Despre viaţa-căţea şi o sută de grame de pulbere într-o vază albă

Tamara Suhovei – chelneriţă, 29 de ani

— Viaţa e o căţea! Ascultă ce-ţi spun... Nu-ţi face daruri. N-am văzut nimic bun, nimic frumos în viaţă. Nu-mi aduc aminte... Să mă omori şi nu-mi aduc aminte! M-am otrăvit, m-am spânzurat. Am avut trei tentative de sinucidere... Acum mi-am tăiat venele... (Îmi arată mâna bandajată.) Uite-aici... În locul ăsta... M-au salvat şi am dormit o săptămână. Nu fac decât să dorm. Aşa e organismul meu... A venit un psihiatru...

O femeie. Ca şi tine acum, mă ruga: vorbeşte, vorbeşte... Ce să povestesc? Moartea nu mă sperie... Degeaba ai venit şi stai aici. Degeaba! (Se întoarce spre perete şi tace. Vreau să plec, dar mă opreşte.) Bine, ascultă... E totul adevărat...

...Eram încă mică... Într-o zi am venit de la şcoală, m-am culcat, iar dimineaţa nu m-am putut ridica din pat. M-au dus la doctor – n-a putut pune un diagnostic. Atunci au căutat o babă, o vrăjitoare. Ni s-a dat o adresă... Baba a dat în cărţi şi i-a spus mamei: „Duceţi-vă acasă şi desfaceţi perna pe care doarme fata. Acolo o să găsiţi o bucată de cravată şi nişte oase de găină. Cravata s-o atârnaţi pe o cruce de lângă drum, iar oasele să le daţi unui câine negru. Fata se va scula şi va umbla. I s-au făcut farmece.” N-am văzut nimic bun sau frumos în viaţă... Venele... nu mai contează, pur şi simplu am obosit să lupt. Din copilărie am trăit aşa: în frigider nu era decât vodcă. La noi în sat, de la doisprezece ani toţi beau. Vodca bună e scumpă, aşa că se bea şi basamac, şi apă de colonie, şi detergent de geamuri, şi acetonă. Se face vodcă din cremă de ghete, din lipici. Bărbaţii mor tineri, se otrăvesc cu vodcă, fireşte. Îmi aduc aminte că un vecin, când se îmbăta, trăgea cu alice; în meri. Îi ţinea pe toţi cei din casă în bătaia puştii... Şi bunicul meu a băut până la adânci bătrâneţi. La şaptezeci de ani putea să bea două sticle într-o seară. Se lăuda. Se întorsese din război plin de medalii. Era un erou! Multă vreme a umblat îmbrăcat în manta, bea, se plimba, petrecea. Şi bunica lucra. Dar bunicul era erou... Bunicul o bătea groaznic pe bunica, iar eu mă târâm în genunchi în faţa lui ca să n-o atingă. Ne fugărea cu un topor... Înnoptam pe la vecini, în hambar. A omorât un câine cu lovituri de topor. După el, i-am urât pe toţi bărbaţii. Mă gândeam să trăiesc singură.

Am venit la oraş... Totul mă speria: maşinile, oamenii... Dar toată lumea pleacă la oraş, am plecat şi eu. Sora mea mai mare locuia acolo, ea m-a luat: „O să intri la liceu şi o să te faci chelneriţă. Eşti frumoasă, Tomka. O să-ţi găseşti un bărbat militar. Un aviator.” Aha, aviator... Primul meu soţ era şchiop, mărunţel. Prietenele încercau să mă convingă să n-o fac: „De ce tocmai el? Îţi fac curte atâţia băieţi frumoşi!” Dar mie mi-au plăcut întotdeauna filmele despre război, în care femeile îşi aşteaptă soţii de pe front să se întoarcă oricum o fi, fără mâini, fără picioare, dar în viaţă. Bunica îmi povestea cum în satul nostru unul a fost adus fără ambele picioare, şi nevastă-sa îl purta în braţe prin curte. Iar el bea şi se purta urât. Cădea în şanţ, ea îl ridica, îl spăla într-o cădită şi îl culca în patul curat. Mă gândeam că asta e dragostea... Eu nu înţeleg ce e dragostea... Mi-era milă de el, îl mângâiam. Am făcut trei copii şi el a început să bea, ne ameninţa cu cuţitul. Nu mă lăsa să dorm în pat... mă îmbrâncea jos... Căpătasem un reflex, precum câinele lui Pavlov: dacă soţul meu intra în casă, eu cu copiii ieşeam, îmi dau lacrimile când îmi amintesc... Sau îmi vine să dau totul naibii! În viaţa mea n-a fost nimic frumos, numai la cinema. La televizor. Uite-aşa... să stai şi să visezi împreună cu cineva... să te bucuri...

