Despre bărbăţie şi după ea

Tania Kuleşova – studentă, 21 de ani

Cronica evenimentelor

Pe 19 decembrie, în Bielorusia au avut loc alegeri prezidenţiale. Nimeni nu se aştepta la alegeri corecte, rezultatul era cunoscut dinainte: o să câştige preşedintele Lukaşenko, cel care conduce ţara de şaisprezece ani. În presa internaţională se făcea haz de el: „dictatorul cartofului”, „mops universal”, dar el îşi ţine poporul prizonier. E ultimul dictator din Europa... Nu-şi ascunde simpatia faţă de Hitler, nici el n-a fost luat în serios multă vreme şi a fost numit „micul caporal” şi „Gefreiter de Boemia”.

Seara, în Piaţa Oktiabrskaia (principala piaţă din Minsk) au ieşit zeci de mii de oameni care protestau împotriva falsificării alegerilor. Demonstranţii cereau anularea rezultatelor false şi organizarea de alegeri noi, fără Lukaşenko. Acţiunea de protest paşnică a fost înăbuşită cu cruzime de forţele speciale ruse şi bieloruse. În pădurile de lângă capitală stăteau militari pregătiţi de luptă...

În total, au fost arestaţi 700 de demonstranţi, între care şapte excandidaţi la preşedinţie care aveau încă imunitate...

După alegeri, serviciile speciale bieloruse muncesc zi şi noapte, în toată ţara au început represalii politice: arestări, anchete, percheziţii în apartamente, în redacţiile ziarelor de opoziţie şi birourile organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, confiscarea computerelor şi a altor dispozitive electronice. Mulţi dintre cei aflaţi în închisoarea Okrestino şi în izolatorul KGB sunt ameninţaţi cu condamnări între 4 şi 15 ani de închisoare pentru „organizarea unor tulburări de masă” şi „tentativă de lovitură de stat” – aşa defineşte astăzi puterea bielorusă participarea la acţiuni de protest paşnice. Temându-se de prigoană şi întărirea dictaturii, sute de oameni fug din ţară...

Din publicaţii cotidiene. Decembrie-martie 2010-2011.

Cronica sentimentelor

„...mergeam veseli, mergeam fără încrâncenare”

— N-o să folosesc numele meu de familie, ci pe cel al bunicii. Mă tem... fireşte... Toţi aşteaptă nu ştiu ce eroi, iar eu nu sunt o eroină. Nu eram pregătită pentru asta. În închisoare nu mă gândeam decât la mama, la faptul că e bolnavă de inimă. Ce-o să fie cu ea? Dacă învingem, despre asta se va scrie în manualele de istorie... Dar despre lacrimile celor apropiaţi? Despre suferinţele lor? Ideile au o forţă cumplită, e o forţă nematerială, care nu poate fi cântărită. N-are greutate... e altfel de materie... ceva devine mai important decât mama. Trebuie să alegi. Şi nu eşti pregătită... Acum ştiu ce înseamnă să intri în camera ta după ce kaghebiştii au scotocit prin lucrurile tale, prin cărţi... ţi-au citit jurnalul... (Tace.) Azi, când mă pregăteam să vin la dumneavoastră, m-a sunat mama, i-am spus că mă întâlnesc cu o scriitoare faimoasă şi ea a început să plângă: „Taci. Nu povesti nimic.” Mă susţin oameni străini, iar rudele, apropiaţii nu. Dar ei mă iubesc...

Înainte de miting... Ne adunam seara la cămin şi discutam. Despre viaţă şi despre asta: cine merge la miting, cine nu merge. Să spun, da? Despre ce vorbeam? Aşa, ca exemplu...

— Mergi?

— Nu merg. O să mă dea afară din facultate şi o să mă trimită în armată. O să mă trezesc alergând cu pistolul automat în mâini.

— Pe mine, dacă mă dau afară, tata mă mărită imediat.

— Ajunge cu pălăvrăgeala, e timpul să facem ceva. Dacă tuturor o să ne fie frică...

— Vrei să mă transform în Che Guevara? (Acestea sunt cuvintele fostului meu prieten, o să vă povestesc mai târziu despre el.)

— O gură de libertate...

— Eu merg, că m-am săturat să trăiesc sub dictatură. Ne cred nişte vite fără creier.

— Ei bine, eu nu sunt un erou. Vreau să învăţ, să citesc cărţi.

— Un banc despre sovok: e rău ca un câine şi tace ca un peşte.

— Eu sunt un om neînsemnat, nimic nu depinde de mine. Nu merg niciodată la vot.

