Despre bătrâna cu coasa şi o fată frumoasă

Aleksandr Laskovici – soldat, întreprinzător, emigrant, 21—30 de ani

Moartea seamănă cu dragostea

— În copilărie aveam în curte un copac... Un paltin bătrân... Vorbeam cu el, era prietenul meu. Când a murit bunicul, am plâns mult, am plâns în hohote toată ziua. Aveam cinci ani şi înţelegeam că o să mor, că toată lumea moare. M-a cuprins groaza că toţi o să moară înaintea mea şi o să rămân singur. Într-o singurătate cumplită. Mamei îi era milă de mine, dar tata s-a apropiat şi mi-a spus: „Şterge-ţi lacrimile. Eşti bărbat. Bărbaţii nu plâng.” Iar eu încă nu ştiam nici cine sunt. Nu mi-a plăcut niciodată că sunt băiat, nu-mi plăcea să mă joc „de-a războiul”. Dar nu mă întreba nimeni... Totul se hotărâse fără mine... Mama visa la o fată, tata, ca întotdeauna, ar fi preferat un avort.

Prima dată am vrut să mă spânzur la şapte ani... Din cauza unui ceaun... Mama a fiert dulceaţa într-un ceaun şi l-a pus pe un taburet, iar eu şi fratele meu fugăream pisica. Musea a zburat ca o umbră peste ceaun, noi nu... Mama era tânără, tata era la nişte exerciţii militare. Pe jos, o baltă de dulceaţă... Mama îşi blestema soarta de nevastă de ofiţer nevoită să trăiască la dracu-n praznic... În Sahalin... unde iarna zăpada are zece metri, iar vara brusturele e cât ea de înalt. Pune mâna pe cureaua tatei şi ne goneşte în stradă. „Mamă, afară plouă, iar în hambar ne pişcă furnicile.” „Valea! Valea! Afară!” Fratele meu a dat fuga la vecini, iar eu am hotărât cu toată seriozitatea să mă spânzur. M-am furişat în hambar şi am găsit într-un coş o sfoară. O să vină dimineaţa şi o să mă găsească atârnat... aşa vă trebuie! Atunci pe uşă s-a strecurat Musea... Miau-miau... Draga mea Musea! Ai venit să mă căinezi. Am îmbrăţişat-o, am strâns-o la piept şi am stat aşa amândoi până dimineaţa.

Tata... Ce era tata? Citea ziare şi fuma. Era adjunctul comandantului politic al unei escadrile de avioane. Ne mutam dintr-o garnizoană militară în alta, locuiam în cazărmi. Barăcile lungi de cărămidă erau la fel peste tot. Toate miroseau a cremă de ghete şi apă de colonie ieftină Cypre. Aşa mirosea întotdeauna şi tata. Eu aveam opt ani, fratele meu nouă. Tata se întoarce de la serviciu, îi scârţâie centironul, îi scârţâie cizmele din piele de viţel, în clipa aceea eu şi fratele meu am fi vrut să devenim invizibili, să dispărem din ochii lui! Tata ia de pe raft Povestea unui om adevărat, de Boris Polevoi – la noi în casă ăsta-i Tatăl Nostru. „Mai departe ce s-a întâmplat?” începe el cu fratele meu. „Păi a căzut avionul. Şi Aleksei Meresiev s-a târât... Era rănit. A mâncat un arici... s-a prăbuşit într-un şanţ...” „În ce şanţ?” „Într-o groapă făcută de o bombă de cinci tone”, îi suflu eu. „Cum? Asta a fost ieri.” Amândoi tremurăm la auzul glasului de comandant al tatei. „Aşadar, azi n-aţi citit?” Tabloul: alergăm în jurul mesei, ca trei clovni – unul mare, doi mici, noi cu pantalonii în vine, tata cu cureaua. (Pauză.) În definitiv, toţi avem educaţie cinematografică, nu? Lumea în imagini... N-am crescut cu cărţi, ci cu filme. Şi cu muzică... Cărţile pe care le aducea tata acasă îmi provoacă alergie şi azi. Îmi creşte temperatura când văd în biblioteca cuiva Povestea unui om adevărat sau Tânăra gardă. O, tata visa să ne arunce sub tanc... Voia să creştem mai repede şi să plecăm voluntari la război. Nu-şi putea imagina lumea fără război. E nevoie de eroi! Eroii se ivesc numai în război şi, dacă vreunul dintre noi şi-ar fi lăsat un picior acolo, ca Aleksei Meresiev, el ar fi fost fericit. Viaţa lui n-ar fi fost în zadar... Totul ar fi fost perfect! Însemna c-a reuşit în viaţă! Şi cred... cred c-ar fi îndeplinit sentinţa cu mâna lui dacă aş fi încălcat jurământul, dacă aş fi şovăit în luptă. Taras Bulba! „Eu te-am făcut, eu te omor.” Tata era posedat de un ideal, el nu era om. Patria trebuie iubită orbeşte. Fără crâcnire! Asta am auzit toată copilăria. Viaţa îţi este dată numai ca să-ţi aperi patria... Dar eu n-am reuşit niciodată să mă programez pentru război, pentru a acoperi cu trupul meu, ca un câine credincios, vreo gaură într-un baraj sau pentru a mă culca pe burtă peste o mină. Nu-mi plăcea moartea... Striveam gărgăriţe, în Sahalin vara era plin de gărgăriţe. Le striveam şi eu, ca toată lumea. Până când odată m-am speriat: de ce am presărat în urma mea atâtea cadavre roşii mărunte? Musea a născut nişte pisoi înainte de termen... Le-am dat apă, m-am ocupat de ei. A apărut mama: „Ce-i cu ei, sunt morţi?” Şi, după ce a rostit asta, au murit. Nici o lacrimă! „Bărbaţii nu plâng.” Tata ne dăruia caschete militare, în zilele libere punea discuri cu cântece ostăşeşti. Eu şi fratele meu stăteam şi ascultam, iar pe obrazul tatei se prelingea „o mică lacrimă bărbătească”. Când se îmbăta, ne spunea mereu aceeaşi poveste: cum pe un „erou” l-au înconjurat inamicii, iar el a tras până la ultimul glonţ, iar pe ultimul şi l-a tras în inimă... Aici tata executa de fiecare dată o cădere teatrală şi mereu lovea cu piciorul un taburet, care cădea şi el. Era amuzant. Tata se dezmeticea şi se supăra: „Nu-i nimic amuzant în moartea unui erou.”