Eram deja însărcinată cu al doilea copil... De la ţară a venit o telegramă: „Vino la înmormântare. Mama.” înainte de asta, o ţigancă mi-a spus în gară: „Te aşteaptă un drum lung. O să-ţi înmormântezi tatăl şi o să plângi mult.” N-am crezut-o. Tata era sănătos, liniştit. Mama bea, începea să-şi toarne de dimineaţă, iar el mulgea vaca, fierbea cartofii, făcea totul singur. O iubea foarte mult, îl vrăjise – se pricepea la asta, îi dăduse vreo fiertură. Am ajuns acasă... Stau lângă sicriu, plâng. O fată din vecini îmi şopteşte la ureche: „Ea l-a omorât, cu un ceaun, dar mi-a spus să tac din gură. Mi-a promis că-mi cumpără bomboane de ciocolată...” Mi s-a făcut rău, îmi era greaţă de frică... de groază... Şi când n-a mai rămas nimeni în casă, după ce a plecat toată lumea, l-am dezvelit pe tata şi am căutat vânătăi pe trupul lui. Nu avea vânătăi, doar o julitură mare la cap. I-am arătat-o mamei şi mi-a răspuns că el tăia lemne şi o bucată de lemn a sărit şi l-a lovit. Am stat şi-am plâns toată noaptea... Stăteam şi simţeam că tata vrea să-mi spună ceva... Dar mama nu pleca, a stat toată noaptea trează, numai să nu mă lase singură. Dimineaţa, am văzut că tatei îi curgea o lacrimă de sânge de sub gene. Una... Încă una... Îi curgeau lacrimile de parcă ar fi fost viu... Cumplit! Era iarnă. Ca să facă groapa, au spart pământul cu un levier, apoi l-au încălzit făcând în groapă un foc din vreascuri de mesteacăn şi cauciucuri de automobil. Ţăranii au cerut o ladă de vodcă. Imediat ce tata a fost coborât în groapă, mama s-a îmbătat. Era veselă. Iar eu plângeam... Şi acum îmi dau lacrimile când mă gândesc... Propria mea mamă... ea mi-a dat naştere... Trebuia să-mi fie omul cel mai apropiat ... După ce am plecat, a vândut casa, a dat foc hambarului, ca să primească o despăgubire, şi a venit la mine, la oraş. Aici şi-a găsit pe altul... L-a găsit repede... Şi el şi-a gonit fiul şi nora şi a pus apartamentul pe numele ei. Îi fermeca pe bărbaţi, ştia nişte vrăji... (Îşi leagănă mâna bolnavă ca pe un copil.) Şi al meu alerga după mine cu ciocanul, de două ori mi-a spart capul. Lua o sticlă de vodcă, băga câte un castravecior în fiecare buzunar şi pleca. Unde se ducea? Copiii erau flămânzi... Ne hrăneam doar cu cartofi, iar la sărbători mâncăm cartofi cu lapte sau cu şprot. Să fi încercat să zic ceva când se întorcea: îmi arunca paharul în faţă, dădea cu scaunul de perete... Noaptea se arunca asupra mea ca o fiară... Nimic bun n-a existat în viaţa mea, niciodată... Mă duceam la muncă bătută, plânsă, şi trebuia să zâmbesc, să mă înclin. Directorul restaurantului mă chema în biroul lui: „N-am nevoie de lacrimile tale. Şi eu am nevasta paralizată de doi ani.” Şi-mi strecura mâna sub fustă...