— Eu sunt revoluţionar... eu merg... Revoluţia e cooll

— Ce idealuri revoluţionare ai tu? Un nou viitor luminos – capitalismul? Trăiască revoluţia latino-americană!

— La şaisprezece ani îmi judecam aspru părinţii, le era tot timpul frică de ceva, pentru că tata avea o carieră. Mă gândeam: ei sunt încuiaţi, dar noi fremătăm! Noi o să ieşim! Noi o să spunem ce gândim! Acum sunt la fel ca ei, conformist. Un adevărat conformist. Conform teoriilor lui Darwin, supravieţuiesc nu cei mai puternici, ci cei mai adaptaţi la mediu. Supravieţuieşte mediocritatea şi duce specia mai departe.

— Să mergi înseamnă să fii prost, să nu mergi – mai rău.

— Cine v-a spus, oi proaste, că revoluţia înseamnă progres? Eu sunt pentru evoluţie.

— Pentru mine că-s „albi”, că-s „roşii”... Mă doare-n fund!

— Eu sunt revoluţionar...

— N-are rost! O să vină maşinile militare cu băieţii raşi în cap şi o să primeşti un baston în tărtăcuţă, asta-i tot. Puterea trebuie să aibă mână de fier.

— Ducă-se-n p..., tovarăşul Mauser^[133]. Eu n-am promis nimănui că o să fiu revoluţionar. Vreau să termin facultatea şi să pornesc o afacere proprie.

— Bateţi câmpii!

— Frica e o boală...

Mergeam veseli, mergeam fără încrâncenare. Râdeam mult, cântam cântece. Ne plăceam foarte mult unii pe alţii. Starea de spirit era foarte bună. Unii aveau pancarte, alţii chitare. Prietenii ne sunau pe telefoanele mobile şi ne spuneau ce se scrie pe Internet. Eram la curent... Aşa am aflat: străzile din centrul oraşului erau pline de vehicule militare cu soldaţi şi miliţieni. Către oraş înaintau trupe... Credeai şi nu credeai, şovăiai, dar nimeni nu se temea. Deodată, teama dispăruse. Păi, în primul rând, uite ce de lume... zeci de mii! Oameni de toate categoriile. Niciodată n-au fost atât de mulţi. Eu nu ţin minte... Iar în al doilea rând, suntem la noi acasă. La urma urmelor, e oraşul nostru. Ţara noastră. Drepturile noastre sunt scrise în Constituţie: libertatea adunărilor, mitingurilor, demonstraţiilor, marşurilor... Libertatea cuvântului... Există legi! Eram prima generaţie netemătoare. Nebătută. Neîmpuşcată. Şi dacă ne arestează pe cincisprezece zile? Închipuie-ţi! O să aibă ce scrie în LiveJournal. Să nu creadă puterea că suntem o turmă care merge orbeşte după păstor! Că în loc de creiere avem televizor. Pentru orice eventualitate, aveam la mine o cană, fiindcă ştiam că într-o celulă de închisoare e o cană la zece oameni, îmi pusesem în rucsac şi un pulover călduros şi două mere. Mergeam şi ne fotografiam unii pe alţii, ca să ne amintim de ziua asta. Cu măşti de Crăciun, cu urechi de iepure caraghioase, care luminau... Nişte jucării chinezeşti. Crăciunul era aproape... Ningea... Ce frumuseţe! N-am văzut nici măcar un beţiv. Dacă cineva era văzut cu o cutie de bere în mână, i-o înşfăcau şi-o vărsau imediat. Pe acoperişul unei clădiri am observat un om: „Un lunetist! Un lunetist!” Toţi ne-am înveselit, îi făceam cu mâna: „Hai cu noi! Sari!” Foarte tare. Înainte nu mă interesa deloc politica, nu mă gândisem niciodată că există astfel de senzaţii şi că eu le-aş putea încerca. Trăiam aşa ceva numai când ascultam muzică. Muzica e totul pentru mine, e de neînlocuit. A fost incredibil de interesant. Alături de mine mergea o femeie... De ce nu i-am cerut numele de familie? Aţi fi scris despre ea. Eu eram ocupată cu altele, înjur era veselie, totul era nou pentru mine. Femeia asta mergea cu fiul ei, părea să aibă vreo doisprezece ani. Era elev. Un colonel de miliţie a văzut-o şi a strigat în megafon, cu cuvinte foarte grosolane, că e o mamă rea. Că e nebună. Şi toată lumea a început să-i aplaude pe ea şi pe fiul ei. Spontan, fără să vorbim între noi. E atât de important... atât de important să se ştie... Pentru că tot timpul ne e ruşine. Ucrainenii au avut Maidanul, gruzinii – Revoluţia Trandafirilor. Iar de noi râd toţi: Minsk e o capitală comunistă, ultima dictatură din Europa. Acum trăiesc cu alt sentiment: am ieşit. Nu ne-a fost frică. Asta-i important... asta-i cel mai important...