Eu nu voiam să mor... În copilărie mi-era foarte frică să mă gândesc la moarte. „Un bărbat trebuie să fie pregătit”, „datorie sfântă faţă de patrie”... „Cum? N-o să ştii să desfaci şi să asamblezi un automat Kalaşnikov?” – asta pentru tata era de neimaginat. O ruşine! O, cât aş fi vrut să-mi înfig dinţii de lapte în cizmele de piele ale tatei, să trag şi să muşc. De ce mă bate la fundul gol în faţa vecinei Vitka?! Şi-mi mai spune şi „fetiţă”... Eu nu m-am născut pentru dansul morţii. Am tendonul lui Abile flexibil... voiam să fac balet... Tata era în slujba unei idei măreţe. Parcă erau toţi lobotomizaţi, se mândreau că trăiau în fundul gol, dar cu puşcă... (Pauză.) Noi am crescut... am crescut de mult... Bietul tata! Între timp, viaţa a trecut de la un gen la altul... Unde înainte se juca o tragedie optimistă, acum se joacă o comedie, un thriller. Se târăşte, roade conuri... Ghiciţi, cine-i? Aleksei Meresiev. Eroul preferat al tatei... „Copiii se joacă la subsol de-a Gestapoul, Torturându-l crunt pe instalatorul Potapov...” Asta-i tot ce-a rămas din ideile tatei... Şi el? E deja un om bătrân, deloc pregătit pentru bătrâneţe. Ar trebui să se bucure de fiecare clipă, să privească cerul, copacii. Să joace şah sau să colecţioneze timbre... cutii de chibrituri... Stă la televizor: adunarea parlamentului, stânga, dreapta, mitinguri, demonstraţii cu steaguri roşii. Tata e acolo! Ţine cu comuniştii. Ne adunăm la cină... „Am trăit o epocă măreaţă!” lansează el prima lovitură şi aşteaptă răspunsul. Tata are nevoie de luptă, altfel viaţa nu mai are sens. Nu poate decât pe baricadă, cu steagul în mână. Ne uităm împreună la televizor: un robot japonez scoate din nisip mine ruginite... una... Încă una... Un triumfal ştiinţei şi tehnicii! Inteligenţa umană! Ei bine, tata suferă că nu e invenţia noastră. Dar... Către sfârşitul reportajului, în faţa ochilor noştri robotul face o greşeală şi e aruncat în aer. Cum se zice, dacă vezi un genist fugind, fugi după el. Robotul nu are un astfel de program. Tata e nedumerit: „Trebuie să stricăm tehnică de import? Ce, nu ne ajung oamenii?” Are relaţia lui aparte cu moartea. Tata a trăit ca să îndeplinească orice misiune de partid şi de stat. Viaţa valora mai puţin decât o bucată de fier.

În Sahalin... Locuiam lângă un cimitir. Aproape în fiecare zi auzeam muzică de înmormântare: dacă era un sicriu galben, murise cineva din sat, dacă era acoperit cu o pânză roşie, murise un aviator. Erau mai multe sicrie roşii. După fiecare sicriu roşu tata aducea acasă o casetă... Veneau aviatori... Pe masă fumegau chiştoace de ţigară mestecate, sticleau pahare de vodcă aburite. Ascultau caseta: „Am o problemă la bord... Se opreşte un motor...” „Comutaţi pe celălalt.” „Nici ăsta nu vrea.” „Încercaţi să ambalaţi motorul din stânga.” „Nu porneşte...” „Dreptul...” „Nici dreptul...” „Catapultaţi-vă!” „Nu se deschide trapa... Mama ei!!! aaah...” Multă vreme mi-am reprezentat moartea ca pe o cădere de la o înălţime inimaginabilă: aaah... Unul dintre piloţii tineri m-a întrebat odată: „Ce ştii tu, puştiule, despre moarte?” M-am mirat. Mi se părea că o cunosc dintotdeauna. Am fost la înmormântarea unui băiat din clasa noastră... aprinsese un foc şi aruncase nişte cartuşe în el... Ditamai explozia! Zăcea în sicriu şi parcă se prefăcea, toţi se uitau la el, dar el era de imperturbabil... Nu-mi puteam lua ochii de la el... Parcă ştiusem asta dintotdeauna, mă născusem cu această cunoaştere. Poate că am murit cândva? Sau mama, când eram încă în pântecul ei, stătea la fereastră şi se uita cum trec spre cimitir sicrie roşii, sicrie galbene... Eram hipnotizat de moarte, mă gândeam la ea de zeci de ori pe zi. De multe ori. Moartea mirosea a chiştoace de ţigări, a şprot mâncat pe jumătate şi a vodcă. Nu e neapărat o babă cu coasa – poate e o fată frumoasă? Şi o văd.

La optsprezece ani... Vrei totul: femei, vin, călătorii... secrete, mister... Eu îmi imaginam o altă viaţă, inventam. Şi în momente din astea eşti adus cu picioarele pe pământ... Fir-ar!... Şi acum aş mai vrea să mă risipesc în văzduh, să dispar, să nu mă mai găsească nimeni nicăieri. Să nu las nici o urmă. Să plec undeva pădurar, vagabond fără acte. Am întruna unul şi-acelaşi vis: sunt iar luat în armată – s-au încurcat nişte acte şi trebuie să mă prezint din nou. Ţip, mă zbat: „Am făcut deja serviciul militar, nenorociţilor! Daţi-mi drumul!” înnebunesc! Sinistru vis... (Pauză.) Nu voiam să fiu băiat... Nu voiam să fiu soldat, războiul nu mă interesa. Tata a spus: „Trebuie să devii bărbat în sfârşit. Altfel, fetele o să creadă că eşti impotent. Armata e şcoala vieţii.” Trebuia să mă duc să învăţ să ucid... În închipuirea mea, asta arăta astfel: bătaie de tobe, şiruri de soldaţi, arme perfect concepute pentru a ucide, şuieratul unui glonţ fierbinte şi... capete sparte, ochi scoşi, membre sfârtecate... vaiete şi gemete de răniţi... Şi strigătele învingătorilor... ale celor care ştiu să ucidă mai bine... Să ucizi! Să ucizi! Cu suliţa, cu glonţul, cu obuzul sau cu bomba nucleară, dar să ucizi... să ucizi un alt om... Nu voiam. Şi ştiam că în armată alţi bărbaţi vor face din mine bărbat. Sau voi fi omorât, sau voi omorî eu pe cineva. Fratele meu a plecat cu norişori roz în cap, romantic, şi s-a întors după serviciul militar zdrobit. În fiecare dimineaţă era lovit cu piciorul în faţă. Dormea pe priciul de jos, cei cu vechime mai mare dormeau sus. Un an întreg de şuturi în meclă! Încearcă să rămâi acelaşi. Iar când dezbraci un om în pielea goală, câte nu se pot închipui? Multe... De pildă, să-şi sugă propriul membru, iar ceilalţi să râdă. Cine nu râde va suge şi el... Sau să cureţi toaleta soldaţilor cu periuţa de dinţi sau cu lama de bărbierit? „Trebuie să strălucească precum un coi de motan!” F...! Există un gen de oameni care nu pot fi carne de tun şi alţii pregătiţi să fie aşa ceva. Deşeuri umane. Am înţeles că trebuia să-mi adun toată înverşunarea ca să supravieţuiesc. M-am înscris la lecţii de sport – hatha yoga, karate. Am învăţat să lovesc – în faţă, între picioare. Cum se rupe şira spinării... Aprindeam un chibrit, îl puneam în palmă şi aşteptam până ardea tot. Fireşte, nu suportam... Plângeam, îmi amintesc... Îmi amintesc... (Pauză.) Se plimbă balaurul prin pădure. Se întâlneşte cu ursul: „Ursule”, zice balaurul, „eu la ora opt cinez. Vino, o să te mănânc”. Merge mai departe. Trece în fugă o vulpe: „Vulpeo”, zice balaurul, „eu la şapte dimineaţa iau micul dejun. Vino, o să te mănânc”. Merge mai departe. Vede un iepure ţopăind. „Stai, iepure”, zice balaurul, „eu la ora două iau prânzul. Vino, o să te mănânc”. „Am o întrebare”, spune iepurele ridicând o labă. „Zi.” „Pot să nu vin?” „Poţi. Te tai de pe listă.” Dar puţini sunt în stare să pună o întrebare ca asta... Puahhh! Plecarea în armată... Acasă, vreme de două zile au prăjit, au fiert, au înăbuşit, au copt. Au cumpărat două lăzi de vodcă. S-au adunat toate rudele. „Să nu ne faci de ruşine, fiule!” a ridicat tata primul pahar. Şi s-a pornit... F...! Textul cunoscut: „să treci prin încercări”... „să înduri cu onoare”... „să dovedeşti bărbăţie”... Dimineaţa, lângă comandamentul militar – acordeon, cântece şi vodcă în păhăruţe de plastic. Eu însă nu beau... „Ce, eşti bolnav?” înainte de-a fi trimis la gară – inspecţia lucrurilor personale. M-au pus să scot tot din genţi, mi-au luat cuţitele, furculiţele şi mâncarea. De-acasă ni se dăduseră ceva bani... Îi îndesaserăm bine în şosete şi chiloţi. F...! Viitorii apărători ai patriei... Ne-au urcat în autobuze. Fetele ne făceau cu mâna, mamele plângeau. Am pornit! Un vagon întreg de bărbaţi. Nu-mi amintesc nici un chip. Toţi eram tunşi „la zero” şi îmbrăcaţi în haine ponosite. Semănăm cu nişte zeki. Voci: „Patruzeci de tablete... tentativă de suicid... Scutire. Trebuie s-o faci pe prostul ca să rămâi deştept...” „Loveşte-mă! Loveşte! Sunt un rahat, poţi să mă scuipi. Dar eu stau acasă, mă hârjonesc cu fetele, iar tu ai plecat cu puşca să te joci de-a războiul.” „Eh, băieţi, ne schimbăm adidaşii pe cizme şi plecăm să apărăm patria.” „Cine are «lovele» în buzunar nu face armata.” Am mers trei zile. Tot drumul au băut. Dar eu nu beau... „Amărâtule! Ce-o să faci tu în armată?” Dormeam în şosete, cu ce aveam pe noi. Noaptea ne scoteam doar încălţările... F...! O duhoare! O sută de ţărani care-şi scot ghetele... Şosetele nu le schimbau unii câte două, alţii câte trei zile... Îţi venea să te spânzuri sau să te împuşti. La toaletă se mergea cu ofiţerii – de trei ori pe zi. Vrei mai mult, te ţii. Toaleta era închisă. Dar până la urmă... unul a reuşit să se spânzure într-o noapte... F...!

