ZECE ISTORII ÎNTR-UN INTERIOR ROŞU

Despre frumuseţea dictaturii şi misterul fluturelui captiv în ciment

 

Elena Iurievna S. – al treilea secretar al comitetului raional de partid, 49 de ani

 

Mă aşteptau împreună – Elena Iurievna, cu care mă înţelesesem să mă întâlnesc, şi prietena ei din Moscova, Anna Ilinicina M., care venise în vizită. Aceasta a intervenit imediat în conversaţie: „De mult vreau să-mi explice cineva ce se petrece cu noi.” Nimic nu coincidea în poveştile lor, în afară de numele proprii: Gorbaciov, Elţîn... Numai că fiecare avea Gorbaciovul ei, Elţînul ei. Şi anii ‘90 ai ei.

Elena Iurievna:

— Oare deja trebuie să povestim despre comunism? Cui? Deocamdată toţi am fost martori. Ca să fiu sinceră, mă mir că aţi venit la mine. Eu sunt comunistă... nomenclaturistă... Noi acum nu suntem lăsaţi să vorbim... ni se închide gura. Lenin e un bandit, Stalin... Suntem toţi nişte criminali, deşi mâinile mele n-au picătură de sânge pe ele. Dar suntem cu toţii înfieraţi...

Poate că peste cincizeci sau o sută de ani despre viaţa aia a noastră care s-a numit socialism se va scrie obiectiv. Fără lacrimi, fără înjurături. O să înceapă să se spună poveşti ca despre Troia antică. Nu demult, era total interzis să spui ceva bun despre socialism. Occidentul, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, a înţeles că ideile marxiste nu-s de tot depăşite, ci trebuie dezvoltate. Nu idolatrizate. Acolo, Marx n-a fost un idol, ca la noi. Un sfânt! Noi la început l-am idolatrizat, apoi am aruncat anatema asupra lui. Am anulat totul. Şi ştiinţa a adus omenirii nenumărate nenorociri. Hai să-i exterminăm pe oamenii de ştiinţă! Să-i blestemăm pe părinţii bombei atomice, ba, şi mai bine, să începem cu cei care au inventat praful de puşcă! Cu ei... N-am dreptate? (Nu apuc să-i răspund la întrebare.) Bine aţi. făcut... bine aţi făcut că aţi ieşit din Moscova. Se poate spune că aţi venit în Rusia. În Moscova, oriunde te plimbi, ţi se pare că şi la noi e Europa: maşini de lux, restaurante... Strălucesc cupolele de aur! Ascultaţi însă despre ce vorbesc oamenii la noi, în provincie... Rusia nu e Moscova, Rusia e Samara, Toliatti, Celiabinsk... un „fundulinsk” oarecare... Ce puteţi afla despre Rusia în bucătăriile moscovite? La întruniri? Bla-bla-bla... Moscova e capitala altui stat, nu al celui de dincolo de centură. Un paradis turistic. Să nu credeţi în Moscova...

Îndată ce ajung la noi, ne şi cataloghează: ăsta-i sovok. Oamenii de pe-aici trăiesc foarte prost până şi după standardele ruseşti. Îi înjură pe bogătani, sunt supăraţi pe toată lumea, înjură guvernul. Consideră că au fost păcăliţi, nu le-a spus nimeni că o să fie capitalism, ei au crezut că începe să fie reformat socialismul. Viaţa aia pe care o cunoşteau toţi. Sovietică. În timp ce strigau pe rupte la mitinguri „Elţîn! Elţîn!”, au fost jefuiţi. Fabricile şi uzinele au fost împărţite fără ei. Şi petrolul, şi gazul – tot ce ne-a dat Dumnezeu, cum se spune. Dar asta au înţeles abia acum. În ‘91 s-au dus toţi la revoluţie. Pe baricade. Au vrut libertate şi ce-au căpătat? Revoluţia banditească a lui Elţîn... Pe fiul unei prietene numai că nu l-au omorât pentru ideile lui socialiste. Cuvântul „comunist” era o insultă. Erau să-l omoare prieteni de-ai lui aici, în curte. Stăteau cu chitarele, conversau, spuneau: curând, cică, o să dăm de pământ cu comuniştii, o să-i spânzurăm de felinare. Mişka Sluţer – tatăl lui lucra la noi, la comitetul raional –, băiat cultivat, le cita din scriitorul englez Chesterton: „...Un om fără utopie e mult mai înfricoşător decât un om fără nas...” Şi pentru asta l-au bătut cu bocancii, cu cizmele... „Jidan împuţit! Cine-a făcut revoluţia în 1917?” îmi amintesc sclipirea aia din ochii oamenilor la începutul perestroikăi, n-o s-o uit niciodată. Erau gata să-i linşeze pe comunişti, să-i trimită în lagăre...

Cărţile lui Maiakovski, Gorki erau aruncate în tomberoanele de gunoi... Operele lui Lenin erau date la maculatură. Eu le-am luat... da! Uite-aşa! Nu mă dezic de nimic, nimic! Nu mi-e ruşine de nimic! Nu mi-am schimbat părul, nu m-am colorat din roşu în cenuşiu. Sunt astfel de oameni: dacă vin „roşiii”, îi întâmpină cu bucurie pe „roşii”, dacă vin „albii”, îi întâmpină cu bucurie pe „albi”. Se făceau tumbe uluitoare: ieri erai comunist, azi ultrademocrat. Sub ochii mei, comunişti „cinstiţi” s-au transformat în credincioşi şi liberali. Eu însă iubesc, şi niciodată nu voi înceta să iubesc cuvântul „tovarăş”. Un cuvânt frumos! Sovok? Muşcaţi-vă limba! Omul sovietic era un om de nădejde, putea să se ducă în Ural, în stepă – de dragul unei idei, nu al dolarului. Nu pentru bancnotele verzi ale altora. Hidrocentrala de pe Nipru, bătălia de la Stalingrad, călătoria în Cosmos – el le-a făcut pe toate. Marele Sovok! Şi acum îmi place să scriu „URSS”. Asta a fost ţara mea, iar acum nu trăiesc în ţara mea. Trăiesc într-o ţară străină.

M-am născut sovietică... Bunica noastră nu credea în Dumnezeu, dar credea în comunism. Iar tata a aşteptat până la moarte să se întoarcă socialismul. Deja căzuse zidul Berlinului, se prăbuşise Uniunea Sovietică, dar el tot mai aştepta. S-a certat pe veci cu cel mai bun prieten când acela a numit drapelul cârpă roşie. Drapelul nostru roşu! Drapelul nostru de stambă roşie! Tata a fost în războiul finlandez, n-a priceput niciodată pentru ce luptau, dar a trebuit să se ducă, şi s-a dus. Despre războiul ăsta nu se vorbea, nu era numit război, ci „campania din Finlanda”. Dar tata ne povestea... Încet. Acasă. Rar, dar îşi amintea. Când bea... Peisajul acestui război era iernatic: o pădure cu zăpadă înaltă de un metru. Finlandezii luptau pe schiuri, în salopete albe de camuflaj, apăreau peste tot pe neaşteptate, ca nişte îngeri. „Ca nişte îngeri” – astea-s cuvintele tatei... Puteau să masacreze într-o singură noapte un avanpost, o companie întreagă. Morţii... În amintirile tatei morţii zăceau întotdeauna în bălţi de sânge, dintr-un om adormit iese foarte mult sânge. Era atâta sânge, încât străbătea zăpada de un metru. După război, tata nu putea să taie nici măcar o găină. Un iepure, îl tulbura imens vederea oricărei fiinţe ucise şi mirosul cald al sângelui. Se temea de copacii mari, cu coroane dese, după astfel de copaci erau ascunşi de-obicei puşcaşi finlandezi, erau numiţi „cuci”. (Tace.) Aş vrea să adaug... De la mine... După Victorie, orăşelul nostru a fost inundat de flori, a fost de-a dreptul o explozie de flori. Cea mai importantă era dalia, tuberculii ei trebuiau să fie ocrotiţi iarna, să nu îngheţe. Ferească-ne Dumnezeu! Erau înfăşurate, ţinute ca nişte prunci. Florile creşteau pe lângă case, în spatele caselor, lângă fântâni şi de-a lungul gardurilor. După o spaimă, dorinţa de viaţă, de bucurie creşte. Iar apoi florile au dispărut, acum nu mai sunt. Dar eu îmi amintesc... Mi-am amintit acum... (Tace.) Tata... A luptat tata jumătate de an şi a fost luat prizonier. Cum a căzut prizonier? Au pornit-o pe lacul îngheţat, iar artileria inamică a spart gheaţa. Puţini au reuşit să înoate până la mal, iar cei care au reuşit erau deja epuizaţi şi neînarmaţi. Pe jumătate dezbrăcaţi. Atunci, finlandezii i-au tras de mâini. I-au salvat. Unii apucau mâinile alea, alţii... Au fost mulţi cei care n-au acceptat ajutorul inamicului. Aşa erau învăţaţi. Tata însă s-a prins de mâna cuiva, a fost tras. Îmi amintesc bine uimirea lui: „Mi-au dat un schnaps, să mă încălzesc. M-au îmbrăcat în haine uscate. Râdeau şi mă băteau pe spinare: «Trăieşti, Ivan!»„ Tata nu mai văzuse niciodată inamici de aproape. Nu înţelegea de ce se bucură...

În 1940 s-a încheiat campania din Finlanda... Prizonierii de război sovietici au fost schimbaţi cu finlandezii aflaţi în captivitate la noi. Mergeau încolonaţi unii în întâmpinarea celorlalţi. Finlandezii, când ajungeau la ai lor, erau îmbrăţişaţi, li se strângea mâna... Ai noştri nu erau întâmpinaţi aşa, erau întâmpinaţi ca nişte duşmani. „Fraţilor! Dragilor!” le spuneau ei compatrioţilor, alergând spre ei. „Stai! Un pas greşit şi tragem!” Coloana lor a fost flancată de soldaţi cu câini de pază şi au fost duşi în nişte barăci special pregătite, în jurul barăcilor era sârmă ghimpată. Au început interogatoriile: „Cum ai ajuns prizonier?” l-a întrebat anchetatorul pe tata. „M-au scos finlandezii din lac.” „Eşti un trădător! Ţi-ai salvat pielea, nu patria.” Şi tata se credea vinovat. Aşa fuseseră învăţaţi... N-a fost nici un proces. I-au adunat pe toţi şi le-au citit sentinţa: şase ani de lagăr pentru trădare de patrie. I-au dus la Vorkuta. Acolo au construit calea ferată pe un ger necontenit. Doamne-Dumnezeule! În 1941... Nemţii erau deja la porţile Moscovei... Iar lor nu li se spusese că începuse războiul – doar erau inamici, s-ar fi bucurat, întreaga Bielorusie era deja sub nemţi. Ocupaseră Smolenskul. Când au aflat asta, toţi au vrut imediat pe front, au scris scrisori şefului lagărului... Lui Stalin... Li s-a răspuns: voi, ticăloşilor, munciţi pentru victorie în spate, pe front n-avem nevoie de trădători. Şi ei... tata... eu de la tata am auzit asta... Toţi plângeau... (Tace.) Uite cu cine ar fi trebuit să vă-ntâlniţi... Dar tata nu mai e. I-a scurtat viaţa lagărul. Şi perestroika. A suferit foarte mult. Nu înţelegea ce se întâmplă. Cu ţara, cu partidul. Tatăl nostru... În sase ani în lagăr a uitat ce-i ăla măr sau cotor de varză... cearceaf sau pernă... De trei ori pe zi primeau o fiertură şi un codru de pâine – la douăzeci şi cinci de oameni. Iar de dormit – un buştean sub cap, iar în loc de saltea, scânduri puse pe jos. Tata... Era ciudat, nu semăna cu alţi taţi... Nu putea lovi un cal sau o vacă, nu putea trage un şut unui câine, întotdeauna mi-a fost milă de tata. Alţi bărbaţi râdeau de el: „Ce fel de bărbat eşti tu? Muiere!” Mama plângea că el... că el nu era ca alţii. Lua în mână un cotor de varză şi îl privea îndelung... O roşie... La început mai mult tăcea, nu ne împărtăşea nimic. După vreo zece ani a început să vorbească. Nu mai devreme... da... La un moment dat, în lagăr, transporta morţii. Se adunau câte zece-cincisprezece cadavre pe zi. Cei vii se întorceau în barăci pe jos, iar morţii în sănii. Li se ordona să ia hainele morţilor şi aceştia zăceau goi pe sănii ca nişte şoareci. Aşa zicea tata... Îmi amintesc fragmentar... Din cauza emoţiei... mă tulbur, da... În primii doi ani în lagăr nici unul dintre ei nu credea că o să supravieţuiască; de casă îşi aminteau cei care aveau condamnări de cinci-şase ani, cei care aveau zece-cincisprezece ani nu pomeneau de ea. Nu povesteau despre nimeni: nici de neveste, nici de copii. Nici de părinţi. „Dacă începi să-ţi aminteşti, nu supravieţuieşti” – tot cuvintele tatei. Şi noi îl aşteptam... „O să se întoarcă tata şi n-o să mă recunoască...”, „Tăticul nostru...” îmi venea mereu să pronunţ cuvântul ăsta, „tata”. Şi s-a întors. Bunica a văzut lângă poartă un om în manta soldăţească. „Soldatele, pe cine căutaţi?” „Mamă, nu m-ai recunoscut?” Bunica, unde stătea, acolo s-a prăbuşit. Aşa s-a întors tata... Era îngheţat tot, nu-şi putea încălzi niciodată mâinile şi picioarele. Mama? Mama spunea că tata s-a întors bun din lagăr, iar ea se temea... o speriaseră... că de acolo te întorci înrăit. Iar tata voia să se bucure de viaţă. Avea câte o zicală pentru orice împrejurare: „Curaj, ce-i mai rău abia urmează.”