Stăm faţă în faţă: noi şi ei. Aici e un popor, dincolo altul. Arăta ciudat... Unii cu pancarte şi portrete, alţii în uniforme militare şi echipament complet, cu scuturi şi bastoane. Erau nişte băieţi laţi în umeri. Frumoşi de-a dreptul! Cum să înceapă să ne bată? Să mă bată? Suntem de aceeaşi vârstă, din aceeaşi generaţie. E adevărat! Printre ei sunt şi nişte băieţi cunoscuţi de la mine din sat, cu siguranţă erau acolo. Mulţi de la noi au plecat la Minsk şi s-au angajat în miliţie: Kolea Latuşka, Alik Kaznaceev... Băieţi normali. La fel ca noi, doar că au epoleţi. Şi o să ne atace? Nu-mi venea să cred... Nicicum... Râdeam, glumeam cu ei. Îi provocam: „Ce, băieţi, o să vă războiţi cu poporul?” Şi ningea, şi ningea. Şi deodată... Ca la paradă... S-a dat un ordin militar: „Împrăştiaţi mulţimea! Păstraţi rândurile!” Creierele nu s-au conectat la realitate, nu imediat... pentru că aşa ceva nu se poate întâmpla... „Împrăştiaţi mulţimea...” într-un moment de linişte. Şi brusc se porneşte zgmotul scuturilor... zgomotul ritmic al scuturilor... Au pornit... Se deplasau în şiruri şi băteau cu bastoanele în scuturi, cum fac vânătorii când urmăresc un animal. Prada. Veneau, veneau, veneau. Niciodată n-am văzut atâţia soldaţi, numai la televizor. Mai târziu am aflat de la băieţii din satul meu că li spune: „Cel mai rău e să vedeţi în demonstranţi oameni.” Îi dresează ca pe câini. (Tace.) Ţipete... planşete... Strigăte: „Ne bat, ne bat!” Am văzut: băteau. Ştiţi, o făceau chiar cu poftă. Cu plăcere. Ţin minte că băteau cu plăcere... de parcă ar fi fost la antrenament... S-a auzit un ţipăt de fată: „Ce faci, nenorocitule!” Un glas ascuţit, apoi gâtuit. Era atât de îngrozitor, că am închis ochii pentru câteva clipe. Aveam o geacă albă, o căciulită albă. Eram toată în alb.

„Mecla-n zăpadă, căţea!”

Duba... Maşina-monstru. Acolo am văzut-o pentru prima dată. E o camionetă specială pentru transportul deţinuţilor. Acoperită toată cu oţel. „Mecla-n zăpadă, căţea! O singură mişcare şi te omor!” Stăteam întinsă pe asfalt... Nu eram singură, toţi ai noştri erau acolo... capul mi se golise... nu aveam nici un gând... Singura senzaţie reală era de frig. Cu îmbrânceli şi lovituri de baston, suntem ridicaţi şi îngrămădiţi în dube. Cel mai greu le era băieţilor, pe ei se străduiau să-i lovească între picioare: „Dă-i la coaie, la coaie! La sculă!”, „Dă-i la oase”, „Pişă-te pe el!” În timp ce ne băteau filozofau: „Mă fut în revoluţia voastră!”, „Pe câţi dolari ţi-ai vândut ţara, nemernicule?” Duba avea doi pe cinci metri – era gândită pentru douăzeci de oameni, spuneau cunoscătorii, dar noi stăteam înghesuiţi mai mult de cincizeci. Luaţi de-aici, cardiaci şi astmatici! „Nu vă uitaţi pe geam! Capul jos!” înjurături... Înjurături... Din cauza noastră, a unor „tâmpiţi neisprăviţi” care se „vânduseră americănoilor”, rataseră un meci de fotbal. Fuseseră ţinuţi toată ziua închişi în maşini. Sub o prelată. Urinaseră în pungi de plastic şi prezervative. Ţâşniseră de acolo flămânzi, înrăiţi. Poate că ei nu sunt oameni răi, dar sunt călăi de meserie. Nişte băieţi cu o înfăţişare normală. Mici şuruburi ale sistemului. Nu ei hotărăsc dacă bat sau nu, dar ei bat... Mai întâi bat, şi abia apoi gândesc... sau poate nu gândesc. (Tace.) Am mers mult, ba înainte, ba înapoi, încotro? Mister total. Când au deschis uşile, la întrebarea „Unde ne duc?” ni s-a răspuns: „La Kuropatî^[134]”. Am înnoptat în dubă. Pe stradă erau minus douăzeci de grade, iar noi eram într-o ladă de fier. (Tace.) Trebuie să-i urăsc. Dar eu nu vreau să urăsc pe nimeni. Nu sunt pregătită pentru asta.

