Despre tăcerea morţilor şi a prafului
Olesia Nikolaeva – sergent de miliţie, 28 de ani
Din relatarea mamei
— Dacă mai spun povestea de multe ori, o să mor curând... De ce vă povestesc? N-aveţi cu ce să mă ajutaţi. Dar scrieţi, publicaţi... Oamenii buni vor citi şi vor plânge, iar cei răi... ei nu vor citi. Ce rost ar avea?
Am povestit asta de multe ori...
23 noiembrie 2006...
S-a dat la televizor... Deja ştiau toţi vecinii... Oraşul vuia...
Eu cu Nastenka, nepoţica mea, eram acasă. Televizorul nostru nu mergea, se stricase de mult, de vechi ce era. Aşteptam, ne ziceam: „Când vine Oleska, o să cumpărăm unul nou.” Ne apucaserăm de curăţenie, de spălat. Nu ştiu de ce, eram tare vesele, în ziua aia am râs întruna. A venit mama mea... bunica... din grădină: „Aveţi grijă, fetelor, că prea sunteţi vesele. Să nu plângeţi după aceea.” Mi-a stat inima în loc... Cum i-o fi Oleskăi? Cu doar o zi în urmă îi telefonasem, era sărbătoare – Ziua Miliţiei: i se înmânase o insignă „Pentru servicii excepţionale aduse MVD[126]”. Am felicitat-o. „Ah, vă iubesc atât de tare”, a zis ea. „Abia aştept să ajung acasă.” Jumătate din pensia mea se ducea pe telefoane, îi auzeam vocea şi cumva reuşeam să mai îndur două-trei zile. Până la telefonul următor... „Mamă, nu plânge”, mă liniştea ea. „Port armă, dar n-o folosesc, într-o parte, e război, dar în alta, unde sunt eu, e linişte. Azi-dimineaţă am auzit cântecul unui mullah, e un fel de rugăciune la ei. Aici munţii sunt vii, nu morţi – au iarbă şi copaci până-n vârf.” Altă dată: „Mamă, pământul cecen e îmbibat tot cu petrol. În orice grădină ai săpa – peste tot, petrol.”
De ce i-au trimis acolo? Nu pentru patrie luptau, ci pentru puţuri de petrol. O picătură de petrol costă acum cât o picătură de sânge...
A venit pe fugă o vecină... după o oră alta... „Ce-i cu ele?” mă întrebam. Veneau aşa, fără nici o treabă. Stăteau puţin, apoi plecau. Dar la televizor se anunţase deja de câteva ori...
Până a doua zi, n-am ştiut nimic. Dimineaţa, m-a sunat fiul meu: „Mamă, azi stai acasă?” „De ce, ce vrei? Voiam să merg la magazin.” „Aşteaptă-mă. Vin după ce o trimiţi pe Năştea la şcoală.” „Aş ţine-o acasă. Tuşeşte.” „Dacă n-are temperatură, trimite-o la şcoală.” Mi-a stat inima în loc şi am început să tremur... Parcă mă lovise un ciocan. Nastenka a plecat, iar eu am ieşit pe balcon. L-am văzut pe fiul meu venind, dar nu era singur, ci cu soţia lui. N-am mai putut să aştept, încă două minute erau peste puterile mele! Am ieşit pe casa scărilor şi am strigat în jos: „Ce-i cu Oleska?” Se pare că am strigat cu un glas atât de gâtuit, că au început să strige şi ei: „Mamă! Mamă!” Au ieşit din lift şi s-au oprit. Nici un cuvânt. „E în spital?” „Nu.” Mi se învârtea totul în faţa ochilor. Am ameţit. Apoi mi s-a făcut rău... Nu-mi amintesc mare lucru... Nu ştiu de unde, s-a adunat multă lume... Toţi vecinii au deschis uşile, m-au ridicat de pe ciment, au încercat să mă liniştească. Şi eu mă târâm pe jos şi îi apucam de picioare, le sărutam ghetele: „Oameni buni... dragii mei... Nu putea s-o lase pe Nastenka... soarele ei... lumina ochilor ei... Draaaagii meeeei...” Mă loveam cu fruntea de podea, în primele minute nu crezi, te agăţi de orice. N-a murit, o să se întoarcă invalidă. Fără picioare... oarbă... Nu-i nimic, eu şi Nastenka o s-o ducem de mână. Important e că trăieşte! Vrei să implori pe cineva să fie aşa... să te rogi în genunchi...
Mulţi, mulţi oameni... era casa plină de oameni străini... Mi-au făcut injecţii, m-am culcat, când m-am trezit au chemat iar Salvarea. Războiul intrase în casa mea... Şi oamenii au viaţa lor. Nimeni nu înţelege necazul altuia, să dea Dumnezeu să-l înţeleagă pe al lui... Uuf... Toţi credeau că dorm, dar eu stăteam întinsă şi ascultam. Mă doare, mă doare...
„...eu am doi băieţi. Sunt încă la şcoală. Adun bani să le pot plăti scutirea de armată...”
„...poporul nostru e răbdător – asta-i clar. Omul e carne de tun, războiul e o muncă...”
„...renovarea ne-a adus la sapă de lemn. Bine că ne-am cumpărat aragaz italienesc mai devreme, la preţ vechi. Ne-am pus geamuri termopane şi uşi blindate...”
„...dar copiii cresc... Bucură-te cât sunt mici...”
„...şi acolo-i război, şi aici... Se trage în fiecare zi. Sunt explozii. Mergi cu autobuzul şi te temi, în metrou ţi-e frică să te urci...”
„...vecinul meu avea un fiu şomer şi beţiv. S-a angajat ca mercenar. După un an s-a întors din Cecenia cu o valiză de bani: şi-a cumpărat maşină, nevesti-sii i-a luat haină de blană şi inel de aur. A plecat cu familia în Egipt... Acum, dacă n-ai bani, eşti zero. Dar unde să-i câştigi?”
„...jefuiesc... rup Rusia în bucăţi... ca pe o mare plăcintă!”
Războiul ăsta murdar! Era undeva departe... departe... Şi acum intrase în casa mea. I-am pus la gât Oleskăi o cruciuliţă... N-a apărat-o. (Plânge.)