Mama n-a trăit cu tatăl meu vitreg nici doi ani... M-a sunat într-o zi: „Vino... Ajută-mă la înmormântare, îl ducem la crematoriu.” Era să leşin de spaimă. Mi-am revenit – trebuia să merg. Dar în cap aveam un singur gând: dacă l-a omorât ea? L-a omorât ca să rămână singură în apartament, să bea, să se distreze. Acum se grăbea să-l ducă la crematoriu. Să-l ardă. Până nu se adunau copiii lui... Fiul cel mare era maior, venea din Germania... Aşa, nu mai rămânea decât o grămăjoară de cenuşă... O sută de grame de pulbere într-o vază albă... De la toate frământările astea mi s-a întrerupt ciclul, doi ani n-am mai avut. Când a reînceput, mă rugam de medici: „Scoateţi-mi tot ce-i femeiesc, operaţi-mă, nu vreau să fiu femeie! Nici ibovnică nu vreau să fiu! Nici soţie, nici mamă!” Propria mea mamă... ea mi-a dat naştere... Voiam s-o iubesc... Când eram mică o rugam: „Mămico, sărută-mă.” Dar ea era mereu beată... Tata pleca la muncă şi casa se umplea de bărbaţi beţi. Unul m-a târât în pat... Aveam unsprezece ani... I-am spus mamei, dar ea n-a făcut decât să ţipe la mine. Bea... Bea... A băut şi s-a veselit toată viaţa. Şi acum trebuia să moară! Nu voia. Pentru nimic în lume nu voia să moară. Avea cincizeci şi nouă de ani: i-au scos un sân, după o lună şi jumătate şi pe al doilea. Dar avea un amant tânăr, îşi luase un amant cu cincisprezece ani mai tânăr. „Duceţi-mă la o vrăjitoare”, ţipa. „Salvaţi-mă!” îi era tot mai rău... Tânărul avea grijă de ea, o schimba, o spăla. Ea n-avea de gând să moară... „Dar dacă mor”, spunea, „Îi las lui tot. Şi apartamentul, şi televizorul”. Voia să ne amărască pe mine şi pe sora mea... Era rea... Şi iubea viaţa. Era însetată de viaţă. Am dus-o la o babă, am scos-o pe braţe din maşină. Baba s-a rugat, a dat în cărţi: „Aşa?” Şi s-a ridicat de la masă. „Luaţi-o de aici! N-o s-o lecuiesc.” Mama a ţipat la noi: „Plecaţi. Vreau să rămân singură...” Şi baba: „Staţi!” Nu ne-a lăsat să plecăm... S-a uitat la cărţi: „N-o s-o lecuiesc. Nu doar un om a băgat în mormânt. Şi, cum s-a îmbolnăvit, s-a dus la biserică şi a aprins două lumânări...” Mama: „Erau pentru sănătatea copiilor mei...” Baba: „Le-ai pus pentru moarte. Ai cerut moartea copiilor tăi. Te-ai gândit că, dacă îi sacrifici pe ei lui Dumnezeu, pe tine te cruţă.” După cuvintele astea n-am mai rămas niciodată singură cu mama. Tremuram. Ştiam că sunt slabă, că m-ar dovedi... O luam cu mine pe fiica mea mai mare, care mai cerea de mâncare; atunci, mama turba de furie: ea murea, şi cineva mânca, avea să trăiască. Sfâşia cu unghiile aşternutul nou, faţa de masă, ca să nu rămână nimănui când ea nu va mai fi. Spărgea farfurii, rupea, zdrobea tot ce putea. La toaletă n-o puteai duce, făcea special pe jos, în pat, ca să strâng eu... Se răzbuna pentru că noi rămâneam. Pentru că mergeam, stăteam de vorbă. Ura pe toată lumea. Dacă se aşeza o pasăre pe pervaz, încerca s-o omoare. Era primăvară ... Apartamentul ei era la parter... Peste tot mirosea a liliac... Ea tot inspira, inspira, nu se mai sătura. „Adu-mi o crenguţă de afară”, m-a rugat. I-am adus... Aluat-o în mână şi s-a uscat pe loc, i s-au încreţit frunzele. Atunci mi-a spus: „Lasă-mă să te ţin de mână...” Dar baba aceea mă prevenise că un om care a făcut rău moare încet, în chinuri. Trebuie ori să spargi tavanul, ori să scoţi din ţâţâni toate ferestrele din casă, altfel sufletul nu pleacă, nu se desprinde de trup. Şi nu trebuie în nici un caz să-i dai mâna, fiindcă boala trece la tine. „De ce să mă ţii de mână?” N-a răspuns, s-a făcut mică. Deja se apropia sfârşitul... Şi totuşi ea nu vorbea cu noi, nu ne spunea unde îşi ţinea hainele în care voia să fie înmormântată. Unde erau banii pe care-i adunase pentru înmormântare, îmi era teamă că o să ne sufoce noaptea cu pernele, pe mine şi pe fiica mea. Era în stare... Am închis ochii, dar apoi i-am deschis din nou: cum o s-o părăsească sufletul? Cum e... acest suflet? O să fie lumină sau nor? Oamenii spun şi scriu de toate, dar nimeni n-a văzut vreodată sufletul ăsta. Dimineaţa am dat fuga la magazin, am rugat o vecină să stea cu ea. Vecina a luat-o de mână, şi atunci mama a murit, în ultima clipă a strigat ceva de neînţeles. A strigat pe cineva... A strigat pe cineva pe nume... Pe cine? Vecina nu-şi amintea. Un nume necunoscut. Am spălat-o, am îmbrăcat-o, fără nici un sentiment, ca pe un obiect. Parcă ar fi fost o cratiţă. Nici un fel de sentimente, sentimentele se ascunseseră. Vă spun adevărul... Au venit prietenele ei, au furat telefonul... Au venit toate rudele, şi sora noastră mijlocie de la ţară. Mama zăcea... ea i-a deschis ochii. „De ce o atingi pe mama moartă?” „Mai ţii minte cum îşi bătea joc de noi când eram mici? Îi plăcea când plângeam. O urăsc.”