Peste noapte, paza s-a schimbat de câteva ori. Nu-mi amintesc chipuri, în uniformă arată toţi la fel. Dar pe unul... Şi acum l-aş recunoaşte pe stradă, l-aş recunoaşte după ochi. Nici tânăr, nici bătrân, un bărbat ca toţi bărbaţii, nimic special. Ce-a făcut? A dat în lături uşile dubei şi le-a ţinut multă vreme deschise, i-a plăcut când am început să tremurăm de frig. Toţi eram în nişte geci subţiri, cu cizme ieftine, cu blană artificială. A făcut-o din proprie iniţiativă. Alt miliţian mi-a întins un Snickers: „Poftim, ia. Ce-oi fi căutat în piaţa aia?” Se spune că pentru a înţelege toate astea trebuie să-l citeşti pe Soljeniţîn. Când eram la şcoală, am luat de la bibliotecă Arhipelagul Gulag, dar atunci nu l-am putut citi. Era o carte groasă şi grea. Am citit cincizeci de pagini şi am lăsat-o... Era ceva îndepărtat, îndepărtat, ca Războiul Troian. Stalin era o temă răsuflată. Pe mine, pe prietenii mei nu ne prea interesa...

Primul lucru care se petrece cu tine în închisoare... Ţi se scot toate lucrurile din geantă şi se pun pe o masă. Ce senzaţie ai? Ca şi cum te-ar dezbrăca... Şi te şi dezbracă la propriu: „Scoate-ţi chiloţii. Depărtează picioarele la nivelul umerilor. Apleacă-te.” Ce căutau în anusul meu? Se purtau cu noi de parcă am fi fost zeki. „Faţa la perete! Uită-te în jos!” Tot timpul ţi se ordona să te uiţi în jos. Nu le plăcea deloc când îi priveai în ochi: „Faţa la perete! Am spus fa-ţa la pe-re-te!” Peste tot mergeam încolonaţi... Până şi la toaletă ne-au dus încolonaţi: „Formaţi o coloană unul în spatele celuilalt.” Ca să pot îndura toate astea, am inventat o barieră: aici suntem noi, aici sunt ei. Interogatoriu, anchetator, probe... La interogatoriu: „Trebuie să scrii: «îmi recunosc vina în totalitate.»„ „Dar de ce sunt vinovată?” „Ce, nu pricepi? Ai participat la dezordini în masă...” „Era o acţiune paşnică de protest.” încep presiunile: o să fii dată afară din facultate, maică-ta o să fie concediată. Cum poate să lucreze ca profesoară când are o asemenea fiică? Mama! Tot timpul m-am gândit la mama... Ei şi-au dat seama de asta, aşa că începeau fiecare interogatoriu cu cuvintele: „mama ta plânge”, „mama ta e la spital”. Şi iarăşi: Numele de familie... Cine a fost lângă tine? Cine a împărţit fluturaşi? Semnează... Spune... Ţi se promite că n-o să afle nimeni şi că ţi se va da drumul acasă pe loc. Trebuie să alegi. „Nu vă semnez nimic.” Noaptea plângeam. „Mama ta e la spital”... (Tace.) E uşor să devii turnător, pentru că-ţi iubeşti mama... Nu ştiu dacă aş mai fi rezistat o lună. Ei râdeau: „Ei, cum e, Zoia Kosmodemianskaia?” Băieţi tineri, veseli. (Tace.) Mi-e frică... Mergem la aceleaşi magazine, stăm în aceleaşi cafenele, călătorim cu acelaşi metrou. Suntem peste tot împreună, în viaţa obişnuită nu există o graniţă clară între „noi” şi „ei”. Cum să-i recunoşti? (Tace.) Înainte trăiam într-o altă lume, care nu mai există şi nici n-o să mai existe.

