Despre o pacoste străină pe care Dumnezeu a asezat-o pe pragul casei voastre

Ravşan... – gastarbeiter^[123], 27 de ani

Gafhar Djuraeva – preşedintă a Fundaţiei Tadjikistan din Moscova

„...un om fără patrie e ca o privighetoare fără grădina ei.”

— Ştiu multe despre moarte. Ştiu atât de multe că până la urmă o să înnebunesc...

Trupul e un recipient pentru suflet. Casa lui. După obiceiurile musulmane, trupul trebuie înmormântat cât mai repede, de preferat chiar în ziua în care Allah a luat sufletul. În casa mortului se atârnă de un cui o bucată de pânză albă, care rămâne acolo patruzeci de zile. Sufletul vine noaptea şi se aşază pe această pânză. Ascultă vocile rudelor. Se bucură. Şi zboară înapoi.

Ravşan... mi-l amintesc bine... Povestea obişnuită... Nu şi-a primit salariul jumătate de an. Lăsase în Pamir patru copii şi un tată grav bolnav. S-a dus la casieria şantierului, a cerut un avans şi i-a fost refuzat. Ultima picătură. A ieşit în faţa clădirii şi şi-a tăiat gâtul cu cuţitul. M-au sunat... M-am dus la morgă... Avea o faţă uluitor de frumoasă... N-o pot uita. Faţa lui... Am adunat bani. Pentru mine, şi acum e un mister cum funcţionează acest mecanism interior: nimeni n-are bani, dar, dacă moare cineva, se strânge pe loc suma necesară, până la ultimul bănuţ, ca să fie înmormântat acasă, în pământul lui. Să nu rămână printre străini. Chiar dacă-i ultima rublă din buzunar, oamenii o dau. Dacă le spui că trebuie să plece acasă, nu dau; dacă le spui că are copilul bolnav, nu dau, dar dacă moare – poftiţi, luaţi. Au adus o pungă de plastic cu bancnote mototolite şi mi-au pus-o pe birou. Şi eu m-am dus cu ea la casă, la Aeroflot. La şef. Sufletul zboară singur acasă, dar să trimiţi un sicriu cu avionul e foarte scump.

(Ia nişte hârtii de pe masă. Citeşte.)

...poliţiştii au intrat în apartamentul în care locuiau nişte gastarbeiteri – o femeie însărcinată şi soţul ei – şi au început să-l bată pe bărbat în faţa soţiei lui pe motiv că nu au permise de şedere. Ea a început să sângereze – a murit, şi a murit şi copilul ei nenăscut....

...într-o suburbie a Moscovei au dispărut trei oameni: doi fraţi şi o soră... Nouă ne-au cerut ajutorul rudele lor venite din Tadjikistan. Am sunat la brutăria la care lucraseră. Prima dată ni s-a răspuns: „N-am auzit de ei.” A doua oară, la telefon a venit chiar patronul: „Da, au lucrat la mine nişte tadjici. Le-am dat banii pe trei luni şi au plecat în aceeaşi zi. Nu ştiu să vă spun unde.” Atunci ne-am adresat poliţiei. Toţi trei au fost găsiţi morţi. Fuseseră ucişi cu o lopată şi îngropaţi în pădure. Patronul brutăriei a început să sune la Fundaţie şi să ameninţe: „Eu am oameni peste tot. Vă aranjez şi pe voi.”

...doi tadjici tineri care lucrau pe şantier au fost aduşi cu Salvarea la spital... Au stat toată noaptea în holul rece de primire şi nimeni nu s-a ocupat de ei. Medicii nu-şi ascundeau sentimentele: „Cine v-a pus să veniţi aici, cururi tuciurii ce sunteţi?”

...nişte poliţişti care făceau un raid au scos într-o noapte cincisprezece muncitori tadjici dintr-un subsol, i-au întins pe zăpadă şi au început să-i bată, să-i calce în picioare cu bocancii lor cu ţinte. Un băiat de cincisprezece ani a murit...

...o mamă şi-a primit fiul mort din Rusia. Fără organe interne... Pe piaţa neagră din Moscova se poate cumpăra orice are un om: rinichi, plămâni, ficat, globi oculari, valve cardiace, piele...