S-au adunat rudele şi au început să se înjure... Încă din noaptea aceea, cu ea în sicriu, au început să-şi împartă lucrurile, împachetau unul televizorul, altul maşina de cusut... Au luat cerceii de aur din urechile moartei... Au căutat bani – n-au găsit. Eu stăteam şi plângeam, începuse chiar să-mi fie milă de ea. A doua zi am dus-o la crematoriu... Am hotărât să ducem urna la ţară şi s-o îngropăm lângă tata, deşi ea nu voise asta. Poruncise să nu fie înmormântată lângă tata. Îi era frică. O exista sau nu lumea cealaltă? Un loc unde ea şi tata să se întâlnească... (Se opreşte.) Acum nu prea mai am lacrimi... Mă mir şi eu cât de lipsit de importanţă a devenit totul. Şi moartea, şi viaţa. Şi oamenii răi, şi cei buni. Îmi vine să scuip... Când nu te îndrăgeşte soarta, nu ai scăpare. Nu poţi să fugi de ce ţi-e scris. Da... Sora mea mai mare, la care locuiam, s-a măritat a doua oară şi a plecat în Kazahstan. O iubeam... Am simţit ceva... Inima îmi şoptea, şi i-am zis: „Nu te mărita cu el”, fiindcă cel de-al doilea soţ al ei nu-mi plăcea. „E bun. Mi-e milă de el.” La optsprezece ani era în lagăr, fiindcă împreună cu nişte amici omorâse pe cineva la beţie. I-au dat cinci ani, s-a întors după trei. A început să vină la noi acasă, să aducă daruri. Mama lui s-a întâlnit cu sora mea şi s-a străduit s-o convingă. A rugat-o. A convins-o astfel: „Bărbaţii au mereu nevoie de o dădacă. O soţie bună e un pic mamă pentru soţul ei. În singurătate, bărbatul devine lup... mănâncă şi de pe jos...” Sora mea a crezut-o! E milostivă, ca mine... „Cu mine o să se facă om.” Am stat cu ei toată noaptea lângă sicriul mamei. Iar el se purta cu sora mea atât de tandru, că o şi invidiam. După zece zile am primit o telegramă: „Tanti Toma, veniţi. A murit mama. Ania.” Telegrama era trimisă de fiica ei de unsprezece ani. Nici nu dusesem bine un sicriu la groapă, că deja aştepta altul... (Plânge.) El s-a îmbătat şi a făcut o criză de gelozie. A călcat-o în picioare, a înjunghiat-o cu furculiţa. După ce ea a murit, a violat-o. Era beat sau drogat, nu ştiu. A doua zi, la slujbă, a spus că i-a murit soţia şi i s-au dat bani de înmormântare. I-a dat fetiţei, iar el s-a dus la miliţie şi a mărturisit. Acum fiica ei stă la mine. Nu vrea să înveţe, are probleme cu capul, nu ţine minte nimic. E sperioasă... Îi e frică să iasă din casă... Iar lui... i-au dat zece ani, o să se întoarcă la ea. Tăticul!!