Am uitat... Am uitat unde se întâmpla asta... În ce loc? Într-un lagăr de tranzit sau unde? Se târau în patru labe prin curte şi mâncau iarbă. Distrofici, bolnavi de pelagră, în prezenţa tatei nu ne puteam plânge de nimic, el ştia: „Ca să supravieţuiască, omul are nevoie de trei lucruri – pâine, ceapă şi săpun.” Doar trei lucruri... atât... Oamenii ăştia nu mai sunt, părinţii noştri... Dacă a rămas vreunul, ar trebui pus într-un muzeu, sub sticlă, să nu-l poţi atinge. Câte au îndurat! Când l-au reabilitat pe tata, i-au dat două salarii de soldat pentru întreaga suferinţă. Dar la noi în casă multă vreme a stat pe perete portretul lui Stalin. Foarte multă vreme... asta îmi amintesc bine... Tata trăia fără ranchiună, îşi zicea că aşa au fost vremurile. Vremuri crude. Se construia o ţară puternică. Şi au construit-o, şi l-au învins pe Hitler! Aşa spunea tata...

Am crescut ca o fată serioasă, o adevărată pionieră. Acum toată lumea crede că înainte copiii erau obligaţi să intre în organizaţia de pionieri. Nu era nimeni obligat. Toţi copiii visau să fie pionieri. Să defileze împreună. Cu tobe, cu trompete. Să cânte cântece pioniereşti: „Patrie pe veci iubită/ Nu-i alta ca tine-n lume!”, „Pui de vultur, milioane, patria-i mândră de noi...” în familia noastră era totuşi pata asta, că tata fusese în lagăr; mama se temea că n-o să fiu făcută pionieră, sau că o să mă amâne. Iar eu voiam să fiu alături de toţi ceilalţi. Neapărat, da... „Cu cine ţii: cu luna ori cu soarele?” mă întrebau băieţii în clasă. Trebuia să ai mare grijă! „Cu luna.” – „Cu patria, prea-buna!” Dar dacă spuneai „cu soarele” – „Cu japonezul, bătu-l-ar popoarele”. Râd, te zădărăsc. Jurămintele noastre sunau astfel: „pe cuvânt de pionier” sau „pe cuvânt de leninist”. Cel mai puternic jurământ era „pe cuvânt de stalinist”.

Părinţii ştiau că dacă spun „pe cuvânt de stalinist” nu mint. Doamne! Nu de Stalin îmi amintesc, ci de viaţa noastră... M-am înscris la un cerc şi am învăţat să cânt la acordeon. Mama a primit o medalie de muncitor fruntaş. Nu erau numai mizerii... şi viaţă de cazarmă... În lagăr, tata vedea adeseori oameni educaţi. Nu mai întâlnise nicăieri oameni atât de interesanţi. Unii dintre ei scriau versuri, şi aceştia reuşeau mai des să supravieţuiască. Ca şi preoţii, se rugau. Şi tata voia să ajungă copiii lui să aibă studii superioare. Era visul lui. Toţi – suntem patru fraţi – am absolvit facultăţi. Dar el ne-a învăţat şi să arăm cu plugul, şi să cosim iarba. Ştiu să pun fânul în căruţă, să fac căpiţe. „Orice poate să-ţi folosească”, socotea tata. Avea dreptate.

Acum aş vrea să-mi amintesc... Vreau să înţeleg ce-am trăit. Nu numai viaţa mea, ci a noastră... a sovieticilor... Nu sunt încântată de poporul meu. Nici de comunişti, sau de conducătorii noştri comunişti. Mai ales astăzi. Toţi au devenit meschini, s-au îmburghezit, toţi vor să trăiască bine, călduţ. Au numai pretenţii. Numai să apuce! Nici comuniştii nu mai sunt ce-au fost. Avem comunişti cu un venit anual de sute de mii de dolari. Milionari! Apartament la Londra... palat în Cipru... Ce fel de comunişti sunt ăştia? În ce cred ei? Îi întrebi şi se uită la tine ca la o proastă. „Nu ne mai spuneţi povesti sovietice. N-avem nevoie de asta.” Au distrus o asemenea ţară! Au vândut-o la preţ de nimic. Patria noastră... Numai ca să poată unii să-l înjure pe Marx şi să se plimbe prin Europa. Viaţa-i la fel de dură ca pe vremea lui Stalin... Răspund pentru cuvintele mele! Notaţi? Nu cred... (Văd şi eu: nu crede.) Nu mai sunt nici comitete raionale, nici regionale. S-a terminat cu puterea sovietică. Şi cu ce ne-am ales? Un ring, o junglă... Puterea hoţilor... Au apucat care cât a putut mai mult din plăcintă. Doamne! Ciubais^[17]... „părintele perestroikăi”... Acum se-mpăunează, ţine conferinţe prin toată lumea. Cică în alte ţări capitalismul s-a clădit în sute de ani, iar la noi numai în trei. Au acţionat prin metoda chirurgicală... Iar dacă cineva fură, slavă Domnului, n-are decât, poate nepoţii lui vor fi oameni de ispravă. Brrr! Şi democraţii ăştia... (Tace.) Au îmbrăcat haine americane, ascultă de Unchiul Sam. Numai că hainele americane le vin prost. Stau strâmb pe ei. Asta e!! N-au alergat după libertate, ci după jeanşi... după supermarketuri... S-au lăsat păcăliţi de ambalaje strălucitoare... Acum şi magazinele noastre sunt pline cu de toate, din belşug. Dar munţii de cârnaţi n-au nici o legătură cu fericirea. Cu gloria. A fost un popor măreţ! Au făcut din el traficanţi şi hoţi. Negustori şi manageri...

A venit Gorbaciov... Se vorbea despre revenirea la principiile leniniste. Un entuziasm general. O renaştere. Lumea aştepta de mult o schimbare. La vremea lui, au crezut în Andropov... Era kaghebist, da... Cum să vă explic? Deja nu ne mai era frică de PCUS. În faţa berăriilor, oamenii puteau înjura partidul, dar KGB-ul niciodată... Cum aşa? Era întipărit în memorie... Se ştia că e mâna de fier, de fier înroşit, care ţinea totul din scurt... băieţii ăştia păstrau ordinea. N-aş vrea să repet banalităţi, dar Gengbis-Han ne-a lăsat câteva gene... şi iobăgia... Ne-am obişnuit cu faptul că trebuie să-i batem pe toţi, fără bătaie nu iese nimic. Andropov cu asta a început – cu strângerea şurubului. Toţi se relaxaseră: în timpul serviciului mergeau la cinema, la băi, cutreierau magazinele. Beau ceai. Miliţia a început să facă raiduri, descinderi. Controla actele şi îi prindea pe plimbăreţi direct pe stradă, la cafenea, în magazine, apoi comunicau la locul de muncă. Erau amendaţi, concediaţi. Dar Andropov era foarte bolnav. A murit repede. Am făcut înmormântare după înmormântare. Brejnev, Andropov, Cernenko... Cel mai popular banc dinainte de Gorbaciov: „Comunicat al agenţiei TASS: O să râdeţi în hohote, dar a murit şi noul secretar general al CC al PCUS...” Ha, ha, ha... Oamenii râdeau prin bucătăriile lor, noi prin ale noastre. În peticul nostru de libertate. Relaxarea din bucătărie... (Râde.) Îmi aduc aminte foarte bine cum în timpul conversaţiilor dădeam mai tare televizorul sau radioul. O întreagă ştiinţă, învăţam unii de la alţii cum să trişăm, astfel încât kaghebiştii care ne ascultau telefoanele să nu audă nimic: învârteşti discul – telefoanele vechi erau cu găuri pentru cifre – pui într-una dintre găuri un creion şi îl fixezi... poţi să-l ţii şi cu degetul, dar degetul îţi oboseşte... Poate aţi învăţat şi dumneavoastră? Vă amintiţi? Voiai să spui ceva „secret”, te îndepărtai la doi-trei metri de telefon, de receptor. Turnătoria, spionajul erau peste tot, în întreaga societate de sus până jos, chiar şi noi, la comitetul raional încercam să ghicim: la noi cine-i turnătorul? După cum s-a lămurit mai târziu, am bănuit un om nevinovat, iar turnători n-am avut doar unul, ci mai mulţi. Uite, la asta nu m-aş fi gândit niciodată... Unul dintre ei era femeia de serviciu. O femeie plăcută, blajină. Nefericită. Avea un bărbat beţiv. Doamne-Dumnezeule! Până şi Gorbaciov... secretar general al CC al PCUS... Am citit într-un interviu dat de el că în timpul discuţiilor confidenţiale din biroul lui făcea acelaşi lucru – dădea drumul la televizor sau la radio la sonor maxim. Era o lecţie cunoscută. Pentru discuţiile importante îşi invita oaspeţii la casa de vacanţă din afara oraşului. Şi acolo... Acolo se duceau în pădure, se plimbau şi stăteau de vorbă. Păsărelele nu toarnă... Toţi se temeau de ceva, chiar şi cei de care ne temeam se temeau. Şi eu mă temeam.

Ultimii ani sovietici... Ce-mi amintesc? Sentimentul ruşinii nu mă părăsea. Pentru acel Brejnev acoperit de medalii şi stele şi pentru că în popor se spunea despre Kremlin că era un confortabil cămin de bătrâni. Pentru prăvăliile goale, îndeplineam şi depăşeam planuri, dar în magazine nu era nimic. Unde era laptele nostru? Carnea? Nici acum nu înţeleg unde se duceau toate. Laptele se termina la o oră după deschiderea magazinelor, începând de la prânz, vânzătorii stăteau în spatele unor tarabe proaspăt spălate. Pe rafturi erau borcane de trei litri cu suc de mesteacăn şi pachete de sare, nu se ştie de ce mereu umede. Nişte hamsii la borcan. Atât! Dacă scoteau la vânzare un salam, se epuiza pe loc. Carnaţii şi colţunaşii erau o delicatesă. De la comitetul raional se împărţea mereu câte ceva: la fabrica asta, zece frigidere şi cinci cojoace, la colhozul ăla, două garnituri de mobilă iugoslavă şi zece genţi de damă poloneze. Se împărţeau străchini şi lenjerie de damă... dresuri... O asemenea societate putea fi stăpânită numai prin frică, într-o stare de urgenţă – mai mulţi împuşcaţi, mai mulţi deportaţi. Dar socialismul cu Solovki^[18] şi Canalul la Marea Albă^[19] se sfârşise. Ne trebuia un altfel de socialism.