Aceştia sunt fraţii şi surorile mele... Şi eu m-am născut în Pamir. Sunt munteancă. La noi, pământul valorează greutatea lui în aur, grâul nu se măsoară cu sacul, ci cu tichia. Peste tot sunt munţi uriaşi, faţă de care orice minune creată de mâna omului pare minusculă. O jucărioară. Acolo trăieşti cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Eşti atât de sus, că parcă n-ai mai fi pe lumea asta. Marea e cu totul altceva, marea te cheamă spre ea, munţii însă îţi dau sentimentul că eşti protejat, ei te apără. Sunt un rând în plus de ziduri pentru casa ta. Tadjicii nu sunt războinici; când veneau duşmanii pe pământurile lor, ei urcau în munţi... (Tace.) Cântecul meu tadjic preferat este un cântec despre părăsirea pământului natal. Plâng ori de câte ori îl ascult... Lucrul cel mai îngrozitor pentru un tadjic este să-şi părăsească patria. Să trăiască departe de ea. Un om fără patrie e ca o privighetoare fără grădina ei. Trăiesc de mulţi ani la Moscova, dar mă înconjur mereu de ce aveam acasă: când văd nişte munţi într-o revistă, decupez fotografia şi o atârn pe perete; la fel fac ori de câte ori dau de imagini cu un cais înflorit sau cu bumbac alb. Deseori visez că adun bumbac... Desfac o capsulă, capsula asta are margini foarte ascuţite, şi înăuntru se află un ghemotoc alb, ca de vată, ce pare aproape imaterial, şi trebuie să-l scot fără să-mi rănesc mâinile. Dimineaţa mă trezesc obosită... În pieţele din Moscova caut mere tadjice, ale noastre sunt cele mai dulci, şi strugurii tadjici sunt mai dulci ca zahărul. Iar în copilărie visam că o să văd cândva pădurea rusească, ciuperci... Că o să mă duc şi o să-i văd pe oamenii aceia. Asta e cealaltă parte a sufletului meu: izba, cuptorul, piroştile. (Tace.) Vă povestesc despre viaţa noastră... Şi despre fraţii mei... Pentru voi, toţi arată la fel: bruneţi, nespălaţi, arţăgoşi. Dintr-o lume de neînţeles. O pacoste străină pe care Dumnezeu a aşezat-o pe pragul casei voastre. Ei însă n-au senzaţia că au venit la nişte oameni străini, pentru că părinţii lor au trăit în URSS, şi Moscova era capitala tuturor. Între timp au căpătat aici o slujbă şi adăpost, în Est e o vorbă: nu scuipa în vasul din care bei apă. La şcoală, toţi băieţeii tadjici visează să vină să câştige bani în Rusia... Ca să-şi cumpere bilet, strâng bani din tot kişlac-ul. Vameşii ruşi îi întreabă la graniţă: „La cine te duci?” Ei răspund: „La Nina...” Pentru ei, toate rusoaicele sunt Nina... Limba rusă nu se mai învaţă la şcoală. Fiecare îşi aduce cu el covoraşul pentru rugăciune...

(Stăm de vorbă la Fundaţie. Sunt doar câteva cămăruţe. Telefoanele sună întruna.)

