este o poveste minunată. Mi-a făcut curte doi ani. Îmi doream foarte tare să mă mărit cu el, fiindcă-l voiam numai pentru mine, voiam să nu mai plece nicăieri. Nici nu ştiu de ce aveam atâta nevoie să fie tot numai al meu. Să nu ne despărţim niciodată, să-l văd tot timpul şi să ne certăm, şi să facem dragoste, să facem dragoste la nesfârşit. A fost primul bărbat din viaţa mea. La început a fost aşa, un... mmm... pur şi simplu o curiozitate – ce se întâmplă? A doua oară, la fel... şi în general... un fel de tehnică... Ei, trup peste trup... trup peste trup şi gata! Şi aşa a continuat jumătate de an. Pentru el, până la urmă, nu era obligatoriu să fiu eu, putea găsi şi pe alta. În sfârşit, ne-am căsătorit... Eu aveam douăzeci şi doi de ani. Eram colegi la liceul de muzică, ne petreceam tot timpul împreună. Apoi s-a întâmplat... s-a deschis ceva în mine... Dar mi-a scăpat momentul acela... În care am început să iubesc trupul de bărbat... Când îţi aparţine cu totul... A fost o poveste minunată... Putea să continue la nesfârşit sau să se termine în jumătate de oră. Aşa... Am plecat. M-a implorat să rămân. Nu ştiu de ce, am hotărât să plec. Mă săturasem de el... Doamne, ce tare mă săturasem de el! Eram însărcinată, aveam deja burta mare... Ce să mai fac cu el? Făceam dragoste, apoi ne certam, apoi eu plângeam, încă nu ştiam să rabd. Nu ştiam să iert.

Am ieşit din casă, am închis uşa şi brusc m-am simţit bucuroasă că plec atunci. Plec pentru totdeauna. M-am dus la mama, a venit şi el, noaptea, şi era total descumpănit: e însărcinată, nu ştiu de ce e tot timpul nemulţumită, îi lipseşte ceva. Păi ce-ţi mai lipseşte? Dar eu dădusem pagina... Eram foarte bucuroasă că-l avusesem şi foarte bucuroasă că nu-l mai aveam. Viaţa mea a fost mereu ca o puşculiţă. Aveam – şi se termina, aveam – şi se termina.

Of, aşa de frumos am născut-o pe Ania... aşa de mult mi-a plăcut... Mai întâi, mi s-a rupt apa... Mersesem mulţi kilometri şi undeva, la nu ştiu ce kilometru în pădure, mi s-a rupt apa. Nu prea înţelegeam: şi acum, ce, trebuie să mă duc deja la spital? Am aşteptat până seara. Era iarnă – acum nu-ţi mai vine să crezi aşa ceva – ger de minus patruzeci de grade. Crăpa scoarţa copacilor. Până la urmă, am hotărât să mă duc. M-a examinat doctorul: „O să dureze două zile.” Am sunat acasă: „Mama, adu-mi ciocolată. Mai am de stat mult.” Înainte de vizita de dimineaţă a dat fuga sora medicală: „Ascultă, deja se vede capul, îl chem pe doctor.” Şi iată-mă pe patul de naşteri... Îmi spuneau: „Acuşi-acuşi. Acuşica.” Nu-mi aduc aminte cât timp a trecut. Dar curând... foarte curând... Mi-au arătat un ghemotoc: „Ai o fetiţă.” Au cântărit-o – patru kilograme. „Auzi, şi nici o ruptură. I-a fost milă de maică-sa.” Doamne, când au adus-o a doua zi... ochii ca nişte stele, negri, plutitori. N-am mai văzut nimic altceva...

Am început o viaţă nouă, complet diferită, îmi plăcea cum începusem să arăt. În general... Devenisem deodată mai frumoasă... Ania a înţeles imediat care-i era locul, o adoram, dar cumva nu avea nici o legătură cu bărbaţii în mintea mea. Cu faptul că avea un tată. Căzuse din cer! Din cer. A învăţat să vorbească şi era întrebată: „Anecika, tu n-ai tată?” „Eu în loc de tată am bunicuţă.” „Nici căţel n-ai?” „În loc de căţel am un hamster.” Aşa eram noi două... Toată viaţa mi-a fost teamă că o să mă trezesc deodată alta. Până şi când mi se lucra la un dinte rugam: „Nu-mi faceţi injecţie. Nu mă anesteziaţi.” Senzaţiile mele erau senzaţiile mele, bune sau dureroase, nu mă desprindeţi de mine însămi. Eu şi Ania ne plăceam una pe alta. Şi uite-aşa l-am întâlnit pe el... Pe Gleb.

Dacă ar fi fost altul, nu m-aş fi recăsătorit niciodată. Aveam totul: copil, slujbă, libertate. Deodată el... Urât, aproape orb... cu astm... Să primeşti în lumea ta un om cu un trecut atât de încărcat – doisprezece ani de lagăre staliniste... Îl luaseră de tânăr, de la şaisprezece ani. Pe tatăl lui... mare activist de partid... Îl împuşcaseră, iar pe maică-sa o ţinuseră într-un butoi cu apă îngheţată până murise. Undeva departe, în zăpezi. Până la el nu mă gândisem niciodată la aşa ceva... Pionieră... comsomolistă... Viaţa era minunată! Extraordinară! Cum de-am permis aşa ceva? Cum? Trece vremea, şi durerea devine conştiinţă. Sunt deja cinci ani de când el nu mai e... Cinci... Şi deja îmi pare rău că nu m-a cunoscut aşa cum sunt acum. Acum îl înţeleg mai bine, am evoluat până la nivelul lui, dar fără el. Multă vreme n-am putut să trăiesc singură. Nu mai voiam să trăiesc deloc. Nu de singurătate mă temeam, altul era motivul – nu ştiu să trăiesc fără dragoste. Am nevoie de durerea asta... de jalea asta... Fără asta... Mi-e frică, aşa mi se face frică la mare. Când înot până departe-departe: sunt singură... acolo, dedesubt, e întuneric... Nu ştiu ce-i acolo...

Stăm pe terasă. Foşnesc frunzele – a început ploaia.

Of, idilele acelea pe plajă... Nu durează mult. Sunt scurte. Un mic model de viaţă. Pot începe frumos şi se pot termina frumos. E ceva ce nu ne reuşeşte în viaţă, dar am vrea. De-asta ne place atât de mult să mergem undeva... să întâlnim pe cineva... Aşadar... Am două cosiţe, o rochie cu buline albastre, cumpărată cu o zi înainte de plecare de la „Lumea copiilor”. Marea... Înot departe-departe, îmi place să înot mai mult decât orice pe lume. Dimineaţa fac gimnastică sub un salcâm alb. Trece un bărbat, un bărbat şi gata, cu o înfăţişare cât se poate de obişnuită, nu prea tânăr, mă vede şi, nu ştiu de ce, se bucură. Stă şi se uită: „Vreţi să vă citesc nişte versuri diseară?” „Poate, acum o să înot departe-departe!” „Eu o să vă aştept.” Şi m-a aşteptat, m-a aşteptat câteva ore. Citea prost versuri, îşi îndrepta tot timpul ochelarii. Dar era înduioşător, înţelegeam... Înţelegeam ce simte... Gesturile astea, ochelarii ăştia, emoţia asta. Nu-mi amintesc însă deloc ce citea. Şi de ce ar fi contat? Şi atunci ploua. Ploua. Asta îmi amintesc... n-am uitat nimic... Sentimentele... sentimentele noastre erau fiinţe de sine stătătoare – suferinţă, dragoste, tandreţe. Au o viaţă a lor, nu depind de noi. Nu se ştie de ce, îl alegi deodată pe omul acesta, şi nu pe altul, chiar dacă celălalt, poate, e mai bun. Sau devii parte a unei vieţi străine, fără să bănuieşti încă asta. Dar deja ai fost găsit... ai primit semnalul... „Te-am aşteptat atâta”, mă întâmpină el în dimineaţa următoare. Şi îmi spune asta cu un asemenea glas, că în clipa aceea îl cred, deşi nu sunt deloc pregătită. Dimpotrivă. Dar ceva se schimbă în jur... Nu e încă iubire, ci o senzaţie că am primit deodată foarte mult. Un om a auzit vocea altui om. A bătut şi i s-a deschis, înot departe-departe. Mă întorc. Mă aşteaptă, îmi spune din nou: „Între noi o să fie totul bine.” Şi, nu ştiu de ce, iar îl cred. Seara bem şampanie: „Asta e şampanie roşie, dar la preţ de şampanie normală.” Fraza îmi place. Face o omletă: „E o chestie interesantă cu omletele astea. Cumpăr câte zece ouă, prăjesc câte două, dar de fiecare dată îmi rămâne un ou.” Lucruri drăguţe.