Perestroika... A fost un moment când oamenii s-au întors din nou către noi. Se înscriau în partid. Toţi aveau aşteptări mari. Toţi eram naivi pe vremea aceea – şi cei de stânga, şi cei de dreapta, comunişti sau antisovietici. Toţi eram romantici. Astăzi mi-e ruşine de naivitatea asta. Soljeniţîn era un idol. Marele stareţ din Vermont! Nu numai Soljeniţîn, mulţi înţelegeau deja că nu mai putem trăi aşa cum trăiam. Ne încurcam în minciuni. Şi comuniştii – mă credeţi sau nu? – înţelegeau asta. Printre comunişti erau mulţi oameni inteligenţi şi cinstiţi. Sinceri. Eu personal am cunoscut astfel de oameni, cel mai des îi întâlneai în provincie. Ca tatăl meu... Pe tata nu l-au primit în partid, el a suferit din cauza partidului, dar credea în el. Credea în partid şi în ţară. Fiecare dimineaţă şi-o începea deschizând ziarul Pravda şi citindu-l de la cap la coadă. Erau mai mulţi comunişti fără carnet de partid decât cu, erau comunişti în sufletul lor. (Tace.) La toate demonstraţiile se purtau pancarte cu „Poporul e una cu Partidul!” Cuvintele astea n-au fost vorbă-n vânt, erau adevărate. Nu fac propagandă, povestesc cum a fost. Deja au uitat toţi... Mulţi se înscriau în partid din convingere, nu numai pentru carieră sau din considerente pragmatice: dacă nu sunt membru de partid şi fur, o să mă închidă, dacă mă bag în partid şi fur, o să mă dea afară din partid, dar n-o să mă închidă. Sunt indignată când se vorbeşte despre marxism cu dispreţ, în derâdere. La tomberon cu el! La groapa de gunoi! Este o teorie măreaţă, o să supravieţuiască oricărei prigoane. Chiar şi eşecului nostru sovietic. Pentru că... sunt multe motive... Socialismul nu înseamnă numai lagăre, denunţuri şi Cortina de Fier, este şi o lume dreaptă, limpede: să împărţi cu toţi, să-ţi fie milă de cei slabi, să ai compasiune şi nu să acaparezi singur totul. Mi se spune: nu-ţi puteai cumpăra maşină – dar nimeni n-avea maşină. Nimeni nu purta costume Versace şi nu-şi cumpăra casă în Miami. Doamne! Conducătorii URSS trăiau la nivelul unui businessman mediu, nu-i ajungeau pe oligarhi. Slăbuţ! Nu-şi construiau iaht cu duş cu şampanie. Numai când te gândeşti! La televizor e o reclamă la căzi de aramă, care costă cât un apartament de două camere. Pentru cine sunt astea, spuneţi-mi? Clanţe aurite... Asta înseamnă libertate? Omul mărunt, de rând, nu e nimic, e un nimeni. E la marginea vieţii. Pe atunci însă putea scrie la ziar, putea să se ducă la comitetul raional să reclame un şef sau o servire proastă... un soţ infidel... Erau prostii, nu neg asta, dar cine-l mai ascultă vreun pic pe omul ăsta simplu? Cine mai are nevoie de el? Vă mai amintiţi denumirile sovietice – Strada Metalurgilor, Entuziaştilor... Uzinei, Proletariatului... Omul mărunt... era important... Vorbe mari, paravane, cum spuneţi dumneavoastră, dar acum nici să te ascunzi nu mai e nevoie. Dacă n-ai bani, du-te dracului! Capul la fund! Străzile sunt redenumite: Mica Burghezie, Negustorilor, Aristocraţilor... Am văzut până şi un salam „Princiar” şi un vin „General”. E un cult al banilor şi al succesului. Supravieţuieşte cel mai puternic, cel cu bicepşi de fier. Dar nu toţi putem să ne aruncăm asupra altora, să le luăm îmbucătura de la gură. Aşa e firea unora, nu pot; alţii – dimpotrivă.

Cu ea... (Face un semn spre prietena ei.) Ne certăm, fireşte... Ea îmi demonstrează că pentru un socialism autentic e nevoie de oameni ideali, şi aceştia nu există. Ideea asta e o aiureală... un basm... Omul nostru nu-şi mai dă pentru nimic în lume maşina străină uzată şi paşaportul cu viză Schengen pe socialismul sovietic. Eu însă cred altceva: omenirea merge spre socialism. Spre dreptate. Nu există alt drum. Uitaţi-vă la Germania... la Franţa... E şi varianta suedeză. Dar capitalismul rus ce valori are? Dispreţul faţă de „oamenii nepricopsiţi”... Faţă de cei care n-au milioane, n-au Mercedes, în locul steagului roşu – Hristos a înviat! Şi cultul consumerismului... Omul nu adoarme cu gândul la ceva înalt, ci la faptul că astăzi n-a cumpărat nu ştiu ce. Credeţi că ţara s-a năruit pentru că s-a aflat adevărul despre Gulag? Aşa cred cei care scriu cărţi. Iar omul... omul normal nu trăieşte cu istorie, el trăieşte mai simplu: se îndrăgosteşte, se căsătoreşte, i se nasc copii. Construieşte o casă. Ţara a pierit din cauza deficitului de cizme de damă şi de hârtie igienică, din cauză că n-au fost portocale. Jeanşii ăştia blestemaţi! Acum magazinele noastre parc-ar fi muzee. Teatre. Şi vor să mă convingă că zdrenţele de la Versace şi Armani sunt tot ce-i trebuie omului. Că asta-i ajunge. Viaţa înseamnă piramide financiare şi bilete la ordin. Libertatea înseamnă bani, iar banii înseamnă libertate. Iar viaţa noastră nu valorează nici o copeică. Ei, asta... asta... Înţelegeţi... Nici nu-mi găsesc cuvinte pentru asta... Mi-e milă de nepoţeii mei. Milă. Asta li se bagă în cap în fiecare zi la televizor. Nu sunt de acord. Eu am fost şi rămân comunistă.

Ne întrerupem pentru mai multă vreme. Nelipsitul ceai, de data asta cu dulceaţă de vişine, făcută după reţeta personală a gazdei.

În 1989... La vremea aia eram deja al treilea secretar al comitetului raional de partid. Pentru munca de partid m-au luat de la şcoală, predam limba şi literatura rusă. Scriitorii mei preferaţi – Tolstoi, Cehov... Când mi-au propus, m-am speriat. O asemenea răspundere! Dar n-am şovăit o clipă, a fost un elan sincer – să fiu de folos partidului. În vara aceea am venit acasă în concediu. De obicei nu port bijuterii, dar atunci mi-am cumpărat nişte mărgele ieftine şi m-a văzut mama: „Eşti ca o regină.” Mă admira... Dar nu pentru mărgele! Tata a zis: „Nici unul dintre noi n-o să-ţi ceară nimic. Trebuie să fii curată în faţa oamenilor.” Părinţii erau mândri de mine! Erau fericiţi! Şi eu... eu... ce simţeam eu? Credeam în partid? Vă răspund cinstit: credeam. Şi acum cred. De carnetul de partid nu mă despart, orice s-ar întâmpla. Credeam în comunism? Vă spun cinstit, n-o să mint: credeam în posibilitatea unei orânduiri drepte. Şi acum... v-am spus deja... cred. M-am săturat să ascult poveşti despre cât de prost trăiam în socialism. Sunt mândră de vremurile sovietice! Viaţa nu era distractivă, dar era normală. Aveam iubire şi prietenie... rochii şi pantofi, îi ascultam cu sete pe scriitori şi artişti, ceea ce nu se mai întâmplă acum. Pe stadioane, locul poeţilor a fost luat de vrăjitori şi paranormali. Se crede în magie ca-n Africa. Viaţa noastră... sovietică... a fost, dacă vreţi, o tentativă de civilizaţie alternativă. Dacă e s-o spunem cu patos... Puterea poporului! Dar nu pot să mă liniştesc! Unde mai vedeţi acum mulgătoare, strungari sau mecanici de metrou? Nu mai sunt nicăieri. Peste tot, alţi eroi: bancheri şi businessmeni, modele şi prostituate... manageri... Tinerii se mai pot obişnui, dar cei bătrâni mor în tăcere, în spatele uşilor închise. Mor în mizerie şi uitare. Pensia mea e de cincizeci de dolari... (Râde.) Am citit că şi Gorbaciov tot cincizeci de dolari are... Se spune despre noi: „Comuniştii trăiau în palate, mâncau icre negre cu lingura. Şi-au construit comunismul pentru ei înşişi.” Doamne! V-am condus prin „palatul” meu – un apartament obişnuit de două camere cu suprafaţa totală de cincizeci şi şapte de metri. Nu v-am ascuns nimic: cristal sovietic, aur sovietic...

— Şi policlinicile speciale, raţiile speciale, prioritatea la obţinerea de apartamente şi case de vacanţă... sanatoriile de partid?

— Sincer? Au existat şi astea... au existat, dar... dar mai mult acolo... (Arată cu mâna în sus.) Eu am fost întotdeauna jos, pe cel mai de jos palier al puterii. Jos, printre oameni. Mereu la vedere. Dacă a fost pe undeva... nu contest... Nu neg! Am citit, ca şi dumneavoastră, în ziarele perestroikiste... că odraslele secretarilor CC zburau în Africa la vânătoare. Că-şi cumpărau diamante... Şi tot nu se pot compara cu viaţa pe care o duc acum „noii ruşi”. Cu palatele şi iahturile lor. Uitaţi-vă ce-au construit în jurul Moscovei. Adevărate castele! Cu garduri din piatră de doi metri înălţime, sârmă ghimpată electrificată, supraveghere video. Paznici înarmaţi. Ca în lagăr sau la obiectivele militare secrete. Ce, locuieşte acolo Bill Gates, geniul computerelor? Sau Gari Kasparov, campionul mondial la şah? Acolo locuiesc învingătorii. Război civil parcă n-a fost, dar învingători avem. Acolo, după gardurile de piatră. De cine se ascund? De popor? Poporul a crezut că-i goneşte pe comunişti şi că o să vină vremuri minunate. O viaţă ca-n paradis. Şi-n loc de oameni liberi au apărut ăştia... cu milioane şi miliarde... Nişte gangsteri! Se împuşcă în plină zi... Până şi aici, la noi, i-au distrus balconul unui om de afaceri. Nu le e frică de nimeni. Zboară în avioane private cu closete aurite şi se mai şi laudă. Am văzut chiar eu la televizor... Unul îşi arăta ceasul, care a costat cât un bombardier. Altul, un telefon mobil cu briliante. Şi nimeni – nimeni în toată Rusia nu strigă că e o ruşine. E josnic. Pe vremuri existau Uspenski^[20] şi Korolenko^[21]. Şolohov i-a scris lui Stalin o scrisoare în apărarea ţăranilor. Acum aş vrea... Dumneavoastră mă întrebaţi, dar aş vrea să vă întreb şi eu: unde ne sunt elitele? De ce citesc mereu în ziare părerile despre orice problemă ale lui Berezovzki sau Potanin^[22], dar nu ale lui Okudjava... Iskander^[23]... Cum se face că v-aţi părăsit postul? Tribuna... Şi aţi fost primii care aţi dat fuga să adunaţi firimiturile rămase de la masa oligarhilor. Să vă puneţi în slujba lor. Înainte, intelighenţia rusă nu fugea şi nu slujea pe nimeni. Iar acum n-a mai rămas nimeni – nimeni nu mai vorbeşte despre spirit în afară de popi. Unde-s perestroikiştii?