După două zile ne-au adus-o... Şiroia... sicriul era ud... L-am şters cu cearceafuri. Autorităţile: repede... repede... trebuie înmormântată repede. „Să nu-l deschideţi. E terci.” Dar noi l-am deschis. Toţi speram că-i o greşeală. La televizor se anunţase: Olesia Nikolaeva, douăzeci şi unu de ani... Vârsta nu era corectă. Poate e altă Olesia? Nu a noastră. „E terci...” Ne-au dat un certificat: „...sinucidere prin împuşcarea cu armamentul din dotare în partea dreaptă a capului...” Ce să fac eu cu o hârtie! Vreau să văd cu ochii mei, s-o ating. S-o mângâi cu mâinile mele. Când au deschis sicriul, chipul îi era ca viu, frumos, cu o găurică în partea stângă... Atât de mică... cât să intre un creion, de pildă. Din nou incorect, ca şi în cazul vârstei – găurică era în partea stângă şi ei au scris că-i în dreapta. Ea plecase în Cecenia cu detaşamentul de miliţieni din Riazan, dar ne-au ajutat s-o înmormântăm cei de la secţia de miliţie unde lucrase. Colegii ei. Şi toţi au spus într-un glas: „Ce sinucidere? Asta nu-i sinucidere, ci împuşcare de la circa doi-trei metri...” împuşcare?! Şi autorităţile ne grăbeau. Ne ajutau, ne zoreau. Au adus-o seara târziu, iar în dimineaţa următoare, la ora douăsprezece, deja o înmormântam. La cimitir... Uuuf... Am avut o forţă... Omul nu poate avea o asemenea forţă... Când au bătut capacul sicriului în cuie, le-aş fi smuls, aş fi scos cuiele cu dinţii. La cimitir nu era nimeni din partea autorităţilor. Toţi se lepădau de noi... mai întâi statul. .. La biserică n-au vrut să-i facă slujbă – păcătuise... Dumnezeu nu primeşte un suflet atât de rătăcit... Păi cum aşa? Cum aşa? Acum mă duc la biserică... pun o lumânare... O dată m-am apropiat de preot: „Oare Dumnezeu iubeşte numai sufletele desăvârşite? Dacă-i aşa, care-i rostul Lui?” I-am povestit totul... De multe ori am povestit asta... (Tace.) Preotul nostru e tânăr... A început să plângă: „Cum de mai trăiţi şi n-aţi ajuns la casa de nebuni? Dă-i, Doamne, împărăţia cerurilor!” S-a rugat pentru fetiţa mea... Iar oamenii spuneau de toate: că se omorâse din cauza unui bărbat, că era beţivă. Toată lumea ştie că acolo se bea fără măsură. Beau şi bărbaţii, şi femeile. Am îndurat atâta suferinţă...
Îşi făcea valiza... Iar mie îmi venea să scot totul de-acolo, să sfâşii tot. Îmi muşcam mâinile. Nu puteam să dorm. Mă dureau toate oasele, aveam frisoane. Nu dormeam – şi totuşi vedeam ca-n vis... Gheţuri veşnice, iarnă veşnică. Totul argintiu-albăstrui... Şi se făcea că ea şi Nastenka merg şi tot merg pe apă, şi nu ajung niciodată la mal. Numai apă... Pe Nastenka o văd, dar pe Oleska o pierd curând din ochi... Nu-i nicăieri... Şi în vis m-am speriat: „Oleska! Oleska!” o strig. Apare. Dar nu aşa cum era vie, ci ca un portret; o fotografie... şi în partea stângă are o vânătaie. Exact în locul acela, unde a intrat glonţul... (Tace.) Asta era când abia îşi făcea valiza... „Mamă, mă duc. Am completat deja formularul.” „Îţi creşti singură copilul. N-au dreptul să te trimită.” „Mamă, o să mă dea afară dacă nu mă duc. Ştii doar: la noi voluntariatul e obligatoriu. Dar nu plânge... Acolo nu se mai trage, se construieşte. Şi eu n-o să fac decât să păzesc. Mă duc şi câştig nişte bani, ca atâţia alţii.” Deja plecaseră fete de la ei, totul era normal. „O să te duc în Egipt, să vedem piramidele” – ăsta era visul ei. Voia să-i facă bucurii mamei ei. Trăiam strâmtorat... cu bani puţini... Când ieşi în oraş, peste tot sunt reclame: cumpără o maşină... ia-ţi un credit... Cumpără! Numai ia! Orice magazin are în mijloc o masă, uneori şi două – cumpără în rate. La mesele acelea e mereu coadă. Oamenii s-au săturat de sărăcie, toţi vor să trăiască bine. Iar eu nu ştiam cu ce să-i hrănesc, se terminaseră şi cartofii. Şi macaroanele. N-aveam bani nici de-un bilet de troleibuz. După liceu, a intrat la Institutul de Pedagogie şi Psihologie, a făcut un an, dar n-am avut bani să plătim. Au dat-o afară. Pensia mamei mele e de o sută de dolari, şi eu am tot o sută de dolari. Cei de sus... pompează petrol şi gaz... dar dolarii nu curg în buzunarele noastre, ci în ale lor. Oamenii simpli, ca noi, merg prin magazine şi se uită ca la muzeu. Iar la radio, parcă înadins ca să ne înfurie, ni se tot repetă să-i iubim pe bogaţi, că ei o să ne salveze. O să ne dea de lucru... Ni se arată cum se odihnesc, ce mănâncă. Case cu piscină... Grădinar propriu, bucătar propriu... Cum aveau odinioară moşierii... ţarul... Te uiţi seara la televizor: Ce mizerie! Îţi spui, şi te duci la culcare, înainte mulţi oameni votau cu Iavlinski[127] şi Nemţov[128]... Eram un bun cetăţean, am votat de fiecare dată. Patrioată! Îmi plăcea Nemţov pentru că era tânăr şi frumos. Dar pe urmă toată lumea a văzut că şi democraţii vor să trăiască bine. De noi au uitat. Omul e un fir de praf... Lumea s-a orientat iar spre comunişti... Pe vremea lor nimeni nu avea miliarde, fiecare avea câte puţin şi tuturor le ajungea. Fiecare se simţea om. Eram şi eu ca toată lumea.
Eu sunt un om sovietic, şi mama mea e un om sovietic. Am construit socialismul şi comunismul. Ne-am învăţat copiii că e ruşine să te târguieşti şi că banii nu aduc fericirea. Că trebuie să fii cinstit şi să-ţi dedici viaţa patriei – e tot ce avem mai de preţ. Toată viaţa am fost mândră că sunt un om sovietic, iar acum pare că e ceva ruşinos, că suntem, cumva, inferiori. Am avut idealurile comunismului, acum avem idealurile capitalismului: „Nu cruţa pe nimeni, căci nici tu nu vei fi cruţat.” „Mamă”, spunea Oleska, „tu trăieşti într-o ţară care nu mai există. Nu mă poţi ajuta cu nimic”. Ce-au făcut din noi? Ce-au făcut... (Se opreşte.) Vreau să vă spun atât de multe! Atât de multe! Dar ce e important? După moartea Oleskăi... am găsit un caiet de-al ei de şcoală cu o compunere: Ce înseamnă să trăieşti? „Îmi înfăţişez idealul omului”, scria ea. „Scopul vieţii este ceea ce te face să te ridici...” Eu o învăţasem asta... (Plânge în hohote.) A plecat la război... ea nu era în stare să omoare nici un şoricel. A fost ceva putred, dar nu ştiu ce. Nu-mi dau seama... (Ţipă.) A pierit fără urmă fetiţa mea. Nu se poate aşa ceva! În Al Doilea Război Mondial, mama avea doisprezece ani şi au fost evacuaţi în Siberia. Copiii... lucrau acolo în fabrici câte şaisprezece ore pe zi... la fel ca adulţii. Pentru o cartelă de cantină, unde li se dădea un castron cu macaroane şi o bucăţică de pâine. Pâinică! Făceau obuze pentru front. Mureau lângă bancurile de lucru pentru că erau încă mici. Pe-atunci, mama înţelegea de ce se omorau oamenii unii pe alţii, dar acum nu înţelege de ce se omoară. Nimeni nu înţelege. Războiul ăsta murdar! Argun... Gudermes... Hankala[129]... Când aud, sting televizorul...