Toţi ne priveau şi întrebau: „E bunicul tău? E tatăl tău?” Purtam o rochie atât de scurtă... Aveam douăzeci şi opt de ani... El abia mai târziu a devenit frumos. Cu mine. Mi se părea că ştiu un secret... Uşa asta se deschide numai cu iubire... numai cu iubire... „Îmi aminteam de tine.” „Şi cum îţi aminteai de mine?” „Voiam să merg undeva cu tine. Departe-departe. Nu vreau nimic altceva decât să fii tu lângă mine. Simt o mare tandreţe faţă de tine – doar să te privesc şi să merg alături de tine.” Am petrecut împreună clipe fericite, ca doi copii. „Poate plecăm pe o insulă, să stăm întinşi pe nisip.” Oamenii fericiţi sunt întotdeauna copilăroşi. Trebuie ocrotiţi, sunt fragili şi nostimi. Lipsiţi de apărare. La noi aşa a fost, nu ştiu cum trebuie să fie în general. Cu unii e aşa, cu alţii – altfel. Fiecare cum... „Nefericirea e cel mai bun profesor”, spunea mama. Dar vrei să fii fericit. Noaptea mă trezeam gândindu-mă: ce fac? Nu mă simţeam în apele mele şi tensiunea asta... Eu... aveam... „Mereu ai ceafa încordată”, a observat el. Ce fac? În ce mă prăbuşesc? E o prăpastie.

...cutia de pâine... Îndată ce vedea pâinea, începea s-o mănânce metodic. Oricâtă. Nu poţi să laşi pâine. E sacră. Mănâncă, mănâncă, câtă pâine e, atâta mănâncă. N-am înţeles de la început...

...îmi povestea despre şcoală... La lecţia de istorie deschideau manualul şi pe pozele mareşalilor Tuhacevski, Bliuher desenau gratii de închisoare. Aşa dăduse ordin directoarea şcolii. Cântau ceva despre asta, râdeau. Era ca un joc. După ore îl băteau şi îi scriau cu cretă pe spinare „fiu de duşman al poporului”.

...un pas greşit şi se trage; dacă ajungi în pădure, te sfâşie fiarele sălbatice, în baracă te pot înjunghia ai tăi. Aşa, pur şi simplu – pun mâna şi te înjunghie. Fără un cuvânt... fără nimic... E lagăr, trăieşte fiecare pentru sine. A trebuit să înţeleg asta...

...după spargerea blocadei Leningradului, a ajuns la ei un convoi de victime ale blocadei. Nişte schelete... oase... nu prea semănau a oameni... Fuseseră condamnaţi pentru că păstraseră cartela pentru cincizeci de grame de pâine (raţia zilnică) a unei mame moarte... a copilului mort... Li se dăduseră pentru asta câte şase ani. Două zile a fost o linişte înspăimântătoare în lagăr. Până şi gardienii tăceau...

...o vreme a lucrat la centrala termică... cineva i-a salvat viaţa când era la capătul puterilor. Fochist era un profesor-filolog din Moscova, el îi aducea lemne cu roaba. Discutau: poate cineva care l-a citit pe Puşkin să tragă în oameni neînarmaţi? Cineva care ascultă Bach...

Totuşi, de ce el? Tocmai el? Femeilor ruse le place să găsească astfel de nefericiţi. Bunica mea iubea un băiat, părinţii o măritaseră cu altul. Cum nu-i plăcea, cum nu voia! Doamne! Şi a hotărât că atunci când în biserică preotul o va întreba: „Îl iei de bunăvoie?”, ea va refuza. Dar preotul s-a îmbătat şi, în loc s-o întrebe, cum se cuvenea, a spus: „Să nu-l superi, că i-au degerat picioarele în război.” Acum, fireşte, trebuia să se mărite. Aşa s-a procopsit bunica pe viaţă cu bunicul nostru, pe care nu l-a iubit niciodată. O deviză minunată pentru toată viaţa noastră... „Să nu-l superi, că i-au degerat picioarele în război.” A fost mama fericită? Mama... Tata s-a întors din război în ‘45... Distrus, obosit. Bolnav din cauza rănilor, învingătorii! Numai soţiile lor ştiu ce înseamnă să trăieşti cu un învingător. Mama plângea des după ce s-a întors tata. Învingătorilor le lua ani de zile să reintre în viaţa normală. Să se adapteze. Îmi amintesc povestirile tatei, cum la început îl înnebuneau cuvintele „să încălzim apa pentru baie” sau „să mergem la pescuit”. Bărbaţii noştri sunt nişte mucenici, toţi sunt traumatizaţi – fie după război, fie după închisoare. După lagăr. Război şi închisoare sunt principalele două cuvinte ruseşti. Ruseşti! Femeia rusă n-a avut niciodată un bărbat normal, îl îngrijeşte, îl tot îngrijeşte, îl tratează în parte ca pe un erou, în parte ca pe un copil, îl salvează. Chiar şi astăzi. Are mereu acelaşi rol. Uniunea Sovietică a căzut... Acum avem victime ale prăbuşirii imperiului. Ale crahului. Până şi Gleb era mai curajos după Gulag. Se simţea onorat: uite, am supravieţuit! Am scăpat! Am văzut atâtea! Dar scriu cărţi, sărut femei... Era mândru, în ochii ăstora însă se citeşte frica. Doar frica... Armata se restrânge, uzinele stau... Inginerii şi medicii vând în pieţe. Doctorii în ştiinţe. Atât de mulţi oameni se simt ca aruncaţi din tren... Stau deoparte, aşteptând ceva. Soţul unei cunoştinţe era pilot, comandant de escadrilă. A fost trecut în rezervă. Când ea şi-a pierdut serviciul, s-a recalificat pe loc – era inginer, a devenit coafeză. Iar el stă acasă şi bea de necaz, bea pentru că el, pilot militar – cu Afganistanul la activ – e nevoit să fiarbă caşă pentru copii. Poftim... E supărat pe toată lumea. E înrăit. A fost la comenduire, a cerut să fie trimis undeva în război, cu o misiune specială, dar l-au refuzat. E plin de doritori. Doar avem mii de militari şomeri, din aceia care nu ştiu altceva decât tanc şi mitralieră. Neabilitaţi pentru o altfel de viaţă. Femeile noastre trebuie să fie mai puternice decât bărbaţii. Cutreieră lumea cu paporniţele lor mari, în carouri. Din Polonia până-n China. Cumpără şi vând. Ţin casa, copiii şi pe părinţii în vârstă. Şi pe bărbaţii lor. Şi ţara. E greu să explici asta altcuiva. Imposibil. Fiica mea s-a măritat cu un italian... Îl cheamă Sergio... E jurnalist. Când vin la mine, eu şi el stăm la taclale în bucătărie. În rusă... până dimineaţa... Sergio consideră că ruşilor le place să sufere, că asta e esenţa sufletului rusesc. Pentru noi suferinţa este „lupta personală”, „calea către mântuire”. Ei însă, italienii, nu sunt aşa, ei nu vor să sufere, iubesc viaţa, care ne e dată pentru a ne bucura, nu pentru a suferi. La noi nu e aşa. Noi vorbim rar despre bucurie... Despre faptul că fericirea e o lume întreagă. O lume uluitoare! Sunt acolo atâtea cotloane, ferestre, uşi, şi e nevoie de atâtea chei pentru ele. Dar noi suntem atraşi mereu spre aleile întunecate ale lui Bunin^[80]. Uite... Merge cu fiică-mea la supermarket – el duce plasele. Seara ea poate să cânte la pianină, iar el va pregăti cina. La mine totul era altfel: el apucă plasele, iar eu i le iau din mâini: „Le iau eu. Tu n-ai voie.” Intră în bucătărie: „Nu e locul tău aici. Treci la masa de scris.” Am fost mereu o reflexie a luminii lui. A trecut un an, poate mai mult... Deja trebuia să vină la mine acasă... mă rog, să-l cunoască toată lumea, îl avertizasem că mama e bună, dar fiică-mea nu e chiar... ca toate celelalte... Că nu-i promit că o să-l primească bine. Of, Ania mea... Ducea totul la ureche: jucăria, piatra, lingura... Copiii duc totul la gură, dar ea ducea la ureche, să vadă cum sună! Am început destul de devreme să fac muzică cu ea, dar era un copil atât de ciudat – îndată ce puneam un disc, se întorcea şi pleca. Nu-i plăcea muzica nimănui, o interesa numai ceea ce răsuna înlăuntrul ei. Ei, şi a venit Gleb, foarte emoţionat, se tunsese cam nereuşit, scurt, nu era deosebit de frumos. Şi a adus nişte discuri. A început să povestească ceva despre cum s-a dus... cum a cumpărat aceste discuri... Iar Ania are un auz... ea nu aude cuvinte, ci altceva... intonaţii... Deodată, a luat discurile: „Ce disculi flumoase.” Uite-aşa... După o vreme, mă lasă interzisă: „Cum să nu-i spun tată?” El nu se străduia să-i placă, pur şi simplu îl interesa. S-au iubit din prima clipă... Eram chiar geloasă că se iubesc unul pe altul mai mult decât mă iubesc pe mine. Apoi m-am convins că eu aveam alt rol... (Tace.) El o întreba: „Ania, tu te bâlbâi?” „Acum cam prost, dar înainte mă bâlbâiam bine.” Nu te plictiseşti cu ea. Puteai să iei notiţe după ce spunea. Aşadar: „Cum să nu-i spun tată?” Stăteam în parc... Gleb plecase după ţigări; s-a întors: „Despre ce vorbiţi, fetelor?” I-am făcut cu ochiul Aniei – în nici un caz nu-i spune, e-o tâmpenie. „Atunci spune-i tu.” Ei? Ce-mi mai rămânea de făcut? I-am mărturisit: se teme să nu-ţi spună din greşeală tată. El: „Sigur, nu-i uşor, dar dacă-ţi vine foarte tare, spune-mi.” „Dar să ştii”, i-a spus serios Ania mea, „eu mai am un tată, însă nu-mi place. Nici mama nu-l iubeşte.” Aşa e mereu cu ea. Ardem punţi. Pe drumul spre casă era deja tata. Alerga şi striga: „Tata! Tata!” A doua zi, la grădiniţă, i-a anunţat pe toţi: „Pe mine mă învaţă tata să citesc.” „Şi cine-i tatăl tău?” „Îl cheamă Gleb.” în ziua următoare, prietena ei vine de-acasă spunând: „Ania, minţi, tu n-ai tată. Ăla nu e tatăl tău adevărat.” „Ba nu, celălalt nu era adevărat, ăsta e.” Cu Ania e inutil să te cerţi, el a devenit „tata”, iar eu? Eu încă nu eram soţie... nu...