Comuniştii din generaţia mea au puţine în comun cu Pavel Korceaghin^[24]. Cu primii bolşevici cu serviete şi revolvere. De la ei ne-a rămas doar vocabularul de război: „soldaţi ai partidului”, „front de lucru”, „bătălia pentru recoltă”. Noi nu ne mai simţeam soldaţi ai partidului, eram slujitori ai partidului.

Funcţionari. Exista un ceremonial al viitorului luminos: în sala de conferinţe era atârnat portretul lui Lenin, în colţ stătea drapelul roşu. Un ceremonial... un ritual... Soldaţii nu mai erau necesari, era nevoie de înfăptuitori: „hai-hai”, dacă nu, „pune carnetul de partid pe masă”. Ţi se ordona, făceai. Raportai. Partidul nu e un stat-major, ci un aparat. O maşină. O maşină birocratică. Umaniştii erau rareori angajaţi, partidul nu avea încredere în ei de pe vremea lui Lenin, care scria despre intelighenţia: „Nu este creierul naţiunii, ci excrementele ei.” Cei ca mine erau puţini. Filologi, adică. Cadrele se recrutau dintre ingineri, zootehnişti, dintre cei a căror specialitate erau maşinile, carnea sau grânele, şi nu omul. Cadrele de partid se forjau în institutele agronomice. Era nevoie de copii de muncitori şi ţărani. Din popor. Se cădea şi în ridicol: un veterinar, de pildă, putea servi partidul, dar un medic nu. N-am întâlnit acolo nici poeţi, nici fizicieni. Ce-ar mai fi fost? Ierarhie, ca în armată... Avansai încet, treaptă cu treaptă: lector al comitetului raional de partid, apoi şef al celulei de partid... instructor... Al treilea secretar... secretar-adjunct... Eu am trecut prin toate treptele în zece ani. Acum ţara e condusă de tineri cercetători, teoreticieni fără experienţă^[25], un preşedinte de colhoz sau un electrician ajunge preşedinte, în loc de colhoz, brusc conduce ţara! Asta se întâmplă numai la revoluţii... Nu ştiu cum să numesc ce s-a întâmplat în 1991... Revoluţie sau contrarevoluţie? (Nu e clar dacă mă întreabă pe mine sau se întreabă pe ea însăşi.) Nimeni nu încearcă măcar să explice în ce ţară trăim. Ce altă idee avem în afară de cârnaţi? Ce construim... Mergem înainte – spre victoria capitalismului. Aşa? O sută de ani am înjurat capitalismul: e o fiară... un monstru... Iar acum ne mândrim că o să fie şi la noi ca la toată lumea. Dacă devenim la fel ca toţi ceilalţi, pe cine o să mai interesăm? Poporul care-l poartă pe Dumnezeu în suflet... Speranţa omenirii progresiste... (Ironic.) Despre capitalism toţi au aceeaşi reprezentare pe care o aveau nu de mult despre comunism. Vise! Îl judecă pe Marx, dau vina pe idee... Ideea criminală! Eu însă dau vina pe înfăptuitori. La noi a fost stalinism, nu comunism. N-a fost nici model oriental, nici occidental. Nici imperiu, nici republică. Ne tot bălăbănim ca... O să tac... Stalin! Stalin! Îl înmormântează... Îl înmormântează... dar nu reuşesc nicicum să-l îngroape. Nu ştiu cum e la Moscova, dar la noi i se pun portretele pe parbrizul automobilelor, în autobuze. Şoferii de tir îl iubesc în mod special. În uniformă de generalissim... Poporul! Poporul! Ce-i cu poporul? Poporul însuşi spunea despre sine: din el se poate face şi ghioagă, şi icoană. Ca din lemn... Ce faci, aia o să fie... Viaţa noastră oscilează între baracă şi bordel. Acum, pendulul e la mijloc... Jumătate de ţară aşteaptă un nou Stalin. O să vină şi o să pună el ordine... (Tace din nou.) Şi la noi... sigur... la comitetul raional s-a vorbit mult despre Stalin. Mitologie de partid. Era transmisă din generaţie în generaţie. Tuturor le plăcea să discute despre cum se trăia pe vremea Tătucului... Regulile lui Stalin erau acestea: de pildă, şefilor de secţii ale CC li se dădea ceai cu sendvişuri, iar lectorilor doar ceai. A fost creat postul de locţiitor de şef de secţie. Cum să facem? Li s-a permis să bea ceai fără sandviciuri, dar pe un şervet alb. Deja se evidenţiau... se ridicau în Olimp la zei, la eroi. Acum trebuie să dai din coate să-ţi faci loc la troacă... Aşa era şi pe vremea lui Cezar, şi a lui Petru cel Mare. Şi aşa o să fie mereu. Admiraţi-vă democraţii... Au luat puterea şi acum aleargă... Încotro? La troacă. La Cornul Abundenţei. Troaca a pus capăt multor revoluţii. Sub ochii noştri... Elţîn lupta împotriva privilegiilor şi îşi zicea democrat, iar acum îi place când i se spune ţarul Boris. A devenit „naş”...

Am recitit Zile blestemate de Ivan Bunin. (Ia o carte de pe un raft. Găseşte semnul şi citeşte.) „Îmi amintesc de un bătrân muncitor în poarta clădirii în care fusese înainte Odesskie novosti, în prima zi a instaurării bolşevicilor. Deodată, pe poartă a ţâşnit o bandă de tineri cu teancuri de Izvestia proaspăt ieşite de sub tipar şi strigând: «Burjuiii din Odessa vor plăti o contribuţie de 500 de milioane!» Muncitorul a început să ţipe răguşit, sufocat de furie şi răutate: «E puţin! E puţin!»„ Nu vă aminteşte de nimic? Mie... da... Îmi aminteşte... De anii lui Gorbaciov... primele revolte... Când lumea a început să se reverse în pieţe şi să ceară care pâine, care libertate... care vodcă şi ţigări... Groaznic! Mulţi activişti de partid au făcut accident vascular sau infarct. Trăiam „încercuiţi de duşmani”, cum ne învăţa partidul, „într-o cetate asediată”. Ne pregăteam pentru un război mondial... Cel mai tare ne temeam de războiul nuclear, nu ne aşteptam la o năruire. Nu ne aşteptam... nicicum... Eram obişnuiţi cu defilările din mai şi din octombrie, cu pancarte: „Cauza lui Lenin va dăinui pe veci”, „Partidul ne este călăuză”. Dar acum nu mai erau defilări, ci stihii. Nu era poporul sovietic, ci un altul, necunoscut nouă. Şi pancartele erau altele: „Comuniştii să fie judecaţi!”, „Să strivim vipera comunistă!” îmi vine în minte pe dată Novocerkassk... Informaţia era secretă, dar noi ştiam... cum pe vremea lui Hruşciov muncitorii flămânzi au ieşit în stradă... au tras în ei... Cei care au rămas în viaţă au fost duşi în lagăre, rudele nu ştiu nici acum unde sunt... Iar acum... acum e perestroika... Nu te mai pot nici împuşca, nici deporta. Trebuie să se discute. Dar care dintre noi putea să iasă în faţa mulţimii şi să ţină un discurs? Să înceapă un dialog... să facă muncă de convingere... Noi eram aparatciki, nu oratori. Eu, de pildă, ţineam cursuri şi îi înfieram pe capitalişti, îi apăram pe negrii din America, în birou aveam operele complete ale lui Lenin... cincizeci şi cinci de volume... Dar cine l-a citit cu adevărat? Era răsfoit în facultăţi înainte de examene: „Religia e opium pentru popoare” şi „Orice cult al unei divinităţi este necrofilie”.

Eram speriaţi, panicaţi... Conferenţiari, instructori, secretari de comitet raional sau regional – tuturor ne era frică să ieşim în faţa muncitorilor din fabrici, în faţa studenţilor din cămine. Tresăream când suna telefonul. Dacă te-ntreabă brusc de Saharov sau de Bukovski... ce răspunzi? Sunt duşmani ai puterii sovietice, sau nu mai sunt? Ce să spui despre Copiii Arbatului a lui Rîbakov sau despre piesele lui Şatrov? Nici un ordin de sus... Înainte ţi se spunea – îndeplineai o sarcină, transpuneai linia partidului în viaţă. Dar acum profesorii fac grevă, cer mărirea salariilor, un regizor tânăr din nu ştiu ce club de uzină repetă o piesă interzisă... Doamne! La fabrica de cartoane muncitorii l-au pus pe director în roabă şi l-au aruncat afară pe poartă. Răcneau. Spărgeau geamuri. Noaptea au legat statuia lui Lenin cu un cablu metalic şi au dărâmat-o. Făceau semne obscene spre ea. Partidul era derutat... Îmi amintesc deruta partidului... Activiştii şedeau în birourile lor, cu storurile trase. La intrarea în clădirea comitetului raional stătea de pază zi şi noapte un pluton de miliţieni înarmaţi. Ne temeam de popor, iar poporul, din inerţie, se temea încă de noi. Apoi a încetat să se teamă... Se adunau în pieţe mii de oameni... Îmi amintesc de o pancartă: „Jos anul 1917! Jos Revoluţia!” Eram uluită. Erau cu ei nişte elevi de şcoală profesională... băieţi tineri... Nişte copilandri! Odată au venit la comitetul raional nişte reprezentanţi: „Arătaţi-ne magazinul special! La voi e plin cu de toate, iar copiii noştri leşină de foame prin clase.” N-au găsit nici o haină de nurcă şi nici o icră neagră la bufetul nostru, dar tot nu credeau: „Înşelaţi oamenii simpli.” Totul era în mişcare. Se clătina. Gorbaciov era slab. Şovăia. Parcă ar susţine socialismul... dar şi capitalism ar vrea... Se gândea mai mult cum să facă pe plac Europei. Americii. Acolo era aplaudat: „Gorby! Gorby! Trăiască Gorby!” Tot flutura perestroika... (Tace.)

Socialismul murea în faţa ochilor noştri. Şi au venit băieţii ăştia cu nervi de oţel.

Anna Ilinicina:

— Toate astea s-au întâmplat recent, dar au fost într-o altă epocă... În altă ţară... Acolo au rămas naivitatea noastră, romantismul nostru, încrederea. Unii nu vor să-şi mai amintească, fiindcă e neplăcut, am trăit multe dezamăgiri. Dar cine a zis că nu s-a schimbat nimic? Nu puteai să vii cu o Biblie în ţară. Asta au uitat? Le aduceam cadou de Ia Moscova rudelor mele din Kaluga făină şi macaroane. Şi le făceam fericite. S-a uitat? Nimeni nu mai stă la coadă la zahăr şi săpun. Şi nu-ţi mai iei palton pe cartele.

L-am îndrăgit pe Gorbaciov de la început! Acum îl înjură: „A trădat URSS!”, „Gorbaciov a vândut ţara pe mâncare!” Dar eu îmi amintesc uimirea noastră. Uluirea! În sfârşit aveam un conducător normal. Nu ne era ruşine cu el! Ne povesteam unii altora cum la Leningrad a oprit coloana oficială şi a ieşit printre oameni, iar la nu ştiu ce uzină a refuzat un cadou scump. La un dineu oficial a băut doar un pahar de ceai. Zâmbea. Vorbea fără hârtie. Era tânăr. Nici unul dintre noi nu credea că se va termina vreodată cu sistemul sovietic şi că-n magazine vor apărea salamuri, şi n-o să mai fie cozi kilometrice la sutienele de import. Eram învăţaţi să ne procurăm totul prin relaţii: un abonament la seria de literatură universală, bomboane de ciocolată sau treninguri din Germania de Est. Ne împrieteneam cu măcelarul ca să cumpărăm o bucăţică de carne. Puterea sovietică părea veşnică. Aveau s-o prindă şi copiii, şi nepoţii! Şi ea s-a terminat pe neaşteptate pentru toţi. Acum e clar că nici Gorbaciov nu s-a aşteptat la asta, el a vrut să schimbe ceva, dar n-a ştiut cum. Nimeni nu era pregătit. Nimeni! Nici cei care au cioplit acest zid. Eu sunt o simplă tehniciană. Nu sunt eroină, nu... şi nici comunistă... Datorită soţului meu, el e pictor, am intrat de timpuriu într-un mediu boem. Poeţi, pictori... Printre noi nu erau eroi, nimeni nu era destul de curajos ca să devină disident, să stea în închisoare sau în vreun ospiciu pentru convingerile lui. Trăiam fără să ne exprimăm nemulţumirea.