Ţin certificatul în mână: „sinucidere... Împuşcare cu armamentul din dotare...” Şi a rămas Nastenka... fetiţa de nouă ani... Acum sunt şi bunică, şi mamă. Mereu bolnavă, ciopârţită de chirurgi. Am trei operaţii. Nu stau deloc bine cu sănătatea, dar cum altfel? Am crescut în regiunea Habarovsk. Taiga, taiga cât vezi cu ochii. Trăiam în barăci. Portocale şi banane vedeam doar în poze. Mâncăm macaroane... Lapte praf şi macaroane... rareori carne la conservă... Mama lucra în Orientul îndepărtat după război, când tinerii au fost chemaţi să colonizeze Nordul. Erau chemaţi ca pe front. Pe marile şantiere mergeau doar sărăntocii ca noi, fără casă, fără masă. „În ceaţa şi miresmele taigalei” – asta ştiam din cântece... din cărţi... Dar noi ne-am umflat de foame. Foamea ne îndemna la fapte mari. Nici n-am ajuns bine adolescentă, că am plecat şi eu să muncesc pe şantier... Am construit, alături de mama, BAM. Şi am o medalie „pentru construirea Magistralei Baikal-Amur” şi un snop de diplome. (Tace.) Iarna erau geruri de minus cincizeci de grade, zăpadă înaltă de cel puţin un metru. Coline albe. Atât de albe sub zăpadă, că nu se mai vedeau nici pe vreme bună. Nu se distingeau. Iubeam din toată inima colinele astea. Omul are o patrie mare şi o patrie mică. Acolo e patria mea mică. Barăcile aveau pereţii subţiri, toaleta afară... Dar eram tineri! Credeam în viitor, mereu am crezut... Viaţa, ce-i drept, era în fiecare an mai bună: la început nimeni nu avea televizor – absolut nimeni! –, apoi au început să apară. Trăiam în barăci... Şi deodată au început să ne dea apartamente individuale. Ni se promitea: „Generaţia sovietică de mâine va trăi în comunism.” Adică eu... eu voi trăi în comunism?! (Râde.) Am intrat la facultate la fără frecvenţă, am studiat economia. Pe atunci studiile nu se plăteau, ca azi. Unde-aş mai fi învăţat? Pentru asta îi sunt recunoscătoare puterii sovietice. Lucram la comitetul raional, la departamentul financiar. Mi-am cumpărat o haină de muton... un şal frumos din mohair... Iarna mă înfofoleam de mi se mai zărea numai nasul. Mergeam în inspecţie pe la colhozuri, unde se creşteau samuri, vulpi polare, nurci. Trăiam binişor. I-am cumpărat şi mamei o haină... Şi atunci a venit capitalismul. Ni s-a promis că îndată ce comuniştii vor pleca ne va fi bine tuturor. Noi nu suntem un popor credul. Suntem învăţaţi cu răul. Oamenii au dat imediat fuga să-şi cumpere sare şi chibrituri. „Perestroika” suna la fel ca „război”. Sub ochii noştri au început să fie prăduite colhozuri... uzine... Iar pe urmă le-au cumpărat pe câteva copeici. Noi am construit toată viaţa, şi totul s-a dus de râpă. Oamenii au primit cupoane... au fost înşelaţi... Ale mele zac şi acum în dulap. Certificatul Oleskăi... şi hârtiile astea... Ăsta-i capitalism? Mă uitam la capitaliştii ruşi, nu toţi erau ruşi, erau şi armeni, şi ucraineni. Luau credite mari de la stat şi nu mai dădeau banii înapoi. Oamenilor ăstora le străluceau ochii. Ca la zeki. Licărirea asta caracteristică mi-e foarte cunoscută. Acolo sunt peste tot lagăre şi sârme ghimpate. Cine a colonizat Nordul? Zeki şi noi, sărăcanii. Proletariatul. Dar pe vremea aceea nu ne vedeam aşa...
Mama a hotărât... Exista o singură scăpare, să ne întoarcem la Riazan. În oraşul nostru natal. Sub ferestrele noastre se trăgea deja – se împărţea URSS. Inşfăcau... smulgeau... Bandiţii au devenit stăpâni, iar cei inteligenţi, proşti. Noi am construit toate astea şi acum le-am dat pe mâna bandiţilor... Asta-i rezultatul? Noi am plecat cu mâinile goale, cu mărunţişurile din casă. Iar lor le-am lăsat uzine întregi... mine... Am mers cu trenul două săptămâni, ducând cu noi frigiderul, cărţi, mobilă, maşina de tocat carne, vase... şi altele asemenea... Două săptămâni m-am uitat pe geam: pământul rusesc e nesfârşit. E prea „mare şi îmbelşugată” Maica Rusie ca să poţi face ordine în ea. Asta era în 1994... Deja pe vremea lui Elţîn... Ce ne aştepta acasă? Acasă, profesorii lucrau la negustori azeri, vindeau fructe, colţunaşi. În Moscova piaţa se întindea de la gară până la Kremlin. Au apărut ca din pământ cerşetorii. Dar toţi suntem sovietici! Sovietici! Multă vreme ne-am simţit toţi stânjeniţi, ne-a fost ruşine.
