Despre vremurile când oricine ucide crede că îl slujeşte pe Dumnezeu

Olga V. – topograf, 24 de ani

— E dimineaţă. Sunt în genunchi... Stăteam în genunchi şi mă rugam: „Doamne! Acum pot! Acum vreau să mor!” în ciuda faptului că e dimineaţă... şi ziua e la început...

O dorinţă atât de puternică... Să mor! Şi am plecat la mare. M-am aşezat pe nisip. M-am convins că nu trebuie să-mi fie frică de moarte. Moartea înseamnă libertate... Valurile se loveau, se tot loveau de mal... şi s-a lăsat noaptea, iar apoi a venit din nou dimineaţa. Pentru prima dată, n-am hotărât nimic. Am mers, am tot mers. Mi-am ascultat propriul glas: „Doamne, te iubesc! Doamne...” Sara bara bzia bzoi... Asta e în abhază... În jur sunt atâtea frumuseţi, sunete... Şi eu vreau să mor.

Eu sunt rusoaică. M-am născut în Abhazia şi am trăit multă vreme acolo, în Suhumi. Am trăit acolo până la douăzeci şi doi de ani. Până în ‘92... Până a început războiul. „Dacă ia foc apa, cum o stingi?” spun abhazii. Aşa vorbesc ei despre război... Oamenii mergeau cu aceleaşi autobuze, învăţau la aceleaşi şcoli, citeau aceleaşi cărţi, trăiau în aceeaşi ţară şi învăţau toţi aceeaşi limbă – rusa. Şi acum se omoară unii pe alţii: vecin pe vecin, coleg pe coleg. Fratele îşi omoară sora! Doar se luptă aici, lângă casă... Păi cât? Că doar acum un an... doi... trăiau ca fraţii, toţi erau comsomolişti şi comunişti. Scriam în compunerile de la şcoală: „fraţi pe veci...”, „uniune indestructibilă...” Să omori un om! Nu-i eroic, dar nici crimă nu e... E o grozăvie! Am văzut asta... e de neînţeles... nu pricep... Vă povestesc despre Abhazia... Am iubit-o foarte mult... (Se opreşte.) Şi acum o iubesc, totuşi... O iubesc... Pe peretele fiecărei case abhaze e atârnat un pumnal. Când se naşte un băiat, rudele îi dăruiesc un pumnal şi aur. Şi alături de pumnal pe perete e atârnat un corn pentru vin. Abhazii beau vinul din corn ca din pahar, cornul nu poate fi pus pe masă până nu bei tot, până la fund. În tradiţia abhază, timpul petrecut cu oaspeţii la masă nu se pune la socoteală, pentru că omul a băut vin şi s-a bucurat. Dar cum se socoteşte timpul când ucide? Când trage în altul... Asta cum mai e? Acum mă gândesc mult la moarte.

(Începe să vorbească în şoaptă.) A doua oară... n-am mai dat înapoi... M-am închis în baie... Toate unghiile îmi erau tocite până la sânge. Am scurmat, am săpat în zid, în ţărână, în cretă, dar în ultima clipă am vrut din nou să trăiesc. Şi sfoara s-a rupt... Până la urmă, sunt în viaţă, pot să mă pipăi. Doar că... nu mă pot abţine să nu mă gândesc la ea... la moarte. Când aveam şaisprezece ani, a murit tata. De atunci urăsc înmormântările... muzica aia... Nu înţeleg de ce joacă oamenii spectacolul ăsta. Şedeam lângă mormânt, înţelesesem deja că acela nu era tatăl meu, că tatăl meu nu era acolo. Era trupul rece al cuiva. O teacă. Vreme de nouă zile am avut un vis... Mă chema cineva... mă tot chema la el... Iar eu nu înţelegeam: unde să mă duc? La cine să mă duc? Am început să mă gândesc la cei apropiaţi... pe mulţi dintre ei nu-i văzusem niciodată şi nu-i cunoşteam, muriseră înainte să mă nasc eu. Dar deodată am văzut-o pe bunica... Bunica a murit demult, demult, nu ne-au rămas nici măcar fotografii ale ei şi eu n-o recunoşteam în vis. Acolo, la ei, totul e altfel... Parcă ar fi şi parcă n-ar fi, nu sunt acoperiţi de nimic, noi suntem acoperiţi de corp, dar ei nu sunt protejaţi de nimic. Apoi l-am văzut pe tata... Tata era încă vesel, încă pământesc, îmi era cunoscut. Iar ceilalţi oameni de-acolo erau... erau... de parcă îi cunoşteam, dar îi uitasem. Moartea este începutul... Începutul a ceva... Doar că nu ştim a ce... Mă gândesc, mă tot gândesc. Aş fi vrut să mă smulg din captivitatea asta, aş fi vrut să mă ascund. Şi nu demult... Cum mai dansam dimineaţa în faţa oglinzii: sunt tânără, sunt frumoasă! O să mă bucur! O să iubesc!