Stăteam în bucătării, înjuram puterea sovietică şi spuneam bancuri. Citeam în samizdat. Dacă cineva făcea rost de o carte nouă, putea să vină în vizită la prieteni la orice oră din zi şi din noapte – chiar şi la două-trei noaptea era un oaspete binevenit, îmi amintesc bine viaţa aceea de noapte moscovită... specială... Aveam acolo eroii noştri... laşii şi trădătorii noştri... Entuziasmul nostru. Nu poţi explica toate astea unui neiniţiat. Mai ales entuziasmul nostru nu mi-l pot explica. Şi încă ceva... Uite, asta... Viaţa noastră de noapte... ei bine, nu semăna deloc cu cea de zi. Nici un pic! Dimineaţa ne duceam toţi la lucru şi deveneam oameni sovietici obişnuiţi. Ca toţi ceilalţi. Trudeam pentru regim. Fie te conformai, fie trebuia să te faci măturător sau paznic, altfel nu te puteai proteja. Ne întorceam acasă de la serviciu... Şi iar beam vodcă în bucătării şi îl ascultam pe Vîsoţki, care era interzis. Prindeam Vocea Americii printre bruiaje. Ţin minte şi acum hârâitul acela minunat. Eram prinşi neîncetat în poveşti amoroase. Ne îndrăgosteam, ne despărţeam. Şi mulţi simţeam astfel că suntem conştiinţa naţiei, socoteam că avem dreptul să dăm lecţii poporului. Dar ce ştiam noi despre el? Ce citisem în Povestirile unui vânător de Turgheniev şi la alţi „scriitori rurali”. La Rasputin... Belov... Nici măcar pe propriul meu tată nu-l înţelegeam. Ţipam la el: „Tată, dacă nu le dai înapoi carnetul de partid, nu mai vorbesc cu tine.” Tata plângea.

Gorbaciov avea mai multă putere decât ţarul. O putere nelimitată. Şi el a venit şi a zis: „Aşa nu se mai poate trăi.” Celebra lui frază. Şi ţara s-a transformat într-un club de discuţii. Dezbăteam acasă, la serviciu, în mijloacele de transport. Se despărţeau familii, copiii se certau cu părinţii din cauza opiniilor diferite. O cunoştinţă de-a mea s-a certat atât de tare cu fiul şi nora din cauza lui Lenin, că i-a dat afară din casă, au trăit iarna în afara oraşului, într-o casă de vacanţă îngheţată. Teatrele s-au golit, toţi stăteam acasă în faţa televizorului. Se dădeau reportaje întregi cu Primul Congres al Deputaţilor Poporului, înainte de asta fusese o întreagă istorie despre cum îi alegem pe aceşti deputaţi. Primele alegeri libere! Adevărate! În cartierul nostru au fost doi candidaţi: un funcţionar de partid şi un tânăr democrat, profesor universitar. Îmi amintesc şi acum numele lui de familie – Malîşev... Iura Malîşev. Acum, am aflat întâmplător, are o afacere în agricultură – vinde roşii şi castraveţi. Dar atunci era revoluţionar! Ţinea discursuri, spunea lucruri atât de rebele! Nemaiauzite! Zicea că literatura marxist-leninistă e maculatură... că e depăşită... Cerea să se schimbe articolul 6 din Constituţie, articolul despre rolul conducător al PCUS. Piatra unghiulară a marxism-leninismului... Ascultam şi nu-mi puteam imagina aşa ceva. Nişte aiureli! Cine o să ne lase... o să ne permită să ne atingem de ea? Totul se va destrăma... Astea nu-s decât provocări... Atât eram de zombificaţi. Am scos omul sovietic din mine ani de zile, am golit găleţi întregi. (Tace.) Echipa noastră... Ne-am adunat vreo douăzeci de oameni, voluntari, după slujbă ne duceam prin apartamentele din sectorul nostru şi făceam campanie. Desenam pancarte: „Votează pentru Malîşev!” Şi, închipuiţi-vă, a câştigat! Cu un procent mare. Prima noastră victorie! Apoi am jubilat cu toţii la reportajele de la congres – deputaţii vorbeau mai deschis decât vorbeam noi în bucătăriile noastre sau la maximum doi metri de bucătărie. Toţi stăteam lipiţi de televizoare ca narcomanii. Nu ne puteam desprinde. Acuşi le arată el Travkin! Aşaaaaa! Şi Boldîrev? Acuşi o să... Bravo!

Era o pasiune de nedescris pentru ziare şi reviste, pentru periodice, mai mare decât pentru cărţi. Tirajele revistelor au crescut la două milioane de exemplare. Dimineaţa, la metrou, zi de zi vedeai în faţa ochilor unul şi acelaşi tablou: întreg vagonul stă şi citeşte. Citeau şi cei care stăteau în picioare. Făceau schimb de ziare. Oameni necunoscuţi. Eu şi soţul meu ne-am abonat la douăzeci de titluri, un salariu întreg se ducea pe abonamente. De la serviciu, fugeam repede acasă, să mă bag în halat şi să citesc. Nu demult a murit mama, spunea: „O să mor ca un şobolan într-un coş de gunoi.” Garsoniera ei aducea cu o sală de lectură: ziare, reviste – teancuri întregi în bibliotecă, în dulap. Pe podea şi în holul de la intrare. Preţioasele Nouîi mir şi Znamia... Daugava... Peste tot – cutii cu tăieturi din ziare. Cutii mari. Am dus totul la dacea. Mi-e milă să le arunc, iar de dat – cui să le dau? Acum sunt maculatură! Şi totul e citit şi răscitit. Multe sublinieri – cu creion roşu, galben. Cu roşu ce era mai important. Cred că s-a adunat jumătate de tonă. Dacea e plină până la refuz.

Credinţa ne era autentică... naivă... Credeam că acum... deja ne aşteaptă pe stradă autobuze gata să ne ducă în democraţie. O să locuim în case frumoase, nu în cenuşiile hruşciovki, o să construim autostrăzi în locul drumurilor desfundate, o să devenim toţi mai buni. Dovezi raţionale pentru toate acestea nu căuta nimeni. Nici nu existau. Şi la ce bun? Credeam cu sufletul, nu cu raţiunea. Şi în cabinele de vot, votam cu sufletul. Nimeni nu spunea concret ce trebuia făcut: voiam libertate şi gata. Dacă stai într-un lift închis, visezi la un singur lucru: ca liftul să se deschidă. Eşti fericit când se deschide. Euforic! Nu te gândeşti că acum trebuie să faci ceva... În sfârşit tragi aer în plămâni... Deja eşti fericit! O prietenă de-a mea era căsătorită cu un francez care lucra la ambasada din Moscova. Şi el auzea de la ea tot timpul: uite câtă energie avem noi, ruşii. „Explică-mi şi mie, ce faceţi cu energia asta?” o întreba el. Nici ea, nici eu nu-i puteam explica nimic. Aşa îi şi răspundeam: energia pulsează în noi şi gata. Vedeam în jurul meu oameni vii, chipuri vii. Ce frumoşi erau toţi pe atunci! De unde apăruseră oamenii ăştia? Ieri încă nu existau!

La noi în casă televizorul nu se stingea... Ne uitam la ştiri la fiecare oră. Tocmai se născuse fiul meu, ieşeam cu el afară şi invariabil luam cu mine şi un radio. Oamenii îşi plimbau câinele cu radioul după ei. Acum râdem de băiat: ai făcut politică de când erai mic – dar pe el nu-l interesează. Ascultă muzică, învaţă limbi străine. Vrea să vadă lumea. Trăieşte altfel. Copiii noştri nu seamănă cu noi. Cu cine seamănă? Cu epoca lor, între ei. Iar noi pe atunci... Of-of! Acuşi vorbeşte Sobceak^[26] la congres... Toţi îşi lasă treburile şi dau fuga în faţa ecranului. Mie îmi plăcea că Sobceak era îmbrăcat într-un veston frumos, parcă din catifea, cu cravata legată „după model european”. E Saharov la tribună... asta înseamnă că socialismul poate avea „faţă umană”? Iat-o... Pentru mine, aceasta era faţa academicianului Lihaciov, şi nu a generalului Jaruzelski. Dacă spuneam „Gorbaciov”, soţul meu adăuga „Gorbaciov... şi Raisa Maksimova”. Vedeam pentru prima dată o soţie de secretar general de care să nu ne fie ruşine. O siluetă frumoasă, bine îmbrăcată. Se iubesc. Cineva ne-a adus un ziar polonez în care scria că Raisa e şic! Ce mândri am fost! Mitinguri fără sfârşit... Străzile erau năpădite de pliante. Se termina un miting, începea altul. Oamenii mergeau, mergeau, fiecare credea că se duce acolo şi are vreo revelaţie. Uite, acum oamenii drepţi vor primi răspunsuri drepte... Ne aştepta o viaţă necunoscută, care ne atrăgea pe toţi. Părea că suntem deja în pragul împărăţiei libertăţii...

Dar viaţa a devenit tot mai rea. În scurt timp, nu mai puteai cumpăra nimic în afară de cărţi. Numai cărţi mai erau pe tejghele...

Elena Iurievna:

19 august 1991... Ajung la comitetul raional. Merg pe coridor şi aud: în toate birourile, la toate etajele sunt deschise radiourile. Secretara îmi transmite rugămintea „primului” de a trece pe la el. Trec. În biroul „primului” televizorul e dat tare, iar el, întunecat la faţă, stă lângă radio şi încearcă să prindă ba Europa Liberă, ba nemţii, ba BBC... Orice se putea. Pe masă avea o listă cu membrii Comitetului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă... CSSU... cum avea să fie numit mai târziu.

— Numai Varenmkov inspiră respect, mi-a spus el. E, totuşi, general de război. A luptat în Afganistan.

Intră secretarul-adjunct... şeful secţiei de organizare... Începem o conversaţie:

— Ce nenorocire! O să curgă sânge... O să fim scăldaţi în sânge.

— Nu toată lumea, numai cine trebuie.

— De mult trebuia să salvăm Uniunea Sovietică.

— O să fie munţi de cadavre.

— Ei, asta e, Gorbaciov şi-a luat-o. În sfârşit o să vină la putere oameni normali, generali. O să se termine cu haosul ăsta.

„Primul” ne-a explicat că a hotărât să nu ţină şedinţa de dimineaţă – ce să discutăm? Nu s-au primit nici un fel de indicaţii. A sunat la miliţie în faţa noastră:

— Ce-aţi auzit?

— Nimic.

Am mai vorbit despre Gorbaciov – c-o fi bolnav, c-o fi arestat, înclinam tot mai mult spre a treia variantă – că a fugit cu familia în America. Unde altundeva?