Am divorţat de primul soţ şi am crezut că în casa mea n-o să mai calce niciodată picior de bărbat. Că n-o să permit asta! M-am săturat să plâng şi să umblu plină de vânătăi. Miliţia? Vin prima dată când suni, apoi data viitoare îţi spun: „E o problemă de familie.” Cu un etaj mai sus... la noi în bloc... un bărbat şi-a omorât soţia şi atunci au venit cu maşinile lor cu girofaruri, au făcut un proces-verbal şi l-au luat în cătuşe. O chinuise zece ani... (Se bate cu pumnul în piept.) Nu-mi plac bărbaţii. Mi-e frică de ei. Cum de m-am măritat a doua oară, nici eu nu înţeleg. El s-a întors din Afganistan, traumatizat, rănit de două ori. Era paraşutist. Nici acum nu-şi scoate niciodată maioul. Locuia împreună cu mama lui în casa de vizavi. Aveam curtea comună. Ieşea şi stătea cu acordeonul sau dădea drumul la casetofon. Cântece „afgane”, de jale... Deseori m-am gândit la război... Tot timpul mi-a fost frică de ciuperca aia blestemată... atomică... Îmi plăcea când tinerii – mire şi mireasă – se duceau după slujba de nuntă cu flori la Flacăra Veşnică. Adoram asta! Era atât de solemn! Odată, m-am aşezat lângă el pe bancă: „Ce e războiul?” „Războiul e atunci când vrei să trăieşti.” Mi s-a făcut milă de el. Tată nu a avut niciodată, iar mama era invalidă din copilărie. Dacă ar fi avut tată, nu ar fi fost trimis în Afganistan. Tatăl lui ar fi făcut ceva, ar fi dat bani, ca alţii. Dar el şi mama lui... Am intrat în apartament: un pat şi nişte scaune, o medalie afgană atârnată pe perete. Mi-a fost milă de el, dar la mine nu m-am gândit. Am început să trăim împreună. A venit la mine cu un prosop şi o lingură. Şi-a adus şi medalia. Şi acordeonul.

Mi-am imaginat... am inventat că e un erou... un apărător... Eu însămi i-am pus coroana pe cap şi le-am insuflat copiilor ideea că e rege. Trăim cu un erou! Şi-a făcut datoria de soldat, a suferit mult. Eu o să-l alin... o să-l salvez... Maica Tereza! Nu sunt un om profund credincios, mă rog numai: „Doamne, iartă-ne.” Dragostea e un fel de boală... Începe să-ţi fie milă... Dacă iubeşti, ţi-e milă... În primul rând... În vis, el „alerga”: picioarele nu i se mişcau, dar muşchii i se contractau, ca unui om care aleargă. Uneori alerga aşa toată noaptea. Ţipa: „Duşarii! Duşarii!” (adică „duhuri”, mujahedini afgani), îşi striga comandantul, prietenii: „Înconjoară-i din flanc!”, „Acţionaţi grenadele!”, „Aruncaţi o perdea de fum...” Odată era să mă omoare când am vrut să-l trezesc: „Kolea! Kolea! Trezeşte-te!” E adevărat... chiar l-am îndrăgit... Am învăţat multe cuvinte afgane: zindan, boceata, dubal... barbuhaika... „Hudo! Hafez!” – „Adio, Afganistan!” Un an am trăit bine, ce-i drept! Când avea bani, aducea carne la conservă – felul de mâncare preferat. Când se duceau în munţi, luau cu ei carne la conservă şi vodcă. Ne-a învăţat cum să dăm primul ajutor, ce plante sunt comestibile şi cum se vânează animalele. Broasca ţestoasă, spunea el, e dulce. „Dar în oameni ai tras?” „Acolo n-ai de ales: ori împuşti, ori eşti împuşcat.” îi iertam orice pentru suferinţa lui... Singură mi-am pus în spinare cocoaşa asta...