Intru în concediu... Plec iar. El aleargă după vagon şi îmi face cu mâna îndelung. Dar în tren încep deja o nouă aventură. Doi ingineri din Harkov merg şi ei la Soci, ca şi mine. Doamne! Eram atât de tânără! Mare. Soare. Ne scăldăm, ne sărutăm, dansăm. Mi-e uşor, totul e simplu, pentru că lumea e simplă, cea-cea-cea-cazacioc şi gata – sunt în elementul meu. Sunt iubită... purtată pe braţe... Pe munte, m-a dus în braţe două ore... Muşchi tineri, râs tânăr. Foc de tabără până dimineaţa... Am un vis... Se deschide tavanul. Cerul e albastru... Îl văd pe Gleb... Merg undeva cu el. Mergem pe malul mării, dar acolo nu sunt pietricele netezite de valuri, ci bolovani ascuţiţi, ca nişte cuie. Eu merg încălţată, el e desculţ. „Dacă mergi desculţ, simţi mai bine”, îmi explică. Dar eu ştiu că-l doare. Şi de durere începe să se ridice... să plutească deasupra pământului... Îl văd zburând. Doar mâinile, nu ştiu de ce, le ţine încrucişate, ca morţii... (Se opreşte.) Doamne! Sunt nebună... nu trebuie să mărturisesc nimănui... am tot mai des senzaţia că sunt fericită în viaţa asta... fericită! M-am dus la el la cimitir... Îmi amintesc că mergeam şi simţeam că e undeva, aici. Şi fericirea era atât de intensă, că-mi venea să plâng de atâta fericire. Să plâng. Se spune că morţii nu vin la noi. Să nu credeţi.

Se termină concediul şi mă întorc. Inginerul mă conduce până la Moscova. Promit să-i povestesc totul lui Gleb... Ajung la el... pe masa lui se află o agendă mâzgălită toată, tapetul din birou e inscripţionat, până şi pe ziarele pe care le citea, peste tot doar trei litere: a... s... t... Mari, mici, de tipar, de mână. Puncte-puncte... puncte-puncte... Întreb: „Ce-i asta?” îmi descifrează: „Aşadar, s-a terminat?” Asta e, ne despărţim şi trebuie să-i explicăm cumva Aniei. Ne-am dus s-o luăm, dar ea avea de terminat un desen înainte de a ieşi din casă. N-a reuşit, aşa că stă în maşină şi boceşte. El e deja obişnuit cu nebuniile ei, socoteşte că ăsta se cheamă talent. Era deja o scenă de familie: Ania plânge, el o linişteşte, iar între ei... Mă priveşte, mă tot priveşte... Şi eu... Într-un singur minut... o secundă... Înţeleg: e un om cumplit de singur. Cumplit! Şi... mă căsătoresc cu el... Trebuia... (Începe să plângă.) Ce fericire că nu ne-am ratat. Că n-am trecut pe lângă el. Ce fericire! Mi-a dăruit o viaţă întreagă! (Plânge.) Aşadar, mă mărit... Îi era frică, se temea, pentru că mai fusese însurat de două ori. Femeile îl trădaseră, îl obosiseră... şi nu le putea învinui... Dragostea e muncă grea. Pentru mine, e întâi de toate o muncă. A fost fără nuntă, fără rochie albă. Totul s-a petrecut modest. Iar eu visasem mereu că voi avea nuntă şi rochie albă, că voi arunca de pe pod un buchet de trandafiri albi în apă. Astea erau visurile mele.

Nu-i plăcea să fie iscodit... Brava mereu... Glumea... Era o deprindere de zek să ascunzi astfel tot ce era serios. Să creezi o altă realitate. De pildă, niciodată nu spunea „În libertate”, ci „la aer curat”. „Şi uite, acu’ sunt la aer curat.” Atunci povestea cu atâta culoare, atâta pasiune... Îi simţeam bucuriile pe care le trăise acolo: cum făcuse rost de nişte bucăţi de pneuri, şi le legase de pâslari şi apoi fuseseră transferaţi în alt lagăr şi el era atât de încântat că avea cauciucurile astea. Odată, li s-a adus jumătate de sac de cartofi, şi cineva „de la aer curat”, într-un loc unde au lucrat, le-a dat o bucată de carne. Noaptea, în centrala termică, au fiert o supă: „Şi ştii ce gustoasă a fost? Minunată!” După ce a fost eliberat, a primit o compensaţie pentru tatăl lui. I-au spus: „Vă suntem datori pentru casă, pentru mobilă...” I-au dat mulţi bani. Şi-a cumpărat un costum nou, o cămaşă nouă, pantofi noi, un aparat foto, şi s-a dus la cel mai bun restaurant din Moscova, la Naţional, a comandat ce era mai scump, a băut coniac, cafea şi a mâncat tort. La sfârşit, după ce a terminat de mâncat, a rugat pe cineva să-l fotografieze pentru a imortaliza acest moment – cel mai fericit din viaţa lui. „M-am întors în apartamentul în care locuiam”, îşi amintea, „şi m-a izbit gândul că nu mă simt fericit. În costumul ăla, cu aparatul de fotografiat... De ce nu eram fericit? Mi-au venit în minte pneurile acelea, supa din termocentrală – aia era fericire.” Şi noi ne străduiam să înţelegem... Aşadar... unde se află această fericire? Anii de lagăr nu i-ar fi dat... nu i-ar fi schimbat pentru nimic în lume... Erau comoara lui ascunsă, bogăţia lui. A stat în lagăr de la şaisprezece la aproape treizeci de ani... Faceţi socoteala... Îl întrebam: „Dar dacă nu te-ar fi luat?” Răspundea: „Aş fi fost un prost şi m-aş fi plimbat cu o maşină de curse roşie. Cea mai la modă.” Doar la sfârşit de tot... La sfârşit... când zăcea în spital... A vorbit serios cu mine pentru prima dată: „E ca la teatru. Din sală vezi o poveste frumoasă – scena e curată, actorii sunt străluciţi, e o lumină magică, dar când treci în culise... Deodată, în spatele cortinei, sunt resturi de scânduri, cârpe, decoruri pe jumătate vopsite aruncate pe jos... sticle de vodcă goale... resturi de mâncare... S-a dus povestea. E întuneric... murdar... Pe mine m-au dus în culise... Înţelegi?”

...l-au aruncat împreună cu tâlharii. De mic... Ce-a fost acolo, n-o să afle nimeni, niciodată...