...În piaţă am stat de vorbă cu un cecen... De cincisprezece ani e război la ei şi vin să se refugieze aici. Se împrăştie prin Rusia... prin diferite colţuri... Dar e război... Rusia se luptă cu ei... execută „operaţiuni speciale”... Ce fel de război e ăsta? Era un cecen tânăr: „Eu, mamaie, nu lupt. Soţia mea e rusoaică.” Am auzit o poveste, pot să v-o spun şi dumneavoastră... O fată cecenă s-a îndrăgostit de un aviator rus. Un băiat frumos. Au căzut de acord ca el s-o fure de la părinţii ei. A dus-o în Rusia. S-au căsătorit. Totul cum se cuvine. Li s-a născut un băieţel. Dar ea nu se mai oprea din plâns, îi era milă de părinţii ei. Atunci le-au scris o scrisoare: vă rugăm să ne iertaţi... ne iubim... Le-au transmis şi salutările mamei rusoaice. Dar în toţi aceşti ani, fraţii acestei cecene o căutaseră, vrând s-o omoare, pentru că le dezonorase familia – se căsătorise cu un rus, mai rău, cu un rus care îi şi bombardase. Care omorâse compatrioţi de-ai lor. I-au găsit uşor după adresa de pe plic...
Unul dintre fraţi a înjunghiat-o, apoi a venit şi celălalt după el. (Tace.) Războiul ăsta murdar... nenorocirea asta... a intrat în casa mea. Acum adun tot ce pot... citesc despre Cecenia orice găsesc, întreb... Aş vrea să mă duc acolo. Şi să fiu omorâtă acolo. (Plânge.) Aş fi fericită. Asta-i fericirea mea de mamă... Cunosc o femeie... N-au mai găsit nici o fărâmă din fiul ei, a căzut un obuz direct pe el. „Aş fi fericită”, mi-a mărturisit ea, „dacă s-ar odihni în pământul natal. Măcar o bucăţică din el”... Asta ar fi făcut-o fericită... „Mamaie, dumneata ai un fiu?” m-a întrebat cecenul acela. „Am un fiu, dar fiica mea a pierit în Cecenia.” „Ruşilor, eu vreau să vă întreb, ce fel de război e ăsta? Ne omorâţi, ne schilodiţi şi apoi ne trataţi în spitalele voastre. Ne bombardaţi şi ne dărâmaţi casele, apoi le reconstruiţi. Ne convingeţi că Rusia e casa noastră, dar eu, din cauza trăsăturilor mele cecene, trebuie să dau mită la miliţie în fiecare zi ca să nu mă omoare în bătaie. Ca să nu mă jefuiască, îi conving că n-am venit aici să ucid, că nu vreau să le dărâm casa. Puteam să fiu omorât în Groznîi... dar pot să fiu omorât şi aici...”
Cum îmi mai bate inima... (Cu disperare.) O să caut. Vreau să ştiu cum a murit fiica mea. N-am încredere în nimeni.
(Deschide o uşă a servantei, unde lângă păhăruţele de cristal se află nişte documente şi fotografii. Le ia şi le împrăştie pe masă.)
Fata mea era frumoasă... Era şefa clasei la şcoală. Îi plăcea să patineze. Era de nivel mediu, o elevă normală... În clasa a zecea s-a îndrăgostit de Romka... Eu, fireşte, eram împotrivă, era cu şapte ani mai mare ca ea. „Mamă, şi dacă asta-i dragostea?” Era îndrăgostită nebuneşte, dacă n-o suna, îl suna ea... „De ce-l suni tu?” „Mamă, şi dacă asta e dragostea?” Nu avea ochi pentru nimeni altcineva în afară de Romka. Uitase şi de maică-sa. A doua zi după balul de absolvire, s-au căsătorit. Au făcut un copil. Romka bea, se bătea, şi ea plângea, îl uram. Au trăit aşa un an. Îi sfâşia hainele bune, era gelos. O lua de păr, şi-l înfăşură pe mână şi o dădea cu capul de perete. A îndurat ea ce a îndurat... Nu voia s-o asculte pe mamă-sa. Până când... totuşi... Nu ştiu cum... În cele din urmă, a fugit de la el. Unde? La mama... „Mamă, scapă-mă!” Aşa că el a venit să stea cu noi. Într-o noapte m-am trezit şi am auzit un fel de scâncete... Deschid uşa de la baie, şi el stă deasupra ei cu un cuţit... Am apucat cuţitul ăla, m-am tăiat la mâini. Altă dată, Romka a găsit nu ştiu unde un pistol, probabil cu aer comprimat, nu unul adevărat. Am tras-o pe Oleska din mâinile lui, şi a îndreptat pistolul spre mine. „Ia, gura!” Nu m-am oprit din plâns până nu s-au despărţit. Eu l-am gonit... (Tace.) A trecut... După nici jumătate de an... fata mea vine de la serviciu şi-mi spune: „Romka s-a însurat.” „Dar tu de unde ştii?” „M-a adus cu maşina.” „Şi?” „A! nimic.” S-a însurat repede. Dar pentru ea asta a fost prima iubire. De neuitat. (Ia o foaie din teancul de documente.) Medicul legist a scris „Împuşcătură în partea dreaptă a capului”, dar găurica era în stânga. O găurica mică... Poate că nici n-a văzut-o moartă? A scris ce i s-a ordonat. L-or fi plătit bine.