O lună întreagă în celulă... În tot timpul ăsta n-am văzut nici măcar o dată o oglindă. Aveam una mică, dar după percheziţie îmi dispăruse din geantă. Şi portofelul cu bani s-a pierdut, îmi era sete tot timpul. O sete insuportabilă! Ne dădeau apă numai în timpul mesei, iar în restul timpului: „Beţi din closet.” Râgâiau. Ei beau Fanta. Mi se părea că n-o să mă satur niciodată de apă, după ce am fost eliberată am umplut frigiderul cu apă minerală până la refuz. Duhneam toţi... nu aveam unde să ne spălăm... Cineva avea un flaconaş cu parfum, ni-l dădeam de la unul la altul şi-l miroseam. Şi undeva, afară, prietenii noştri scriu conspecte, stau în bibliotecă. Predau referate, îmi aminteam tot felul de fleacuri... O rochie nouă, pe care n-o îmbrăcasem niciodată, (Începe să râdă.) Am aflat ce bucurie îţi pot aduce lucruri mărunte precum zahărul sau o bucăţică de săpun, într-o celulă pentru cinci oameni – treizeci de metri pătraţi – noi stăteam şaptesprezece. Trebuia să învăţăm să trăim pe doi metri. Cel mai greu era noaptea, n-aveam aer. Nu prea dormeam. Stăteam de vorbă, în primele zile despre politică, apoi numai despre dragoste.

„...refuzi să crezi că fac asta de bunăvoie”

(conversaţii în celulă)

„...totul se petrece după acelaşi scenariu... Totul se învârteşte în cerc. Poporul e o turmă. O turmă de

antilope. Iar puterea e o leoaică. Leoaica îşi alege victima din turmă şi o omoară. Celelalte antilope îşi rumegă iarba trăgând cu ochiul la prădător, care îşi alege următoarea victimă, şi toate răsuflă uşurate când leoaica se repede asupra acesteia. «N-am fost eu! N-am fost eu! Pot să trăiesc mai departe.»„

„...îmi plăcea cum era înfăţişată revoluţia la muzeu... Romantic. Părea un basm. Nu m-a chemat nimeni, m-am dus singură în piaţă. Era interesant să vezi cum se face revoluţia. Am primit pentru asta bastoane în cap şi în rinichi. Pe străzi au ieşit tineri, a fost „revoluţia copiilor” – aşa a fost numită. Aşa i se spune acum. Iar părinţii noştri au rămas acasă. Au stat în bucătării şi au vorbit despre cum noi ne-am dus. Şi-au făcut sânge rău. Lor le era frică, dar noi nu avem amintiri sovietice. Noi am citit despre comunişti numai în cărţi, nouă nu ne era frică. În Minsk trăiesc două milioane de oameni, câţi dintre noi au ieşit? Vreo treizeci de mii... Iar cei care au stat şi s-au uitat la noi au fost mai mulţi: stăteau în balcoane, semnalizau cu farurile maşinilor, ne încurajau: «Haideţi, copii! Haideţi!» Mereu sunt mai mulţi cei care stau la televizor cu o cutie de bere în mână. Aşa că asta-i tot... Câtă vreme în stradă suntem numai noi, intelectualii romantici, asta nu-i revoluţie...”

„...credeţi că totul se bazează pe frică? Pe miliţie şi pe bastoane de cauciuc? Greşiţi. Călăul trebuie să se înţeleagă cu victima. Asta ne-a rămas din vremurile comuniste. Există un acord tacit. Un contract. Un mare blat. Oamenii înţeleg totul, dar tac. Pentru asta vor să primească un salariu bunicel, să-şi cumpere măcar un Audi la mâna a doua şi să-şi facă vacanţele în Turcia. Încearcă să vorbeşti cu ei despre democraţie, despre drepturile omului... Parcă le-ai vorbi în chineză! Cei care au trăit în epoca sovietică vor începe imediat să-şi amintească: «Copiii noştri credeau că bananele cresc la Moscova. Şi uite acum... O sută de sortimente de salam! De ce ne mai trebuie libertate?» Mulţi vor şi acum Uniunea Sovietică, dar cu salamuri din belşug.”

„...eu am nimerit aici din întâmplare... Eram cu prietenii în piaţă şi am vrut să ne distrăm pe sub pancarte şi baloane. Ca să fiu cinstită... Îmi plăcea un băiat de acolo. În orice caz, eu sunt un spectator fără importanţă. Mi-am scos din cap orice ţine de politică. Gata, mi-a ajuns lupta asta dintre bine şi rău...”

„...ne-au mânat într-o baracă. Noaptea stăteam în picioare cu faţa la perete. Dimineaţa: «Toată lumea în genunchi!» Ne aşezam în genunchi. Ordin: «Drepţi! Mâinile sus!» Ba ridicai mâinile deasupra capului, ba făceai o sută de genuflexiuni. Sau stăteai într-un picior... De ce făceau asta? Pentru ce? Dacă-i întrebi, n-o să-ţi răspundă. Pentru că li s-a permis... au simţit cum e să ai putere... Fetelor le era greaţă, cădeau leşinate. Prima dată când m-au chemat la interogatoriu i-am râs în faţă anchetatorului, până când el a spus: «Ascultă, fetiţo, acuşi te regulez în toate găurile şi te arunc într-o celulă cu cei de drept comun.» Nu l-am citit pe Soljeniţîn, şi cred că nici anchetatorul nu l-a citit. Dar ştiam tot.”