...indescriptibila frumuseţe a Nordului! Zăpada tăcută... şi lumina reflectată în ea chiar şi noaptea... Iar tu munceşti ca o vită. Eşti târât în natură, şi pe urmă mânat înapoi. „Tortura prin frumos” numea el asta. Zicala lui preferată era: „Lui Dumnezeu i-au ieşit mai bine florile şi copacii decât oamenii.”

...despre dragoste... Cum a fost pentru el prima dată ... Lucrau în pădure. În apropiere, a fost adus un grup de femei la muncă. Femeile i-au văzut pe bărbaţi, s-au oprit şi n-au vrut să meargă mai departe. Gardianul striga: „Hai, înainte! Înainte!” Femeile stăteau. „Înainte, mama voastră de...!” „Cetăţene gardian, daţi-ne voie la bărbaţi, nu mai putem, începem să urlăm!!” „Ce, sunteţi posedate? A intrat dracu-n voi?!” Ele stăteau pe loc: „Nu mergem nicăieri.” Ordin: „Aveţi jumătate de oră. Rupeţi rândurile!” Coloana s-a împrăştiat într-o clipă. Dar s-au întors toate la timp. La fix. S-au întors fericite, (tace.) Unde se află fericirea asta?

...acolo, a scris versuri. Cineva l-a turnat la şeful lagărului: „Scrie.” Şeful l-a chemat la el: „Compune-mi şi mie o scrisoare de dragoste în versuri.” îşi amintea că omul era jenat de ce-i cerea. Avea o iubită undeva, în Ural.

...s-a întors acasă în cuşeta de sus a compartimentului. Trenul s-a târât două săptămâni, străbătând toată Rusia. El a stat tot timpul întins sus, îi era frică să coboare. Ieşea să fumeze noaptea. Se temea: dacă tovarăşii de drum îl serveau cu ceva de băut, o să clacheze. O să vorbească. Şi ei o să afle că vine din lagăr... L-au luat de la gară nişte rude îndepărtate ale tatălui său. Aveau o fetiţă. El a îmbrăţişat-o, şi ea a început să plângă. Era ceva în el... Era un om cumplit de singur... Chiar şi cu mine. Ştiu, şi cu mine a fost la fel...

De-acum îi anunţa pe toţi cu mândrie: „Am o familie.” în fiecare zi se minuna de viaţa normală de familie, mai ales se mândrea cu ea. Dar îi era frică... tot îi era frică... nu putea trăi fără ea. Frica. Se trezea noaptea leoarcă de groază: n-o să-şi termine cartea (scria o carte despre tatăl lui), n-o să primească o traducere nouă (traducea texte tehnice din germană), n-o să aibă cu ce-şi hrăni familia. Eu o să-l părăsesc deodată... Mai întâi îi era frică, apoi ruşine de frica asta. „Gleb, dar eu te iubesc. Dacă vrei să dansez balet de dragul tău, o s-o fac. Aş face orice pentru tine.” în lagăr supravieţuise, dar în viaţa obişnuită orice miliţian care-l oprea cu maşina putea să-i provoace un infarct... sau dacă suna administratorul la uşă... „Cum de-ai rămas în viaţă acolo?” „Am fost foarte iubit în copilărie.” Ne salvează cantitatea de iubire primită, e rezerva noastră de putere. Iată... Numai iubirea ne salvează. Iubirea e o vitamină fără de care omul nu poate să trăiască, i se coagulează sângele, i se opreşte inima. I-am fost soră medicală... doică... Artistă... am fost de toate.

Socotesc că am avut noroc... Erau vremuri memorabile... Perestroika! Aveam o senzaţie de sărbătoare, fireşte. Ni se părea că acuşi-acuşi ne luăm zborul. Libertatea plutea în aer. „Gleb, a sosit vremea ta! Poţi să scrii orice. Să publici.” Era, mai presus de orice, vremea lor, a şaizeciştilor... Vremea triumfului lor. L-am văzut fericit: „Am trăit să văd victoria totală a anticomunismului.” Se întâmplase lucrul cel mai important la care visase: căzuse comunismul. Acum vor scoate statuile bolşevicilor şi sarcofagul lui Lenin din Piaţa Roşie, străzile nu vor mai purta nume de criminali şi călăi... Vremea speranţelor! Şaizeciştii – orice s-ar spune acum despre ei, eu îi iubesc pe toţi. Erau naivi? Romantici? Da!!! Citea ziarele cât e ziua de lungă. Se ducea în fiecare dimineaţă la chioşcul „Presa Sovietică” de lângă blocul nostru. Cu o sacoşă mare, de gospodină. Asculta radioul şi se uita la televizor. Fără încetare. Atunci toţi eram aţâţ de nebuni! Li-ber-ta-te! Ne îmbăta numai acest cuvânt. Toţi crescuserăm cu „samizdat” şi „tamizdat”^[81]. Crescuserăm în lumea cuvântului. A literaturii. Cum vorbeam! Ce frumos vorbeam toţi pe atunci! Eu pregăteam prânzul sau cina, el stătea lângă mine, cu un ziar, şi îmi citea: „Susan Sontag: comunismul este fascism cu faţă umană... Stai... ascultă...” I-am citit împreună cu el pe Berdiaev... pe Hayek... Oare cum trăiserăm până atunci fără aceste ziare şi cărţi? Dacă am fi ştiut toate astea mai devreme... Totul ar fi fost altfel... Jack London are o povestire pe tema asta: se poate trăi şi într-o cămaşă de forţă, trebuie doar să te laşi în jos, să te abandonezi şi să te obişnuieşti. Şi poţi chiar şi să visezi. Aşa trăiserăm noi. Ei, şi acum cum o să trăim? Nu ştiam cum, dar îmi închipuiam că aveam să trăim cu toţii bine.

Nu aveam nici o îndoială... După ce a murit am găsit o însemnare în jurnalul lui: „Îl recitesc pe Cehov... În povestirea Cizmarul şi Necuratul, un om îşi vinde sufletul diavolului în schimbul fericirii. Ce era fericirea în reprezentarea cizmarului? Să umble în caretă, în haină nouă şi cizme lustruite, să aibă alături o femeie grasă şi pieptoasă şi să ţină într-o mână un jambon, iar în cealaltă o litră de vodcă. Altceva nu-i mai trebuia...” (Cade pe gânduri.) Se pare că avea îndoieli... Dar aveam atâta nevoie de ceva nou! De ceva bun şi luminos, foarte drept. Alergam fericiţi la toate mitingurile şi demonstraţiile... Până atunci, îmi fusese frică de mulţimi. Agorafobie. Aveam o aversiune faţă de mulţimi, faţă de manifestările sărbătoreşti. Faţă de steaguri. Iar acum totul îmi plăcea... În jurul meu erau chipuri familiare... N-o să uit niciodată aceste chipuri! Mi-e dor de vremurile acelea, ştiu că multora le e dor de ele. Prima noastră excursie în grup peste graniţă. La Berlin. Auzind limba rusă, de grupul nostru s-au apropiat două nemţoaice tinere: „Sunteţi ruşi?” „Da.” „Peresţrioka! Gorby!” – şi au început să ne îmbrăţişeze. Mă gândesc acum: unde sunt chipurile acelea? Unde sunt oamenii ăia frumoşi pe care îi vedeam în anii ‘90 pe străzi? Doar n-or fi plecat toţi!

...Când am aflat că are cancer, am plâns toată noaptea, iar dimineaţa am dat fuga la spital. Şedea pe pervaz, galben la faţă şi foarte fericit, mereu era fericit când se schimba ceva în viaţa lui. Ba fusese lagărul, deportarea, ba începuse apoi libertatea, iar acum era iar ceva... Moartea, ca o nouă schimbare... „Te temi c-o să mor?” „Mă tem.” „Ei bine, în primul rând, nu ţi-am promis nimic. Iar în al doilea, n-o să se întâmple curând.” „Serios?” Ca întotdeauna, l-am crezut. Mi-am şters lacrimile pe loc şi m-am autoconvins că trebuie să-l ajut din nou. N-am mai plâns... până la sfârşit de tot n-am mai plâns... Veneam dimineaţa în salon, şi acolo începea viaţa noastră; trăiserăm acasă, acum trăiam la spital. Am mai trăit jumătate de an la oncologie...

Citea puţin. Mai mult povestea...