Speram... Aşteptam să se întoarcă detaşamentul ei. Voiam să mă rog de ei, să le arăt poza... Găurica e în stânga, şi ei au scris că-i în dreapta. Trebuie să ştiu... E deja iarnă. Zăpadă. Cândva iubeam zăpada. Şi Oleska mea o iubea, îşi scotea devreme patinele, le ungea cu grăsime. Cândva, demult... demult, tare demult a fost asta. Mi-e greu, tare mi-e greu... Mă uit pe ferastră: oamenii se pregătesc de Crăciun, aleargă cu cadouri, cu jucării în mâini. Cară brazi. Iar la mine în bucătărie radioul e deschis permanent. Ascult ştirile locale. Aştept, într-un sfârşit, aşteptarea mi-a fost răsplătită – aud anunţul: „Miliţienii din Riazan s-au întors din misiunea în Cecenia... concetăţenii noştri şi-au îndeplinit cu onoare datoria de soldaţi... nu ne-au făcut de ruşine...” Au fost întâmpinaţi cu fast la gară. Fanfară, flori. Le-au înmânat diplome şi cadouri valoroase. Unuia un televizor, altuia un ceas scump... Eroii... S-au întors eroii! Despre Oleska nici o vorbă, nimeni nu pomenea de ea... Am aşteptat... cu radioul la ureche... Trebuie să o pomenească! A început o reclamă... O reclamă la detergent de rufe... (Începe să plângă.) A pierit fetiţa mea fără urmă. Aşa ceva nu se poate! Oleska... Ea a fost prima... primul sicriu „cecen” din oraş... După o lună au mai adus două sicrie – un miliţian mai în vârstă, altul foarte tânăr. Lumea şi-a luat rămas-bun de la ei în foaierul teatrului... al Teatrului Municipal „Esenin”. Gardă de onoare, coroane de flori din partea comunităţii, a primarului... Discursuri. Au fost înmormântaţi pe Aleea Eroilor, unde zac băieţii din Afganistan... acum şi cei din Cecenia... În cimitirul nostru sunt două alei – Aleea Eroilor şi încă una – oamenii o numesc Aleea Bandiţilor. Bandiţii se războiesc între ei, se împuşcă. Perestroika e o reglare de conturi. Bandiţii au locurile cele mai bune din cimitir. Sicrie din lemn roşu, încrustate cu aur, cu frigidere. Nu au pietre de mormânt, ci adevărate mausolee ale gloriei. Eroilor le pune statul pietre de mormânt. Pietre soldăţeşti, modeste. Şi nici asta tuturor. Mercenarilor nu. Ştiu că o mamă s-a dus la comandamentul militar şi a fost refuzată: „Fiul tău a luptat pentru bani.” Oleska mea... ea zace separat de toţi ceilalţi, doar e o simplă sinucigaşă... U-u-uf... (Nu poate vorbi.) Nastenka noastră... I-au stabilit o pensie de o mie cinci sute de ruble – cincizeci de dolari pe lună. Unde-i adevărul? Dreptatea? Pensia e mică pentru că mama ei nu e erou! Dacă mama ar fi omorât pe cineva, dacă ar fi aruncat vreun duşman în aer cu o grenadă... Dar mama s-a omorât doar pe ea şi pe nimeni altcineva... Nu e erou! Cum să-i explici asta unui copil? Ce-o să-i spun? Am citit într-un ziar nişte cuvinte care parcă erau ale Oleskăi: „Fetiţei mele n-o să-i fie ruşine cu mine...” în primele zile după înmormântare... Nastenka stătea detaşată, de parcă nu s-ar fi aflat acolo sau n-ar fi ştiut unde se află. Nimeni nu se putea hotărî... Până la urmă i-am spus eu: „Oleska... mămica ta nu mai e...” Ea stătea de parcă nu m-ar fi auzit, eu plângeam, ea nu. Iar mai târziu... amintesc ceva despre Oleska... şi ea pare că nu aude. A ţinut-o aşa multă vreme, chiar a început să mă enerveze. Am dus-o la un psiholog. Copilul e normal, dar puternic şocat. Am fost şi la tatăl ei. Îl întreb: „Iei tu fetiţa?” „Unde s-o iau?” Avea deja un copil cu noua lui soţie. „Atunci renunţă la drepturile părinteşti.” „Cum adică? Şi dacă la bătrâneţe am nevoie de ceva? Vreun bănuţ...” Ăsta era tatăl ei... Nu avem nici un ajutor de la el. Nişte prieteni de-ai Oleskăi ne vizitează... De ziua de naştere a Nastenkăi se adună întotdeauna şi aduc un cadou. I-au cumpărat un computer. Prietenii si-o amintesc.
Multă vreme am aşteptat un telefon. Detaşamentul se întorsese – şi comandantul, şi băieţii cu care fusese acolo. O să sune... Negreşit! Dar telefonul era mut... Şi am început să caut singură nume de familie, numere de telefon. Comandantul de detaşament Klimkin... Am citit în ziar cum îl cheamă. Toate ziarele scriau despre ei, despre eroii ruşi! Toate! Vitejii din Riazan! Ba într-un ziar era chiar o declaraţie de-a lui cum că mulţumeşte detaşamentului pentru comportamentul impecabil, îşi îndeplinise datoria cu onoare... Chiar cu onoare... Am sunat la secţia de miliţie la care lucrează: „Vă rog, aş vrea să vorbesc cu domnul maior Klimkin.” „Cine îl caută?” „Ludmila Vasilievna Nikolaeva... mama Olesiei Nikolaeva...” „Nu e la birou.” „E ocupat.” „E în delegaţie.” Eşti comandant. Singur ar trebui să vii la o mamă şi să-i povesteşti ce s-a întâmplat acolo. S-o linişteşti. Să-i mulţumeşti. Eu aşa văd lucrurile... (Plânge.) Plâng, dar lacrimile mele-s de ciudă... Eu n-am vrut s-o las pe Oleska, am rugat-o să nu plece, dar mama mea a zis: „Dacă trebuie, las-o să se ducă.” Trebuie! Acum urăsc cuvântul ăsta! Nu mai sunt aceeaşi... Pentru ce să-mi iubesc patria? Ni s-a spus că în democraţie le e bine tuturor. Că e dreptate peste tot. Cinste. E o înşelătorie... Omul e praf... un fir de praf... Singura diferenţă e că acum magazinele sunt mereu pline. Luaţi! Luaţi! În socialism nu era aşa. Sigur, eu sunt o simplă femeie sovietică... Nimeni nu mă mai ascultă, fiindcă n-am bani. Dacă aş fi avut bani, altfel ar fi stat lucrurile. Le-ar fi fost frică de mine... şefilor... Acum banii conduc...
Când a plecat... Oleska se bucura: „Merge şi Kormceaia.” Erau singurele femei din detaşament. Olga Kormceaia... Am văzut-o la gară, când ne-am luat rămas-bun. „Ea e mama mea”, a spus Oleska. A fost un moment, când am condus-o... Poate că îi acord eu importanţă acum, după tot ce s-a întâmplat. Autobuzele erau gata să pornească, a început să se cânte imnul, toată lumea a început să plângă. Eu stăteam într-o parte şi am fugit în cealaltă; Oleska îmi strigase ceva prin geam şi eu înţelesesem că urmau să întoarcă. Şi am fugit pe partea cealaltă ca s-o mai văd o dată. Să-i fac cu mâna. Dar au plecat drept înainte şi n-am mai văzut-o. Mi s-a strâns inima, în ultimul moment i s-a rupt mânerul de la geantă... Poate că acum îmi închipui toate astea... Scumpa mea... (Plânge.) Am găsit în cartea de telefon numărul Olgăi Kormceaia. Am sunat-o: „Sunt mama Oleskăi... Aş vrea să mă întâlnesc cu dumneavoastră.” A tăcut îndelung, apoi mi-a spus oarecum cu năduf, cu un fel de răutate: „Am suferit atâta... Când o să mă lăsaţi toţi în pace?” Şi a închis. Am sunat-o iar: „Vă rog! Trebuie să ştiu... Vă implor!” „Nu mă mai chinuiţi!” Am mai sunat-o o dată, peste vreo lună... A răspuns mama ei: „Fiica mea nu e acasă. A plecat în Cecenia.” Din nou! În Cecenia?! Înţelegeţi, şi în război poţi să-ţi faci un rost. Fiecare cum are noroc... Omul nu se gândeşte la moarte, să mori azi e înfricoşător, dar „cândva” nu înseamnă nimic, în acea jumătate de an cât au stat acolo fiecare a primit câte şaizeci de mii de ruble. Ajung pentru o maşină de lux. Şi îşi păstrau şi salariul, înainte de plecare, Oleska îşi luase pe credit o maşină de spălat... un telefon mobil... „Când mă întorc, le plătesc”, spunea. Acum trebuie să le plătim noi. Din ce? Vin facturile... le stivuim... Nastenka are nişte tenişi vechi, îi sunt mici, vine de la şcoală şi plânge că o dor degetele de la picioare. Eu cu mama strângem, tot strângem din pensie, ne numărăm banii, dar la sfârşitul lunii nu rămâne nimic. Şi unui mort nu-i poţi cere socoteală...