Primul... Un băiat frumos, rus... De o frumuseţe rară! Abhazii au o vorbă despre astfel de oameni: „un bărbat de sămânţă”. Era un pic stropit cu noroi, în adidaşi şi uniformă militară. A doua zi cineva i-a furat adidaşii. A fost ucis... Şi mai departe, mai departe ce-i? În pământ ce-i? Sub picioarele noastre... sub tălpi... Acolo, jos, sau pe cer... Ce e acolo, pe cer? Şi în jur e vară, şi marea foşneşte. Şi cicadele. Şi mama m-a trimis la magazin. Iar el e mort. Pe stradă trec camioane cu arme, se împart puşti automate ca pâinea. Am văzut refugiaţi, mi s-a arătat că aceia erau refugiaţi şi mi-am amintit acest cuvânt uitat. Mi l-am amintit din cărţi. Erau mulţi refugiaţi: care în maşini, care în tractoare, care pe jos. (Tace.) Ce-ar fi să vorbim despre altceva? Despre filme, de pildă... Îmi plac filmele, dar cele occidentale. De ce? Acolo nimic nu aminteşte de viaţa noastră. Acolo pot să-mi imaginez orice poftesc... să fantazez... Să-mi iau alt chip, pentru că m-am săturat de chipul meu. De corpul meu... până şi de mâini... Nu-mi convine corpul meu, sunt prea limitată de el. Am mereu acelaşi corp, mereu acelaşi şi acelaşi corp, iar eu sunt diferită, eu mă schimb... Îmi ascult propriile cuvinte şi mă gândesc că nu puteam să spun eu asta, pentru că eu nu cunosc cuvintele astea şi pentru că eu sunt proastă şi-mi plac chiflele cu unt... Pentru că încă n-am iubit. N-am dat naştere. Şi spun asta... Nu ştiu: de ce? De unde sunt toate astea în mine? Altul... Un tânăr gruzin... Zăcea în parc. Era un loc cu nisip, şi el zăcea pe nisip. Zăcea şi privea în sus... Şi nimeni nu l-a luat, nimeni nu l-a adunat de acolo multă vreme. L-am văzut... şi înţeleg că trebuie să fug undeva... Trebuie... Dar unde să fug? Am dat fuga în biserică... Acolo nu era nimeni. M-am aşezat în genunchi şi m-am rugat pentru toţi. Pe atunci încă nu ştiam să mă rog, încă nu învăţasem să vorbesc cu El... (Scotoceşte în geantă.) Unde-mi sunt tabletele... N-am voie! N-am voie să mă emoţionez... După toate astea m-am îmbolnăvit şi mi-au recomandat un psihiatru. Merg, merg pe stradă... şi deodată îmi vine să urlu...