Omul poate fi programat... Chiar vrea asta. Un-doi! Un-doi! Stâng, drept! În armată trebuie să mergi mult şi să alergi mult. Să alergi repede şi departe; dacă nu poţi să alergi, te târăşti! O sută de bărbaţi tineri la un loc? Fiare! O haită de lupi tineri! În armată se trăieşte după aceleaşi reguli ca la-nchisoare. Există legi nescrise. Prima poruncă: niciodată să nu-l ajuţi pe unul slab. Pe cel slab îl baţi! Cei slabi trebuie eliminaţi de la început... A doua: n-ai prieteni, fiecare pentru sine. Noaptea unul sforăie, altul mormăie, altul o strigă pe maică-sa, altul trage vânturi... Dar regula e aceeaşi pentru toţi: „Ori striveşti, ori eşti strivit.” Simplu ca bună ziua. Şi de ce am citit atâtea cărţi? Îl credeam pe Cehov... El a scris că trebuie să scoţi sclavul din tine picătură cu picătură şi că la om totul trebuie să fie frumos: şi sufletul, şi îmbrăcămintea, şi gândurile. Dar e pe dos! Pe dos! Uneori omul vrea să fie sclav, îi place asta. Din om se scoate picătură cu picătură omul. Sergentul îţi explică în prima zi că eşti o vită, un nemernic. Ordin: „Culcat! Sculat!” Toţi s-au ridicat, unul a rămas jos. „Culcat! Sculat!” Tot jos. Sergentul s-a îngălbenit, apoi s-a învineţit: „Ce-i cu tine?” „Deşertăciunea deştertăciunilor...” „Ce-i cu tine?” „Domnul a zis: să nu ucizi şi nici să nu te mânii...” Sergentul s-a dus la comandantul companiei, iar acela s-a dus la kaghebist. Au deschis o anchetă: era baptist. Cum a nimerit în armată?! L-au izolat de toţi ceilalţi, apoi l-au dus undeva. E teribil de periculos! Nu vrea să se joace de-a războiul...

Formarea tânărului războinic: să meargă superb în pas de marş, să înveţe regulamentul pe dinafară, să demonteze şi să monteze automatul Kalaşnikov cu ochii închişi... sub apă... Nu există Dumnezeu! Sergentul este Dumnezeu, ţar şi căpetenie războinică. Sergentul Valerian: „Până şi peştii pot fi dresaţi. Aţi priceput?” „Când cântaţi în marş trebuie să cântaţi astfel, încât să vă tremure muşchii pe cur!” „Cu cât vă îngropaţi mai adânc, cu atât veţi muri mai puţini.” Folclor! Coşmarul numărul unu: cizmele din imitaţie de piele... În armata rusă abia de curând s-a schimbat încălţămintea – s-au dat bocanci. Eu am făcut armata în cizme. Ca pielea să strălucească, trebuia dată cu cremă de ghete şi lustruită bine cu o cârpă de lână. Cross – zece kilometri în cizmele alea. Pe o căldură de treizeci de grade... Un iad! Coşmarul numărul doi: obielele... Astea erau de două feluri – de iarnă şi de vară. Armata rusă a fost ultima care a renunţat la obiele ... În secolul XXI... Nu o dată am făcut băşici cu sânge din cauza lor. Obielele se pun astfel: de la vârful piciorului şi neapărat înspre afară, nu înspre înăuntru. Le punem. „Soldat, de ce şchioapeţi? Nu există cizme prea mici, doar picioare nepotrivite.” Totul se spune grosolan, nu ca să insulţi, ci pur şi simplu aşa se vorbeşte, de la colonel până la soldat. Alt fel de-a vorbi n-am auzit.

Abecedarul supravieţuirii: soldatul este un animal care poate orice... Armata e o închisoare în care durata condamnării e stabilită prin Constituţie... mamă, mi-e frică! Tânărul soldat e un „pifan”, un „boboc”, un „vierme”. Hei, pifane! Adu-mi ceaiul.” „Hei... lustruieşte-mi cizmele...” Hei, hei! „Du-te-n... şmecherule!” Încep represaliile... Noaptea patru te ţin, doi te bat... E o tehnică învăţată, te bat fără să-ţi lase vânătăi. Fără urme. De pildă, cu prosopul ud... cu linguri... Odată m-au bumbăcit în aşa hal, că două zile n-am putut vorbi. La spital pentru toate bolile era un singur leac: albastrul de metil. Când se satură să te bată, te „masează” cu un prosop uscat sau cu o brichetă, când se satură şi de asta, te pun să-nghiţi fecale, lături. „Cu mânuţele! Ia cu mânuţele!” Nişte brute! Puteau să te pună să alergi gol prin cazarmă... să dansezi... Soldatul tânăr nu are nici un drept... Tata: „Armata sovietică e cea mai bună din lume...”