Doi oameni au fost cu ea în ultimul moment... Doi martori. Postul de control... Cabina avea doi metri pe doi metri şi jumătate. Garda de noapte. Erau trei. Primul... „Păi, a venit”, mi-a spus el la telefon, „am stat de vorbă două-trei minute...” Apoi zice că el a lipsit, fie că l-a presat o nevoie, fie că l-a chemat cineva. A auzit prin uşă un pocnet, la început nici nu s-a gândit că e o împuşcătură. S-a întors şi a găsit-o pe jos. În ce stare de spirit era? Starea de spirit era bună... normală... „Salut – Salut.” Râdeau. Hi-hi, ha-ha... Pe al doilea martor l-am sunat la serviciu, n-a venit să ne întâlnim, şi pe mine nu m-au lăsat să intru la el... Era lângă ea când s-a împuşcat, dar tocmai în momentul acela s-a întors, în secunda aceea...
Cabina avea doi metri pe doi şi jumătate, şi el n-a văzut nimic. Dumneavoastră credeţi? L-am implorat: „Spuneţi-mi... Trebuie să ştiu... N-o să spun niciodată nimănui... Vă conjur!” Fugeau de mine ca opăriţi. Li se ordonase să tacă. Să-şi apere superiorii. Le-au închis gura cu dolari... (Plânge în hohote.) De la bun început, când s-a dus să lucreze în miliţie, nu mi-a plăcut: Oleska mea, miliţian? Nu mi-a plăcut deloc! Nicicum... Era ceva... Avea liceul şi un an de facultate. Multă vreme nu şi-a putut găsi o slujbă. Dar în miliţie au luat-o imediat. Mi-era frică... Miliţia înseamnă afaceri... mafie... Oamenii se tem de miliţieni, fiecare familie are pe cineva care a suferit din pricina miliţiei, în miliţia noastră se şi torturează, se şi mutilează. Se tem de ei ca de bandiţi. Să te ferească Dumnezeu! Citeşti în ziare: nişte vârcolaci cu epoleţi... ba au violat... ba au omorât... Aşa ceva... În epoca sovietică nu era posibil... Cum adică? Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat, pe atunci nu se vorbea... nu se scria... Şi noi ne simţeam apăraţi. (Cade pe gânduri.) Jumătate din miliţieni au fost în război. Fie în Afganistan, fie în Cecenia. Au ucis. Sunt traumatizaţi psihic. S-au luptat acolo şi cu populaţia paşnică. Acum aşa sunt războaiele: soldaţii nu se mai luptă numai între ei, ci şi cu civilii. Cu oamenii obişnuiţi. Pentru ei toţi sunt inamici: bărbaţi, femei, copii. Iar aici, când se întorc, omoară un om şi apoi se miră că trebuie să dea explicaţii. În Cecenia nu era nevoie să explice... „Mamă”, se certa cu mine Oleska, „tu n-ai dreptate. Totul depinde de om. O fată miliţian e un lucru frumos. Cămaşă albastră, epoleţi.”
În ultima seară au venit la ea nişte prieteni să-şi ia rămas-bun. Acum îmi amintesc... Acum îmi amintesc totul... Au stat de vorbă toată noaptea...
„...Rusia e o ţară măreaţă, nu o conductă de gaz cu robinet...”
„...Crimeea nu mai e... au dat-o... Cecenia e-n război... Tatarstanul se agită... Eu vreau să trăiesc într-o ţară mare. MIG-urile noastre vor zbura la Riga...”
„...Rusia zace cu faţa-n ţărână! Şi bandiţii ceceni sunt eroi... Drepturile omului?! Păi, acolo au intrat cu automatele în casele oamenilor: ori te omoram, ori pleci. Un cecen bun e cel care zice mai întâi «Pleacă!» şi abia apoi te omoară, unul rău te omoară direct. Valiză, gară, Rusia. Inscripţii pe garduri: «Nu cumpăraţi case rusoaicelor voastre, căci, sigur vor fi căsuţele noastre!», «Ruşi, nu plecaţi, avem nevoie de sclavi».”
„...doi soldaţi ruşi şi un ofiţer au fost luaţi prizonieri de ceceni. Soldaţilor li s-a tăiat capul, iar ofiţerului i-au dat drumul: «Du-te şi înnebuneşte.» Am văzut pe casete... Le taie urechile, le rup degetele... Beciurile sunt pline de prizonieri ruşi transformaţi în sclavi. Fiare!”
„...mă duc! Îmi trebuie bani de nuntă. Vreau să mă însor. E o fată frumoasă... mult n-o să mă aştepte...”
„...eu am un prieten, am făcut armata împreună. Locuia în Groznîi. Avea un vecin cecen. Într-o bună zi, ăsta îi spune: «Te rog, pleacă!» «De ce?» «Fiindcă în curând o să vă omoram.» Şi-au lăsat acolo apartamentul de trei camere, acum locuiesc în Saratov, într-un cămin. Nu le-au permis să ia nimic: «Să vă cumpere Rusia altele», răcneau. «Astea-s ale noastre!»„
„...Rusia a căzut în genunchi, dar încă nu-i zdrobită. Noi suntem patrioţi ruşi! Trebuie să ne facem datoria faţă de patrie! Un banc... Tovarăşi soldaţi şi ofiţeri, dacă vă purtaţi bine în Cecenia, patria o să vă trimită «la odihnă», în Iugoslavia. În Europa... Mama ei de viaţă!”