Unde aş vrea să trăiesc? Aş vrea să trăiesc în copilărie... Acolo eram cu mama, ca într-un cuibuşor. Mântuieşte... Mântuieşte-i, Doamne, pe cei creduli şi orbi! La şcoală îmi plăceau cărţile cu război. Şi filmele despre război, îmi închipuiam că acolo e frumos. Acolo e luminos... o viaţă luminoasă... Şi chiar îmi părea rău că eram fată şi nu băiat: dacă o să fie război, pe mine n-o să mă ia. Acum nu mai citesc cărţi cu război. Nici pe cele mai bune... Cărţile despre război... toate ne amăgesc. De fapt, războiul e murdar şi înspăimântător. Acum mă întreb: oare se poate scrie despre asta? Nu să scrii tot adevărul, dar, în general, să scrii? Să vorbeşti despre asta... Cum să fii fericit după aceea? Nu ştiu... nu mi-e deloc clar... Mama mă îmbrăţişează: „Fetiţa mamei, ce citeşti?” – „Ei au luptat pentru patrie de Şolohov. Despre război...” – „De ce citeşti cărţile astea? Nu sunt despre viaţă, fetiţa mea. Viaţa e altceva...” Mamei îi plăceau cărţile despre dragoste... Mama mea! Acum nici nu ştiu: mai trăieşte ori ba? (Tace.) La început am crezut că acolo nu pot... Că nu pot să trăiesc în Suhumi... Dar eu deja nu mai pot să trăiesc în general. Iar cărţile despre dragoste nu mă salvează. Deşi dragostea există, ştiu că există. Ştiu... (Zâmbeşte pentru prima dată.)

Primăvara anului 1992... Vecinii noştri – Vahtang şi Gunana: el e gruzin, ea, abhază – şi-au vândut casa, mobila şi s-au pregătit să plece. Au venit să-şi ia rămas-bun: „O să fie război. Plecaţi în Rusia dacă aveţi pe cineva acolo.” Noi nu credeam. Gruzinii mereu râdeau de abhazi, iar abhazilor nu le plăceau gruzinii. Da... Ooo! (Râde.) „Poate un gruzin să zboare în cosmos?” „Nu.” „De ce?” „Ar muri toţi gruzinii de mândrie şi toţi abhazii de invidie.” „De ce sunt gruzinii aşa de scunzi?” „Nu gruzinii sunt scunzi, ci munţii abhazilor sunt înalţi.” Râdeau unii de alţii, dar convieţuiau. Se ocupau de vii... făceau vin... Viticultura e ca o religie pentru abhazi. Fiecare gospodar are secretul lui... A trecut mai... iunie... A început sezonul de plajă... Primele fructe de pădure... Ce război! Eu şi mama nu ne gândeam la război – făceam compoturi, dulceaţă, în fiecare sâmbătă mergeam la bazar. La bazarul abhaz! Mirosurile... sunetele acelea... Mirosea a butoaie de vin şi a pâine de mălai, a brânză de oaie şi a castane coapte. Mirosul subtil de corcoduşe şi tutun, frunze presate de tutun. Atârnau brânzeturile... iubita mea brânză de maţun... Cumpărătorii sunt îmbiaţi în abhază, în gruzină şi în rusă. În toate limbile: „Hai-hai, scumpule. Nu vrei, nu cumperi, dar gustă!” încă din iunie în oraş nu se mai vindea pâine. Într-o sâmbătă, mama a hotărât să-şi facă provizii de făină... Mergem cu autobuzul, lângă noi stă o cunoştinţă de-a noastră cu copilul. Copilul se joacă, apoi începe să plângă, dar atât de tare, de ziceai că-l speriase cineva. Şi cunoştinţa noastră întreabă deodată: „Se trage? Ia ascultaţi: se trage?” O întrebare nebunească! Ne apropiem de bazar, şi ne iese în întâmpinare o mulţime – oamenii aleargă îngroziţi. Zboară fulgi de găină... Printre picioarele noastre – iepuri... raţe... De animale nu-şi aduce aminte nimeni niciodată... De cât suferă ele... Eu însă îmi amintesc de o pisică rănită. Şi cum ţipa un cocoş căruia îi ieşea o ţepuşă de sub aripă... E adevărat că nu sunt normală? Mă gândesc prea mult la moarte... acum numai asta mă preocupă... Şi se aude un ţipăt! Ţipătul ăsta... Nu ţipă un om, ci o mulţime. Şi nişte oameni fără uniformă, dar cu automate, fugăresc nişte femei, le smulg gentile, lucrurile: „Dă-mi asta... Scoate asta de pe tine...” „Sunt tâlhari?” îmi şopteşte mama. Coborâm din autobuz şi vedem nişte soldaţi ruşi. „Ce-i asta?” îi întreabă mama. „Cum, nu înţelegeţi?” îi răspunde un locotenent. „E război.” Mama, o mare fricoasă, cade leşinată. O trag într-o curte interioară. Dintr-un apartament, ni se aduce o carafă cu apă... Undeva se bombardează... se aud explozii... „Doamnelor! Doamnelor! Vă trebuie făină?” în faţa noastră e un tânăr cu un sac de făină; e îmbrăcat într-un halat albastru, cum poartă la noi hamalii, dar e alb, plin de făină. Eu încep să râd, iar mama spune: „Hai s-o luăm. Poate chiar e război.” I-am cumpărat făina. I-am dat banii. Apoi ne-am dat seama că de fapt cumpăraserăm marfă furată. Luaserăm de la un hoţ.

