Partea I

ALINAREA PRIN APOCALIPSĂ

DIN ZGOMOTUL STRĂZII Şl DIN CONVERSAŢII ÎN BUCĂTĂRIE (1991-2001)

Despre Ivanuşka-Duraciok şi peştişorul de aur

„Ce-am înţeles? Am înţeles că eroii unui timp sunt rareori eroi ai altui timp, în afară de Ivanuşka-Duraciok. Şi Emel. Eroi îndrăgiţi ai basmelor ruseşti. Basmele noastre vorbesc despre noroace, despre reuşite de-o clipă. Despre aşteptarea unui ajutor miraculos, despre para mălăiaţă. Să stai pe cuptor şi să ai de toate. Cuptorul să facă singur blinii, iar peştişorul de aur să-ţi îndeplinească toate dorinţele. Vreau asta, vreau astălaltă. O vreau pe Prinţesa Preafrumoasă! Şi vreau să trăiesc în altă împărăţie, cu râuri de lapte şi maluri de dulceaţă. Suntem visători, fireşte. Sufletul trudeşte şi suferă, dar treaba nu prea merge, că nu avem destulă putere pentru ea. Treaba stă. Misteriosul suflet rusesc... Toţi se străduiesc să-l înţeleagă... Îl citesc pe Dostoievski... Ce suflet au ăştia? Suflet ca toate sufletele. Ne place să stăm la taclale în bucătărie, să citim o carte. Profesiunea principală e cea de cititor. De spectator. Şi astfel avem sentimentul că suntem speciali, excepţionali, deşi nu avem pentru asta nici un temei în afară de petrol şi gaze. Pe de o parte, asta ne împiedică să ne schimbăm viaţa, iar pe de altă parte, ne dă senzaţia unui anumit sens. Mereu pluteşte în aer ideea că Rusia trebuie să creeze, să arate lumii ceva ieşit din comun. Poporul ales de Dumnezeu. Specificul căii ruseşti. E plin la noi de Oblomovi care zac pe divan şi aşteaptă o minune. Dar nu şi de Stolzi^[7]. Stolzii activi şi dibaci sunt dispreţuiţi pentru că ne-au retezat crângul iubit de mesteceni, livada de vişini. Construiesc acolo uzine, fac bani. Ne sunt străini aceşti Stolzi...”

„Bucătăria rusească... O chicinetă «hruşcioviană» de nouă-doisprezece metri pătraţi (fericire mare!), despărţită de baie printr-un perete subţirel. Planificare sovietică. La fereastră, cepe în borcane de maioneză şi un aloe în ghiveci, împotriva guturaiului. La noi, bucătăria nu este numai locul unde se pregăteşte mâncarea, ci şi sufragerie şi cameră de oaspeţi, şi birou, şi tribună. Locul şedinţelor de psihoterapie colectivă. În secolul al XlX-lea întreaga cultură rusă sălăşluia la moşiile nobililor, iar în secolul XX, în bucătării. La fel şi perestroika. Toată viaţa anilor ‘60 este o viaţă «de bucătărie». Mulţumită lui Hruşciov! Căci pe vremea lui am ieşit din apartamentele comune şi ne-am făcut bucătării proprii, unde puteam să înjurăm puterea şi mai ales să nu ne temem, pentru că în bucătărie erau numai ai noştri. Acolo se năşteau idei, proiecte fantastice. Se spuneau bancuri... Bancurile înfloreau! Comunist era cel care-l citea pe Marx, iar anticomunist cel care-l înţelegea. Am crescut în bucătării, copiii noştri la fel, ei îi ascultau alături de noi pe Galici^[8] şi Okudjava^[9]. Ne petreceam timpul cu Vîsoţki. Prindeam BBC-ul. Vorbeam despre toate: despre faptul că totul e de rahat, despre sensul vieţii, despre fericirea tuturor, îmi amintesc o întâmplare hazlie... Stătuserăm până către miezul nopţii, iar fiica noastră, care avea doisprezece ani, adormise acolo, pe micul divan. Şi noi ne tot certam cu voci ridicate. Şi ea începe să strige în somn: «Nu mai discutaţi politică! Iar Saharov... Soljeniţîn... Stalin...» (Râde.)

Ceai cât vrei. Cafea. Iar în anii ‘70, rom cubanez. Toţi eram îndrăgostiţi de Fidel! De revoluţia cubaneză! De Che, cu bereta lui. Vedetă de Hollywood! Flecăreală nesfârşită. Teama că ne ascultă, certitudinea aproape. În toiul discuţiei, cineva se uita râzând la lustră sau la întrerupător: «Auziţi, tovarăşe maior?» Senzaţia de risc... de joc... Viaţa asta în minciună ne aducea şi o oarecare satisfacţie. Un număr infim de oameni se opuneau deschis, dar majoritatea erau «disidenţi de bucătărie». Cu pumnii strânşi, dar în buzunar.”

„Acum e ruşine să fii sărac, să nu faci sport... Pe scurt, să nu reuşeşti. Eu sunt însă din generaţia măturătorilor şi a paznicilor. Exista această formă de emigraţie interioară. Trăieşti şi nu remarci ce e în jur, e ca un peisaj văzut pe fereastră. Eu şi nevastă-mea am terminat Facultatea de Filozofie a Universităţii din Petersburg (pe atunci Leningrad), ea s-a angajat ca măturător, iar eu ca fochist la o cazangerie. Lucram o zi întreagă, două stăteam acasă. La vremea aceea un inginer avea o sută treizeci de ruble, eu, la cazangerie, aveam nouăzeci – adică acceptam să pierd patruzeci de ruble, dar primeam în schimb libertate absolută. Citeam cărţi, citeam foarte mult. Stăteam de vorbă. Ni se părea că avem idei. Visam la revoluţie, dar ne temeam că n-o apucăm. Duceam în general o viaţă închisă, nu ştiam nimic din ce se petrece pe lume. Eram «plante de apartament». Toate astea au fost în mintea noastră, după cum s-a văzut mai târziu, nişte fantezii – şi Occidentul, şi capitalismul, şi poporul rus. Trăiam miraje. Rusia aia din cărţi sau din bucătăriile noastre n-a existat niciodată decât în capul nostru.