Iar acum... Îl aduc prietenii noaptea şi-l depun pe prag. Fără ceas şi cămaşă... zace gol până la brâu... Mă sună vecinii: „Ia-l, Tamara! O să-şi dea sufletul de frig.” Îl târăsc în casă. Plânge, urlă, se târăşte pe podea. Nu se ţine de nici o slujbă: a fost bodyguard, paznic... Sau e beat, sau e mahmur. A dat totul pe băutură... Nu ştii niciodată: o să fie ceva de mâncare în casă, ori nu? Când nu face scandal, stă în faţa televizorului. Vecinii noştri au un chiriaş armean... La un moment dat, a spus ceva ce nu i-a plăcut soţului meu. S-a trezit zvârcolindu-se pe pământ plin de sânge, cu dinţii scoşi şi nasul spart. Soţului meu nu-i plac orientalii. Mi-e frică să merg cu el la piaţă, acolo vând numai uzbeci şi azeri. Nu-i trebuie mult... Are şi o zicală: „Pentru orice cur cu filet, există un şurub.” Când îl văd, vânzătorii scad preţurile, nu insistă. „Aaaa... unul din Afganistan... un posedat... un diavol!!” îi bate şi pe copii. Cel mic îl iubea, se ducea după el, dar el a vrut să-l sufoce cu perna. Aşa că acum copilul, când aude uşa deschizându-se, fuge repejor în patul lui şi se face că doarme, închide ochii, să nu-l bată, sau ascunde toate pernele sub pat. Mie îmi vine să plâng... Sau... (Îmi arată mâna bandajată.) De Ziua Paraşutistului... se adună prietenii lui... toţi, ca şi el, în maiouri... Se îmbată ca porcii! Îmi umplu baia de vomă. Au ceva defect la cap... O megalomanie: noi am fost în război! Ce tare! Primul toast: „Lumea-i de rahat, oamenii-s curve, soarele-i un găoz de felinar.” Şi aşa până dimineaţă: „pentru cei morţi”, „pentru sănătate”, „pentru decoraţii”, „ca să crape toţi”. Nu pot avea o viaţă normală... Nu pot să vă spun de ce – din cauza vodcii sau din cauza războiului? Sunt răi ca nişte lupi! Şi îi urăsc pe toţi caucazienii şi pe toţi evreii. Pe evrei îi urăsc pentru că l-au omorât pe Hristos şi au compromis cauza lui Lenin. Aici, acasă, în Rusia, soţul meu şi prietenii lui nu se simt bine: se trezesc, se spală, mănâncă. Plictiseală! Numai o vorbă să le spui şi s-ar aduna într-o clipă în Cecenia. Ca să fie eroi! Cu câtă ură au rămas, ură faţă de toţi: faţă de politicieni şi generali, faţă de toţi cei care n-au fost acolo. Mai ales faţă de cei care n-au fost acolo... Mulţi dintre ei, ca şi soţul meu, n-au nici o specializare. Toţi ştiu doar să umble cu pistolul. Se spune că beau de necaz... Of, of! Au băut ei şi acolo, nu ascund asta: „Fără o sută de grame soldatul rus nu apucă victoria”, „Lasă-l pe omul nostru în deşert: apă n-o să găsească, dar două ore mai târziu va fi beat”. Foloseau alcool metilic, lichid de frână... Erau măcinaţi de băutură, de droguri... Când s-au întors acasă, unul s-a spânzurat, altul a fost împuşcat într-o încăierare, altul a fost bătut atât de tare, încât a rămas invalid... Unuia i s-a tulburat mintea, a fost închis într-un spital de nebuni... Asta-i numai ce ştiu eu. Naiba ştie câte altele s-au întâmplat... Capitaliştii... ăştia, noii ruşi... Îi angajează, îi plătesc ca să-i ajute să-şi recupereze datoriile unii de la alţii. Că doar ei trag cu uşurinţă, n-au milă de nimeni. Un papă-lapte de douăzeci de ani are bani gârlă; ei au medalii, malarie, hepatită... O să le fie milă de el? De ei nu i-a fost milă nimănui... Chiar vor să tragă... Nu înregistra asta... mi-e teamă... Ei nu stau la multe discuţii – imediat te pun la zid! Vor să se ducă în Cecenia pentru că acolo ar fi liberi, pentru că acolo ruşii sunt oprimaţi... şi pentru că visează să le aducă haine de blană nevestelor. Şi inele de aur. Şi al meu a cerut să plece, numai că nu vor să ia beţivi. Sunt destui bărbaţi sănătoşi. În fiecare zi aud acelaşi lucru... „Dă-mi bani.” „Nu-ţi dau.” „Vino-ncoa’, căţea!” Şi mă loveşte. Apoi stă şi plânge. Se agaţă de gâtul meu: „Să nu mă părăseşti!” Multă vreme mi-a fost milă de el... (Plânge.)