Am trăit printre oamenii aceştia... le cunosc obiceiurile, limba... Îi iubesc. De unde au apărut ăştia? Cu o asemenea viteză! Inumană! Unde au mocnit toate astea? Unde... cine poate răspunde? Mi-am scos de la gât cruciuliţa din aur şi am ascuns-o în făină, am ascuns şi portofelul cu bani. Ca o băbuţă... deja ştiam tot... De unde? Făina... zece kilograme... am cărat-o singură până acasă – vreo cinci kilometri. Mergeam liniştită... Dacă m-ar fi omorât în momentul acela, nici nu mi-ar fi fost frică... Iar oamenii... mulţi veneau de la plajă... erau turişti... Panicaţi şi cu lacrimi în ochi. Eu însă eram liniştită... Oare eram în stare de şoc? Ar fi fost mai bine să ţip... să ţip, ca toată lumea... Aşa cred acum... Ne-am oprit să ne odihnim lângă o cale ferată. Pe şine stăteau nişte tineri: unii aveau pe cap o bentiţă neagră, alţii, una albă. Şi toţi erau înarmaţi. Chiar m-au tachinat, au râs. Şi nu departe de ei fumega un camion... La volan stătea şoferul ucis... În cămaşă albă... L-am văzut! Cum am mai alergat apoi prin livada de mandarini a cuiva... Eu, plină de făină... „Arunc-o! Las-o!” mă ruga mama. „Nu, mamă, n-o las. A început războiul şi noi acasă n-avem de nici unele.” Imaginile astea... Vin spre noi nişte Jiguli... Le facem semn să oprească. Trece pe lângă noi o maşină, încet, ca la înmormântare, în faţă sunt un băiat şi o fată, iar pe bancheta din spate, cadavrul unei femei, înspăimântător... Dar, cumva, nu atât de înspăimântător cum mi-aş fi imaginat... (Tace.) Îmi vine mereu să mă gândesc la asta. Să mă tot gândesc. Pe malul mării – încă un Jiguli: parbrizul spart... o baltă de sânge... Nişte pantofi de damă aruncaţi... (Tace.) Fireşte, sunt bolnavă... bolnavă... De ce nu uit nimic? (Tace.) Mai repede! Voiam să ajungem mai repede acasă, undeva, într-un loc cunoscut. Să fugim undeva... Deodată un vuiet... Şi, deasupra noastră, războiul! Elicoptere verzi... militare... Şi pe pământ... am văzut tancuri, nu se deplasau în coloană, ci unul câte unul; pe tancuri erau soldaţi cu automate. Fluturau drapele gruzine. Trecea o coloană în dezordine: unele tancuri avansau repede, altele se opreau la prăvălii. Soldaţii săreau din tanc şi spărgeau lacătele cu patul puştii. Luau şampanie, bomboane, cola, ţigări, în urma tancurilor mergea un autobuz Icarus, plin de saltele şi scaune. Dar pentru ce erau scaunele?

Acasă, ne-am repezit la televizor... Cânta o orchestră simfonică. Unde era războiul? Războiul nu se dădea la televizor... Înainte să plecăm la piaţă, pregătiserăm roşii, castraveţi, ca să le facem conserve. Fierseserăm borcane. Şi acum ne-am întors, şi eu am început să sigilez borcanele astea. Aveam nevoie să fac ceva, să mă ocup de ceva. Seara ne-am uitat la serialul mexican Şi bogaţii plâng. De dragoste.