Odată cu perestroika, totul s-a sfârşit... Capitalismul se iţea... Nouăzeci de ruble au devenit zece dolari. Nu se putea trăi din atâta. Am ieşit din bucătărie pe stradă, şi acolo ne-am dat seama că nu avem idei, pur şi simplu stătuserăm la taclale în tot acest timp. De undeva, nu se ştie de unde, au apărut oameni cu totul diferiţi – tineri în sacouri zmeurii, cu ghiuluri de aur. Şi cu noi reguli ale jocului: ai bani, eşti om; n-ai bani, eşti nimeni. Pe cine interesează că l-ai citit integral pe Hegel? «Umanist» suna ca un diagnostic. Ăştia, pare-se, nu ştiu decât să ţină în mâini un volumaş de Mandelştam. Am descoperit o grămadă de lucruri necunoscute. Intelighenţia a sărăcit halucinant, în parcul nostru, în zilele libere, adepţii lui Krişna veneau cu o bucătărie ambulantă şi împărţeau supă şi ceva simplu ca felul doi. Se forma o asemenea coadă de bătrânei foarte curaţi, că ţi se punea un nod în gât. Unii dintre ei îşi ascundeau faţa. Pe vremea aia, noi aveam deja doi copii mici. Pur şi simplu flămânzeam. Eu şi nevastă-mea am început să facem comerţ. Luam de la o fabrică patru până la şase lăzi de îngheţată şi ne duceam la piaţă, unde e lume multă. Nu existau nici un fel de frigidere, după câteva ore îngheţata curgea. Atunci o dădeam pe gratis tinerilor flămânzi. Ce bucurie! Nevastă-mea vindea, iar eu duceam, aduceam – eram gata să fac orice, numai să nu vând. Multă vreme m-am simţit ruşinat.

Înainte îmi aminteam deseori de «viaţa noastră de bucătărie»... Ce iubiri! Ce femei! Femeile alea îi dispreţuiau pe bogătani. Nu le puteai cumpăra. În timp ce acum nimeni nu mai are timp de sentimente – toţi câştigă bani. Descoperirea banilor a fost ca explozia unei bombe atomice...”

Despre cum l-am îndrăgit şi cum am încetat să-l îndrăgim pe Gorby

„Vremea lui Gorbaciov... Mulţimi uriaşe de oameni cu chipuri fericite. Li-ber-ta-te! Toţi respiram libertate. Ziarele dispăreau cât ai clipi. Era vremea marilor speranţe – uite-acuşi ajungem în paradis. Democraţia era o fiară necunoscută pentru noi. Alergam ca nebunii la mitinguri: uite-acuşi o să aflăm tot adevărul despre Stalin, despre Gulag, o să citim Copiii Arbatului, cartea interzisă a lui Rîbakov, şi alte cărţi bune, şi o să devenim democraţi. Cât de tare ne înşelam! Din toate radiourile se răcnea acest adevăr... Mai repede, mai repede! Citiţi! Ascultaţi! Se pare că nu toţi eram pregătiţi pentru asta... Majoritatea oamenilor nu aveau o structură antisovietică, ei voiau un singur lucru – să trăiască bine. Să-şi poată cumpăra jeanşi, casete video şi, visul suprem, o maşină! Toţi voiau haine colorate, mâncăruri gustoase. Când am adus acasă Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, mama a fost îngrozită: «Dacă nu pleci imediat de-aici cu cartea asta, te dau afară din casă.» Bunică-mii îi împuşcaseră soţul înainte de război şi ea zicea: «Nu mi-e milă de Vaska. L-au arestat pe drept, îl mânca limba.» «Bunico, de ce nu mi-ai povestit nimic?» întrebam eu. «Mai bine să se ducă viaţa mea odată cu mine, să nu aveţi de suferit.» Aşa au trăit părinţii noştri, şi părinţii lor. Totul era netezit cu tăvălugul. Perestroika n-a făcut-o poporul, ci un singur om – Gorbaciov. Gorbaciov şi o mână de intelectuali...”

„Gorbaciov e agent secret american... Mason... A trădat comunismul. Comuniştii – la coşul de gunoi, comsomoliştii – la groapa de gunoi! Îl urăsc pe Gorbaciov pentru că mi-a furat patria, îmi păstrez paşaportul sovietic ca pe lucrul cel mai de preţ. Da, stăteam la coadă pentru nişte pui vineţii şi nişte cartofi putrezi, dar era patria noastră. O iubeam. Voi trăiaţi în „Volta Superioară cu rachete”^[10], eu trăiam într-o ţară măreaţă! Rusia a fost întotdeauna un duşman pentru occidentali, care se tem de ea. Le stă în gât. Nimeni n-are nevoie de o Rusie puternică – cu sau fără comunişti. Se uită la noi ca la un depozit – petrol, gaze, păduri şi metale neferoase. Ne dăm petrolul pe chiloţi. Dar a existat o civilizaţie fără ţoale şi fleacuri. Civilizaţia sovietică! Unii au avut nevoie ca ea să dispară. O operaţiune CIA. Pe-ai noştri deja îi conduc americanii. Pe Gorbaciov l-au plătit bine pentru asta... Mai devreme sau mai târziu, va fi judecat. Sper că acest Iuda va apuca să simtă mânia poporului. Eu l-aş împuşca cu plăcere în grumaz în poligonul de la Butovo^[11]. (Bate cu pumnul în masă.) Asta-i fericire, ai? Au apărut cârnaţi şi banane. Ne scăldăm în rahat şi ne hrănim numai cu mâncare străină, în loc de patrie avem un mare supermarket. Dacă asta se cheamă libertate, mie nu-mi trebuie aşa o libertate. Pfui! Au îngropat poporul sub plintă, suntem sclavi. Sclavi! Pe vremea comuniştilor, statul era condus de o bucătăreasă, vorba lui Lenin^[12] – de muncitori, lăptărese, ţesătoare –, acum în Parlament sunt nişte bandiţi. Milionari în dolari. Ăştia trebuie să stea la închisoare, nu în Parlament. Ne-au păcălit cu perestroika asta!

Eu m-am născut în URSS şi-mi plăcea acolo. Tata era comunist, m-a învăţat să citesc după ziarul Pravda. La fiecare sărbătoare, mergeam cu el la demonstraţie. Cu lacrimi în ochi... Eram pionier, purtam cravată roşie. A venit Gorbaciov şi n-am apucat să devin comsomolist, ceea ce regret. Sunt sovok^[13], da? Şi părinţii, bunicul şi bunica sunt la fel. Bunicul meu sovok a murit lângă Moscova în patruş’unu... Iar bunică-mea sovok a fost la partizani... Domnii liberali îşi merită papara. Vor să ne considerăm trecutul o pată neagră, îi urăsc pe toţi: pe gorbaciov, pe şevarnadze, pe iakovlev – să scrieţi cu literă mică, atât de tare îi urăsc. Eu nu vreau în America, vreau în URSS...”