Ştia cine-l turnase. Un băiat... era coleg cu el într-un cerc la Casa Pionierilor. De capul lui sau pus de cineva, scrisese o scrisoare: Gleb îl înjura pe tovarăşul Stalin, îl scuza pe tatăl lui, „duşman al poporului”. Anchetatorul de caz îi arătase această scrisoare. Toată viaţa, lui Gleb i-a fost teamă... Teamă că denunţătorul lui o să afle că el ştia... Când i s-a transmis că acestuia i se născuse un copil cu deficienţe, s-a speriat: n-o fi pedeapsă divină? Întâmplător, chiar am locuit într-o vreme aproape, ne întâlneam des pe stradă. La magazin. Ne salutam. După ce a murit Gleb, i-am povestit despre asta unei prietene apropiate... Nu m-a crezut: „N.? Nu se poate, el vorbeşte mereu aşa de frumos despre Gleb, despre prietenia lor din copilărie.” Am înţeles că trebuie să tac. Ei... pentru om e periculos să ştie aşa ceva... El a ştiut... Tovarăşii de lagăr veneau rar la noi, el nu-i căuta. Când au apărut în casă, m-am simţit străină, veneau dintr-o vreme în care eu nu existam încă. Ştiau despre el mai multe decât mine. Am descoperit că mai are o viaţă... Am înţeles că o femeie poate vorbi despre umilinţele ei, dar un bărbat nu, unei femei îi e mai uşor să recunoască, fiindcă undeva, în adâncul ei, e cumva pregătită pentru violenţă, până şi actul sexual... În fiecare lună, o femeie ia viaţa de la capăt... ciclurile astea... O ajută însăşi natura ei. Dintre femeile care au fost în lagăr, multe sunt singure. Am văzut puţine perechi în care amândoi – şi el, şi ea – să fie de acolo. Secretul ăsta nu-i unea, ci îi despărţea. Pe mine mă numeau „copilă”...

„Ţi se pare interesant să stai cu noi?” mă întreba Gleb după ce plecau musafirii. „Ce întrebare e asta?” mă supăram eu. „Ştii de ce mi-e frică? Când toate astea erau interesante, aveam căluş în gură, iar acum, când putem să spunem tot, e deja târziu. Parcă nimeni nu mai ascultă. Nu mai citeşte. Editorii primesc manuscrise despre lagăre şi le dau înapoi fără măcar să le citească: «Iar Stalin şi Beria? Nu e un subiect vandabil. Cititorii s-au săturat.»„

...era obişnuit cu gândul morţii... Nu se temea de moartea asta măruntă... Deţinuţii-brigadieri îşi vindeau raţia de pâine, pierdeau banii la cărţi, apoi mâncau bitum. Smoală. Mulţi mureau – li se încleia stomacul. El pur şi simplu a încetat să mănânce, doar bea.

...un băiat a fugit... a fugit special ca să fie împuşcat... Prin zăpadă... În soare... Se vedea perfect. L-au împuşcat în cap, l-au înfipt într-un par şi l-au pus lângă baracă: priviţi! A stat mult acolo... până-n primăvară...

...ziua alegerilor... Concert la secţia de votare, începe un cor de lagăr. Deţinuţi politici, vlasovieni, prostituate, hoţi de buzunare stau drepţi şi cântă un cântec despre Stalin: „Stalin, al nostru drapel! Stalin, a noastră fericire!”

...în lagăr a cunoscut o fată. Ea i-a povestit cum o convinsese anchetatorul să semneze mărturisirea: „O să te duci în iad... Dar tu eşti frumoasă, o să placi vreunui şef. Şi aşa o să te salvezi.”

...primăvara era cel mai cumplit. Totul în natură se schimbă... totul începe să trăiască... E bine să nu întrebi pe nimeni cât mai are de stat. Primăvara, toate condamnările par veşnice. Păsările zboară, dar nimeni nu ridică privirea. Nimeni nu priveşte cerul primăvara...

La ieşire m-am întors din uşă şi el mi-a făcut cu mâna. Am revenit după câteva ore – era deja inconştient. Ruga pe cineva: „Aşteaptă. Aşteaptă.” Apoi a încetat, doar a zăcut, încă trei zile. M-am obişnuit şi cu asta. Ei, el zace aici, eu trăiesc. Mi-au pus un pat lângă al lui. Şi... În a treia zi... Era deja greu să-i facă injecţii intravenoase... Avea tromboză... Trebuia să permit medicilor să-l deconecteze, nu avea să-l doară, nu avea să simtă nimic. Şi am rămas complet singuri. Fără aparate, fără medici, nici în vizită nu mai venea nimeni. M-am întins lângă el. Mi-era frig. M-am băgat la el sub pătură şi am adormit. Când m-am trezit... pentru o clipă mi s-a părut că dormim acasă la noi, am lăsat geamul de la balcon deschis... el nu s-a trezit încă... Îmi era groază să deschid ochii... I-am deschis şi mi-am amintit tot... Atunci am început să mă agit... M-am ridicat, i-am pus mâna pe faţă: „Aaah...” – m-a simţit, începuse agonia... şi am stat aşa... ţinându-l de mână, auzindu-i ultima bătaie de inimă. Am mai rămas aşa mult timp... Am chemat o infirmieră, ea m-a ajutat să-i pun o cămaşă albastră – culoarea lui preferată. Am întrebat: „Pot să mai stau?” „Da, sigur. Nu vă e frică?” De ce să-mi fie frică? Îl cunoşteam aşa cum îşi cunoaşte o mamă copilul... Spre dimineaţă a devenit frumos... I-a dispărut de pe chip spaima, tensiunea, toate nimicurile vieţii. Şi i-am văzut trăsăturile fine, graţioase. Era chipul unui prinţ oriental. Aşa era el! Aşa era el de fapt! Aşa nu-l cunoscusem.

A avut o singură rugăminte: „Să-mi scrii pe piatra de mormânt că am fost un om fericit. Am fost iubit. Cea mai îngrozitoare suferinţă e să nu fii iubit.” (Tace.) Viaţa noastră e atât de scurtă... O clipă! Văd cum se uită bătrâna mea mamă seara în grădină... cu ce ochi...

Tace îndelung.

Nu pot... nu ştiu să trăiesc fără el... Şi mi se face curte din nou. Primesc flori.

A doua zi primesc un telefon neaşteptat.

Am plâns toată noaptea, am urlat de durere... Tot timpul m-am îndepărtat... m-am îndepărtat... am fugit într-o altă lume. Abia am supravieţuit... Şi ieri m-am întors acolo... am fost dusă înapoi... Eram bandajată toată, am început să-mi smulg bandajele, parcă nimic nu s-a vindecat. Credeam că sub bandajele astea am deja o piele nouă, dar nu-i aşa. N-a crescut nimic la loc. N-a dispărut nicăieri... tot ce a fost... Mă tem să ofer asta cuiva. Nimeni n-ar suporta. Nişte mâini obişnuite nu pot ţine aşa ceva.

Istoria unei copilării

Maria Voiteşonok, scriitoare, 57 de ani

— Eu sunt osadniţă. M-am născut în familia unui ofiţer-osadnik (osadnik în polonă înseamnă „colonist”, cineva care a primit pământ la Vostocinîe Kresî^[82] după războiul ruso-polonez din 1921). Iar în 1939 (printr-un protocol secret din Pactul Ribbentrop-Molotov), partea de vest a Bielorusiei a fost alipită la URSS şi mii de colonişti-osadnici, împreună cu familiile lor, au fost trimişi în Siberia ca „elemente politice periculoase” (din notele trimise de Beria lui Stalin). Dar asta-i istoria mare, iar eu am una proprie... numai a mea...

Nu ştiu în ce zi m-am născut... nici în ce an... Totul e aproximativ la mine. Nu am găsit nici un fel de acte. Exist, nu exist. Nu-mi amintesc nimic şi îmi amintesc totul. Cred că mama a plecat când era însărcinată cu mine. De ce? Fiindcă întotdeauna mă tulbură sirenele trenurilor... şi mirosul traverselor... şi plânsul oamenilor în gări... Pot să merg cu un tren frumos, ca lumea, dar dacă şuieră pe lângă mine unul de marfă, îmi dau lacrimile. Nu sunt în stare să văd vagoane cu vite, să aud mugetul animalelor... Cu astfel de vagoane ne-au dus. Eu încă nu existam. Şi eram acolo. În vise, eu nu văd chipuri... personaje... toate închipuirile mele sunt compuse din sunete... mirosuri...