Dimineaţa. Ne-am trezit foarte devreme din cauza, unui uruit. Pe strada noastră treceau maşini militare. Oamenii ieşeau în drum şi se uitau. O maşină s-a oprit în faţa casei noastre. Avea echipaj rusesc. Am înţeles: erau mercenari. I-au strigat mamei: „Mamă, dă-ne nişte apă.” Mama le-a dus apă şi mere. Au băut apa, dar n-au luat merele. Au spus: „Ieri a fost otrăvit cu mere unul de-al nostru.” Pe stradă m-am întâlnit cu o cunoştinţă: „Ce faci? Unde-s ai tăi?” A trecut pe lângă mine făcându-se că nu mă cunoaşte. Am alergat după ea, am luat-o de umeri: „Ce-i cu tine?” „Tu încă n-ai înţeles nimic? E periculos să vorbeşti cu mine – soţul meu... Soţul meu e gruzin.” Dar eu... nu mă gândisem niciodată dacă soţul ei era abhaz sau gruzin. Ce-mi păsa? Era un prieten minunat. Am îmbrăţişat-o din toate puterile! Noaptea a venit la ea fratele ei. Şi a vrut să-i ucidă soţul. „Omoară-mă şi pe mine”, i-a spus sora lui. Eu fusesem colegă de şcoală cu fratele ei. Eram prieteni. Mă gândeam: cum o să dăm ochii unul cu altul acum? Ce-o să ne spunem?

După câteva zile, toată strada îl înmormânta pe Ahrik... Ahrik... Un băiat abhaz pe care-l cunoşteam. Avea nouăsprezece ani. Se ducea noaptea la o fată şi s-a trezit cu un cuţit în spate. Mama lui mergea după sicriu. Ba plângea, ba se întorcea şi râdea, înnebunise. Cu o lună înainte eram toţi sovietici, acum eram gruzini, abhazi, ruşi...

Pe strada învecinată locuia un alt flăcău... Îl cunoşteam, fireşte, dar nu după nume, ci din vedere. Ne salutam. Arăta normal, înalt, chipeş. Şi-a omorât bătrânul profesor gruzin, l-a omorât pentru că îi predase limba gruzină la şcoală şi îi dăduse note proaste. Cum se poate una ca asta? Dumneavoastră înţelegeţi? În şcoala sovietică ne învăţaseră pe toţi că oamenii sunt prieteni... tovarăşi şi fraţi... Mama, când a auzit asta... a făcut ochii mici, apoi mari, tot mai mari... Iartă-i, Doamne, pe cei creduli şi pe cei orbi! Stau ore întregi în biserică, în genunchi. Acolo e linişte... deşi sunt mereu mulţi oameni, şi toţi se roagă pentru acelaşi lucru... (Tace.) Credeţi că o să reuşiţi? Speraţi să puteţi scrie despre asta? Speraţi? Da... aşadar dumneavoastră speraţi... Eu nu.

Mă trezesc noaptea... o chem pe mama... Şi ea stă cu ochii deschişi: „N-am fost niciodată aşa de fericită ca la bătrâneţe. Şi deodată – război.” Bărbaţii vorbesc mereu despre război, lor le plac armele – şi celor tineri, şi celor bătrâni... Femeile însă îşi amintesc de dragoste... Bătrânele povestesc cum era când erau tinere şi frumoase. Niciodată femeile nu vorbesc despre război... ele doar se roagă pentru bărbaţii lor... Mama se duce la vecini şi se întoarce de fiecare dată speriată: „La Gagra au ars un stadion întreg cu gruzini.” „Mamă!” „Şi am mai auzit că gruzinii îi castrează pe abhazi.” „Mamă!” „Au bombardat grădina zoologică... Noaptea gruzinii fugăreau pe cineva, crezând că e abhaz. L-au rănit şi-a ţipat. Atunci s-au năpustit asupra lui abhazii, crezând că e gruzin. L-au alergat, au tras în el. În zori, au văzut cu toţii că era o maimuţă. Şi toţi – şi gruzini, şi abhazi – au declarat un armistiţiu şi s-au străduit s-o salveze. Dacă ar fi fost un om, l-ar fi omorât...” Nu aveam ce să-i răspund mamei. Mă rugam pentru toţi, spuneam: „Ei merg ca nişte zombi. Merg şi cred că înfăptuiesc binele. Dar se poate oare înfăptui binele cu automate şi cuţite? Intră în casă şi, dacă nu găsesc pe nimeni, trag în animale, în mobilă. Ieşi în oraş şi vezi o vacă zăcând cu ugerul împuşcat... borcane de dulceaţă sparte de gloanţe... Trag – unul încoace, altul încolo. Dă-le minte!” (Tace.) Televizorul nu mai mergea, avea doar sunet... fără imagine... Moscova era undeva departe, departe.