„...anchetatorul meu era om cu şcoală, a terminat universitatea la care sunt şi eu. A reieşit că ne plac aceleaşi cărţi: Akunin, Umberto Eco... «De unde m-am procopsit eu cu tine?» a zis. „«Eu mă ocupam de corupţi. Treabă uşoară! Cu ei totul e clar. Cu voi însă...» îşi face treaba fără tragere de inimă, ruşinat, dar şi-o face. Sunt mii ca el: funcţionari, procurori, judecători. Unii bat, alţii mint în ziare, alţii arestează, rostesc sentinţe. E nevoie de foarte puţin ca să faci maşinăria stalinistă să meargă.”

„...în familia noastră se păstrează un caiet gros vechi. Bunicul a scris pentru copii şi nepoţi povestea vieţii lui. Relatează cum a supravieţuit epocii staliniste. L-au condamnat la închisoare şi l-au torturat: îi puneau o mască de oxigen pe faţă şi blocau oxigenul, îl dezbrăcau şi îi băgau un drug de fier sau un ţăruş de lemn în anus... Eram în clasa a zecea când mama mi-a dat caietul ăsta: «Eşti deja mare. Trebuie să ştii toate astea.» Şi eu nu înţelegeam: de ce?”

„...dacă revin lagărele, gardieni se vor găsi. Ba chiar va fi inflaţie! Pe unul mi-l amintesc bine... Dacă te uitai în ochii lui, părea un băiat normal, dar făcea spume la gură. Se mişcau ca în vis, ca în transă. Loveau în stânga şi-n dreapta. Un bărbat a căzut, l-au acoperit cu un scut şi au început să danseze pe el. Nişte zdrahoni de aproape doi metri... Optzeci-o sută de kilograme, sunt hrăniţi ca să aibă greutatea ideală pentru luptă. Trupele speciale ruse şi bieloruse – sunt nişte băieţi aparte... ca opricinicii lui Ivan cel Groaznic... Refuzi să crezi că fac asta de bunăvoie, refuzi din toate puterile să crezi. Trebuie să mănânce şi ei o pâine. Soldatul din trupele speciale... N-are decât şcoala şi armata, dar câştigă mai mult decât un profesor universitar. Mai târziu... aşa se va întâmpla... ca întotdeauna... Mai târziu vor spune că ei n-au ştiut nimic, că n-au făcut decât să execute nişte ordine, că n-au nici o vină. Şi astăzi îşi găsesc o mie de justificări: «Şi mie cine-mi hrăneşte familia?», «Am depus un jurământ», «N-aş fi avut cum să ies din rând nici dacă aş fi vrut». Orice om poate fi corupt astfel. Mulţi, în orice caz...”

„...eu am doar douăzeci de ani. Cum să trăiesc mai departe? Am senzaţia că o să ies în oraş şi o să-mi fie frică să ridic privirea din pământ...”

„...la voi, acolo, e revoluţie, dar la noi e putere sovietică”