Ţinutul Altai. Oraşul Zmeinogorsk, râul Zmeiovka... Pe deportaţi i-au dus în afara oraşului. Lângă lac. Am început să trăim în pământ, în bordeie. M-am născut sub pământ, am crescut acolo. Din copilărie, pământul îmi miroase a acasă. Curge apă din tavan, se desprinde un bulgăre de pământ, a căzut şi sare spre mine. E o broscuţă. Dar eu sunt mică, încă nu ştiu de cine trebuie să-mi fie frică. Dorm cu doi ieduţi, pe un aşternut cald făcut din „mazăre” de capră... Primul meu cuvânt a fost „me-e-e”... primele sunete, nu „mă” sau „mama”. Soră-mea mai mare, Vladia, îşi amintea cum mă miram că iezii nu vorbesc la fel ca noi. Nedumerirea mea. Mi se păreau la fel ca noi. Lumea era una, neîmpărţită. Nici acum nu simt această diferenţă între noi, între oameni şi animale. Mereu vorbesc cu ele... şi ele mă înţeleg... Şi gândacii, păianjenii... erau şi ei acolo... nişte gândaci atât de coloraţi, atât de împodobiţi. Jucăriile mele. Primăvara ieşeam împreună la soare, ne târâm pe pământ, căutam de mâncare. Ne încălzeam. Şi iarna înţepeneam ca nişte copaci, cădeam în letargie de foame. Eu am o şcoală proprie, n-am învăţat numai de la oameni.

Ascult şi copacii, şi iarba. Mai mult decât orice în viaţă mă interesează animalele, sunt nemaipomenit de interesante. Cum să mă desprind de lumea aceea... de mirosurile acelea... Nu pot. Uite, e în sfârşit soare! Vară! Sunt deasupra... În jur e o frumuseţe orbitoare şi nimeni nu pregăteşte nimănui nimic de mâncare, în plus, e plin de sunet, de culoare, încerc gustul fiecărei ierbuşoare, frunzuliţe... floricele... toate rădăcinile... odată am mâncat măselariţă, era să mor. Am tablouri întregi în amintire... Îmi amintesc de muntele acoperit de albăstrele şi de lumina albastră de pe muntele-acela... iluminarea... Lumina venea dinspre stânga, de pe versant. Venea de sus în jos... Ce privelişti erau! Mă tem că n-am destul talent ca să le descriu. Să le reînvii. Cuvintele nu sunt decât o completare a unei stări. A sentimentelor noastre. Macii roşii, crinii, bujorii... totul se întindea în faţa ochilor mei. Sub picioarele mele. Sau alt tablou... Stau lângă o casă. Pe zid se târăşte o pată de soare... şi are mai multe culori... se schimbă tot timpul. Stau acolo mult timp. Dacă n-ar fi fost culorile acelea, probabil aş fi murit. Nu-mi amintesc ce mâncăm... dac-aveam ceva omenesc de mâncare...

Seara vedeam cum trec oamenii negri. Veşminte negre, chipuri negre. Erau deportaţii care se întorceau de la mină... toţi semănau cu tata. Dacă tata m-a iubit nu ştiu. M-o fi iubit cineva?

Am foarte puţine amintiri... Nu-mi ajung. Caut în beznă, mă străduiesc să mai smulg ceva de acolo. Rar... foarte rar îmi amintesc brusc câte ceva ce nu mai ţineam minte. Şi mă amărăsc tare, dar sunt fericită. Atunci sunt îngrozitor de fericită.

Nu-mi pot aminti nimic despre iarnă... Iarna şedeam în bordei toată ziua. Ziua era aidoma cu seara. Totul era crepuscular. Nici măcar o pată de culoare... Om fi avut alte lucruri în afară de străchini şi linguri? Nici un fel de haine... nici măcar un obiect de îmbrăcăminte... ne înfăşuram în cârpe. Nici o pată de culoare, încălţări... Ce încălţări? Galoşi... Îmi amintesc de galoşi... şi eu aveam galoşi, mari şi vechi, ca ai mamei. Probabil ai ei... Primul palton l-am primit la casa de copii, şi primele mănuşi. O căciulită. Ţin minte: în întuneric abia dacă se zăreşte faţa Vladiei... Zace şi tuşeşte zile în şir, s-a îmbolnăvit la mină, are tuberculoză. Deja ştiu cuvântul ăsta... Mama nu plânge... Nu-mi amintesc ca mama să fi plâns, vorbea puţin, iar apoi, pesemne, a încetat de tot să vorbească. Când o lasă tusea, Vladia mă cheamă: „Repetă după mine... Ăsta-i Puşkin.” Eu repet: „E ger şi soare, zi vrăjită!/ Tu dormi, frumoasa mea iubită?” Şi îmi imaginez iarna. Ca la Puşkin.

Sunt o sclavă a cuvântului... cred în cuvânt în mod absolut. .. Întotdeauna aştept cuvinte de la oameni, şi de la cei necunoscuţi – ba chiar aştept mai multe de la cei necunoscuţi. Cu un necunoscut încă mai poţi să ai speranţe. Parcă-mi vine şi mie să spun... şi mă hotărăsc... Sunt gata. Dacă-ncep să povestesc cuiva, pe urmă nu mai găsesc nimic acolo, la locul faptelor. Rămâne pustiu, îmi pierd toate amintirile. Pentru o clipă, se cască un gol. Şi trebuie să aştept mult ca să-mi revină. De asta tac. Prelucrez totul în mine însămi. Pasaje, labirinturi, găuri de şoarece...

Petice... De unde aveam aceste petice şi bucăţi? Colorate-n toate felurile, multe zmeurii. Cineva mi le-adusese. Din peticele astea îmi coseam nişte omuleţi, le tundeam părul, le făceam diverse pieptănături. Erau prietenele mele... Păpuşi n-am văzut, nu ştiam nimic despre păpuşi. Locuiam deja în oraş, dar nu într-o casă, ci la un subsol. Cu un ochi de geam orb. Dar căpătaserăm o adresă: strada Stalin, numărul 17. Ca alţii... ca toată lumea... aveam acum o adresă. Acolo mă jucam cu o fetiţă... fetiţa nu era de la subsol, ci din casă. Purta rochii şi botine. Şi eu – cu galoşii mamei... Am adus peticele acelea să i le arăt: pe stradă păreau şi mai frumoase decât la subsol. Fetiţa a început să mi le ceară, voia să le schimbe pe nu ştiu ce. Eu – nici gând! A venit tatăl ei: „Nu te împrieteni cu cerşetoarea asta”, a zis. Am înţeles că mă alungau. Trebuia să plec în linişte, să plec mai repede din locul acela. Fireşte, astea-s deja vorbe de adult, nu de copil. Dar senzaţia... senzaţia aceea mi-o amintesc... Te doare atât de tare, că deja nu te mai simţi jignit şi nu-ţi mai e milă de tine însuţi, ai deodată multă, multă libertate. Dar milă de tine nu ţi-e... Când îi e milă, omul încă nu priveşte atât de adânc, încă n-a plecat dintre oameni. Iar, dacă a plecat, nu mai are nevoie de oameni, îi ajunge ceea ce este în el însuşi. Eu am privit prea adânc... Sunt greu de jignit. Plâng rar. Mi se par caraghioase toate necazurile obişnuite, supărările femeieşti... Pentru mine ăsta-i un show... un show al vieţii... Dar dacă aud că plânge un copil... nu trec niciodată indiferentă pe lângă un cerşetor... Niciodată nu trec. Mirosul ăsta mi-l amintesc, mirosul nenorocirii... se ridică cumva în valuri şi sunt legată de el şi-n ziua de azi. E mirosul copilăriei mele. Al scutecelor mele.

Merg cu Vladia... ducem un şal de mohair... Un lucru frumos dintr-o altă lume. E gata comanda. Vladia ştia să împletească, din banii ăştia trăiam. Femeia s-a socotit cu noi, apoi a spus: „Haideţi să vă tai nişte flori.” Cum – un buchet pentru noi? Iată-ne, două cerşetoare, îmbrăcate în nişte saci... flămânde, înfrigurate... Dar avem flori! Noi ne-am gândit mereu numai la pâine, şi fiinţa asta a ghicit că suntem în stare să ne gândim şi la altceva. Ai fost închis, zidit, şi ţi se deschide o ferestruică... se dau de perete canaturile... Se pare că pe lângă pâine... pe lângă mâncare... putem primi şi un buchet de flori! Înseamnă că nu ne deosebim cu nimic de alţii. Suntem la fel... Era ca o încălcare a legii: „Să vă tai câteva flori.” Nu să vă rup, nu să vă culeg, ci să vă tai din grădina mea. Din clipa aia... Poate că asta a fost cheia mea... mi se dăduse o cheie... Asta m-a transformat... Îmi amintesc buchetul acela... un buchet mare de cosmos... Acum le sădesc întotdeauna la mine la dacea. (Suntem chiar în dacea ei. Împrejur cresc flori şi copaci.) Am fost nu demult în Siberia... În oraşul Zmeinogorsk... m-am întors acolo... Am căutat strada noastră... casa noastră... subsolul nostru... Dar casa nu mai e, au dărâmat-o. Întrebam pe toată lumea: „Vă mai amintiţi?” Un bătrân îşi amintea că da, la subsol trăia o fetiţă frumoasă, era bolnavă. Oamenii îşi amintesc mai bine frumuseţea decât suferinţa. Şi buchetul l-am primit în dar pentru că Vladia era frumoasă.