Mă duceam la biserică... şi acolo vorbeam... şi vorbeam... Pe stradă, cum vedeam pe cineva, îl opream. Apoi începeam să vorbesc singură. Mama se aşeza lângă mine, mă asculta şi vedeam că adormea, era atât de obosită că adormea din picioare. Spăla caisele şi adormea. Iar eu eram ca posedată... povesteam... şi povesteam... despre ce auzisem de la alţii, despre ce văzusem eu însămi...

Cum un gruzin... un gruzin tânăr... a aruncat automatul şi a strigat: „Unde am venit?! Eu am venit să pier pentru patrie, nu să fur un frigider! De ce intraţi într-o casă străină şi luaţi frigiderul? Eu am venit să mor pentru Gruzia...” L-au luat de braţe şi l-au dus nu se ştie unde, mângâindu-l pe cap. Un alt gruzin s-a ridicat cât era de lung şi a pornit spre cei care trăgeau în el: „Fraţi abhazi! Eu nu vreau să vă omor, nu trageţi nici voi în mine! L-au împuşcat ai lui în spinare. Şi altul... nu ştiu dacă era gruzin sau rus, s-a aruncat cu o grenadă sub o maşină militară. A strigat ceva. Nimeni n-a auzit ce. În maşină ardeau nişte abhazi... şi ei strigau... (Tace.) Mama... mama... Mama a acoperit toate pervazele din casă cu flori. M-a salvat... Mă ruga: „Uită-te, fetiţa mea, la flori! Uită-te la mare!” Am o mamă cum puţini au, are aşa o inimă... Îmi mărturisea: „Mă trezesc dis-de-dimineaţă – soarele se strecura printre frunze – şi mă gândesc: «Acum o să mă uit în oglindă – câţi ani oi avea?»„ Are insomnii, o dor picioarele, a lucrat treizeci de ani ca maistru la fabrica de ciment, dar dimineaţa nu ştie câţi ani are. Apoi se scoală, se spală pe dinţi, se uită în oglindă şi de acolo o priveşte o femeie bătrână... Începe să pregătească micul dejun şi uită de asta. Şi eu o aud cum cântă... (Zâmbeşte.) Mama mea... prietena mea... Nu demult am avut un vis: ies din trup... mă ridic sus, sus... Mi-e tare bine.

Deja nu mai ţin minte ce s-a întâmplat mai devreme şi ce mai târziu. Nu mai ţin minte... În primele zile tâlharii purtau măşti... Îşi trăgeau nişte ciorapi negri pe faţă. După scurt timp şi-au scos măştile. Îi vedeai: într-o mână, o vază de cristal, în cealaltă, automatul, iar în spinare, un covor. Furau televizoare, maşini de spălat... cojoace de damă... veselă... Nu dispreţuiau nimic, adunau până şi jucăriile de copii din casele bombardate... (Începe să vorbească în şoaptă.) Acum, când văd un cuţit obişnuit într-un magazin... mi se face rău... Înainte nu m-am gândit niciodată la moarte. Am învăţat la şcoală, apoi la şcoala de infirmiere, învăţam şi mă îndrăgosteam. Mă trezesc noaptea şi visez. Când a fost asta? Atât de demult... Nu-mi mai amintesc nimic din viaţa aceea, îmi amintesc altceva... Cum i-au tăiat unui băieţel urechile, ca să nu asculte cântece abhaze. Iar unui tânăr i-au tăiat... Înţelegeţi şi dumneavoastră... ca să nu-i poată face copii nevesti-sii... Undeva stau rachete nucleare, avioane şi tancuri, dar oamenii tot cu cuţitele se tăiau, înfigeau greble unii în alţii, se loveau cu topoare... Măcar de-aş înnebuni de tot, atunci nu mi-aş mai aminti nimic... O fată de pe strada noastră... s-a spânzurat... Iubea un băiat, iar acesta s-a însurat cu alta. Au înmormântat-o în rochie albă. Nimeni nu credea: cum e asta, în asemenea vremuri, să mori din dragoste? Ei, dacă ar fi fost violată... Îmi amintesc de tanti Sonia, prietena mamei... Noaptea au fost înjunghiaţi vecinii ei... o familie de gruzini cu care era prietenă. Şi doi copii mici. Zile în şir tanti Sonia a zăcut în pat cu ochii închişi şi n-a vrut să iasă pe stradă: „Fetiţa mea, de ce să mai trăieşti după aşa ceva?” mă întreba ea. Îi dădeam supă cu linguriţa, nu putea să înghită.