Mila asta afurisită... Acum n-o mai las să m-apuce... Să nu cedezi în faţa milei! N-are decât să-şi înfulece voma cu lingura şi să se înece cu ea! Iartă-mă, Doamne, dacă exişti cu adevărat. Iartă-mă!

Mă întorc seara de la serviciu... Îi aud vocea, îi dă lecţii fiului nostru. Deja ştiu totul pe dinafară: „Stop! Ţine minte: arunci grenada pe fereastră şi te rostogoleşti încoace. La pământ. Iar cealaltă – după coloană...” Mama mă-sii! „Patru secunde şi eşti pe scări, dai uşa de perete cu piciorul, ţinteşti cu automatul spre stânga. Cade primul... Al doilea fuge pe lângă el... Al treilea îl acoperă... Stop! Stop!!” Stop... (Ţipă.) Mi-e frică! Cum să-mi salvez fiul? Fug la prietene... Una zice: „Trebuie să te duci la biserică. Să te rogi.” Cealaltă m-a dus la o vrăjitoare... Unde să mă mai duc? Nu mai am la cine. Baba era bătrână de când lumea. Mi-a spus să vin a doua zi şi să-i aduc o sticlă de vodcă. A mers prin casă cu sticla asta, şoptind ceva, a făcut nişte semne cu mâinile în jurul ei, apoi mi-a dat-o: „Vodca e descântată, îi dai două zile câte un păhărel din ea şi a treia zi n-o să mai vrea.” Şi e adevărat, o lună n-a băut. Dar apoi a luat-o de la capăt: zace noaptea plin de muci, bate în cratiţe la bucătărie ca să-i dau să mănânce... Am găsit altă vrăjitoare... Asta mi-a ghicit în cărţi şi a turnat plumb topit într-o cană cu apă. M-a învăţat nişte vrăji simple – cu sare, cu un pumn de nisip. Nimic n-a ajutat! De vodcă şi de război nu te vindeci... (Îşi leagănă mâna rănită.) Ah, ce-am obosit! De nimeni nu mai mi-e milă... nici de copii, nici de mine... Mama îmi apare în vis fără s-o chem. Tânără, veselă. Mereu e tânără şi râde. O gonesc... Şi pe soră-mea o visez, ea e serioasă, îmi pune mereu aceeaşi întrebare: „Tu crezi că te poţi stinge, ca o lampă?” (Se opreşte.)

Toate astea sunt adevărate... N-am văzut în viaţă nimic frumos. Şi nici n-o să mai văd. Aseară a venit la mine la spital: „Am vândut covorul. Copiii sunt flămânzi.” Covorul meu drag. Singurul lucru frumos care era la noi în casă... Care rămăsese... Un an întreg am strâns bani. Copeică cu copeică. Atât de tare mi-am dorit covorul ăla... vietnamez... Şi el l-a băut. Colegele mele au venit într-un suflet: „Of, Tomka, întoarce-te mai repede acasă. S-a săturat de cel mic – îl bate. Iar fetiţa cea mare (a surorii mele) are deja doisprezece ani... Ştii şi tu... la beţie...”

Noaptea stau întinsă, dar nu dorm. Apoi parcă aş cădea într-o groapă, parc-aş zbura undeva. Şi nu ştiu cum o să mă trezesc a doua zi. Am gânduri cumplite...

(La despărţire, pe neaşteptate, mă îmbrăţişează.)

Să nu mă uiţi...

După un an a mai avut o tentativă de sinucidere, de data asta reuşită. Soţul ei, după cum am aflat, şi-a găsit repede o altă femeie. I-am telefonat: „Mi-e milă de el”, mi-a spus ea. „Nu-l iubesc, dar mi-e milă. Necazul e că a început iar să bea, şi-mi făgăduise că se lasă.”

Vă închipuiţi ce am auzit mai departe?