M-am dus la cimitir... Chiar la poartă era o cabină de paznic cu ferestrele bătute în scânduri. Am bătut multă vreme. A ieşit paznicul, era orb... Ce semn era ăsta? „Puteţi să-mi spuneţi unde sunt înmormântaţi deportaţii?” „A...pe-aco-o-lo...” şi a dat din mână ba în sus, ba în jos. Nişte oameni m-au îndrumat spre colţul cel mai îndepărtat... Era doar iarbă acolo... doar iarbă... Am alergat de la hotel până la gară. Pe jos, prin tot oraşul pustiu. Gara era închisă. M-am aşezat pe şine şi am aşteptat până dimineaţa. Pe taluz şedeau un băiat şi o fată. Se sărutau. S-a luminat de ziuă. A venit un tren. Un vagon gol... Urcăm: eu şi vreo patru bărbaţi în scurte din piele, bărbieriţi, cu feţe de infractori. Mi-au oferit castraveţi şi pâine. „Jucăm o carte?” Nu mi-era frică.

De curând mi-am amintit... Mergeam şi-mi aminteam... mergeam cu troleibuzul... cum cânta Vladia: „Mormântul drăguţului îl căutam/ Dar uşor de găsit nu era...”^[83] Şi am aflat că era cântecul preferat al lui Stalin... Când se cânta, plângea... Şi brusc am încetat să iubesc cântecul ăsta. La Vladia veneau prietene, o chemau la dans. Toate astea mi le amintesc... Aveam deja şase sau şapte ani... Vedeam cum îşi cos la chiloţi, în loc de elastic, sârmă. Ca să nu poată fi rupţi... Că doar acolo nu erau decât deportaţi... zeki. Crima era la ea acasă. Şi despre dragoste ştiam deja. Venea la Vladia un băiat frumos, când îi era rău şi zăcea între cârpe şi tuşea. Şi el o privea într-un fel...

Mă doare, dar toate astea-s ale mele. N-am unde fugi de ele... Nu pot să spun că am acceptat totul, că sunt recunoscătoare pentru durere, aici e nevoie de alt cuvânt. Acum nu-l găsesc. Ştiu că în privinţa asta sunt departe de toată lumea. Sunt singură. Să-mi iau suferinţa în propriile mâini, s-o posed total şi să ies din ea, să scot ceva din ea. Asta ar fi o mare victorie, numai asta ar avea sens. Dar nu poţi cu mâinile goale... Şi, altfel, pentru ce să te arunci în iad?

Cineva mă ia la fereastră: „Uite, îl duc pe taică-tău...” O femeie necunoscută trăgea ceva pe o sanie. Pe cineva sau ceva... Înfăşurat în haine şi legat cu sfoară... Apoi eu şi sora mea am înmormântat-o pe mama. Am rămas singure. Vladia deja mergea greu, picioarele refuzau s-o asculte. Pielea i se cojea ca hârtia. I-au adus o sticluţă... Eu am crezut că e o doctorie, dar era nu ştiu ce acid. Un venin. „Nu te teme...” zice ea şi îmi întinde sticluţa. Voia să ne otrăvim împreună. Eu iau sticluţa asta... dau fuga şi o arunc în cuptor. Sticla se sparge... Cuptorul era rece, nu se mai gătea de mult nimic în el. Vladia a început să plângă: „Eşti leit tata.” Ne-a găsit cineva... Poate prietenele ei? Vladia zăcea deja fără cunoştinţă... Pe ea au dus-o la spital, iar pe mine la casa de copii. Tata... Vreau să mi-l amintesc, dar oricât mă străduiesc, nu-i văd chipul, chipul lui nu există în memoria mea. Apoi l-am văzut, tânăr, într-o fotografie la mătuşa. E drept... semăn cu el... Asta e legătura dintre noi. Tata s-a căsătorit cu o ţărăncuţă frumoasă. Dintr-o familie săracă. A vrut să facă din ea boieroaică, dar mama a purtat mereu basma, pe care şi-o trăgea până aproape de sprâncene. Nu era boieroaică. În Siberia tata n-a trăit mult cu noi... s-a dus la o altă femeie... Dar eu mă născusem deja... Eu eram pedeapsa! Nenorocirea! Nimeni nu avea putere să mă iubească. Nici mama nu avea puterea asta. Le aveam întipărite în gene: disperarea ei, necazul ei... şi lipsa de dragoste... Niciodată nu îmi ajunge dragostea, nici când când sunt iubită nu cred, am nevoie tot timpul de dovezi. De semne. Am nevoie de ele în fiecare zi. În fiecare minut. Sunt greu de iubit.,. ştiu... (Tace îndelung.) Îmi iubesc amintirile... Îmi iubesc amintirile pentru că acolo toţi trăiesc. Acolo sunt toţi ai mei: mama... tata... Vladia... Eu trebuie să stau neapărat la o masă lungă. Cu faţă de masă albă. Locuiesc singură, dar în bucătărie am o masă mare. Poate că sunt toţi cu mine... Mi se-ntâmplă să merg şi brusc să repet un gest al altcuiva. Nu al meu... Un gest al Vladiei... sau al mamei... Mi se pare că ne atingem mâinile... Sunt la casa de copii... La casa de copii, orfanii-osadnici sunt educaţi până la paisprezece ani, apoi sunt trimişi în mine. Iar la optsprezece ani – tuberculoză... ca Vladia... Asta era soarta. Undeva departe, zice Vladia, avem o casă. Dar e foarte departe. Acolo a rămas mătuşa Marîlea, sora mamei... O ţărancă analfabetă. Mergea şi se ruga de unii şi de alţii. Oameni străini îi scriau scrisorile. Nici acum nu pricep... cum aşa? Cum se descurca? La casa de copii a venit un ordin: să fiu dusă împreună cu sora mea la o anumită adresă. În Bielorusia.

Prima dată n-am ajuns la Minsk, la Moscova ne-au dat jos din tren. Totul s-a repetat: Vladia – care făcuse febră – la spital, eu, la izolator. De la izolator – la centrul de plasament. Un loc la subsol, unde mirosea a clor. Oameni străini... Am trăit tot timpul printre oameni străini... Toată viaţa. Şi mătuşa scria... scria... După jumătate de an m-a găsit acolo. Aud din nou cuvintele „casă”, mătuşă”... sunt dusă cu trenul... Un vagon întunecos, doar culoarul e luminat. Umbre de oameni. Cu mine e o educatoare. Am ajuns la Minsk şi ne-am luat bilet pentru Postavî... ştiu toate aceste nume... Vladia mă ruga: „Ţine minte. Reţine: localitatea noastră este Sovcino.” De la Postavî am mers pe jos până la Gridki... În satul mătuşii... Ne-am aşezat lângă un podeţ să ne odihnim. Şi în timpul ăsta un vecin ieşea din schimbul de noapte pe bicicletă. Ne-a întrebat cine suntem. I-am răspuns că am venit la mătuşa Marîlea. „Da, a zis el, mergeţi bine.” Şi pesemne că i-a transmis mătuşii că ne văzuse... ea a dat fuga să ne întâmpine... O văd şi zic: „Uite, tanti asta seamănă cu mama mea.” Şi gata.

Tunsă „la zero”, şed pe laviţa lungă din coliba unchiului Stah, fratele mamei. Uşa e deschisă, şi prin ea se văd oameni trecând şi tot trecând... se opreau şi se uitau la mine în tăcere... Un întreg tablou! Nu vorbesc unii cu alţii. Stau şi plâng. E o linişte absolută. A venit tot satul... Şi ei au pus stavilă şiroaielor mele de lacrimi, fiecare dintre ei a plâns cu mine. Toţi îl cunoşteau pe tata, unii lucraseră pentru el. Nu o dată am auzit după aceea: „La colhoz ni se adaugă „beţişoare”, dar Antiok (tata) ne plătea întotdeauna.” Uite unde-i moştenirea mea. Casa noastră a fost transformată dintr-un conac în sediul central al colhozului, şi acum e în ea consiliul sătesc. Ştiu totul despre oameni, ştiu mai multe decât vreau să ştiu. Uite, în ziua aia, când soldaţii roşii au urcat familia noastră în căruţă şi au dus-o la gară, chiar oamenii ăştia... tuşa Ajbeta... Iusef... unchiul Matei... au luat toate lucrurile din casa noastră şi le-au dus în izbele lor. Construcţiile mai mici au fost dărâmate. Au fost făcute ţăndări. Şi livada tânără au distrus-o. Merii. Mătuşa a dat fuga... şi a luat doar un ghiveci de la fereastră ca suvenir... Nu vreau să-mi amintesc de toate astea.