La şcoală ne-au învăţat să-l iubim pe omul cu puşcă. Apărătorul patriei! Dar ăştia... ăştia nu-s aşa... Nici războiul nu-i aşa... Toţi sunt copii, copii cu automate. Vii, sunt fioroşi, dar morţi zac neajutoraţi – şi ţi-e milă de ei. Cum am supravieţuit? Eu... Eu... Îmi place să mă gândesc la mama. Cum seara îmi pieptăna părul îndelung... „Cândva”, îmi promitea ea, „o să-ţi povestesc despre dragoste. Dar o să-ţi povestesc ca şi cum nu mi s-ar fi întâmplat mie, ci unei alte femei.” Ea şi tata s-au iubit. S-au iubit mult. La început, mama a avut alt soţ, odată ea îi călca cămăşile, iar el lua cina. Şi deodată (asta numai cu mama mea se putea întâmpla) ea a spus cu voce tare: „Eu n-o să fac copii cu tine.” Şi-a luat lucrurile şi a plecat. Şi pe urmă a apărut tatăl meu... Mergea după ea ca o umbră, o aştepta ore întregi în stradă, îi îngheţau urechile iarna. Mergea şi o privea. Şi, până la urmă, a sărutat-o...

Chiar înainte de război, tata a murit... A murit de stop cardiac. S-a aşezat seara la televizor – şi a murit. De parcă ar fi plecat undeva... „Uite, fetiţo, când o să mai creşti...” tata avea planuri mari cu mine. (Începe să plângă.) Am rămas doar cu mama. Cu mama, căreia îi e frică de şoareci... Nu poate să doarmă singură în casă. Ca să nu audă zgomotele războiului, îşi acoperea capul cu perna... Am vândut tot ce-aveam de preţ: televizorul, portţigaretul din aur al tatei, care era sacru, îl păstraserăm multă vreme, cruciuliţa mea din aur. Am hotărât să plecăm, dar ca să plecăm din Suhumi trebuia să dăm mită. Luau şi militarii, şi miliţienii, era nevoie de bani mulţi! Trenurile nu mai mergeau. Ultimele vapoare plecaseră de mult, fugarii se înghesuiau în cale şi pe punţi ca sardelele în borcan. Ne ajungeau banii pentru un singur bilet... un singur bilet şi un singur drum... Până la Moscova. Eu nu voiam să plec fără mama. O lună întreagă m-a implorat: „Pleacă, fetiţa mea! Pleacă!!” Dar eu voiam să mă duc la spital... să am grijă de răniţi... (Tace.) În avion nu mi-au permis să iau nimic, doar geanta cu acte. Nici haine, nici pârjoalele mamei: „Înţelegeţi, e stare de război.” Odată cu mine a trecut un bărbat în civil, dar soldaţii i s-au adresat cu „tovarăşe maior”, i-au încărcat geamantanele şi nişte cutii de carton mari. Au cărat lăzi cu vin, cu mandarine. Eu plângeam... am plâns tot drumul... Mă tot alina o femeie care zbura cu doi băieţei: unul al ei, celălalt al unor vecini. Băieţeii se umflaseră de foame... Nu voiam... nu voiam să plec pentru nimic în lume... Mama m-a smuls de lângă ea, m-a împins cu forţa în avion. „Mamă, unde mă duc?” „Te duci acasă, în Rusia.”