„Au fost nişte ani minunaţi, plini de naivitate... Credeam în Gorbaciov, acum nu mai credem în nimeni atât de uşor. Mulţi ruşi se întorceau din emigraţie în patrie... Ce entuziasm era! Credeam că o să dărâmăm coşmelia asta. Că o să construim ceva nou. Eu am terminat Facultatea de Filologie la Universitatea de Stat din Moscova şi mi-am început doctoratul. Visam să mă ocup de ştiinţă. Idolul nostru era, pe vremea aia, Averinţev, toată Moscova luminată se ducea la cursurile lui. Ne întâlneam şi ne întreţineam unii altora iluzia că în curând ţara o să fie alta, că noi pentru asta luptăm. Când am aflat că o colegă de-a mea pleacă în Israel, m-am mirat foarte tare: «Nu-ţi pare rău să pleci? Aici totul abia începe.»

Cu cât vorbeam şi scriam mai mult «Libertate! Libertate!», cu atât dispăreau mai repede de pe rafturi nu numai brânza şi carnea, ci şi zahărul, ba şi sarea. Magazinele erau goale, înspăimântător. Totul era pe raţie, ca în război. Pe noi ne-a salvat bunica, alerga ziua-ntreagă prin oraş şi făcea rost de cartele. Umpluse balconul de detergenţi, în dormitor aveam saci de zahăr şi grâu. Când au apărut cartele şi pentru şosete, tata a început să plângă: «E sfârşitul URSS-ului.» Presimţea... Tata lucra la un birou de cercetări dintr-o uzină militară, se ocupa de rachete şi îi plăcea enorm ce făcea. Avea două diplome de studii superioare, în loc de rachete, uzina a început să fabrice maşini de spălat şi aspiratoare. Pe tata l-au concediat. El şi mama erau perestroikişti înfocaţi: scriau pancarte, împărţeau pliante – şi uite cum sfârşeau. Asta-i nedumerea. Nu puteau să creadă că aşa arată libertatea. Nu se puteau împăca cu asta. Pe străzi se striga deja: «De Gorbaciov ne dezbărăm, pe Elţîn vrem să-l păstrăm!» Se agitau pancarte cu Brejnev acoperit de decoraţii şi pancarte cu Gorbaciov acoperit de cartele, începea domnia lui Elţîn: reformele lui Gaidar^[14] şi acel «cumpără-vinde» atât de detestat de mine... Ca să supravieţuiesc, mergeam în Polonia cu saci de becuri şi jucării pentru copii. Un vagon întreg: profesori, ingineri, medici... Toţi cu saci şi genţi. Stăteam toată noaptea şi discutam despre Doctor Jivago al lui Pasternak... despre piesele lui Şatrov... Ca la Moscova în bucătărie.

Îmi amintesc de colegii de la universitate... Am ajuns orice, numai filologi nu – manageri de top la agenţii de publicitate, funcţionari la bancă, „buticari”... Eu lucrez la o agenţie imobiliară a unei cucoane care a venit din provincie, o fostă activistă comsomolistă. Cine are astăzi firme? Vile în Cipru şi la Miami? Fosta nomenclatură de partid. Cei la care trebuie căutaţi banii partidului... Cât despre conducătorii noştri... Oamenii anilor ‘60... Au simţit mirosul sângelui în război, dar erau naivi ca nişte copii... Ar fi trebuit să stăm zi şi noapte în piaţă. Să ducem treaba până la capăt – să obţinem un Nürnberg pentru PCUS. Ne-am împrăştiat prea repede pe la casele noastre. Traficanţii şi bişniţarii au preluat puterea. Şi, contrar spuselor lui Marx, după socialism construim capitalismul. (Tace.) Dar sunt fericită că am trăit vremurile astea. A căzut comunismul! Gata, nu se mai întoarce. Trăim într-o altă lume şi privim lumea cu alţi ochi. Aerul de libertate al acelor zile n-o să-l uit niciodată...”

 

 

Despre cum a venit dragostea, iar sub ferestre erau tancuri

„Eram îndrăgostită, nu mă mai puteam gândi la nimic altceva. Trăiam exclusiv asta. Şi într-o dimineaţă mă trezeşte mama: «Sunt tancuri sub ferestre! Se pare că-i o lovitură de stat!» Eu, pe jumătate adormită: «Mamă, e un exerciţiu.» Aiurea! Sub ferestre erau tancuri adevărate, n-am văzut niciodată tancuri atât de aproape. La televizor se transmitea baletul Lacul lebedelor... A venit în fugă o prietenă de-a mamei, era foarte neliniştită că nu mai plătise cotizaţia de partid de câteva luni. Spunea că la ele la şcoală era un bust al lui Lenin pe care ea îl dusese într-o magazie, iar acum – ce să facă cu el? Totul redevenise brusc ca înainte: asta nu se poate, ailaltă nu se poate. Crainica a citit comunicatul despre instaurarea stării de urgenţă... Prietena mamei striga la fiecare cuvânt: «Doamne-Dumnezeule! Doamne-Dumnezeule!» Tata scuipa televizorul...

L-am sunat pe Oleg... «Mergem la Casa Albă?» «Mergem!» Mi-am pus o insignă cu Gorbaciov. Am făcut sendvişuri. La metrou, oamenii nu erau deloc vorbăreţi, toţi se aşteptau la ce e mai rău. Peste tot tancuri... tancuri... În turelă nu se aflau nişte asasini, ci nişte băieţandri speriaţi, cu feţe vinovate. Nişte băbuţe îi hrăneau cu ouă fierte şi blinii. M-am mai liniştit când am văzut lângă Casa Albă zeci de mii de oameni! Toţi eram entuziasmaţi. Cu senzaţia că putem orice. Se scanda: «Elţîn! Elţîn! Elţîn!» Deja se formau detaşamente de autoapărare. Erau înscrişi doar tineri, cei în vârstă erau refuzaţi, şi asta-i nemulţumea. Un bătrân s-a înfuriat: «Mie comuniştii mi-au furat viaţa! Lăsaţi-mă măcar să mor frumos!» – «Tataie, du-te...» Acum se spune că voiam să apărăm capitalismul... Nu e adevărat! Eu apăram socialismul, dar unul diferit... nu pe cel sovietic... Şi ce l-am mai apărat! Aşa credeam. Toţi credeam asta... După trei zile tancurile au plecat din Moscova, deja erau tancuri bune. Victorie! Şi ne sărutam, ne sărutam...”