Ne-au dat drumul noaptea. Jurnalişti, prieteni – toţi aşteptau în faţa închisorii, dar ei ne-au urcat în dubă şi ne-au aruncat la marginea oraşului. Pe mine m-au lăsat undeva în Şabanî. Lângă nişte grămezi de pietre, aproape de nişte construcţii noi. Era cu adevărat înfricoşător. Am şovăit o clipă, apoi am pornit spre luminile care se vedeau în zare. Bani nu aveam, mobilul se descărcase de mult. În portofel aveam doar o factură, toţi primiserăm astfel de facturi, ca să ne plătim şederea în închisoare. Suma era cât bursa mea pe-o lună... Nici nu ştiu... Eu şi mama abia ne descurcăm cu banii. Tata a murit când eram în clasa a şasea, aveam doisprezece ani. Tatăl meu vitreg îşi cheltuie tot salariul pe băutură şi pe chefuri. E alcoolic, îl urăsc, ne-a stricat viaţa mie şi mamei. Mă străduiesc mereu să câştig un ban: pun reclame în cutii de scrisori, vara vând fructe sau îngheţată. Mergeam gândindu-mă la toate astea... Nişte câini au trecut în fugă... oameni nu se vedeau nicăieri... M-am bucurat imens când lângă mine a oprit un taxi. I-am dat adresa căminului la care locuiam, dar i-am spus: „N-am bani.” Nu ştiu cum, taximetristul a ghicit imediat: „Aaaa, eşti decembristă.” (Fusesem arestată în decembrie.) „Urcă. Am mai luat unul ca tine şi l-am dus acasă. Dar de ce vă dau drumul noaptea?” Conducea şi mă povăţuia: „Toate astea sunt prostii! Prostii! În ‘91 studiam la Moscova şi mergeam şi eu la demonstraţii. Noi am fost mai mulţi decât voi. Am învins. Visam să ne deschidem toţi firme şi să ajungem bogaţi. Şi ce-a ieşit? Pe vremea comuniştilor lucram ca inginer, acum învârt de volan. Am gonit nişte ticăloşi, au venit alţii. Negri, cenuşii, portocalii – toţi sunt la fel. La noi puterea corupe pe oricine. Eu sunt realist. Am încredere doar în mine şi în familia mea. În timp ce următorii idioţi organizează următoarea revoluţie, eu pun bani deoparte. Luna asta trebuie să câştig bani să-i iau fiică-mii o canadiană, iar luna următoare, cizme pentru nevastă-mea. Tu eşti o fată frumoasă. Mai bine găseşte-ţi un băiat cumsecade şi mărită-te.” Am intrat în oraş. Muzică. Râsete. Perechi care se sărutau. Oraşul trăia ca şi cum noi n-am fi existat.

Îmi doream foarte mult să vorbesc cu prietenul meu. Nu mai aveam răbdare. Eram împreună de trei ani. Ne făceam planuri. (Tace.) Îmi promisese că vine la miting, dar n-a venit. Aşteptam explicaţii. Şi iată-l că vine, cu aerul că totu-i normal. Fetele ne-au lăsat singuri în cameră. Ce explicaţii?! E caraghios! Eu, pare-se, sunt „pur şi simplu o proastă”, „un specimen”, „o revoluţionară naivă”. El m-a prevenit, am uitat? Îmi spusese că nu e raţional să te agiţi în legătură cu fenomene pe care nu le poţi influenţa. Există atitudinea asta – să trăieşti pentru alţii, dar el n-o adoptă, el nu vrea să moară pe baricade. Nu asta e chemarea lui. El are un ţel principal: cariera. Vrea mulţi bani. O casă cu piscină. Trebuie să te bucuri de viaţă. Astăzi sunt atâtea posibilităţi... Îţi fug ochii... Poţi să călătoreşti în toată lumea, croazierele sunt grozave, dar costă mult, poţi să-ţi cumperi orice castel, dar costă mult, poţi să comanzi la restaurant supă de broască ţestoasă... Numai să poţi plăti. Bani! Bani! După cum ne învăţa profesorul de fizică: „Dragi studenţi! Ţineţi minte că banii rezolvă orice, chiar şi calculul diferenţial.” Adevărul cenuşiu al vieţii. (Tace.) Şi idealurile? Rezultă că nu există aşa ceva, nu? Îmi puteţi spune dumneavoastră ceva? Doar scrieţi cărţi... (Tace.) M-au dat afară din facultate într-o adunare generală. Toţi au fost „pentru”, în afară de bătrânul meu profesor preferat. L-au luat în aceeaşi zi din facultate cu Salvarea. Prietenele mă împăcau în cămin, când nu le vedea nimeni: „Nu fi supărată pe noi, decanul ne-a ameninţat că ne dă afară dacă...” Eroine!

Mi-am luat bilet să plec acasă. În oraş, mi-e dor de satul meu. E drept, nu ştiu de ce sat mi-e dor, probabil de satul copilăriei mele. De satul acela, unde tata mă lua cu el când scotea din stupi ramele grele de miere. La început îi afuma, ca să plece albinele şi să nu ne înţepe. Când eram mică, eram caraghioasă... Credeam că albinele sunt păsări... (Tace.) Îmi place la ţară acum? Oamenii trăiesc la fel ca înainte, de la un an la altul. Scot cartofi din grădină cu lopata, se târăsc în genunchi. Fierb basamac. Seara nu mai întâlneşti nici un bărbat treaz, beau în fiecare zi. Votează cu Lukaşenko şi plâng după Uniunea Sovietică. Neînvinsa armată sovietică. Lângă mine în autobuz s-a aşezat un vecin de-al nostru. Beat. Vorbea despre politică: „I-aş sparge mutra fiecărui nenorocit de democrat. V-au lăsat să scăpaţi ieftin. Pe cuvânt de onoare! Ăştia trebuie împuşcaţi. Mie nu mi-ar tremura mâna. America o să plătească pentru tot... Hillary Clinton... Dar noi suntem un popor rezistent. Am supravieţuit perestroikăi, o să supravieţuim şi revoluţiei. Eu am auzit de la un om deştept că revoluţia a fost inventată de jidani.” Tot autobuzul îl aproba: „Numai să nu fie mai rău. Oricând deschizi televizorul, peste tot se trage şi se bombardează.”