Aseară am salvat o fată... A avut inspiraţia să mă sune chiar din maşina cu care o duceau poliţiştii în pădure, m-a sunat şi a şoptit: „M-au luat de pe stradă, mă duc în afara oraşului. Sunt beţi cu toţii.” Mi-a dat numărul maşinii... Beţi fiind, uitaseră s-o percheziţioneze şi să-i ia mobilul. Fata tocmai venise de la Duşanbe... E o fată frumoasă... Eu sunt o femeie orientală, încă de mică mama şi bunica m-au învăţat cum trebuie să vorbeşti cu un bărbat. „Focul nu-l învingi cu foc, ci doar cu înţelepciune”, spunea bunica. Am sunat la secţia de poliţie: „Dragul meu, se întâmplă ceva ciudat: băieţii voştri au dus-o nu ştiu unde pe o fată de-a noastră, şi sunt băuţi. Sunaţi-i, să nu intre în păcat. Ştim numărul maşinii.” La celălalt capăt al firului – un potop de înjurături: „ciorile” astea... „maimuţele astea negre”, care abia au coborât din copac, „ce dracu’ vă pierdeţi vremea cu ei”. „Dragul meu, ascultă-mă, şi eu sunt o «maimuţă neagră»... Ţi-aş putea fi mamă...” Tăcere! Sunt şi ei oameni... Mereu mă bazez pe asta... Dintr-o vorbă într-alta, am început să discutăm. După cincisprezece minute, maşina s-a întors... Au adus-o înapoi pe fată... Ar fi putut s-o violeze, s-o omoare. Nu o dată... am cules astfel de fete din pădure bucată cu bucată... Ştiţi ce sunt eu? Lucrez ca un alchimist... Avem o fundaţie socială – n-avem bani, n-avem putere, avem doar oameni cumsecade. Ajutoarele noastre, îi ajutăm, îi salvăm pe cei lipsiţi de apărare. Rezultatul dorit ne iese din nimic: din nervi, din intuiţie, din linguşeli orientale, din milă rusească, din cuvinte simple precum „scumpule”, „dragule”, „ştiam eu că eşti un bărbat adevărat şi că întotdeauna o să ajuţi o femeie”. „Băieţi”, le spun eu unor sadici în uniformă, „eu am încredere în voi”. Am încredere că sunteţi oameni. Odată, am stat de vorbă îndelung cu un general de poliţie... Nu era un idiot, nu era un soldăţoi, ci un bărbat cu aer intelectual. „Ştiţi”, i-am spus eu, „la dumneavoastră lucrează un adevărat gestapovist. Un maestru al torturii, toată lumea se teme de el. Îi schilodeşte pe oamenii fără adăpost şi pe muncitorii imigranţi pe care-i prinde”. Credeam că se va îngrozi sau se va speria, că va apăra onoarea uniformei. Dar m-a privit zâmbind: „Daţi-mi numele lui. Ce om de ispravă! O să-l avansăm, o să-i dăm o decoraţie. Astfel de cadre trebuie încurajate. O să-l propun pentru o primă.” Am amuţit. Şi el a continuat: „Vă mărturisesc cinstit... Special vă creăm condiţii insuportabile, ca să vă căraţi mai repede. În Moscova sunt două milioane de gastarbeiteri, oraşul nu poate absorbi toţi oamenii care ne-au căzut deodată pe cap. Sunteţi prea mulţi.” (Tace.)

Frumoasa Moscovă... Am mers împreună prin Moscova şi ne-am tot minunat: „Ce frumoasă a devenit Moscova! E deja o capitală europeană!” Dar eu nu simt această frumuseţe. Merg, mă uit la clădirile noi şi îmi amintesc: aici au murit doi tadjici, au căzut de pe schele... iar aici unul s-a înecat în ciment... Îmi amintesc pe ce mărunţiş trudeau. Toţi fac bani pe seama lor: funcţionarii, poliţiştii, autorităţile locale... Un măturător tadjic semnează un contract conform căruia primeşte treizeci de mii, iar la el ajung şapte. Restul i-l iau şi îl împart între ei diferiţi şefi... şefii şefilor... Legile nu sunt respectate, în loc de legi conduc lovelele şi forţa. Omul mărunt e cel mai lipsit de apărare, până şi un animal din pădure e mai apărat decât el. La voi, pe animale le apără pădurea, iar la noi, munţii... (Tace.) Cea mai mare parte a vieţii am trăit-o în socialism, acum îmi amintesc cum îl idealizam pe om, pe vremea aceea aveam o părere bună despre om. La Duşanbe lucram la Academia de Ştiinţe. Mă ocupam de istoria artei. Credeam că omul a scris în cărţi despre el însuşi, că în ele-i adevărul... Nu, nu-i decât o fărâmă de adevăr... De mult nu mai sunt idealistă, acum ştiu prea multe... Vine des la mine o fată, e bolnavă... O violonistă celebră de-a noastră. De ce a înnebunit? Poate pentru că i s-a spus: „Cânţi la vioară, la ce-ţi foloseşte asta? Ştii două limbi străine, la ce-ţi foloseşte? Treaba voastră e să faceţi curat, să măturaţi. Voi aici sunteţi sclavi.” Fata asta nu mai cântă la vioară. A uitat tot.