Aşa am stat toată ziua la televizor şi la telefon. Eram îngrijoraţi: cine-o să câştige acolo, sus? Aşteptam. Vă spun sincer, aşteptam. Toate astea îmi aminteau puţin de căderea lui Hruşciov. Îi citisem deja memoriile... Se discuta, fireşte, despre un singur lucru... Ce libertate? Libertatea pentru omul nostru e cum sunt ochelarii pentru o maimuţă. Nimeni nu ştie că să facă cu ea. Toate tarabele astea, bazarele... n-au pic de suflet în ele. Îmi aminteam cum cu vreo două zile înainte mă întâlnisem cu fostul meu şofer. Ce mai istorie... Băiatul a ajuns la noi, la comitetul raional, imediat după armată. Printr-o pilă grasă. Era tare mulţumit. Dar au început schimbările, s-a dat liber la cooperative, şi a plecat de la noi. S-a apucat de afaceri. L-am recunoscut cu greu: ras în cap, în trening şi cu o geacă din piele. Asta era uniforma lor, din câte am înţeles. Se lăuda că într-o zi câştigă mai mult decât primul-secretar al comitetului raional într-o lună. Avea o afacere sigură – cu jeanşi. Închiriase împreună cu un prieten o spălătorie obişnuită şi făceau acolo „prespălaţi”. Tehnica era simplă (nevoia e mama invenţiei): nişte jeanşi obişnuiţi, banali sunt aruncaţi într-o soluţie cu înălbitor sau clor şi se adaugă cărămidă sfărâmată. Se „fierb” vreo două ore, şi pe pantaloni rămân dungi, pete, desene... Abstracţionism! Se coase şi se lipeşte eticheta „Montana”. M-am luminat brusc: dacă nu se schimbă nimic, în curând o să ne conducă ei, aceşti vânzători de jeanşi. Aceşti nepmeni.^[27] Şi o să ne hrănească pe toţi, o să ne îmbrace, oricât de caraghios ar părea. Construiesc fabrici în subsoluri... Chiar aşa s-a întâmplat. Uite!! Acum flăcăul ăsta e milionar sau miliardar (pentru mine milionul şi miliardul sunt aceeaşi sumă nebunească), e deputat în Duma de Stat. O casă în Canare... Alta la Londra... Pe vremea ţarului, la Londra trăiau Herzen şi Ogariov, acum ei... „noii ruşi”... Regi ai jeanşilor, ai mobilei, ai ciocolatei. Ai petrolului.

La nouă seara, „primul” ne-a adunat din nou pe toţi la el. Raporta şeful KGB-ului pe raion. Vorbea despre starea de spirit a oamenilor. După spusele lui, poporul susţinea CSSU. Nu se răzvrătea. Se saturaseră toţi de Gorbaciov... Totul era pe raţie, în afară de sare... vodcă nu era... Băieţii de la KGB alergau prin oraş şi înregistrau conversaţii. Sfade pe la cozi:

— Ce răsturnări! Ce-o să se întâmple cu ţara?

— Da’ ce ţi s-a răsturnat, mă rog? Patul stă pe loc. Vodca – la fel.

— Ei, s-a terminat cu libertatea.

— Aha! Libertatea de a lichida salamul.

— Unii au vrut gumă de mestecat. Au vrut să fumeze Marlboro.

— Era de mult timpul! Ţara e în pragul prăbuşirii!

— Gorbaciov e un Iuda! A vrut să vândă ţara pe dolari.

— O să curgă sânge...

— Păi la noi fără sânge nu se poate...

— Pentru salvarea ţării... a partidului... e nevoie de jeanşi. De lenjerie frumoasă de damă şi de salam, nu de tancuri.

— Aţi vrut o viaţă bună? Na-vă! I-aţi pus cruce! (Tace.) Într-un cuvânt, oamenii aşteptau... la fel ca noi... La sfârşitul zilei, la biblioteca de partid nu mai era nici un roman poliţist, fusese devalizată. (Râde.) Ar fi trebuit să-l citim pe Lenin, nu romane poliţiste. Pe Lenin şi pe Marx. Apostolii noştri.

Îmi amintesc conferinţa de presă a CSSU... Lui Ianaev îi tremurau mâinile. Stătea şi se justifica: „Gorbaciov merită respectul nostru al tuturor... e prietenul meu...” îi fugeau ochii... o privire speriată... Am simţit un ghimpe în inimă. Nu ăştia erau oamenii care ar fi putut... pe care îi aşteptaserăm... Nişte pigmei... nişte mărunţi aparatciki de partid... Să salveze ţara! Să salveze comunismul! N-aveau pe cine să salveze... Pe ecran: străzile Moscovei – o mare de oameni. O mare! Din trenurile de navetişti, oamenii se revărsau în Moscova. Elţîn era pe tanc. Împărţea pliante... „Elţîn! Elţîn!” scanda mulţimea. Triumf! (Frământă nervos marginea feţei de masă.) Faţa asta de masă... e chinezească... S-a umplut lumea de mărfuri chinezeşti. China e o ţară unde CSSU a învins... Şi noi unde suntem? O ţară de lumea a treia. Unde sunt cei care strigau: „Elţîn! Elţîn!”? Au crezut că vor trăi ca în America şi Germania, dar trăiesc ca în Columbia. Am pierdut... Am pierdut ţara... Şi noi, comuniştii, eram pe vremea aceea cincisprezece milioane! Partidul ar fi putut... l-au trădat... Din cincisprezece milioane nu s-a găsit nici un lider. Nici măcar unul! Dar tabăra cealaltă a avut un lider. L-a avut pe Elţîn! Am pierdut totul în mod jalnic! Jumătate de ţară s-a aşteptat să învingem. Nu mai era o singură ţară. Erau două.

Cei care îşi ziceau comunişti s-au trezit brusc că urau comunismul din leagăn. Renunţau la carnetele de partid... Unii veneau şi-şi depuneau carnetele de partid în tăcere, alţii dădeau uşa de perete. Dădeau buzna noaptea în clădirea comitetului raional... Ca nişte hoţi. Despărţiţi-vă de comunism cinstit. Nu pe furiş. Dimineaţa măturătorii mergeau şi adunau de prin curte carnete de partid, adeverinţe de comsomolist şi ni le aduceau nouă. Ni le aduceau în pachete, în saci mari din celofan... Ce să facem cu ele? Unde să le predăm? Nu aveam nici un fel de indicaţii. De sus – nici un fel de semnale. O tăcere de moarte. (Rămâne pe gânduri.) Aşa au fost vremurile acelea... oamenii au început să schimbe totul... Absolut totul. Radical. Plecau – îşi schimbau patria. Alţii îşi schimbau convingerile şi principiile. Alţii – lucrurile din casă, cu toptanul. Aruncau tot ce era vechi şi sovietic, cumpărau totul din import... Mărfurile de mâna a doua au năpădit piaţa: ceainice, telefoane, mobilă... frigidere... Nu se ştie de unde, toate se revărsau în valuri.

— Eu am maşină de spălat Bosch.

— Eu mi-am cumpărat un televizor Siemens.

În fiecare discuţie auzeai: „Panasonic”, „Sony”, „Phillips”... M-am întâlnit cu o vecină: „E ruşinos să te bucuri de o râşniţă de cafea nemţească... Dar sunt fericită!” Până nu demult... nu demult... stătea noaptea la coadă pentru un volumaş de Ahmatova, iar acum înnebuneşte după o râşniţă de cafea. După tot felul de fleacuri... S-a descotorosit şi de carnetul de partid, ca de un lucru inutil. Nu-mi venea să cred... Dar în câteva zile totul s-a schimbat. Rusia ţaristă, cum citim în memorii, a apus în trei zile; la fel şi comunismul, în două-trei zile. Nu-mi intra în cap... Erau, e drept, şi unii care-şi ascundeau carnetele roşii, le păstrau pentru orice eventualitate. Nu demult, eram în vizită la o familie şi mi-au adus de la mezanin un bust al lui Lenin. Îl păstrează... poate-o fi bun la un moment dat... Dacă se întorc comuniştii, ei vor fi primii care vor arbora o panglică roşie. (Tace îndelung.) La mine pe birou stăteau sute de cereri de ieşire din partid... N-a durat mult până am aruncat totul la gunoi. Au putrezit într-o groapă de deşeuri. (Caută ceva în nişte dosare de pe masă.) Am păstrat câteva hârtiuţe... Cândva o să mi le ceară pentru vreun muzeu. O să fie căutate... (Începe să citească.)

„...eram o comsomolistă fidelă... am intrat în partid cu inima sinceră. Acum vreau să spun că partidul nu mai are nici o putere asupra mea...”

„...vremurile m-au indus în eroare... Am crezut în Marea Revoluţie din Octombrie. După ce l-am citit pe Soljeniţîn, am înţeles că «minunatele idealuri ale comunismului» sunt pătate de sânge. A fost o înşelătorie...”

„... am intrat în partid din frică... Bolşevicii leninişti l-au împuşcat pe bunicul meu, iar comuniştii stalinişti mi-au nimicit părinţii în lagărele din Mordovia...”

„...în numele meu şi al defunctului meu soţ declar că ieşim din partid...”

A trebuit să supravieţuiesc tuturor acestor lucruri... Să nu-mi dau sufletul de oroare... La comitetul raional erau cozi, ca la magazin. Cozi ale celor care voiau să-şi depună carnetele de partid. S-a apropiat de mine o femeie simplă. Mulgătoare. Plângea: „Ce să fac? Cum să procedez? În ziare scrie că trebuie să ne aruncăm carnetele de partid.” Se justifica spunând că are trei copii şi că se teme pentru ei. Cineva împrăştiase zvonul că toţi comuniştii vor fi trimişi în judecată. Deportaţi. Deja se repară în Siberia vechile barăci... la miliţie au adus cătuşe... cineva a văzut cum le scoteau din camioane înfăşurate în pânză de cort. Cumplite lucruri, da! Dar îmi aduc aminte şi de comunişti adevăraţi. Dedicaţi ideii. Un tânăr profesor... Cu puţin înainte de CSSU îl primiseră în partid, dar nu apucaseră să-i dea carnetul, şi el se ruga: „Curând birourile o să vă fie sigilate. Eliberaţi-mi acum carnetul de partid, altfel n-o să-l mai primesc niciodată.” În momentul acela oamenii îşi dezvăluiau mai limpede ca oricând adevăratul chip. A venit un soldat. Era acoperit de medalii primite în luptă. Pieptul lui era un adevărat iconostas! A depus carnetul de partid, care-i fusese înmânat pe front, cu cuvintele: „Nu vreau să fiu în acelaşi partid, trădătorul ăsta de Gorbaciov!” Clar... clar... oamenii îşi dădeau arama pe faţă. Şi cei străini, şi cei cunoscuţi. Ba chiar şi rudele, înainte mă întâmpinau cu: „Ah, Elena Iurievna!”, „Cum vă mai simţiţi, Elena Iurievna?” Acum mă văd de departe şi trec pe partea cealaltă a străzii, ca să nu mă salute. Directorul celei mai bune şcoli din raion... Cu puţin înainte de aceste evenimente, am ţinut în şcoala lui o conferinţă de partid pe teme ştiinţifice, bazată pe cărţile lui Brejnev Pământ mic şi Renaştere. Atunci a venit cu un referat strălucit despre rolul conducător al partidului comunist în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei... şi al tovarăşului Brejnev personal... I-am înmânat diploma comitetului raional de partid. Un adevărat comunist! Leninist! Doamne! N-a trecut o lună... M-a întâlnit pe stradă şi a început să mă insulte: „S-a dus vremea voastră! O să răspundeţi pentru toate! În primul rând, pentru Stalin!” M-am sufocat de supărare, îmi spunea asta mie! Mie? Mie, al cărei tată a stat în lagăr... (Stă câteva minute să se liniştească.) Eu nu l-am iubit niciodată pe Stalin. Tata l-a iertat, dar eu nu. Eu nu l-am iertat... (Tace.) Reabilitarea „politicilor” a început după Congresul al XX-lea. După discursul lui Hruşciov... Dar asta... Asta era deja pe vremea lui Gorbaciov... M-au numit preşedinte al comisiei raionale pentru reabilitarea victimelor represiunii politice. Ştiu că la început postul le fusese propus altora: procurorului nostru şi secretarului-adjunct al comitetului raional de partid. Au refuzat. De ce? Probabil le-a fost frică. Până atunci ne fusese frică de orice avea legătură cu KGB-ul. Dar eu n-am şovăit nici o clipă: da, sunt de acord. Tatăl meu a suferit. De ce să-mi fie frică? Prima dată m-au dus undeva la subsol... Zeci de mii de dosare... Un „caz” are două pagini, altul – un întreg volum. Aşa cum în anul 1937 era un plan, o cotă... În ce privea „demascarea şi dezrădăcinarea duşmanilor poporului”, tot astfel în anii optzeci se fixaseră cifre privind reabilitarea pe raioane şi regiuni. Planul trebuia îndeplinit şi depăşit, în stil stalinist: comisii, cifre umflate, mustrări. Hei-rup... (Clatină din cap.) Noaptea stăteam şi citeam, răsfoiam volume întregi. Sincer... sincer vă spun... Mi se făcea părul măciucă... Fratele îşi denunţa fratele, vecinii se denunţau între ei... Se certau pe grădină, pe o cameră în apartamentul comun. Unul cântase o strigătură la o nuntă: „Lui Stalin, gruzinul, tare-i mulţumim, că ne-a făcut pe toţi să ne ferim.” Era de-ajuns. Pe de-o parte, sistemul îi zdrobea pe oameni, iar pe de alta, oamenii n-aveau milă unii faţă de alţii. Erau gata să...