Iată-mă acasă. Am deschis uşa. Mama stătea în bucătărie şi curăţa nişte bulbi de dalie, îngheţaseră şi mucegăiseră în pivniţă, pentru că sunt flori pretenţioase. Nu le place gerul. Am început s-o ajut. Ca în copilărie. „Ce se întâmplă la voi, în capitală?” a fost prima întrebare a mamei. „Am văzut la televizor o mare de oameni, toţi strigau împotriva conducerii. Doamne Dumnezeule! Ce spaimă! Noi aici ne-am temut cu toţii că o să înceapă războiul: unii au copii în trupele speciale, ai altora sunt studenţi – au ieşit în piaţă şi au strigat. În ziare scrie că sunt «terorişti» şi «bandiţi». Oamenii de la noi cred în ziare. La voi, acolo, e revoluţie, dar la noi e putere sovietică.” În casă mirosea a valeriană.

Am aflat noutăţile din sat... După Iurka Şved, fermier, a venit noaptea o maşină cu doi indivizi în civil, ca în ‘37 după bunicul. Au răscolit toată casa. I-au luat computerul. Asistenta medicală Ania N. a fost concediată – s-a dus la Minsk, la miting, şi s-a înscris într-un partid de opoziţie. Are un copil mic. Bărbatul ei se îmbăta şi o bătea: opozante! Iar mamele unor băieţi care lucrau în miliţia din Minsk se laudă că fiii lor au primit prime mari. Le-au adus cadouri. (Tace.) Au împărţit poporul în două... M-am dus la club; toată seara, nimeni nu m-a invitat la dans. Pentru că... eu sunt teroristă... Le era frică de mine...

„...se poate transforma în roşu”

Ne-am întâlnit întâmplător un an mai târziu, în trenul Moscova-Minsk. Toţi dormeau deja de mult, dar noi stăteam de vorbă.

— Studiez la Moscova. Merg la mitingurile moscovite cu colegii. E genial! Îmi plac chipurile oamenilor pe care-i văd acolo, îmi aduc aminte că erau chipuri ca astea şi la noi, când am ieşit în piaţa din Minsk. Nu-mi mai recunoşteam oraşul, nu mai recunoşteam oamenii. Erau alţii. Mi-e dor de casă, mi-e foarte dor de casă.

Când mă urc în tren să plec în Bielorusia, nu pot niciodată să adorm. Stau pe jumătate adormită... pe jumătate trează... Ba mă văd la închisoare, ba la cămin, ba... Îmi tot amintesc... Voci de bărbaţi şi femei...

„...ne puneau să ne întindem şi ne ridicau picioarele în dreptul capului...”

„...ne puneau o foaie de hârtie în dreptul rinichilor, ca să nu rămână urme, şi ne băteau cu sticle de plastic pline cu apă...”

„...îmi trăgea pe cap o pungă de plastic sau o mască de gaze. Iar apoi... puteţi să vă imaginaţi, după câteva minute îmi pierdeam cunoştinţa... Şi acasă are nevastă şi copii. E un soţ bun. Un tată bun...”

„...te bat, te bat, te bat, te bat... cu cizmele, cu bocancii, cu adidaşii...”

„...îţi imaginezi că-i învaţă numai să sară cu paraşuta sau să coboare din elicopter alunecând pe un cablu? Învaţă după aceleaşi manuale care erau şi pe vremea lui Stalin...”

„...la şcoală ni se spunea: «Citiţi-i pe Bunin, pe Tolstoi, cărţile astea îi salvează pe oameni.» Pe cine să întrebi: de ce asta nu se transmite, dar ţăruşul în anus şi punga de plastic pe cap se transmit?”

„...li se măresc salariile de trei-patru ori... mă tem că o să tragă...”

„...în armată mi-am dat seama că-mi plac armele. Băiat de profesori, crescut printre cărţi. Vreau să am pistol. E un obiect frumos! În câteva sute de ani, a fost adaptat perfect pentru mână. E plăcut să-l ţii. Mi-ar plăcea să-l demontez, să-l curăţ. Să-l ung. Îmi place mirosul ăla.”

„...ce crezi, o să fie revoluţie?”

„...portocaliu... asta-i culoarea pisatului de câine pe zăpadă. Dar se poate transforma în roşu...” ...înaintăm...”