Şi... vine un moment... Se înfiripă un gând, un gând ticălos: acum le spăl chiloţii şi obielele, dar mai târziu o să fiu şi eu brută şi alţii o să-mi spele mie chiloţii. Când eram acasă mă gândeam că sunt alb şi imaculat. Că nimeni nu mă poate zdrobi, nu-mi poate îngenunchea fiinţa. Asta era înainte... (Pauză.) Îmi venea să mănânc întruna, mai ales dulciuri, în armată toţi fură, în loc de cele şaptezeci de grame la soldat ajung treizeci. Odată, am rămas o săptămână fără caşă – cineva furase un vagon de arpacaş în gară. Visam o chiflă... chec cu stafide... Devenisem maestru în curăţarea cartofilor. Un virtuoz! Puteam să curăţ trei găleţi de cartofi pe oră. Soldaţilor nu li se aduceau cartofi de dimensiuni standard, era ca la fermă... Stai în grămada de coji... Puahh! În bucătăria regimentului sergentul se apropie de un soldat: „Trebuie să cureţi trei găleţi de cartofi.” Soldatul: „Se zboară în comos de atâta timp şi nu s-a putut inventa o maşină de curăţat cartofi.” Sergentul: „În armată, soldat, avem de toate. Chiar şi maşini de curăţat cartofi – adică tu. Ultimul model.” Popota soldaţilor era roata norocului... Timp de doi ani: caşă, varză murată şi macaroane, supă din carnea păstrată în depozitele militare ca provizie pentru caz de război. De când stăteau acolo? De cinci ani, zece ani... Totul dres cu un amestec gras, în borcane mari, de cinci litri, de culoare portocalie. De Anul Nou turnam lapte condensat în macaroane – un regal! Sergentul Valerian: „Plăcinte o să mâncaţi acasă şi o să vă serviţi curvele cu ele...” Conform regulamentului, soldaţii nu primeau nici furculiţe, nici linguriţe. Singurul tacâm era lingura. Unul a primit de acasă câteva linguriţe. Doamne! Cu câtă plăcere stăteam şi amestecam ceaiul în pahare. Extaz civil! Eram ţinuţi ca porcii şi deodată – linguriţe de ceai. Doamne! Undeva am o casă... Intră căpitanul de serviciu... Ne vede: „Ce? Ce-i asta? Cine v-a permis? Imediat să luaţi prostiile astea din cameră!” Ce linguriţe? Soldatul nu e om. E un obiect... un mijloc... un instrument de ucis... (Pauză.) Liberarea... eram vreo douăzeci... Ne-au dus cu maşina la gară şi ne-au încărcat în tren: „Ei, rămas-bun! Rămas-bun, băieţi! Noroc în viaţa civilă!” Stăm în poziţie de drepţi. Trece jumătate de oră – stăm drepţi. Trece o oră... Stăm drepţi! Ne uităm înjur. Aşteptăm ordinul.

Cineva trebuie să ne ordone: „Pas alergător! La casă, după bilete!” Ordinul nu vine. Nu-mi aduc aminte cât timp a trecut până ne-am dat seama că nici n-o să vină. Trebuia să hotărâm singuri. F...! În doi ani ni se spălaseră creierii...

Am vrut să-mi pun capăt zilelor de vreo cinci ori... Dar cum? Să mă spânzur? Stai atârnat, în propriul rahat, cu limba scoasă... nu mai pot să ţi-o bage la loc în gură... Ca la băiatul ăla din tren, când ne duceau la unitate. Te înjură... chiar şi ai tăi... Să mă arunc de la înălţime – mă fac terci! Să iau o mitralieră şi să mă împuşc în cap... În post... Îmi explodează ca un pepene. Şi-aşa mi-e milă de mama. Comandantul ne ruga: „Numai nu vă împuşcaţi. E mai uşor să scădem din gestiune oameni decât gloanţe.” Viaţa soldatului e mai ieftină decât armele înregistrate. O scrisoare de la o fată... Asta înseamnă foarte mult în armată, îţi tremură mâinile. N-ai voie să păstrezi scrisorile. Se controlează noptierele: „Femeile voastre-s ale noastre. Voi nu v-aţi terminat botezul. Duceţi-vă maculatura la closet.” Aveai dreptul la o trusă: un aparat de ras, un stilou şi un caiet. Stai pe „tron” şi citeşti pentru ultima dată: „Te iubesc... Te sărut...” Puahh! Apărătorii patriei! Scrisoare de la tata: „E război în Cecenia... Înţelegi ce vreau să spun!” Tata aşteaptă acasă un erou... Dar la noi era un caporal care fusese în Afganistan, se dusese voluntar. Războiul îi zdruncinase zdravăn minţile. Nu povestea nimic, spunea doar bancuri „afgane”. F...! Toţi râdeam în hohote... Un soldat trage după el un prieten grav rănit, acesta şiroieşte de sânge. E pe moarte, îl roagă: „Împuşcă-mă! Nu mai pot!” „N-am cartuşe. Mi s-au terminat.” „Cumpără.” „De unde să-ţi cumpăr? Înjur sunt numai munţi, nu-i ţipenie de om.” „Cumpără de la mine.” (Râde.) „Tovarăşe ofiţer, de ce aţi cerut să plecaţi în Afganistan?” „Vreau să ajung maior.” „De ce nu general?” „Nu, general n-am cum... generalul are un fiu.” (Pauză.) În Cecenia nu cerea nimeni să plece. Nu-mi amintesc nici un singur voluntar... Tata a venit la mine în vis: „N-ai depus un jurământ? N-ai stat sub drapelul roşu, rostind «Jur să respect cu sfinţenie... să îndeplinesc neabătut... să apăr bărbăteşte... Iar dacă încalc acest jurământ solemn, să fiu aspru pedepsit... să am parte de ura şi dispreţul tuturor...»?” În vis fugeam undeva, el ochea în direcţia mea... ochea...

Stai în post. Ai o armă în mâini. Şi un gând: o secundă-două şi eşti liber. Nu te vede nimeni. Acum, nenorociţilor, nu mă mai puteţi atinge! Nici unul... Nici unul! Dacă e să caut pricina, trebuie să revin la momentul când mama voia o fată, iar tata, ca întotdeauna, un avort. Sergentul spunea că eşti un sac de rahat... o gaură în spaţiu... (Pauză.) Ofiţerii erau de toate felurile: unul era un intelectual care ştia să bea, vorbea englezeşte, dar în general erau nişte beţivi anosti. Se îmbăţau până începeau să delireze... Puteau să ridice în picioare noaptea toată cazarma şi să ne pună să alergăm pe terenul de paradă până cădeam laţi. Ofiţerii erau numiţi şacali. Un şacal rău... un şacal bun... (Pauză.) Cine o să vă povestească cum zece oameni siluiesc unul singur... (Râde cu răutate.) Astea nu-s jucării şi nu e literatură... (Pauză.) Ne-au cărat cu autobasculanta, ca pe vite, la dacea unui comandant. Am scos nişte dale de beton... (Râde cu răutate.) Toboşar! Cântă imnul Uniunii Sovietice!