Stau în bucătăria cunoştinţelor mele de la Moscova. S-a adunat lume multă aici: prieteni, rude din provincie. Şi-au amintit că mâine este aniversarea puciului din august.

— Mâine e sărbătoare...

— Ce-i de sărbătorit? O tragedie. Poporul a pierdut.

— Sovietele au fost îngropate pe muzică de Ceaikovski...

— Primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau bani şi să dau fuga la magazin. Ştiam că, oricum s-ar termina, o să crească preţurile.

— Mă bucuram: îl dau jos pe Gorby! Mă săturasem de palavragiul ăla.

— Revoluţia a fost ceva decorativ. Un spectacol pentru popor, îmi aduc aminte de indiferenţa totală a tuturor oamenilor cu care vorbeam. Aşteptau.

— Eu am sunat la serviciu – şi am plecat să fac revoluţie. Am luat din bufet toate cuţitele pe care le aveam în casă. Ştiam că la război e nevoie de arme...

— Eu eram pentru comunism! La noi în familie toţi sunt comunişti. În loc de cântece de leagăn, mama ne cânta cântece revoluţionare. Acum le cântă şi nepoţilor. „Ai înnebunit?” o întreb. Şi ea: „Alte cântece nu ştiu.” Şi bunicul a fost bolşevic... şi bunica...

— Şi spuneţi că comunismul e o poveste frumoasă... Părinţii tatălui meu au dispărut în lagărele Mordoviei...

— Eu m-am dus la Casa Albă împreună cu părinţii. Tata a zis: „Să mergem. Altfel n-o să avem niciodată cârnaţi şi cărţi bune.” Au scos pietre din pavaj şi au construit baricade.

— Acum poporul s-a trezit şi atitudinea faţă de comunişti se schimbă. Poţi să nu te mai ascunzi... Eu lucram la un comitet regional al Comsomolului. În prima zi, am luat acasă toate carnetele de comsomolist, formularele şi insignele, nu mai aveam unde să pun nici măcar un cartof. Nu ştiam la ce-mi trebuie, dar îmi imaginam că o să vină să ia matriţele şi o să distrugă toate lucrurile astea, şi pentru mine erau simboluri dragi.

— Puteam să ne omorâm între noi... Ne-a ferit Dumnezeu!

— Fiica noastră era la maternitate. M-am dus la ea, şi ea zice: „Mami, o să fie revoluţie? Începe războiul civil?”

— Ei, eu am terminat liceul militar. Am lucrat la Moscova. Dacă ni s-ar fi ordonat să arestăm pe cineva, am fi îndeplinit ordinul fără discuţie. Mulţi l-ar fi îndeplinit cu osârdie. Erau

sătui de haosul din ţară. Înainte totul era clar şi cum se cuvine, conform instrucţiunilor. Era ordine. Militarilor aşa le place să trăiască. Oamenilor în general aşa le place să trăiască.

— Eu mă tem de libertate, vine un beţiv şi-ţi demolează dacea^[15].

— La naiba cu ideile, fraţilor! Viaţa e scurtă. Hai să bem!

19 august 2001 – aniversarea a zece ani de la puciul din august. Mă, aflu la Irkutsk – capitala Siberiei. Iau câteva interviuri-fulger pe străzile oraşului.

Întrebare:

— Ce s-ar fi întâmplat dacă Comitetul de Stat pentru Situaţii de Urgenţă ar fi câştigat?

Răspunsuri:

— Am fi rămas cu o ţară măreaţă...

— Uitaţi-vă la China, unde comuniştii sunt la putere. China a devenit a doua economie din lume...

— Gorbaciov şi Elţîn ar fi fost judecaţi pentru trădare de patrie.

— Ar fi fost vărsare de sânge în ţară... Şi lagărele ar fi pline până la refuz.

— N-ar fi fost trădat comunismul. Nu s-ar fi împărţit ţara în bogaţi şi săraci.

— N-ar fi fost nici un război în Cecenia.

— Nimeni n-ar fi îndrăznit să spună că Hitler a fost învins de americani.

— Aş fi fost chiar eu la Casa Albă. Şi am senzaţia că am fost păcălit.

— Ce-ar fi fost dacă puciul ar fi reuşit? Păi a reuşit! Statuia lui Dzerjinski a dispărut, dar Lubianka a rămas. Construim capitalismul sub conducerea KGB-ului.

— Viaţa mea ar fi fost aceeaşi...

Despre cum lucrurile erau egale cu ideile şi cuvintele

„Lumea s-a spart în zeci de bucăţele multicolore. Cât am fi vrut ca mohorâtul cotidian sovietic să se transforme mai repede în dulci imagini din filmele americane! Despre cum stăteam în faţa Casei Albe puţini îşi mai aminteau... Acele trei zile au zguduit lumea, dar pe noi nu ne-au zguduit... Două mii de oameni manifestează, iar ceilalţi trec pe lângă ei şi îi consideră nişte idioţi. Se bea mult, la noi întotdeauna s-a băut mult, dar atunci se bea extraordinar de mult. Societatea era încremenită: încotro ne îndreptăm.? O să fie capitalism sau un socialism bun? Capitaliştii sunt îmbuibaţi, sunt înfricoşători – asta ni se inducea din copilărie... (Râde.)