Fiul meu a răbdat ce-a răbdat, până n-a mai putut. A început să mă certe: „Mamă, o să te alegi cu un atac cerebral.” M-a trimis la sanatoriu. Cu forţa, aş putea zice, cu scandal. La sanatoriu am cunoscut o femeie cumsecade, i-a murit fata de tânără din cauza unui avort, plângeam împreună. Ne-am împrietenit. Nu demult am sunat-o – a murit. A adormit şi a murit. Eu cred că a murit de dor... Eu de ce nu mor? Aş fi fericită să mor, dar nu mor. (Plânge.) M-am întors de la sanatoriu. .. „Fetiţo, o să intri la închisoare”, au fost primele cuvinte ale mamei. „N-o să te ierte că vrei să afli adevărul.” Ce se întâmplase... Nici nu plecasem bine, şi a primit un telefon de la miliţie: „În douăzeci şi patru de ore să vă prezentaţi la biroul cutare... Pentru neprezentare – amendă şi cincisprezece zile de arest...” Mama e un om fricos, la noi toată lumea e fricoasă. Găsiţi-mi un om în vârstă care să nu fie fricos. Şi asta n-a fost tot... Au venit şi i-au iscodit pe vecini: ce fel de oameni suntem... cum ne purtăm... Au pus întrebări şi despre Oleska: a văzut-o cineva beată? dar cu droguri...? Au cerut de la policlinică fişele noastre medicale. Au verificat: nu e vreunul dintre noi în evidenţa vreunui cabinet psihiatric? M-a cuprins mânia! Şi înverşunarea! Am luat receptorul... Am sunat la miliţie: „Cine a ameninţat-o pe mama... un om de aproape nouăzeci de ani... În ce problemă aţi chemat-o?” Rezultatul a fost că după două zile am primit o înştiinţare – veniţi la biroul cutare... Era trecut şi numele anchetatorului... Mama plângea: „O să te aresteze.” Mie nu-mi mai e frică de nimic. Scuip pe ei! Ar trebui să se scoale Stalin din mormânt! Îl chem din mormânt! Asta-i rugăciunea mea... Pe prea puţini dintre şefii noştri i-a închis şi i-a executat. Pe prea puţini! Nu mi-e milă de ei. Vreau să le curgă lacrimi! (Plânge.) M-am dus la biroul acela... anchetatorul se numea Fedin... M-am răstit din prag: „Ce vreţi de la mine? Mi-aţi adus fiica într-un sicriu ud... Nu v-ajunge?” „Dumneavoastră sunteţi o femeie fără scoală. Nu înţelegeţi unde vă aflaţi. Aici întrebările le punem noi...” La început a fost numai el... apoi l-a chemat pe comandantul Oleskăi... Klimkin... În sfârşit îl vedeam şi eu! A intrat... Eu, către el: „Cine a omorât-o pe fiica mea? Spuneţi-mi adevărul...” „Fiica dumneavoastră a fost o idioată... o nebună!” Doamne, n-am rezistat! N-am mai putut... S-a înroşit tot... A ţipat, a bătut din picior. Of! M-au provocat... Au reuşit să mă facă să urlu, să zgârii, ca o pisică. Prin urmare, eram nebună, şi fiica mea era şi ea nebună. Scopul lor a fost să-mi închidă gura... U-u-uf...
Cum îmi bate inima... Trebuie să aflu adevărul... Nu mi-e frică de nimeni! Nu mai sunt o cârpă de şters pe jos, o marionetă. Nu mă mai poţi trimite la loc în cutie. Mi-a fost adusă fiica într-un sicriu ud...
...Mergeam cu trenul... M-am aşezat în faţa unui bărbat. „Ei, măicuţă, am pornit? Hai să facem cunoştinţă...” S-a prezentat: „Fost ofiţer, fost întreprinzător, celibatar, fost «democrat». Actualmente şomer.” Eu, orice m-ar întreba cineva, vorbesc de ale mele: „Fiica mea a murit în Cecenia... era sergent de miliţie...” El m-a rugat: „Povesteşte-mi...” Am povestit asta de multe ori... (Tace.) M-a ascultat şi a început să povestească şi el...
„...am fost şi eu acolo. De când m-am întors, nu reuşesc să-mi fac o viaţă. Nu pot să intru în tiparele astea. Nu vrea nimeni să-mi dea de lucru: «Aaaa... În Cecenia?» Mi-e teamă de oameni... Îmi fac greaţă... Dar dacă întâlnesc pe cineva care a luptat în Cecenia, e fratele meu...
...un bătrân cecen stă şi se uită: suntem o maşină întreagă de demobilizaţi. Se uită şi se gândeşte: sunt nişte flăcăi ruşi normali, şi mai adineaori aveau automate, mitraliere... puşti cu lunetă... Eram îmbrăcaţi cu nişte geci noi-nouţe, în jeanşi... Din ce bani le-am cumpărat? Din cei câştigaţi aici. Făcând ce? Război... Tragi... Dar acolo sunt şi copii, şi femei frumoase. Ia-le soldaţilor armele, îmbracă-i în haine civile... şi devin tractorişti, şoferi de autobuz, studenţi...
...trăiam împrejmuiţi de sârmă ghimpată... În jur erau turnuri de veghe şi câmpuri minate. O lume mică, închisă. O zonă. N-aveai voie să ieşi – te-ar fi omorât. Moarte ocupanţilor! Beam toţi, ne îmbătăm ca porcii. În fiecare zi vedeai case dărâmate, jafuri, oameni ucişi, încet-încet, te cuprinde o euforie! Totul se extinde... Poţi să-ţi permiţi multe... Eşti un porc beat şi ai o armă în mână. În cap, doar un spermatozoid...
...muncă de călău... Muream pentru nişte mafioţi care nici nu ne-au plătit. Ne-au păcălit. Păi, eu n-am omorât oameni aici, pe stradă, ci în război. Am văzut o rusoaică tânără, pe care şacalii ăştia au violat-o. I-au ars pieptul cu ţigara, ca să geamă mai tare...
...am venit cu bani... Am băut vodcă cu prietenii, mi-am cumpărat un Mercedes la mâna a doua...”
(Nu-şi mai şterge lacrimile.) Aşa că uite unde a fost Oleska mea... Unde a nimerit... Războiul ăsta murdar... Era undeva, departe, tare departe, şi acum e la mine-n casă. De doi ani... bat la uşi, mă duc la diferite instanţe. Scriu la procuratură... la procuratura de raion... de regiune... Procurorului general... (Arată spre teancul de scrisori.) Primesc răspunsuri... Un munte de răspunsuri! „Cu privire la moartea fiicei dumneavoastră, vă comunicăm...” Şi toţi mint: că a murit pe 13 noiembrie, când de fapt a murit pe 11, că avea grupa de sânge O I, când ea avea B III, ba era în uniformă militară, ba într-o rochie civilă. Avea o găurică în partea stângă, lângă tâmplă, iar ei scriu că era în dreapta... I-am scris o solicitare şi deputatului nostru în Duma de Stat – l-am ales, am votat pentru el. Credeam în puterea noastră! Am reuşit să obţin o audienţă la el. Stăteam la parterul Dumei... Şi ochii mi se fac cât cepele! Văd o vitrină cu bijuterii: inele de aur cu briliante, ouă de Paşte din aur şi argint... şi pandantive... N-am câştigat în toată viaţa cât costă cel mai mic inel cu briliant de acolo. Un singur ineluş... Deputaţii noştri... ai poporului... ei de unde au atâţia bani? Am doar un teanc de diplome pentru munca mea cinstită... şi mama la fel... Iar ei au acţiuni la Gazprom... Noi avem hârtii, ei au bani. (Tace cu obidă.) În zadar m-am dus acolo... În zadar am plâns acolo... Daţi-ni-l înapoi pe Stalin... Poporul aşteaptă un Stalin! Mi-au luat fiica şi mi-au adus un sicriu. Un sicriu ud... Anchetarea faptelor, procesul-verbal al crimei. Dacă ar fi fost sinucidere, pe pistol ar fi rămas sânge... pe mâini praf de puşcă... Acum ştiu tot... Nu-mi plac ştirile de la televizor. Sunt numai minciuni! Dar serialele poliţiste... cu crime... În fine, toate astea... nu le scap. Uneori nu pot să mă trezesc dimineaţa, îmi simt mâinile şi picioarele amorţite – aş sta în pat... Îmi amintesc de Oleska... Şi mă ridic...