Niciodată n-am vrut să fiu erou. Urăsc eroii! Un erou trebuie ori să ucidă mult... ori să moară frumos... Trebuie să ucizi inamicul cu orice preţ: mai întâi foloseşti armamentul din dotare, iar când cartuşele şi grenadele ţi se termină, loveşti cu cuţitul, cu patul pustii, cu târnăcopul. Sfâşii cu dinţii, dacă trebuie. Sergentul Valerian: „Învaţă să lucrezi cu cuţitul. Mâna e un lucru foarte bun, e bine să nu tai, ci să străpungi... răsucind... Aşa... aşa... Controlează-ţi mâna, fii atent în spate... fără mişcări complicate... Excelent! Excelent! Acum înfige cuţitul în adversar... Aşa... aşa... L-ai omorât. Bravo! L-ai omorât! Strigă: «Mori, câine!» De ce taci?” (Se opreşte.) Tot timpul ţi se repetă: arma e ceva frumos... să împuşti e un lucru cu adevărat bărbătesc... Învăţam să ucidem pe animale, ni se aduceau special câini vagabonzi, pisici, ca mai târziu să nu ne tremure mâna la vederea sângelui de om. Măcelari! Nu puteam îndura... noaptea plângeam... (Pauză.) În copilărie ne jucam de-a samuraii. Samuraiul trebuia să moară în stil japonez, nu avea dreptul să cadă cu faţa în jos, să strige. Eu strigam mereu... Nu le plăcea să mă ia la jocul ăsta... (Pauză.) Sergentul Valerian: „Ţineţi minte... automatul funcţionează astfel: un’, doi, trei – şi nu mai eşti...” Ducă-se toţi...! Un’, doi...

Moartea seamănă cu dragostea, în ultimele clipe e întuneric... Spasme urâte şi înfricoşătoare... Din moarte nu te poţi întoarce, dar din dragoste ne întoarcem. Şi ne putem aminti cum a fost... Aţi fost vreodată cât pe-aci să vă înecaţi? Eu da... Cu cât te zbaţi mai tare, cu atât ai mai puţină forţă. Te resemnezi – şi te duci la fund. Şi atunci... Vrei să trăieşti, revii prin bolta de apă la suprafaţă. Dar mai întâi trebuie să ajungi la fund.

Iar acolo? Acolo nu e nici o lumină la capătul tunelului... Nici îngeri n-am văzut. Doar pe tata lângă un sicriu roşu. Sicriul era gol.

Dar despre dragoste ştim prea puţin

După câţiva ani am ajuns iar în oraşul N. (la rugămintea eroului meu, n-am să numesc oraşul). Ne-am sunat şi ne-am întâlnit. Era îndrăgostit, era fericit – şi mi-a vorbit despre dragoste. Nici nu m-am gândit de la început să deschid reportofonul ca să nu ratez acel moment în care viaţa, viaţa pur şi simplu, devine literatură, pe care-l urmăresc mereu, îl caut în orice conversaţie – fie ea privată sau publică. Dar uneori îmi pierd vigilenţa, şi „o bucăţică de literatură” poate licări oriunde, uneori acolo unde te aştepţi mai puţin. Ca şi de data asta. Voiam să stăm să bem o cafea, dar viaţa ne-a propus să continuăm pe o altă cale. Iată ce am reuşit să înregistrez...

— Am întâlnit dragostea... o înţeleg... Până atunci am crezut că dragostea înseamnă doi proşti cu temperatura crescută. Că e doar o aiureală. Ştim prea puţin despre dragoste. Iar dacă e să urmărim acest fir... Războiul şi dragostea par a proveni din acelaşi foc, adică e aceeaşi ţesătură, aceeaşi materie. Omul cu automat sau cel care a escaladat Muntele Elbrus, cel care a luptat până la victorie, a construit raiul socialist – una şi aceeaşi istorie, acelaşi magnet, aceeaşi electricitate, înţelegeţi? Ceva ce omul nu poate cumpăra sau câştiga la loterie... Dar el ştie că există şi şi-o doreşte... Şi nu ştie cum şi unde să caute.

E aproape ca o naştere... Începe cu un şoc... (Pauză.) Dar poate n-ar trebui să descifrăm acest mister? Nu vă e frică?

Prima zi...

Ajung la un prieten, el avea musafiri, îmi scot paltonul la cuier, în antreu, şi cineva iese din bucătărie şi vrea să treacă, mă întorc – ea! Am avut un fel de scurtcircuit, de parcă în toată casa se stinsese lumina. Şi gata. De obicei nu-mi caut cuvintele, dar acum stăteam pur şi simplu, nici pe ea n-o vedeam, adică nu că nu mă uitam la ea, dar multă vreme m-am uitat prin ea, ca în filmele lui Tarkovski: cineva toarnă apă dintr-un ulcior şi ea curge pe lângă ceaşcă, apoi se răsuceşte înceeet împreună cu ceaşca. Povestirea durează mai mult decât momentul. A fost ca un fulger! În ziua aceea am aflat ceva atât de important, că nimic altceva n-a mai contat, deşi nu înţelegeam ce anume... Şi ce dacă? S-a întâmplat şi gata. Şi e atât de solid! A condus-o logodnicul ei, din câte am înţeles urmau să aibă nunta curând, dar mie nu-mi păsa, am plecat acasă şi deja nu mai mergeam singur, ci cu ea, deja trăia în mine. Dragostea începe... Totul capătă brusc altă culoare, sunt mai multe voci, mai multe sunete... N-ai nici o şansă să înţelegi asta... (Pauză.) Redau aproximativ...

A doua zi dimineaţă m-am trezit cu gândul că trebuie s-o găsesc, dar nu-i ştiam nici numele, nici adresa, nici numărul de telefon, însă deja se întâmplase, se petrecea în viaţa mea ceva important. Mă trezeam. Era ca şi cum uitasem ceva – şi acum îmi aminteam... Înţelegeţi ce vreau să spun? Nu? Nu putem deduce nici o formulă... n-ar fi decât ceva artificial... Ne-am obişnuit cu gândul că nu ne e dat să ne cunoaştem viitorul, dar că putem explica ceea ce deja s-a petrecut. A fost sau n-a fost... pentru mine e o întrebare... Poate n-a fost nimic? Pur şi simplu se învârteşte o rolă de film, se dă peste cap... Ştiu câteva astfel de momente în viaţa mea care parcă nu s-au întâmplat. Dar s-au întâmplat. De pildă, de câteva ori am fost îndrăgostit... am crezut că sunt îndrăgostit... Au rămas multe fotografii. Dar totul s-a spulberat, mi s-a şters din memorie. Sunt unele lucruri care nu se şterg, pe-acestea trebuie să le păstrezi cu tine. Celelalte însă... Dacă omul şi-ar aminti totul, ce s-ar întâmpla cu el?

A doua zi...