Ţara s-a umplut de bănci şi de chioşcuri. Au apărut cu totul alte lucruri de îmbrăcat. Nu cizme grosolane şi rochii bătrâneşti, ci lucrurile la care am visat mereu: jeanşi, cojoace... lenjerie de damă şi veselă bună... Totul colorat, frumos. Lucrurile noastre sovietice erau cenuşii, ascetice, semănau cu cele din război. Bibliotecile şi teatrele s-au golit. Au fost înlocuite de bazaruri şi magazine alimentare. Toţi am început să vrem să fim fericiţi, să căpătăm fericirea pe loc. Descopeream o lume nouă, ca nişte copii... Nu mai leşinam când intram în supermarket... Un băiat pe care-l cunosc s-a apucat de afaceri. Mi-a povestit: prima dată a adus o mie de borcane de cafea solubilă – s-au dat în vreo două zile, pe urmă a cumpărat o sută de aspiratoare – şi astea s-au epuizat pe loc. Geci, pulovere, orice fleac – numai să le dai! Toată lumea îşi schimba hainele, încălţămintea, îşi schimba aparatura şi mobila, îşi renova casa de vacanţă... Voia să facă garduri şi acoperişuri frumoase... Eu şi prietenii mei ne amintim uneori şi murim de râs... Eram nişte sălbatici! Unii erau îngrozitor de săraci. A trebuit să ne învăţăm cu toate... În vremurile sovietice aveai dreptul să ai multe cărţi, dar nu şi o maşină sau o casă scumpă. Şi am învăţat să ne îmbrăcăm bine, să gătim gustos, să bem suc şi iaurt dimineaţa... Până atunci dispreţuiam banii pentru că nu ştiam ce sunt. La noi în familie nu se vorbea despre bani. Era ruşine. Am crescut într-o ţară în care banii, am putea spune, lipseau. Eu, ca toată lumea, îmi primeam cele o sută douăzeci de ruble – şi-mi ajungeau. Banii au venit odată cu perestroika. Cu Gaidar. Banii adevăraţi, în loc de «Viitorul nostru e comunismul», peste tot erau atârnate pancarte pe care scria «Cumpăraţi! Cumpăraţi! Cumpăraţi!» Dacă vrei, călătoreşti. Poţi să vezi Parisul... Sau Spania... Fiesta... luptele cu tauri... Am citit despre asta în Hemingway, am citit şi am înţeles că aşa ceva n-o să văd niciodată. Cărţile înlocuiau viaţa... Aşa s-a sfârşit cu veghile noastre nocturne în bucătării şi a început goana după bani, după ciubucuri. Banii au început să fie sinonimi cu libertatea. Asta îi însufleţea pe toţi. Cei mai puternici şi mai agresivi s-au apucat de afaceri. Am uitat cu toţii de Lenin şi Stalin. Aşa am scăpat de războiul civil, altfel iar am fi avut «albi» şi «roşii». «Ai noştri», «ceilalţi». În loc de sânge – obiecte... Viaţă! Am ales viaţa frumoasă. Nimeni nu voia să moară frumos, toţi voiau să trăiască frumos. Că plăcinta n-ajungea pentru toată lumea era altceva.”

„Epoca sovietică... Cuvântul avea un statut sacru, magic. Şi, din inerţie, în bucătăriile intelectuale încă se vorbea despre Pasternak, făceai supă fără să laşi din mână volume de Astafiev sau de Bîkov, dar viaţa demonstra mereu că lucrurile astea nu mai aveau importanţă. Cuvintele nu înseamnă nimic, în ‘91... Am internat-o pe mama în spital cu o pneumonie gravă şi ea s-a întors de acolo eroină, nu închisese gura o clipă. Povestise despre Stalin, despre asasinarea lui Kirov, despre Buharin... Ar fi ascultat-o zi şi noapte. Pe atunci oamenii voiau să li se deschidă ochii. De curând însă a fost din nou internată în spital şi, cât a stat acolo, a tăcut. N-au trecut decât vreo cinci ani, şi realitatea deja a împărţit altfel rolurile. De data asta eroina a fost nevasta unui mare om de afaceri... Toţi se minunau de povestirile ei... Ce casă are – trei sute de metri pătraţi! Câţi servitori: bucătăreasă, bonă, şofer, grădinar... Se duce în concediu cu soţul în Europa... Muzee – fireşte, dar buticurile... Buticurile! Un inel avea atâtea carate, celălalt... Pandantive... Clipsuri de aur... Avea un succes de public imens. Despre Gulag sau despre altele asemenea, nici un cuvânt. Bine, toate astea or fi fost cândva. Dar ce rost are să te mai cerţi cu bătrânii?

Din obişnuinţă, am intrat într-un anticariat – acolo stăteau liniştite toate cele două sute de volume din «Literatura universală», ca şi cele din «Biblioteca aventurilor», aceeaşi ediţie portocalie care mă făcea să visez... M-am uitat la cotoare şi am inspirat îndelung mirosul acela. Erau munţi de cărţi! Intelectualii îşi vindeau bibliotecile. Publicul, fireşte, sărăcise, dar nu de asta îşi scoteau cărţile din casă, nu numai pentru bani; cărţile îi dezamăgiseră, îi dezamăgiseră total. Deja nu se mai cădea să pui întrebarea «Ce mai citeşti acum?» În viaţă se schimbaseră prea multe, şi toate astea nu erau în cărţi. Romanele ruseşti nu te învaţă cum să ai succes în viaţă. Cum să devii bogat... Oblomov stă pe divan, iar eroii lui Cehov beau tot timpul ceai şi se plâng de viaţă... (Tace.) Să te ferească Dumnezeu să trăieşti în vremuri de schimbare, spun chinezii. Puţini dintre noi au rămas aşa cum fuseseră. Oamenii de bine au dispărut, nu se ştie unde. Peste tot, numai gheare şi dinţi...”

„Dacă e să vorbim despre anii ‘90... N-aş zice că a fost o perioadă frumoasă, a fost oribilă. S-a produs o schimbare de o sută optzeci de grade în minţile noastre... Unii n-au suportat şi au luat-o razna, spitalele pentru bolnavii psihic dădeau pe dinafară. Am vizitat un prieten acolo; cineva striga: «Eu sunt Stalin! Eu sunt Stalin!», altcineva: «Eu sunt Berezovski^[16]! Eu sunt Berezovski!» întreaga secţie era plină de stalini şi berezovski. Pe străzi se trăgea tot timpul. Au fost omorâţi enorm de mulţi oameni, în fiecare zi erau reglări de conturi. Să înhaţi. Să reuşeşti, înaintea altora. Unii au fost ruinaţi, alţii au ajuns în închisoare. De pe tron – direct în beci. Pe de altă parte, ce încântare, totul se petrecea chiar în faţa ochilor tăi... În bănci stăteau la coadă oameni care voiau să pornească o afacere: să-şi deschidă o brutărie, să vândă electronice... Şi eu am stat la o coadă din asta. Şi m-a uluit cât de mulţi eram.