Le izgonesc din memorie, îmi aduc aminte cum satul m-a îngrijit, m-a răsfăţat. „Hai, Manecika, la noi, am fript nişte ciuperci...” „Hai să-ţi torn nişte lăptic...” A doua zi după ce-am ajuns, toată faţa mi s-a acoperit de pustule. Îmi ardeau ochii. Nu-mi puteam ridica pleoapele. M-au dus de mână să mă spăl. În mine totul se curăţa, totul ardea, ca să pot privi lumea cu alţi ochi. Aşa a fost trecerea de la viaţa aia la viaţa asta... Acum mergeam pe stradă şi toţi mă opreau. „Ce fetiţă! Ah, ce fetiţă!” Fără cuvintele astea ochii mei ar fi fost ca ai unui câine scos dintr-o copcă în gheaţă. Nu ştiu cum m-aş fi uitat la oameni...

Mătuşa şi unchiul trăiau într-o magazie. Izba le arsese în război. Au făcut o magazie, până una alta, şi-au zis ei, şi acolo au rămas. Acoperiş de paie, o ferăstruică minusculă, într-un colţ, cartofiori (cum zicea mătuşa) – nu „cartofi”, ci „cartofiori” –, iar în altul guiţa un purcel. Nici o scândură pe jos – doar pământ acoperit cu iarbă şi paie. Curând au adus-o aici şi pe Vladia. A mai trăit un pic şi a murit. Era bucuroasă că moare acasă. Ultimele ei cuvinte: „Şi cu Manecika ce-o să fie?”

Tot ce ştiu despre dragoste ştiu din magazia mătuşii...

„Păsăruica mea... „ îmi spunea mătuşa. „Piţigoiul meu... albinuţă...” Eu tot timpul pufneam, o sâcâiam. Nu puteam să cred... Eram iubită! Iubită! Creşti şi eşti admirat – ce lux. Ţi se îndreaptă toate oasele, toţi muşchii. Dansam pentru ea „ruseasca” şi „merişorul”. Învăţasem dansurile astea în surghiun... Cântam cântece... „Pe autostrada Ciuiski/ Trec şoferii-n goana mare”, „Eu mor şi în pământ străin voi fi-ngropat/ Şi maică bună voi lăsa plângând/ Nevasta poate şi-o afla un alt bărbat/ Dar maica bună pe-al ei fiu nicicând...” Ziua alergam atâta, că aveam picioarele vinete-vinete, zdrelite – încălţări n-aveam de nici unele. Seara mă culcam să dorm, şi mătuşa îmi înfăşură picioarele în poala cămăşii ei de noapte, să mi le încălzească. Mă înfăşa. Stăteam undeva lângă burtă... ca în pântec... De asta nu-mi mai amintesc răul... Am uitat de rău... stă ascuns undeva departe, în adâncul meu... Dimineaţa mă trezea glasul mătuşii: „Am făcut papanaşi. Mănâncă.” „Mătuşă, vreau să dorm.” „Păi mănâncă şi dormi.” Ea înţelegea că mâncarea... blinelele... erau ca o doctorie pentru mine. Blinelele şi dragostea. Iar unchiul Vitalik era cioban, purta pe umăr un bici şi un fluier lung din mesteacăn. Purta haină şi pantaloni militari. Ne aducea de la păşune o „tolbă” – avea-n ea şi brânză, şi o bucăţică de slănină – tot ce-i ofereau gospodinele. Sfântă sărăcie! Pentru ei nu însemna nimic, nu-i obidea, nu-i supăra. Cât de importante-s toate astea pentru mine... cât de preţioase... O prietenă mi se plânge: „N-am bani să-mi iau o maşină nouă...”, alta: „Toată viaţa am visat o haină de nurcă şi n-am putut să-mi cumpăr...” Aud ca prin sticlă... Singurul lucru de care-mi pare rău e că nu mai pot să port fustă scurtă... (Râdem amândouă.)

Mătuşa avea un glas neobişnuit... tremurător, ca al lui Edith Piaf... O chemau să cânte la nunţi. Sau dacă murea cineva. Eram mereu cu ea... alergam alături... Îmi amintesc... Uite, stă, stă lângă un mormânt, stă îndelung... La un moment dat se desprinde parcă de toţi, se apropie. Se apropie încet... vede că nimeni nu-i poate spune acestei făpturi ultimele cuvinte. Vor oamenii, dar nu toţi ştiu cum. Şi ea începe: „Unde te duci tu, Anecika, ne-ai părăsit... ai lăsat ziua luminoasă şi noaptea... Cine o să meargă acum prin curtea ta... Cine o să-i mai sărute pe copilaşii tăi... Cine o să mai primească vaca seara...” încet-încet, îşi adună cuvintele... Sunt comune, simple, dar totodată elevate. Triste. E un adevăr ultim în simplitatea asta. Final. Vocea îi tremură... Şi toţi încep să plângă după ea. Deja au uitat că vaca nu-i mulsă, că bărbatul a rămas acasă beat. Chipurile se schimbă, dispar grijile, se umplu de lumină. Toţi plâng. Mie mi-e ruşine... şi mi-e milă de mătuşa... O să se întoarcă acasă bolnavă: „Of, Manecika, îmi vâjâie capul.” Dar aşa suflet avea mătuşa... Vin în fugă de la şcoală... Gemuleţul, acul între degete... Mătuşa ne coase cârpele şi cântă: „Focul îl stingi cu apă/ Dar dragostea nicicum...” Amintirile astea îmi luminează viaţa...

Din aşezarea noastră... din casa noastră n-au mai rămas decât nişte pietre. Dar le simt căldura, sunt atrasă de ele. Mă duc acolo ca la un mormânt. Aş putea să înnoptez acolo, în câmp. Merg cu grijă, mi-e teamă să păşesc apăsat. Oameni nu sunt, dar viată este. Vuietul vieţii... al diferitelor fiinţe vii...

Merg şi mă tem să nu vatăm casa cuiva. Eu pot să-mi fac cuib oriunde, ca furnica. Am un cult al casei. Dacă cresc şi flori... e frumos... Îmi aduc aminte, la casa de copii, când m-au dus în camera mea, unde urma să locuiesc. Paturi albe... Căutam cu privirea: o fi ocupat patul de la fereastră? O să am oare noptiera mea? Căutam să văd unde avea să fie casa mea.

Acum... De când tot stăm de vorbă? Între timp furtuna s-a potolit... a venit vecina... a sunat telefonul... Toate astea m-au influenţat, la toate am reacţionat. Dar pe hârtie vor rămâne numai cuvintele... Nimic altceva: nici vecina, nici soneria telefonului... tot ce n-am spus, dar îmi licărea în amintire, era prezent. Mâine, poate că o să vi le povestesc cu totul altfel. Cuvintele au rămas, iar eu mă ridic şi merg mai departe. Am învăţat să trăiesc cu asta. Mă pricep. Merg, merg.

Cine mi-a dat toate astea? Toate... Dumnezeu sau oamenii? Dacă mi le-a dat Dumnezeu, atunci a ştiut cui să le dea. Suferinţa m-a format... E arta mea... Rugăciunea mea. De câte ori am vrut să povestesc totul cuiva! Am vorbit mult. Dar nimeni nu m-a întrebat măcar o dată: „Şi mai departe... mai departe?” Şi am aşteptat tot timpul oameni, buni sau răi, nu ştiu, dar tot timpul am aşteptat oameni. Aştept de-o viaţă să mă găsească cineva. Şi o să-i povestesc tot... şi el o să mă întrebe: „Şi mai departe ce-a fost?” Acum au început să spună: socialismul e de vină... Stalin... De parcă Stalin ar fi avut putere ca Dumnezeu. Fiecare a avut Dumnezeul lui. De ce a tăcut? Mătuşa mea... satul nostru... Mi-o amintesc şi pe Maria Petrovna Aristova, profesoară emerită, care a vizitat-o pe Vladia noastră la spital, la Moscova. O femeie străină... ea a şi adus-o la noi în sat, a adus-o în braţe... Vladia deja nu mai putea să meargă deloc... Maria Petrovna îmi trimitea creioane, bomboane... Îmi scria scrisori. Iar la centrul de plasament, la orfelinat, unde m-au spălat, m-au dezinfectat... Stăteam pe o laviţă înaltă... plină de spumă... puteam să alunec, să mă izbesc de ciment. Alunec... mă târăsc... O femeie străină... o îngrijitoare... m-a ridicat şi m-a tras spre ea: „Puiul meu.”

L-am văzut pe Dumnezeu.