Am cumpărat un trandafir. Bani practic n-aveam, dar m-am dus la piaţă şi am cumpărat cel mai mare trandafir pe care l-am găsit. Şi iar... Cum să vă explic? S-a apropiat de mine o ţigancă: „Hai să-ţi ghicesc, frumosule. Te văd după ochi...” Am fugit. La ce bun? Ştiam deja şi singur că misterul era pe-aproape. Misterul, taina, secretul... Prima dată am greşit apartamentul – a deschis un bărbat cam euforic, îmbrăcat într-un maiou jerpelit, care, când m-a văzut cu trandafirul, a înlemnit: „F...!” Am urcat la etajul următor. De după uşa închisă cu lanţul mă priveşte o bătrână cu căciulă tricotată: „Lena, e pentru tine.” Mai târziu ne-a cântat la pian, ne-a povestit despre teatru. Era o bătrână actriţă, în apartament trăia un motan mare şi negru, tiranul casei, care nu ştiu de ce m-a detestat din prima clipă, deşi m-am străduit să-i plac... Un motan mare şi negru... Când se desfăşoară un mister, eşti parcă absent, înţelegeţi ce vreau să spun? Nu trebuie să fii cosmonaut, oligarh sau erou, poţi să fii fericit, să trăieşti totul într-un banal apartament de două camere – cincizeci şi opt de metri pătraţi, cu o baie mică –, printre lucruri vechi sovietice. Ora douăsprezece noaptea, două... Trebuia să plec, dar nu înţelegeam de ce trebuie să plec din casa aceea. Cel mai mult semăna cu o amintire... nu-mi găsesc cuvintele... Parcă îmi aminteam tot, multă vreme nu-mi amintisem, dar acum totul revenise. Mă reconectam. Ceva de felul ăsta... cred eu... trăieşte un om care a petrecut multe zile într-o chilie. Lumea i se dezvăluie în detalii infinite, în contururi. Adică un mister poate fi atins ca un obiect, ca o vază, de exemplu, dar ca să înţelegi ceva, trebuie să te doară. Cum să înţelegi dacă nu te doare? Trebuie să te doară, să te doară...

...prima dată mi-au explicat câte ceva despre femei prietenii mei, când aveam şapte ani... Şi ei aveau şapte ani. Îmi amintesc bucuria lor, că ei ştiau şi eu nu, uite, te lămurim noi acuma. Şi au început să deseneze cu beţişoare pe nisip...

...că femeia e altceva am simţit la şaptesprezece ani, nu prin intermediul unei cărţi, ci prin piele, am simţit lângă mine ceva infinit diferit, o diferenţă uriaşă şi am fost cutremurat de faptul că e diferit. Era acolo, înăuntru, în recipientul numit femeie, ceva ascuns, la care eu nu aveam acces...

...imaginaţi-vă o cazarmă de soldaţi... E duminică. Nu sunt nici un fel de activităţi. Două sute de bărbaţi cu răsuflarea tăiată stau şi se uită la un număr de aerobic: pe ecran sunt nişte fete îmbrăcate în costume mulate... Bărbaţii stau încremeniţi ca statuile din Insula Paştelui. Dacă s-ar strica televizorul, ar fi o catastrofă, vinovatul ar putea fi ucis. Înţelegeţi? Toate astea au legătură cu dragostea...

A treia zi...

M-am trezit de dimineaţă şi nu trebuia să fug nicăieri – îţi aminteşti că ea există, ai găsit-o. Te cuprinde dorul... Nu mai eşti singur... Îţi descoperi brusc trupul... mâinile, buzele... descoperi dincolo de fereastră cerul şi copacii, dintr-odată totul e foarte aproape, aproape te atinge. Aşa se întâmplă numai în somn... (Pauză.) Printr-un anunţ în gazeta de seară, am găsit un apartament teribil într-o zonă teribilă. La marginea oraşului, într-un cartier nou. În faţa blocului, în weekend bărbaţii înjură de dimineaţa până seara jucând domino sau cărţi pe o sticlă de vodcă. După un an ni s-a născut o fetiţă... (Pauză.) Acum o să vă povestesc despre moarte... Ieri tot oraşul l-a înmormântat pe colegul meu de clasă, locotenent de miliţie... L-au adus în sicriu din Cecenia şi nici nu l-au deschis, nu i l-au arătat mamei lui. Ce au adus? Au fost salve şi tot tacâmul. Slavă eroilor! Am fost acolo. A fost şi tata cu mine... tatei îi străluceau ochii... Înţelegeţi ce vreau să spun? Omul nu e pregătit pentru fericire, el e pregătit pentru război, pentru frig şi grindină. Oameni fericiţi, în afară de fetiţa mea de trei luni, n-am întâlnit... n-am întâlnit niciodată... Rusul nu se pregăteşte pentru fericire. (Pauză.) Toţi oamenii normali îşi trimit copiii în străinătate. Au plecat mulţi dintre prietenii mei... mă sună din Israel, din Canada... Înainte nu mă gândeam să plec. Să plec – să plec... Gândul ăsta mi s-a ivit când s-a născut fiica mea. Vreau să-i apăr pe cei pe care-i iubesc. Tata n-o să-mi ierte asta. Ştiu.

Conversaţie rusească în Chicago

Ne-am întâlnit din nou la Chicago. Trăieşte aici de ceva vreme. S-a adunat un grup de ruşi. O masă rusească şi o conversaţie rusească, în care la eternele întrebări ruseşti – ce-i de făcut şi cine-i vinovat – s-a mai adăugat una: să pleci, sau să nu pleci?

„...eu am plecat pentru că m-am speriat... La noi orice revoluţie se termină la fel: oamenii se jefuiesc pe şest unii pe alţii şi îi pocnesc în mutră pe evrei. La Moscova era un adevărat război, în fiecare zi cineva era aruncat în aer, ucis. Seara nu puteai ieşi pe stradă dacă n-aveai un câine de luptă. Mi-am luat special un bull-terrier...”

„...îndată ce a deschis Gorbaciov cuşca, am şi şters-o. Ce am lăsat acolo? Un apartament nenorocit de două camere. Mai bine să fiu cameristă cu un salariu bun decât medic cu venituri de homeless. Toţi am crescut în URSS: strângeam metale pentru reciclare la şcoală şi iubeam cântecul Ziua Victoriei. Am fost educaţi în spiritul marilor poveşti despre dreptate, cu desene animate sovietice, în care totul e limpede: asta e bine, asta e rău. O lume ordonată şi dreaptă. Bunicul meu a pierit la Stalingrad pentru patria sovietică, pentru comunism. Dar eu am vrut să trăiesc într-o ţară normală. Să am perdele la ferestre, să am pernuţe, să vină soţul acasă şi să-şi pună halatul. Eu stau prost cu sufletul rusesc, îmi cam lipseşte. Am fugit în State. Iarna mâncăm căpşuni. Sunt acolo salamuri câte vrei şi nici unul nu are valoare de simbol...”

„...în anii ‘90 era ca-n basme, era bună dispoziţie... Te uitai pe geam – la fiecare colţ era câte-o demonstraţie. Dar în scurt timp n-a mai fost nici ca-n basme, nici bună dispoziţie. Aţi vrut piaţă liberă – poftim! Eu şi soţul meu suntem ingineri, dar la noi jumătate din oameni erau ingineri. N-au umblat cu mănuşi: «La gunoi cu voi.» Dar noi suntem cei care au făcut perestroika, cei care au îngropat comunismul. Şi acum nimeni nu mai are nevoie de noi. Mai bine să nu-mi amintesc... Fetiţa mea voia să mănânce, iar eu n-aveam nimic în casă. În tot oraşul erau anunţuri: cumpăr... cumpăr... «Cumpăr un kilogram de mâncare» – nu carne, nu brânză, orice fel de mâncare. Am fi fost fericiţi şi cu un kilogram de cartofi, la piaţă se vindeau turte din cânepă, ca în vreme de război. Soţul unei vecine a fost împuşcat la intrarea în bloc. Parlamentar. A zăcut o jumătate de zi acoperit cu un ziar, într-o baltă de sânge. Deschizi televizorul: ba a fost asasinat un bancher, ba un businessman... În cele din urmă, o bandă de hoţi a ajuns să controleze totul, în curând oamenii o să intre cu topoarele în Rubliovka^[121]...”