O tanti cu beretă tricotată, un băiat în geacă sport, un mujic zdravăn, cu mutră de puşcăriaş... Am fost învăţaţi mai bine de şaptezeci de ani: banii n-aduc fericirea, omul primeşte gratuit ce-i mai bun în viaţă. Dragostea, de pildă. Dar a fost de ajuns să rostească cineva de la tribună: «faceţi comerţ, îmbogăţiţi-vă», şi am uitat totul. Am uitat toate cărticelele sovietice. Oamenii ăştia nu semănau deloc cu cei cu care stăteam până dimineaţa şi zdrăngăneam la chitară, (învăţasem, de bine, de rău, trei acorduri.) Singurul lucru care-i lega de oamenii «din bucătărie» era că şi ei se saturaseră de drapelele roşii şi de toată strălucirea aia falsă: adunările comsomoliste, învăţământul politic... Socialismul credea că omul e tâmpit...

Eu ştiu foarte bine ce e visul. Toată copilăria m-am rugat să-mi cumpere părinţii bicicletă, şi nu mi-au cumpărat. Eram săraci. La şcoală făceam bişniţă cu jeanşi, la facultate – cu uniforme militare sovietice şi cu tot felul de simboluri. Le cumpărau străinii. Bişniţa obişnuită, în epoca sovietică pentru asta stăteai la zdup între trei şi cinci ani. Tata fugea după mine cu cureaua şi striga: «Speculantule! Eu mi-am vărsat sângele pentru Moscova şi uite ce jeg am crescut!» Ieri era o infracţiune, azi e business. Cumpăram dintr-un loc cuie, din altul flecuri, le ambalam într-o pungă de plastic şi le vindeam ca pe un produs nou. Aduceam bani acasă. Cumpăram de toate, frigiderul era plin. Părinţii aşteptau să vină să mă aresteze. (Râde în hohote.) Făceam comerţ cu aparate electrocasnice. Oale sub presiune, aparate de fiert în aburi... Veneam din Germania cu maşina plină de astfel de obiecte. Se cumpărau cu toptanul... În birou aveam o cutie de calculator plină cu bani, numai aşa am înţeles ce înseamnă banii. Tot iei, iei din cutia aia şi nu se termină. Deja îmi cumpărasem cam de toate: o rablă, un apartament.. . un ceas Rolex... Îmi amintesc beţia asta... Poţi să-ţi îndeplineşti toate dorinţele, toate fanteziile secrete. Am aflat multe despre mine: în primul rând, că nu am gust, în al doilea rând că am complexe. Nu ştiu ce să fac cu banii. Nu ştiam că banii mulţi trebuie să circule, nu pot să stea. Banii sunt o încercare pentru om, ca puterea, ca dragostea... Visam... Şi m-am dus la Monaco. La cazinoul din Monte Carlo am pierdut o sumă uriaşă. Nu mă mai puteam opri. Eram robul cutiei mele. Mai sunt bani acolo sau nu? Câţi? Trebuie să fie mai mulţi, tot mai mulţi. Nu m-a mai interesat ce mă interesa înainte. Politica... mitingurile... A murit Saharov. M-am dus să-mi iau rămas-bun de la el. Sute de mii de oameni... Toţi plângeau, şi eu plângeam. Şi apoi, nu demult, citesc despre el în ziar: «A murit marele imbecil al Rusiei.» Şi mi-am zis că a murit la timp. S-a întors din America Soljeniţîn, toţi s-au aruncat asupra lui. Dar el nu ne înţelegea, şi nici noi nu-l înţelegeam pe el. Era un străin. Venise în Rusia, dar sub ferestrele lui era Chicago...

Oare ce aş fi devenit dacă n-ar fi fost perestroika? Un inginer sau un tehnician cu un salariu de mizerie... (Râde.) Acum însă am o clinică de oftalmologie. Câteva sute de oameni depind de mine împreună cu familiile lor, cu bunici cu tot. Voi vă stoarceţi creierii, voi gândiţi, eu n-am problema asta. Muncesc zi şi noapte. Am cumpărat cea mai nouă aparatură, îmi trimit chirurgii să-şi facă stagiatura în Franţa. Dar nu sunt un altruist, câştig bine. Am făcut totul singur... Aveam doar trei sute de dolari în buzunar... Dacă acum ar intra în cameră partenerii cu care mi-am început afacerea, aţi cădea pe spate. Nişte gorile! Cu o înfăţişare cruntă! Acum nu mai sunt, au dispărut, ca dinozaurii. Mergeam cu vestă antiglonţ, se trăgea în mine. Dacă cineva mănâncă un salam mai prost, nu mă interesează. Doar toţi aţi vrut să fie capitalism. Aţi visat! Nu răcniţi acum că aţi fost păcăliţi...”

Despre cum am crescut între călăi şi victime

„Ieşim într-o seară de la cinema. Un bărbat zace într-o baltă de sânge. Pe spate, în mantaua de ploaie, o gaură de glonţ. Lângă el stă un miliţian. Atunci am văzut pentru prima dată un om ucis. Curând m-am învăţat cu asta. Blocul nostru e mare, are douăzeci de scări. În fiecare dimineaţă afară era găsit un cadavru, deja nici nu mai tresăream. Începuse capitalismul adevărat. Cu sânge. Mă aşteptam să fiu tulburat, dar nu eram. După Stalin, relaţia noastră cu sângele s-a schimbat... Să ne amintim cum ai noştri îi omorau pe ai noştri... Şi uciderea în masă a unor oameni care nu ştiau de ce sunt omorâţi... Asta a rămas, există în viaţa noastră. Am crescut între călăi şi victime... Pentru noi e normal să trăim laolaltă. Nu există graniţă între starea de pace şi cea de război. E mereu război. Deschizi televizorul şi toţi vorbesc în jargonul hoţilor – şi politicienii, şi oamenii de afaceri, şi preşedintele: şpagă, şperţ, mită... O viaţă de om – un rahat! Ca în lagăre...”