Moscova! Moscova... Două săptămâni am trăit în gară. Ca mine... mai erau mii... În toate gările moscovite – în Belorusski, Savelovski, Kievski... Cu familii, cu copii şi bătrâni. Din Armenia, Tadjikistan... Baku... Trăiau pe bănci, pe jos. Acolo îşi şi găteau. Spălau rufe. În toalete sunt prize... şi lângă scara rulantă sunt prize... Turnai apă într-un lighean şi puneai înăuntru un fierbător electric. Aruncai înăuntru tăiţei, carne... gata supa! Gris pentru copii! Cred că toate gările din Moscova miroseau a conserve şi a supă harcio^[84]. A pilaf. A pipi de copil şi a scutece murdare. Le uscau pe calorifere, pe geamuri. „Mamă, unde mă duc?” „Te duci acasă, în Rusia.” Ei, iată-mă acasă. Acasă nu ne aştepta nimeni. Nu ne-a întâmpinat nimeni. Nimeni nu ne băga în seamă, nimeni nu ne punea întrebări. Toată Moscova e astăzi o gară, o singură gară mare. Un caravanserai. Banii s-au terminat repede. Au vrut să mă violeze de două ori: prima dată un soldat, a doua oară un miliţian. Miliţianul m-a ridicat de jos noaptea: „Unde-ţi sunt actele?” A început să mă târască spre o uşă pe care scria „Miliţie”. Avea o privire demonică... Ce-am mai ţipat! Şi se pare că s-a speriat... A fugit: „Tâmpito!” Ziua mergeam prin oraş, stăteam în Piaţa Roşie... Iar seara prin magazinele alimentare, îmi era foarte foame, o femeie mi-a cumpărat o plăcintă cu carne. Nu i-am cerut... Ea mânca, şi eu mă uitam la ea cum mănâncă... Şi i s-a făcut milă de mine. O singură dată... Dar această „singură dată” am ţinut-o minte toată viaţa. Era o femeie bătrână, bătrână. Săracă. Oriunde m-as fi dus, numai să nu stau în gară... Să nu mă gândesc la mâncare, să nu mă gândesc la mama. Şi aşa, două săptămâni. (Plânge.) La gară, în tomberon puteai găsi câte o bucăţică de pâine... Un oscior de pui cu resturi de carne pe el... Aşa am trăit până a venit sora tatei, despre care de mult nu mai ştiam nimic – trăieşte ori nu? Avea optzeci de ani. Nu aveam decât numărul ei de telefon. O sunam în fiecare zi, dar nu răspundea nimeni. Mătuşa era în spital. Şi eu deja eram sigură că murise.

S-a întâmplat o minune! Atâta am aşteptat-o... şi s-a întâmplat... Mătuşa a venit după mine. „Olga... vă aşteaptă la postul de miliţie mătuşa dumneavoastră din Voronej.” Toţi se foiau, se agitau... Toată gara: cine? Pe cine să chemăm? Numele de familie? Am dat fuga două: mai era acolo o fată cu acelaşi nume de familie, dar alt prenume. Venise din Duşanbe. Cât a plâns că nu era mătuşa ei... că nu era ea aleasa...

Acum locuiam la Voronej... Mă duceam să lucrez oriunde mă luau: am spălat vase la restaurant, am fost paznic pe şantier, am vândut fructe la un azer, până a început să se dea la mine. Acum sunt topograf. M-au luat doar provizoriu, fireşte, din păcate – e o muncă interesantă. Diploma de absolvire a scolii de infirmiere mi-a fost furată în gara din Moscova. Şi toate fotografiile mamei. Merg cu mătuşa la biserică. Stau în genunchi şi mă rog: „Doamne! Acum sunt gata! Vreau să mor acum!” De fiecare dată îl întreb: trăieşte mama mea, sau nu? Vă mulţumesc... Vă mulţumesc că nu vă temeţi de mine. Nu vă întoarceţi privirea, ca alţii. Ascultaţi. N-am prietene aici, nu-mi face nimeni curte. Vorbesc... şi vorbesc... Cum zăceau acolo... tineri, frumoşi... (Are un zâmbet nebun pe chip.) Cu ochii închişi... cu ochii larg deschişi...

După jumătate de an, am primit o scrisoare de la ea: „Mă duc la mănăstire. Vreau să trăiesc. O să mă rog pentru toţi.”