„...nu Rubliovka o s-o devasteze, ci cutiile de carton din pieţe în care trăiesc muncitorii imigranţi. O să înceapă să omoare tadjici, moldoveni...”

„...din partea mea pot să se ducă toţi în... Să crape toţi! Eu o să trăiesc pentru mine...”

„...am hotărât să plec când Gorbaciov s-a întors de la Foros şi a spus că nu renegăm socialismul. Atunci eu nu particip! Eu nu vreau să trăiesc în socialism! Era o viaţă ternă, ştiam din copilărie că o să fim oktiabriata, pionieri, comsomolişti. Primul salariu – şaizeci de ruble, apoi optzeci, iar spre sfârşitul vieţii – o sută douăzeci... (Râde.) Diriginta, la şcoală, ne speria: «Dacă ascultaţi radio Svoboda, niciodată n-o să deveniţi comsomolişti. Şi dacă află duşmanii noştri?» Cel mai amuzant e că şi ea trăieşte acum în Israel...”

„...Cândva am avut şi eu un ideal, şi nu eram o mic-burgheză oarecare, îmi dau lacrimile... CSSU! Tancurile în centrul Moscovei erau o privelişte cruntă. Părinţii mei au venit de la dacea ca să facă provizii de alimente în caz că începea războiul civil. Banda aia! Junta aia! Au crezut că, dacă aduc tancurile, nici n-o să mai fie nevoie de altceva. Că oamenii nu vor decât un singur lucru, să se găsească de mâncare, şi atunci acceptă orice. Lumea a ieşit în stradă... Ţara s-a trezit... A fost doar un moment, o secundă... un germene... (Râde.) Mama mea e un om superficial, nu se gândeşte prea mult la nimic. Foarte departe de politică, ea se ghidează după principiul: viaţa trece, trebuie să iei acum tot ce poţi. O femeie tânără şi drăguţă. Până şi ea s-a dus la Casa Albă cu umbrela pe umăr...”

„...ha-ha-ha... În loc de libertate, ne-au dat cupoane. Aşa a fost împărţită o ţară măreaţă: petrol, gaz... Nu ştiu cum să mă exprim... Unii au primit covrigi, alţii doar gaura de la covrig. Cupoanele trebuiau schimbate în acţiuni la întreprinderi, dar puţini au ştiut cum. În socialism n-am învăţat să facem bani. Tata a adus acasă nişte pliante publicitare: „Imobiliare Moscova”, „Petrol-Diamant-Invest”, „Nichel Norilsk”... Se certa cu mama în bucătărie şi până la urmă au vândut totul unui tip la metrou. Mi-au cumpărat o geacă de piele modernă. De toţi banii, în geaca asta am venit în America...”

„...noi le mai avem şi acum. O să le vindem peste vreo treizeci de ani la un muzeu...”

„...nu vă puteţi închipui cât de tare urăsc ţara aia... Urăsc parada Victoriei! Mi se face greaţă când mă gândesc la blocurile cenuşii de beton şi la balcoanele ticsite de borcane cu roşii şi castraveţi... şi mobilă veche...”

„...a început războiul din Cecenia... Fiul meu trebuia să plece în armată peste un an. Minerii flămânzi au venit la Moscova şi au bătut cu căştile în asfaltul din Piaţa Roşie. Lângă Kremlin. Nu era clar ce direcţie vor lua evenimentele. Sunt oameni minunaţi, valoroşi, dar nu se poate trăi acolo. Am plecat de dragul copiilor, le-am asigurat aici o pistă de decolare. Dar ne-au părăsit şi sunt groaznic de departe de noi...”

„...ăăă... cum se spune în ruseşte? Uit... Emigrarea e ceva normal, rusul poate acum să trăiască unde vrea, unde i se pare interesant. Unii din Irkutsk pleacă la Moscova, alţii din Moscova pleacă la Londra, întreaga lume s-a transformat într-un caravanserai...”

„...un patriot adevărat nu-i poate dori Rusiei decât ocupaţie. S-o ocupe cineva...”

„...am lucrat în străinătate şi m-am întors la Moscova... Se luptau în mine două sentimente; voiam să trăiesc într-o lume cunoscută, în care să pot, ca în apartamentul meu, să găsesc cu ochii închişi orice carte de pe raft, şi în acelaşi timp îmi doream să zbor într-o lume infinită. Plec sau rămân? – nicicum nu mă puteam hotărî. Era în 1995... Mergeam, îmi amintesc ca azi, pe strada Gorki, şi în faţa mea vorbeau tare două femei... şi nu le înţelegeam... Dar vorbeau ruseşte. Am încremenit! Am rămas aşa... stană de piatră... Nişte cuvinte noi şi, mai important, intonaţia. Mult dialect sudic. Şi o altă expresie a feţelor... Am lipsit doar câţiva ani şi acum am devenit străină. Pe atunci timpul trecea foarte repede, gonea. Moscova era murdară, nici vorbă de strălucirea unei capitale! Peste tot erau grămezi de gunoi. Gunoiul libertăţii: cutii de bere, ambalaje viu colorate, coji de portocale... Toţi înfulecau banane. Acum nu mai e aşa. S-au săturat. Am înţeles că oraşul pe care-l iubisem atât de mult şi unde mi-era bine şi confortabil nu mai există. Adevăraţii moscoviţi stăteau îngroziţi în casele lor sau plecau. Vechea Moscovă dispărea. Apărea o populaţie nouă. Îmi venea să-mi fac valiza şi să fug în clipa aia. Nici în zilele puciului din august nu simţisem o asemenea spaimă. Atunci eram în extaz! Împreună cu o prietenă, în vechiul meu Jiguli, duceam la Casa Albă fluturaşi, îi tipăream la noi la institut, unde aveam xerox. Mergeam acolo şi înapoi pe lângă tancuri şi îmi amintesc că m-a mirat să văd pe ele petice. Petice pătrate, prinse în şuruburi...

În toţi acei ani, cât am lipsit, prietenii mei au trăit în plină euforie: revoluţia reuşise! Comunismul căzuse! Toţi aveau convingerea că avea să fie bine, fiindcă în Rusia sunt mulţi oameni cu şcoală. E o ţară foarte bogată. Dar şi Mexic e o ţară bogată... Democraţia nu se cumpără cu petrol şi gaze, şi nici n-o poţi importa, ca pe banane sau ciocolată elveţiană. Nu poţi să dai decret prezidenţial... E nevoie de oameni liberi, şi nu existau. Nici acum nu există. În Europa lumea se ocupă de democraţie de două sute de ani, o îngrijesc ca pe un gazon. Acasă, mama plângea: «Tu zici că Stalin a fost rău, dar cu el am învins. Tu însă vrei să-ţi trădezi patria.» A venit în vizită un vechi prieten. Beam ceai în bucătărie: «Ce-o să fie? N-o să fie nimic bun până nu omoram toţi comunistoizii.» Iar sânge? După câteva zile mi-am depus actele pentru emigrare...”