„De ce nu l-am condamnat pe Stalin? O să vă răspund... Ca să-l condamnăm pe Stalin, ar trebui să ne condamnăm toate rudele, toate cunoştinţele. Oamenii cei mai apropiaţi. Să vă povestesc despre familia mea... Pe tata l-au luat în ‘37; slavă Domnului, s-a întors, dar a stat zece ani. S-a întors şi îşi dorea foarte tare să trăiască... Se minuna singur că, după toate câte văzuse, vrea să trăiască... Nu cu toţi s-a întâmplat aşa, nici vorbă... Generaţia mea a crescut cu taţi întorşi fie din lagăr, fie din război. Ne puteau povesti doar despre violenţă. Despre moarte. Rareori râdeau, tăceau îndelung. Şi beau... beau... În cele din urmă, băutura le venea de hac. A doua variantă... Cei care nu fuseseră luaţi se temeau să nu-i ia. Şi toate astea nu au durat o lună-două, ci ani de zile – ani! Iar dacă nu-i luau, se punea întrebarea: de ce pe toţi i-au luat, şi pe mine nu? Ce fac greşit? Puteau să fie arestaţi sau trimişi să lucreze pentru NKVD... Partidul cere, partidul porunceşte. Alegerea e grea, dar mulţi au fost nevoiţi s-o facă... Iar acum, despre călăi... Despre cei obişnuiţi, nu cei crunţi... Pe tata l-a turnat un vecin... nenea Iura... Pentru un fleac, spunea mama. Aveam şapte ani. Nenea Iura mă lua la pescuit cu el şi cu copiii lui, călărea. Ne repara gardul, înţelegeţi, se conturează un portret al călăului cu totul diferit – un om obişnuit, chiar cumsecade... Normal... L-au arestat pe tata şi după câteva luni l-au luat şi pe fratele lui. Pe vremea lui Elţîn am primit dosarul lui, erau acolo câteva denunţuri, unul îl scrisese tanti Olea... nepoata lui... O femeie frumoasă, veselă... Cânta bine... Când era deja bătrână, am rugat-o: «Tanti Olea, povesteşte-mi despre anul 1937...» «Afost anul cel mai fericit din viaţa mea. Eram îndrăgostită», mi-a răspuns ea... Fratele tatei nu s-a mai întors acasă.

A pierit. În închisoare sau în lagăr – nu se ştie. Mi-a fost greu, dar i-am pus întrebarea care mă chinuia: «Tanti Olea, de ce ai făcut asta?» «Unde ai văzut tu om de treabă pe vremea lui Stalin?» (Tace.) Şi mai era şi unchiul Pavel, care a lucrat în Siberia în trupele NKVD... Înţelegeţi, nu există rău pur din punct de vedere chimic... Nu-i vorba numai despre Stalin şi Beria... E vorba şi despre nenea Iura, şi despre frumoasa tanti Olea...”

1 mai. În această zi comuniştii organizează, pe străzile Moscovei marşuri de mii de oameni. Capitala „se înroşeşte” din nou: steaguri roşii, baloane roşii, tricouri roşii cu secera şi ciocanul. Poartă portrete ale lui Lenin şi Stalin. Portretele lui Stalin sunt mai numeroase. Pe pancarte stă scris: „Moarte capitalismului vostru!”, „Steagul roşu pe Kremlin!”. Moscoviţii obişnuiţi stau pe trotuare, avalanşa „roşie” se rostogoleşte pe carosabil. Între ei izbucneşte mereu câte-o gâlceava, care se transformă uneori în bătaie. Poliţia e neputincioasă când trebuie să despartă aceste două Moscove. Iar eu nu apuc să notez tot ce aud...

— Îngropaţi-l pe Lenin, dar fără onoruri.

— Lachei ai americanilor! De ce aţi vândut ţara?

— Proşti sunteţi, fraţilor...

— Elţîn şi banda lui ne-au furat tot. Beţi! Îmbogăţiţi-vă! Cândva o să se termine toate astea...

— Le e frică să spună poporului pe şleau că se construieşte capitalismul? Toţi sunt gata să pună mâna pe arme, până şi mama mea casnică.

— Poţi să faci multe cu o baionetă, dar să stai pe ea e incomod.

— Eu aş trece cu tancurile peste blestemaţii de burjui!

— Comunismul a fost inventat de evreul Marx...

— Un singur om ne poate salva: tovarăşul Stalin. Dacă l-am avea măcar vreo două zile... Să-i împuşte pe toţi, apoi poate să se ducă înapoi să se odihnească.

— Slavă Ţie, Doamne. Mă închin la toţi sfinţii.

— Stalinişti nenorociţi! Încă nu vi s-a uscat sângele de pe mâini. Familia ţarului de ce aţi omorât-o? Nici de copii nu v-a fost milă.

— Marea Rusie nu se poate face fără marele Stalin.

— Aţi spălat poporul pe creier...

— Eu sunt om simplu. Stalin nu se atingea de oamenii simpli. În neamul nostru n-a avut nimeni de suferit, toţi sunt muncitori. Zburau capetele şefilor, dar omul simplu trăia liniştit.

— Slugă comunistă! Mai e un pic şi ne spuneţi că n-au fost nici un fel de lagăre, doar tabere pioniereşti. Bunicul meu a fost măturător.

— Al meu, geodez.

— Mecanic...

Într-o gară din Bielorusia a început un miting. Mulţimea a izbucnit în aplauze, se aud strigăte de „ Ura! Ura! Slavă!”. La sfârşit, întreaga piaţă începe să răcnească un cântec pe melodia Varşoviana, Marseilleza rusească, cu un text nou: „Să frângem lanţurile liberale/ Să scăpăm de regimul criminal sângeros.” După aceea, strângăndu-şi steagurile roşii, unii s-au îndreptat spre metrou, alţii s-au aşezat la coadă la chioşcurile cu piroşti şi bere. A început serbarea populară. Jucau şi se veseleau. O bătrână cu basma roşie se învârtea şi tropăia în jurul unui acordeonist: „Vesel noi jucăm/ La bradul cel mare/ Ca-n patria noastră/ mai bine nu-i niciunde!/ Vesel noi jucăm/ Şi tare cântăm/ Şi cântecul nostru/ Lui Stalin i-l închinăm...” Chiar şi la metrou mă ajungeau din urmă strigăturile vulgare ale beţivilor: „Pe ce-i rău să ne căcăm/ Numai bine să pupăm.”

Despre ce trebuie să alegem: marea istorie sau viaţa banală?

În berărie e întotdeauna gălăgie. Oameni de toate felurile. Aici întâlneşti profesori, muncitori, studenţi, cerşetori... Beau şi filozofează. Mereu despre acelaşi lucru: despre soarta Rusiei. Despre comunism.