Un apartament comun tipic... Locuiesc împreună cinci familii – douăzeci şi şapte de oameni. O singură bucătărie şi o singură baie. Două vecine se împrietenesc: una are o fetiţă de cinci ani, cealaltă e singură. În apartamentele comune era ceva obişnuit ca oamenii să se spioneze între ei. Trăgeau cu urechea. Cei care aveau o cameră de zece metri îi invidiau pe cei care aveau una de douăzeci şi cinci. Aşa e viaţa... Şi într-o noapte vine un „corb negru”, o dubă... Mama fetiţei e arestată, înainte de a fi luată, reuşeşte să-i strige prietenei sale: „Dacă nu mă întorc, ia-o pe fetiţa mea la tine. N-o lăsa la orfelinat.” Şi aceasta ia copilul. Mai primeşte o cameră... Fetiţa începe să o considere mama ei... „mama Ania”... Au trecut şaptesprezece ani... După şaptesprezece ani s-a întors mama adevărată. I-a sărutat prietenei sale mâinile şi picioarele. De obicei, poveştile se termină aici, dar în viaţă a fost un alt fel de final. Fără happy-end. Pe vremea lui Gorbaciov, când s-au deschis arhivele, fosta deţinută în lagăr a fost întrebată: „Vreţi să vă vedeţi dosarul?” „Vreau.” Şi-a luat dosarul... l-a deschis... Deasupra trona denunţul... un scris cunoscut... Vecina... „mama Ania”... scrisese denunţul... Înţelegeţi ceva? Eu nu. Nici femeia aia n-a putut înţelege. S-a dus acasă şi s-a spânzurat. (Tace.) Eu sunt atee. Am multe întrebări pentru Dumnezeu... Îmi amintesc... Îmi amintesc cuvintele tatei: „Lagărului îi poţi supravieţui, dar oamenilor nu.” Şi mai spunea: „Mori tu azi, şi eu mâine – cuvintele astea nu în lagăr le-am auzit prima dată, ci la vecinul nostru. La Karpuşa...” Karpuşa s-a certat toată viaţa cu părinţii mei din cauza găinilor noastre, care intrau în grădina lui. Alerga pe sub ferestrele noastre cu o puşcă de vânătoare... (Tace.)

Pe 23 august... i-au arestat pe membrii CSSU. Ministrul de interne, Pugo, s-a împuşcat... Înainte de asta şi-a împuşcat soţia... Oamenii se bucurau: „S-a împuşcat Pugo!” Mareşalul Ahromeev s-a spânzurat în biroul lui de la Kremlin. Au mai fost câteva morţi ciudate... Însărcinatul cu afaceri al CC Nikolai Krucina a căzut de la etajul al cincilea... Sinucidere, sau crimă? Nici acum nu se ştie... (Tace.) Cum să trăieşti? Cum să ieşi pe stradă? Pur şi simplu să ieşi pe stradă şi să te întâlneşti cu cineva. Eu pe-atunci... Deja trăiam singură de câţiva ani. Fiică-mea se măritase cu un ofiţer şi plecase la Vladivostok. Soţul îmi murise de cancer. Seara mă întorceam în apartamentul pustiu. Nu sunt un om slab... Dar îmi veneau tot felul de gânduri... Înspăimântătoare... Vă spun sincer... Au fost, da... (Tace.) O vreme ne-am mai dus la lucru la comitetul raional. Acolo ne închideam în birourile noastre. Ne uitam la ştiri la televizor. Aşteptam. Speram ceva. Unde e partidul nostru? Partidul nostru leninist invincibil! Lumea s-a prăbuşit... Primim telefon de la un colhoz: bărbaţi cu coase şi greble, cu puşti de vânătoare – care cu ce avea, s-au adunat lângă sediu să apere puterea sovietică. Primul-secretar a ordonat: „Trimiteţi oamenii acasă.” Ne-am speriat... Toţi ne-am speriat... Da, erau şi oameni hotărâţi. Cunosc câteva astfel de cazuri. Noi însă ne-am speriat...

Şi iată... În ziua aceea... Au sunat de la comitetul executiv pe raion: „Trebuie să vă sigilăm birourile. Aveţi două ore să vă strângeţi lucrurile.” (Nu mai poate vorbi de emoţie.) Două ore... două... Birourile au fost sigilate de o comisie specială... Democraţi! Un lăcătuş, un ziarist tânăr, o mamă a cinci copii... Pe ea o ştiam deja de la mitinguri. Din scrisorile către comitetul nostru raional... din ziar... Trăia cu familia ei numeroasă într-o baracă. Se ducea peste tot şi cerea apartament, îi înjura pe comunişti. Mi-am amintit chipul ei... În momentul acela triumfa... Când au venit la „prim”, el a aruncat cu un scaun în ei. La mine în birou, o femeie membră în comisie s-a apropiat de fereastră şi a rupt demonstrativ jaluzelele. Ca să nu le iau acasă, sau ce? Doamne! M-au pus să-mi deschid geanta... După câţiva ani am întâlnit-o pe stradă pe acea mamă a cinci copii, îmi amintesc până şi numele ei – Galina Avdei. Am întrebat-o:

— Aţi primit apartament?

Ea a ameninţat cu pumnul clădirea administraţiei regionale:

— M-au păcălit şi nenorociţii ăştia.

Mai departe... mai departe ce-o să fie? La ieşirea din clădirea comitetului raional ne aştepta o mulţime: „Comuniştii judecaţi! E rândul lor să meargă în Siberia!” „Acum să luăm nişte mitraliere şi să tragem în ferestrele lor!” Mă întorc – în spatele meu, doi beţivi – ei vorbeau de mitraliere... Le răspund: „Aveţi grijă, o să trag şi eu.” Alături era un miliţian care se făcea că n-aude nimic. Un miliţian pe care-l cunoşteam.

Tot timpul am avut o senzaţie... parcă auzeam în urma mea: huo!... Nu numai eu am trăit aşa... La şcoală, de fiica instructorului nostru s-au apropiat două fete de la ea din clasă:

— Nu mai vrem să fim prietene cu tine. Tatăl tău a lucrat în comitetul raional de partid.

— Tata e bun.

— Un tată bun n-ar fi putut să lucreze acolo. Noi am fost ieri la miting...

În clasa a cincea... copii... Deja sunt nişte Gavroche, gata să vină cu cartuşele. „Tovarăşul prim” a făcut infarct. A murit în maşina salvării, n-a ajuns la spital. Am crezut că o să fie multe coroane, fanfară, ca înainte, când colo – nimeni şi nimic. Au trecut pe la mormânt câţiva oameni... un grup de tovarăşi... Soţia lui a pus să se graveze pe mormânt secera şi ciocanul şi primele versuri din imnul sovietic: „Neclintită uniune de libere state...” Au râs de ea. Eu auzeam tot timpul vuietul ăsta: huo!... Am crezut c-o să înnebunesc... O femeie necunoscută, la magazin: „Ei, comuniştilor, aţi dus ţara de râpă!” Direct în faţă mi-a zis-o.

Ce m-a salvat? M-au salvat telefoanele... Un telefon de la o prietenă: „Dacă te trimit în Siberia, să nu te temi. E frumos acolo.” (Râde.) Fusese acolo în excursie, îi plăcuse. Telefon de la o verişoară din Kiev: „Vino la noi. Îţi dau cheile. Poţi să te ascunzi la dacea noastră. Acolo n-o să te găsească nimeni.” „Nu sunt o criminală. N-am de gând să mă ascund.”

Părinţii mă sunau în fiecare zi: „Ce faci?” „Pun castraveţi la murat.”

Zile în şir am tot fiert borcane. Le-am legat. Nu citeam ziare şi nu mă uitam la televizor. Citeam cărţi poliţiste, nu terminam bine o carte, că începeam alta. Televizorul mă îngrozea. Ziarele la fel.

Multă vreme nu mi-am putut găsi o slujbă... Toţi credeau că ne-am împărţit între noi banii partidului şi că fiecare are câte o bucată de conductă de petrol sau, în cel mai rău caz, o mică staţie de benzină. Eu n-am nici staţie de benzină, nici magazinaş, nici chioşc. Acum se numesc „ambulanţi”... Nu mai recunoşti marea limbă rusă: voucher, fluctuaţie valutară... tranşă FMI... Vorbim o altă limbă. M-am întors la şcoală. Îi recitesc alături de elevi pe dragii mei Tolstoi şi Cehov. Cum a fost la alţii? Destinele tovarăşilor mei au fost complicate, fiecare în felul lui... Un instructor de-al nostru s-a sinucis ... Şeful de cabinet a făcut o depresie, stătea numai prin spitale. Unul a devenit businessman... Secretarul-adjunct e director de cinematograf. Iar un instructor de comitet raional e preot. Mă întâlneam cu el. Stăteam de vorbă. Omul trăieşte o a doua viaţă, îl invidiam, îmi amintesc... Am fost la o galerie de artă... Într-un tablou, ţin minte, era multă, multă lumină – o femeie pe un pod. Privind undeva în depărtare... multă, multă lumină... Nu mai voiam să plec de lângă tabloul acela. Plecam şi mă tot întorceam, mă atrăgea. Şi eu aş fi putut avea o altă viaţă. Doar că nu ştiu de care.

Anna Ilinicina:

— M-a trezit un zgomot mare... Deschid geamul... Prin Moscova! Prin capitală trec tancuri şi blindate. Radioul! Să deschid repede radioul! La radio se transmitea Comunicatul către poporul sovietic: „Asupra patriei planează un pericol de moarte... Ţara e îngrozită de violenţe şi nelegiuiri... să curăţăm străzile de elemente criminale... Să punem capăt acestor vremuri tulburi...” Nu era clar – ori Gorbaciov se retrăsese din motive de sănătate, ori îl arestaseră, îi telefonez soţului meu, care era la dacea:

— A fost o lovitură de stat, puterea e în mâinile...

— Proasto! Închide imediat, acuşi vin şi te ridică.

Deschid televizorul. Pe toate canalele, baletul Lacul lebedelor. Iar prin faţa ochilor mei se perindă alte imagini, toţi suntem copii ai propagandei sovietice: Santiago de Chile... arde palatul prezidenţial... Vocea lui Salvador Allende... Au început telefoanele: în oraş e plin de tehnică militară, sunt tancuri în Piaţa Puşkin, în Piaţa Teatrului... Pe atunci era la noi în vizită soacra mea, care s-a speriat cumplit: „Nu ieşi pe stradă. Eu am trăit sub dictatură, ştiu ce înseamnă asta.” Dar eu nu vreau să trăiesc sub dictatură!