„...m-am despărţit de soţul meu... Am obţinut pensie alimentară, dar el nu plăteşte şi pace. Fiica noastră a intrat la facultatea de comerţ, nu ne ajungeau banii. Prietena mea cunoştea un american care a pornit o afacere în Rusia. Avea nevoie de o secretară, dar nu voia un model cu picioare până-n gât, ci un om de nădejde. Prietena mea m-a recomandat pe mine. Îl interesa foarte tare viaţa noastră, erau multe lucruri pe care nu le înţelegea. „De ce toţi businessmenii voştri poartă pantofi de lac?” Ce înseamnă «să dai şpagă» şi ... «la noi jocurile sunt făcute dinainte»? Întrebări de felul ăsta. Dar avea planuri mari: Rusia e o piaţă uriaşă! A fost devalizat în mod banal. Prin mijloace simple. Pentru el cuvântul dat însemna foarte mult: dacă-i spuneai ceva, te credea. A pierdut mulţi bani şi a hotărât să plece acasă, înainte de plecare m-a invitat la restaurant, eu credeam că o să ne luăm rămas-bun şi gata. Dar el a ridicat paharul: «...Hai să bem – ştii pentru ce? Pentru că aici n-am câştigat bani, dar mi-am găsit o soţie rusoaică minunată.» Suntem deja împreună de şapte ani...”

„...înainte am locuit în Brooklyn... Auzi vorbindu-se ruseşte peste tot şi e plin de magazine ruseşti, în America poţi să te naşti cu o moaşă rusoaică, să înveţi la o şcoală rusească, să lucrezi la un patron rus, să te spovedeşti unui preot rus... Pe tejghele e salam Elţîn, Stalin, Mikoian... şi slănină în ciocolată... Bătrânii joacă domino sau cărţi pe băncuţe. Poartă discuţii nesfârşite despre Gorbaciov şi Elţîn. Sunt stalinişti şi antistalinişti. Treci pe lângă ei şi auzi: «A fost necesar Stalin?» «Da, a fost.» Eu ştiam despre Stalin de când eram mică. Aveam cinci ani... Stăteam cu mama în staţia de autobuz, din câte-mi amintesc acum, aproape de sediul raional al KGB, eu ba făceam mofturi, ba plângeam zgomotos. «Nu mai plânge», m-a rugat mama, «că o să ne audă nişte oameni răi, care l-au luat pe bunicul şi pe mulţi alţi oameni buni». Şi a început să-mi povestească despre bunicul... mama avea nevoie să vorbească cu cineva... Când a murit Stalin, la grădiniţă ne-au pus pe toţi să plângem. Numai eu n-am plâns. Bunicul s-a întors din lagăr şi a îngenuncheat în faţa bunicii. Ea nu încetase să tragă sfori ca să-l găsească...”

„...acum în America au apărut mulţi tineri ruşi care poartă tricouri cu portretul lui Stalin. Îşi desenează secera şi ciocanul pe capotele maşinilor, îi urăsc pe negri...”

„...noi suntem din Harkov... De acolo, America părea un paradis. Ţara fericirii. Prima impresie, când am venit: noi am încercat să construim comunismul, dar americanii au reuşit. O fată pe care-o cunoşteam ne-a condus la un magazin cu reduceri – n-aveam decât o pereche de jeanşi fiecare, trebuia să ne îmbrăcăm din cap până-n picioare. Mă uit: o fustiţă, trei dolari, jeanşii – cinci... Preţuri ridicole! Mirosea a pizza... a cafea bună... Seara am deschis cu soţul meu o sticlă de Martini şi am fumat Marlboro. Visul se împlinise! Dar trebuia să începem totul de la zero la patruzeci de ani. Aici eşti direct cu două-trei trepte mai jos, indiferent dacă eşti regizor, actriţă sau absolventă a Universităţii din Moscova... La început m-am angajat îngrijitoare la spital: duceam oalele de noapte, spălam pe jos. N-am suportat. Am început să plimb câini pentru doi bătrâni. Am fost casieră la un supermarket... Era 9 Mai, sărbătoarea cea mai dragă mie. Tata ajunsese până la Berlin, îmi aminteam de asta... Casiera-şefă îmi spune: «Noi am învins, dar şi voi, ruşii, aţi avut un merit. Ne-aţi ajutat.» Aşa învaţă ei la şcoală. Era să cad de pe scaun! Ce ştiu ei despre Rusia? Ruşii beau vodcă din pahare mari şi la ei e multă zăpadă...”

„...ne-am dus după salam, dar salamul s-a dovedit a nu fi atât de ieftin cum visam noi...”

„...din Rusia pleacă creierele şi vine mână de lucru... imigranţii din ţările sovietice... Mama îmi scrie că un măturător tadjic şi-a adus deja tot neamul la Moscova. Acum lucrează pentru el, le-a ajuns patron. El comandă. Nevastă-sa e veşnic însărcinată, îşi taie berbecii de sărbători direct în faţa blocului. Sub ferestrele moscoviţilor. Şi prăjesc şaşlâk...”

„...omul e o fiinţă raţională. Toate aceste sentimentalisme privind limba bunicilor noştri nu sunt decât emoţii. Eu mi-am interzis să citesc cărţi ruseşti, să mă uit pe site-uri ruseşti. Vreau să elimin din mine tot ce-i rusesc. Să nu mai fiu rus...”

„...soţul meu voia foarte tare să plecăm... Am adus cu noi zece lăzi cu cărţi ruseşti, ca să nu-şi uite copiii limba maternă. La Moscova, la vamă, ne-au deschis toate lăzile, căutau obiecte de patrimoniu, dar noi aveam doar Puşkin, Gogol... Vameşii nu se mai opreau din râs... Şi acum deschid radioul pe postul Maiak şi ascult cântece ruseşti...”

„...Rusia, Rusia mea... Petersburg iubit! Cât aş vrea să mă întorc! Acuşi încep să plâng... Trăiască comunismul! Acasă! Aici şi cartofii au un gust oribil. Dar ciocolata rusească e pur şi simplu excelentă!”

„...dar vă plăcea să vă luaţi chiloţi pe cartelă? Îmi aduc aminte cum învăţam şi dădeam examen la comunism ştiinţific...”

„...mestecenii ruseşti... mestecenii, mai târziu...”

„...fiul surorii mele... Vorbeşte superb engleza. E computerist. A trăit un an în America şi s-a întors acasă. Spune că acum în Rusia e mai interesant...”

„...aşa zic şi eu... Mulţi trăiesc bine şi acolo acum: au slujbă, casă, maşină – au de toate. Şi totuşi le e frică şi vor să plece. Poate să li se confişte afacerea, pot să intre la închisoare fără motiv... sau să-i lichideze careva într-o seară la intrarea în bloc... Nimeni nu respectă legea – nici cei de sus, nici cei de jos...”

„...Rusia cu Abramovici şi Deripaska... cu Lujkov^[122]... oare asta-i Rusia? Corabia asta se scufundă...”

„...copii, trebuie să trăim în Goa... dar să ne câştigăm banii în Rusia...”

Ies pe balcon. Aici se fumează şi se continuă aceeaşi discuţie: cei care pleacă astăzi din Rusia sunt deştepţii sau proştii? Nu mi-a venit să cred când am auzit că la masă cineva cânta Serile de lângă Moscova, iubitul nostru cântec sovietic: „În grădină şi şoaptele-au tăcut,/ Până-n zori e stins totu-n ea./ Dacă, dac-aţi şti cât de dragi îmi sunt/ Serile lângă Moscova.” Mă întorc în cameră – deja cântă toată lumea. Şi eu.