Am adunat din bucăţele... cuvânt cu cuvânt... Cineva a pălăvrăgit la un moment dat la beţie, erau şaptezeci de oameni acolo, şi altcineva i-a şoptit unei cunoştinţe... Oraşul nostru nu e mare... nu e Moscova... Astăzi deja îmi imaginez tabloul... ce s-a întâmplat acolo... Au tras o beţie grandioasă în cinstea Zilei Miliţiei. S-au îmbătat până n-au mai ştiut de ei şi au trecut la orgii. Dacă Oleska ar fi plecat cu colegii ei... din secţia ei... dar aici toţi erau străini... Era un detaşament amestecat. A nimerit cu cei de la miliţia rutieră. Ăştia sunt regi, au buzunarele pline de bani. Stau pe străzi cu pistoale automate şi iau mită. Toată lumea le dă. E un loc de aur! Băieţilor le place să se distreze... Să omoare, să se îmbete şi să reguleze – cele trei bucurii ale războiului. S-au îmbătat până le-au ieşit ochii din cap... au devenit nişte fiare... Şi se pare că le-au violat pe toate fetele. Colegele lor. Iar Oleska ori n-a vrut să cedeze, ori i-a ameninţat după aceea că-i trimite la închisoare. Şi n-au mai lăsat-o să plece.
Se mai spune şi altceva... Stăteau la post şi controlau maşinile care intrau. Acolo toţi se învârtesc, se sucesc, aleargă ca nebunii ca să facă bani. Prin orice metode. Cineva a adus marfă de contrabandă, nu ştiu ce şi de unde, n-o să mint. Droguri sau... Dar toţi erau înţeleşi. Fuseseră deja plătiţi. Era o maşină Niva... Toţi îşi amintesc de o Niva... Şi Oleska şi-a dat seama... dintr-un motiv sau altul, n-a lăsat să treacă maşina asta... Şi au tras în ea. Erau bani mulţi în joc, deranjase. Se pare că era amestecat un personaj cu funcţie înaltă...
Şi mama mea a visat o Niva... M-am dus la o clarvăzătoare... Am pus pe masă fotografia asta... (Mi-o arată.) „Văd”, a spus ea, „o Niva...”
Am stat de vorbă cu o femeie... E soră medicală. Nu ştiu cum era când a plecat în Cecenia, poate că era veselă. Acum e ca şi mine, e înrăită. Acum sunt mulţi oameni supăraţi, tac, dar sunt supăraţi. Toţi au visat să câştige în noua viaţă, dar puţini au fost cei care au câştigat, care au tras biletul norocos... Nimeni nu era pregătit să se ducă la fund. Acum mulţi oameni trăiesc cu supărarea asta, mulţi sunt supăraţi. (Tace.) Poate că şi Oleska s-ar fi întors schimbată... necunoscută... (Tace.) Femeia asta a vorbit deschis cu mine...
„...am plecat de romantică ce sunt! Multă vreme au râs toţi de mine acolo. Dar dacă e să spun adevărul, am lăsat tot ce era acasă din cauza unei iubiri nefericite. Nu-mi mai păsa dacă mă împuşcă un cecen sau mor de dor.
...cine n-a avut de-a face cu cadavre crede că ele tac. Că nu scot nici un sunet. Dar acolo sunt mereu tot felul de sunete. Ba iese gazul, ba trosneşte vreun os înăuntru. Un foşnet... Poţi să înnebuneşti...
...eu n-am văzut acolo bărbat care să nu bea şi să nu tragă. Se îmbată şi trag – încotro văd cu ochii. De ce? Nimeni nu ştie răspunsul.
...era chirurg... Eu credeam că e iubire între noi. Când să plecăm acasă, m-a avertizat: «Să nu mă suni şi să nu-mi scrii. Dacă e să-mi fac de cap acasă, măcar să fie cu o femeie frumoasă, cu care să nu-mi fie ruşine că mă vede nevastă-mea.» Eu nu sunt o frumuseţe. Dar stăteam împreună în sala de operaţii câte 72 de ore. E un sentiment... mai puternic decât dragostea...
...Acum mi-e teamă de bărbaţi... Pe cei care s-au întors din război nici nu vreau să-i văd... Sunt nişte nenorociţi, toţi – nişte nenorociţi! Mă pregăteam să plec acasă şi tot voiam să iau cu mine ba una, ba alta... Casetofonul, covorul... «Eu», mi-a spus şeful spitalului, «las tot aici. Nu vreau să iau războiul cu mine acasă». Dar războiul nu l-am adus în lucruri, ci în suflet...”
Ne-au dat hainele Oleskăi: tunica, fusta... cerceii de aur, lănţişorul. În buzunarul tunicii avea nişte fursecuri şi două ciocolate mici. Pesemne le păstrase pentru Crăciun, voia să ni le trimită acasă. Mă doare, tare mă doare...
Dar scrieţi dumneavoastră adevărul... Cine se mai sperie de adevăr? Puterea e acum de neatins... Atât ne-a mai rămas: puşca şi greva. Să ne culcăm pe şine. Dar nu avem pe cineva să ne conducă – altfel, oamenii s-ar fi răsculat de mult... N-avem un Pugaciov! Dacă mi s-ar da o armă, aş şti în cine să trag... (Îmi arată un ziar.) Aţi citit? Se face un circuit turistic prin Cecenia. Eşti dus cu elicoptere militare şi ţi se arată Groznîiul distrus, satele incendiate. Acolo războiul şi construcţia sunt simultane, împuşcă şi construiesc. Şi îţi arată. Noi încă plângem, iar acolo cineva deja face bani de pe urma lacrimilor noastre. A fricii noastre. Face bani ca din petrol.
După câteva zile, ne-am întâlnit din nou.
Înainte înţelegeam viaţa noastră... felul în care trăiam... Dar acum nu mai înţeleg... Nu...