După-amiază s-a întors soţul meu de la dacea. Am stat în bucătărie. Am fumat mult. Ne temeam să nu ne fie ascultat telefonul, am pus o pernă pe el... (Râde.) Citiserăm literatură disidentă. Auzisem atâtea poveşti, în sfârşit ne foloseau la ceva... Ne-au lăsat să respirăm un pic, iar acum uşa se trânteşte. Ne trimit înapoi în colivie, ne îngroapă din nou în asfalt... O să fim ca nişte fluturi prinşi în ciment... Ne aminteam de evenimentele recente din Piaţa Tiananmen. Cum la Tbilisi demonstranţii fuseseră împrăştiaţi de genişti cu lopeţi. Protestele de la turnul de televiziune din Vilnius... „În timp ce noi îi citeam pe Şalamov şi Platonov”, zicea soţul meu, „a început războiul civil. Mai devreme ne certam în bucătării, mergeam la mitinguri, acum o să ne împuşcăm între noi.” Asta era starea de spirit... Se apropia o catastrofă... Nu închideam radioul nici o clipă, tot învârteam de buton – peste tot se transmitea muzică, muzică clasică. Şi deodată – o minune! Radio Rusia începuse să funcţioneze: „Preşedintele ales legal a fost înlăturat de la putere... A avut loc o cinică tentativă de lovitură de stat...” Aşa am aflat că mii de oameni ieşiseră deja în stradă. Gorbaciov era în pericol... Să mergem sau să nu mergem? Nici nu-ncăpea discuţie: mergem! La început, soacră-mea a încercat să mă descurajeze: „Gândeşte-te, zice, ai copil, eşti nebună, unde pleci?” Eu tăceam. Dar ea vedea că ne pregăteam să plecăm: „Dacă sunteţi atât de idioţi, măcar luaţi cu voi nişte soluţie de sodă cu care să vă udaţi batistele şi să vi le puneţi pe faţă în caz de atac cu gaze.” Am pregătit un borcan de trei litri cu soluţie din asta, am rupt în bucăţi un cearceaf. Ba chiar am luat tot ce aveam de mâncare, am scos toate conservele din bufet.

Mulţi oameni, ca şi noi, mergeau spre metrou... Unii stăteau la coadă la îngheţată... Cumpărau flori. Am trecut pe lângă un grup vesel... Am prins cuvintele: „Dacă mâine nu ajung la concert din cauza tancurilor, n-am să-i iert niciodată.” Venea în fugă spre noi un bărbat în chiloţi, cu o plasă în mână, iar în plasă – sticle goale. Ajunge lângă noi: „Nu vă supăraţi, strada Constructorilor?” I-am arătat pe unde trebuie s-o ia – la dreapta, apoi înainte. „Mulţumesc”, a zis. Puţin îi păsa, voia doar să dea sticlele. Dar ce, în 1917 a fost altfel? Unii trăgeau, alţii dansau la bal. Lenin era pe tanc...

Elena Iurievna:

— O farsă! Ne-au jucat o farsă! Dacă ar fi învins CSSU, astăzi am trăi în altă ţară. Dacă Gorbaciov n-ar fi fost laş... Nu ne-am primi salariile în cauciucuri şi păpuşi. În şampoane. Fabrica de cuie ar face cuie. Cea de săpun – săpun. Tuturor le spun: uitaţi-vă la chinezi... Ei au drumul lor. Nu depind de nimeni, nu imită pe nimeni. Şi acum întreaga lume se teme de chinezi... (Din nou mă priveşte cu îndoială.) Sunt sigură că veţi şterge ce vă spun.

Îi promit – vor fi două poveşti. Vreau să rămân un istoric obiectiv, nu unul care poartă o torţă aprinsă. Timpul să le judece pe toate. Timpul e drept, dar cel îndepărtat, nu cel apropiat. Timpul în care noi nu vom mai fi. Nici ataşamentele noastre.

Anna Ilinicina:

— Putem să râdem de vremurile acelea, să le numim de operetă. Zeflemeaua e la modă. Dar atunci totul s-a petrecut serios. Sincer vă spun. Totul era autentic, noi toţi eram autentici. Oameni neînarmaţi stăteau în faţa tancurilor, gata să moară. Eu stăteam pe aceste baricade şi îi vedeam pe oamenii ăştia, veneau din toată ţara. Nişte băbuţe moscovite au adus chiftele, cartofi calzi, înveliţi în ştergare. I-au hrănit pe toţi... Şi pe tanchişti: „Mâncaţi, copii. Dar să nu trageţi. Doar n-o să trageţi?” Soldaţii nu pricepeau nimic... Când au deschis trapele şi au ieşit din tancuri, au încremenit. Toată Moscova era în stradă! Fetele se aruncau asupra blindatelor, îi îmbrăţişau, îi sărutau, îi serveau cu chifle. Mame de soldaţi, ai căror fii muriseră în Afganistan, plângeau: „Copiii noştri au pierit pe pământ străin, şi voi, ce, aţi venit să muriţi pe pământul vostru?” Un maior... Când a fost înconjurat de femei, i-au cedat nervii, striga: „Păi şi eu sunt tată. Eu n-o să trag! Vă jur: n-o să trag! Nu ne întoarcem împotriva poporului!” Se întâmplau acolo o grămadă de lucruri amuzante, şi altele înduioşătoare până la lacrimi. Deodată, ţipete în mulţime: „Are cineva validol? Îi e rău cuiva aici.” S-a găsit pe loc un validol. O femeie cu un copil în cărucior (s-o fi văzut soacră-mea!) a scos un scutec, să deseneze pe el o cruce roşie. Cu ce? „Cine are un ruj?” Au început să-i arunce rujuri ieftine şi rujuri Lancome... Christian Dior... Chanel... Nimeni n-a fotografiat asta, n-a imortalizat astfel de amănunte. Păcat. Tare păcat. Eleganţa evenimentului, frumuseţea lui... Astea apar mai târziu, steagurile, muzica... şi totul se toarnă în bronz... În viaţă însă totul e fragmentat, murdar şi vineţiu: oamenii stăteau toată noaptea în jurul focului, aşezaţi pe jos. Pe ziare şi pliante. Flămânzi, înrăiţi, înjurau şi beau, dar nimeni nu era beat. Unii aduseseră salam, brânză, pâine. Cafea. Se spunea că erau directori de cooperative... oameni de afaceri... Odată chiar am văzut câteva borcane de icre de Manciuria. Icrele au dispărut în buzunarul cuiva. Se dădeau şi ţigări gratis. Lângă mine stătea un flăcău tatuat ca un puşcăriaş. Un tigru! Rockeri, punkişti, studenţi cu chitare. Şi profesori. Toţi erau împreună. Poporul! Acesta era poporul meu! Am întâlnit acolo colegi de facultate, pe care nu-i văzusem de vreo cincisprezece ani, dacă nu mai mult. Care trăia în Vologda... care în Iaroslavl... Dar se urcaseră în tren şi veniseră la Moscova! Apărau ceva important pentru noi toţi. Dimineaţa i-am dus acasă la noi. Ne-am spălat, am luat micul dejun şi ne-am dus înapoi. La ieşirea din metrou fiecare primea deja câte o bucată de blindaj sau o piatră. „Piatra de pavaj e arma proletariatului”, râdeam. Am construit baricade. Am răsturnat troleibuze, am culcat la pământ copaci.

Aveam deja o tribună. Deasupra ei am atârnat pancarte: „Fără lovitură de stat!”, „Poporul nu-l calci în picioare”. Vorbitorii îşi ţineau discursurile la megafon. Le începeau cu cuvinte normale – şi oamenii simpli, şi politicienii cunoscuţi. După câteva minute cuvintele normale nu mai erau suficiente pentru nimeni şi atunci începeau să devină obsceni. „Pe nenorociţii ăştia...” Şi iar o obscenitate! De-aia bună, rusească! „S-a dus vremea lor, a...” Şi – marea, puternica limbă rusă! Obscenitatea ca strigăt de luptă. Şi asta înţelegeau toţi. Se potrivea cu momentul. Erau clipe atât de înălţătoare! Atât de puternice! Cuvintele vechi nu erau de ajuns, iar cele noi nu se născuseră încă... Tot timpul aşteptam atacul. Liniştea, mai ales noaptea, devenise neverosimilă. Toţi eram extrem de tensionaţi. Mii de oameni – şi linişte, îmi amintesc mirosul benzinei turnate în sticle. Era mirosul războiului...

Erau acolo oameni buni! Erau oameni extraordinari! Acum se tot scrie despre vodcă şi narcotice. Ce revoluţie, cică? Nişte beţivi şi nişte narcomani s-au urcat pe baricade. Minciuni! Toţi au venit cu inima deschisă la moarte. Ştiam că maşinăria asta transforma de şaptezeci de ani oamenii în nisip... nimeni nu credea că o să se strice atât de uşor... Fără mult sânge... Se zvonea: au minat un pod, acuşi dau drumul la gaze. Un student la medicină ne explica cum să ne comportăm în caz de atac cu gaze. Situaţia se schimba din jumătate în jumătate de oră. O ştire cumplită: trei băieţi au murit sub tancuri... Dar nimeni nu se clintea, nu pleca din piaţă. Atât de important era pentru noi ce se petrecea. Indiferent de ce s-a întâmplat după aceea, indiferent de cât de dezamăgiţi am fost, am trăit asta... Aşa am fost! (Plânge.) Dimineaţa, în piaţă: „Urraa! Ura!” Din nou obscenităţi... lacrimi... strigăte... Se transmitea în lanţ: armata a trecut de partea poporului, forţele speciale din regimentul Alfa au refuzat să participe la atac. Tancurile pleacă din capitală... Iar când s-a anunţat că puciştii au fost arestaţi, oamenii s-au repezit să se îmbrăţişeze – eram atât de fericiţi! Ai noştri învinseseră! Ne apăraserăm libertatea! Reuşiserăm împreună! Aşadar, putem! Murdari, muraţi de ploaie, mult timp după aceea tot nu ne venea să ne împrăştiem pe la casele noastre. Ne-am dat adresele unii altora. Ne-am jurat să ţinem minte. Să rămânem prieteni. Miliţienii de la metrou erau foarte politicoşi, nici înainte, nici după n-am mai văzut miliţieni atât de politicoşi.

Am învins... Gorbaciov s-a întors de la Foros într-o cu totul altă ţară. Oamenii mergeau prin oraş şi îşi zâmbeau unii altora. Am învins! Multă vreme nu m-a părăsit sentimentul acesta... Mergeam şi-mi aminteam... Îmi treceau prin faţa ochilor tot felul de scene... Cum cineva striga: „Tancuri! Vin tancuri!” Toţi ne-am luat de mâini şi am format un lanţ. Era ora două sau trei noaptea. Un bărbat de lângă mine a scos un pachet de biscuiţi: „Vreţi biscuiţi?” – şi toţi au luat biscuiţi de la el. Râdeam fără motiv. Vrem biscuiţi... vrem să trăim! Dar eu... până acum... Sunt fericită că am fost acolo. Cu soţul, cu prietenii. Pe atunci eram încă toţi foarte sinceri, îmi pare rău pentru noi... că acum nu mai suntem aşa... Mai demult, mai ales, îmi părea rău.

Luându-mi rămas-bun, le întreb cum au reuşit să păstreze prietenia dintre ele, care, după cura am aflat, data din studenţie.

— Avem o convenţie – să nu abordăm temele astea. Să nu ne facem rău una alteia. Cândva ne-am certat, am rupt relaţiile. N-am vorbit ani de zile. Dar am trecut peste.

— Acum vorbim doar despre copii şi nepoţi. Şi ce plante mai creştem la casele de vacanţă.

— Când ne adunăm cu prietenii... Tot aşa, nici o vorbă despre politică. Fiecare a ajuns aici în felul lui. Trăim laolaltă: şi domni, şi tovarăşi. „Albi” şi „roşii”. Dar acum nimeni nu mai vrea să tragă. A curs destul sânge.