— Eu sunt beţiv. De ce beau? Nu-mi place viaţa mea. Vreau să fac o tumbă nemaivăzută cu ajutorul alcoolului şi să mă teleportez cumva altundeva. Şi acolo o să fie totul bine şi frumos.

— Pentru mine problema se pune mult mai concret: unde vreau să trăiesc – într-o ţară măreaţă, sau într-una normală?

— Eu iubeam imperiul... Viaţa de după imperiu mi se pare plictisitoare. Neinteresantă.

— O idee măreaţă cere sânge. Astăzi nimeni nu vrea să moară pe undeva, în vreun război. Ca în cântecul ăla: „Bani, bani, bani, bani peste tot/ Bani peste tot, domnii mei...” Iar dacă insistaţi că avem un scop, care e acela? Pentru fiecare câte un Mercedes şi o călătorie la Miami?

— Rusul are nevoie să creadă în ceva... Să creadă în ceva luminos, înălţător. Avem imperiul şi comunismul întipărite pe cortex. Nouă eroismul ne e mai aproape.

— Socialismul l-a făcut pe om să trăiască în istorie... să simtă că asistă la ceva măreţ...

— Mă piş! Suntem atât de spirituali, atât de speciali.

— La noi n-a fost democraţie. Ce democraţi suntem noi?

— Ultimul mare eveniment din viaţa noastră a fost perestroika.

— Rusia nu poate fi decât măreaţă sau deloc. Avem nevoie de o armată puternică.

— Ce mama naibii să fac cu o ţară măreaţă? Eu vreau să trăiesc într-una mică, aşa, ca Danemarca. Fără arme nucleare, fără petrol şi gaze. Să nu mă pocnească nimeni cu revolverul în cap. Poate atunci am învăţa să ne spălăm şi trotuarele cu şampon...

— Comunismul e o problemă prea mare pentru puterile omului... la noi mereu a fost aşa: ba vrem constituţie, ba vrem păstrugă cu hrean...

— Cât îi invidiez pe oamenii care au avut un ideal! Noi acum trăim fără ideal. Vreau Rusia măreaţă! Nu mi-o amintesc, dar ştiu c-a existat.

— A fost odată o ţară măreaţă, cu coadă la hârtie igienică... Îmi amintesc bine cum miroseau cantinele şi magazinele sovietice.

— Rusia va salva lumea! Şi astfel se va salva şi pe ea!

— Tata a trăit până la nouăzeci de ani. Spunea că n-a existat nimic bun în toată viaţa lui, numai război. Asta-i tot ce ştim să facem.

— Dumnezeu e infinitul din noi... Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea...

Despre toate...

„Eu eram nouăzeci la sută sovietică... Nu înţelegeam ce se petrece, îmi amintesc când a apărut Gaidar la televizor: învăţaţi să faceţi comerţ... piaţa o să ne salveze... Am cumpărat pe stradă o sticlă de apă minerală şi am vândut-o pe altă stradă – asta se cheamă business. Oamenii ascultau nedumeriţi. Veneam acasă, închideam uşa şi plângeam. Mama a avut un atac cerebral, atât de tare o speriau toate astea. Poate că voiau să facă ceva mai bun, dar le lipsea compasiunea faţă de propriul popor. Niciodată n-o să-i uit pe bătrânii cerşetori, cum stăteau aliniaţi de-a lungul străzii. Cu şepcile lor decolorate şi hainele cârpite... Fug la muncă şi de la muncă – mă tem să ridic privirea... Lucram la o fabrică de parfumuri. În loc de bani ne dădeau parfumuri... cosmetice...”

„La noi în clasă era o fată săracă, părinţii ei muriseră într-un accident de maşină. Rămăsese cu bunica ei. Tot anul a venit în aceeaşi rochie. Dar nimănui nu-i era milă de ea. Cumva, foarte repede, devenise ruşinos să fii sărac...”

„Nu regret anii ‘90... A fost o perioadă luminoasă, efervescentă. Eu, care înainte nu aveam nici cel mai mic interes pentru politică şi nu citeam ziare, m-am dus să candidez pentru un mandat de deputat. Cine erau artizanii perestroikăi? Scriitorii, artiştii... Poeţii... La Primul Congres al Deputaţilor Poporului ai UESS puteai să faci colecţie de autografe. Soţul meu, economist, înnebunea când auzea toate astea: «Poeţii ştiu să aprindă inima oamenilor. Faceţi revoluţie. Iar mai departe, mai departe ce-o să fie? Cum o să construiţi democraţia? Cu cine? Acum e clar ce-o să iasă.» Râdea de mine. De-asta ne-am despărţit... Dar s-a dovedit că avea dreptate...”

„Ni s-a făcut frică, de-aia oamenii au început să frecventeze bisericile. Când credeam în comunism n-aveam nevoie de biserică. Iar nevastă-mea vine cu mine fiindcă la biserică părintele îi spune «porumbiţo».”

„Tata era un comunist cinstit. Eu nu-i acuz pe comunişti, acuz comunismul. Nici acum nu ştiu ce să cred despre Gorbaciov... Despre Elţîn ăsta... Cozile şi prăvăliile goale se uită mai repede decât imaginea steagului roşu pe Reichstag.”

„Am învins. Dar pe cine? Pentru ce? La televizor pe un canal se dă un film în care «roşiii» îi bat pe «albi», iar pe altul, vitejii «albi» îi bat pe «roşii». Schizofrenie curată!”

„Tot timpul vorbim despre suferinţă... Asta e calea cunoaşterii pentru noi. Occidentalii ni se par naivi, pentru că ei nu suferă, ca noi, ei au un leac pentru orice mărunţiş. Noi, în schimb, am stat în lagăre, în război am acoperit pământul cu cadavrele noastre, am adunat combustibilul nuclear cu mâinile goale la Cernobîl. Şi acum stăm pe ruinele socialismului. Ca după război. Suntem atât de hărtăniţi, atât de loviţi. Avem un limbaj al nostru. Limbajul suferinţei.

Încercam să vorbesc despre asta cu studenţii mei... Îmi râdeau în faţă: «Noi nu vrem să suferim. Pentru noi viaţa înseamnă altceva.» Încă n-am înţeles nimic despre lumea noastră recentă, dar trăim într-una nouă. O întreagă civilizaţie aruncată la gunoi...”