Am avut şi un tânăr... L-au prins poliţiştii undeva în suburbii, i-au confiscat banii, dar avea puţini. S-au enervat. L-au dus în pădure. L-au bătut. Iarnă. Ger. L-au dezbrăcat până la chiloţi... Ha, ha, ha... I-au rupt toate actele... Şi el îmi povesteşte toate astea. Îl întreb: „Şi cum ai scăpat?” „Credeam c-o să mor, alergam desculţ prin zăpadă. Şi deodată, ca în basme, am văzut o izbă. Am bătut în gemuleţ şi a ieşit un bătrân. Şi bătrânul ăsta mi-a dat un cojoc să mă încălzesc, şi ceai cu dulceaţă. M-a îmbrăcat. A doua zi s-a dus în sat şi a găsit un camion, cu care m-a adus la Moscova.”

Bătrânul ăsta... şi el e Rusia...

O cheamă cineva din încăperea alăturată: „Gafhar Kandilovna, vă caută cineva.” Aştept să se întoarcă. Am un pic de răgaz – şi îmi amintesc ce am auzit în apartamentele moscovite.

În apartamentele moscovite

— Ne-au invadat... Sufletul bun al ruşilor...

— Poporul rus nu e deloc bun. Asta-i o confuzie imensă. E milostiv, sentimental, dar nu bun. Unii au măcelărit un câine de curte şi au filmat totul. S-a revoltat tot Internetul. Mai-mai să se organizeze un linşaj. Dar când şaptesprezece gastarbeiteri au ars în piaţă – stăpânul lor îi încuiase cu cheia peste noapte într-un vagon metalic, împreună cu marfa – au vorbit despre ei doar organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului. Care, prin natura activităţii lor, trebuie să apere pe oricine. Atitudinea generală era următoarea: au murit ăştia, vin alţii. Fără chip, fără grai... străini...

— Ăştia sunt sclavi. Sclavi moderni. Tot ce au e p... lor şi o pereche de tenişi. În ţara lor e mai rău decât în cel mai mizerabil subsol moscovit.

— A venit ursul să ierneze la Moscova. S-a hrănit cu gastarbeiteri. Cine-i mai numără? Ha, ha, ha...

— Până la destrămarea URSS trăiam toţi ca într-o familie... Aşa ni se spunea la învăţământul politic... Atunci ei erau „oaspeţi ai capitalei”, acum sunt „ciori”, „cururi tuciurii”. Bunicul mi-a povestit cum a luptat împreună cu nişte uzbeci la Stalingrad. Credeau că sunt fraţi pe vecie.

— Mă uimiţi... Ei s-au separat. Au vrut libertate. Aţi uitat? Aduceţi-vă aminte cum îi tăiau pe ruşi prin anii ‘90. Jefuiau, siluiau. Îi goneau de peste tot. Îţi băteau în uşă în toiul nopţii... Dădeau buzna – care cu cuţitul, care cu pistolul automat: „Valea de pe pământul nostru, rus nemernic!” îţi dădeau cinci minute să-ţi strângi lucrurile – şi transport gratuit până la gara cea mai apropiată. Oamenii îşi părăseau apartamentele în papuci... Aşa a fost...

— N-am uitat de umilirea fraţilor şi surorilor noastre! Moarte ciorilor! Ursul rus e greu de trezit, dar, când se ridică în două labe, varsă mult sânge.

— Caucazul a primit peste bot patul de puşcă rusesc. Al cui e rândul acum?

— Îi urăsc pe skinheads! Un singur lucru ştiu: să omoare în bătaie cu bâte de baseball sau ciocane un biet măturător tadjic care nu le-a făcut nimic. La demonstraţii scandează: „Rusia – pentru ruşi, Moscova – pentru moscoviţi.” Mama mea e ucraineancă, tata moldovean, bunica pe linie maternă rusoaică. Eu ce sunt? După ce criteriu au de gând să „cureţe” Rusia de nonruşi?

— Trei tadjici înlocuiesc o autobasculantă. Ha, ha, ha...

— Mie mi-e dor de Duşanbe. Acolo am crescut. Am învăţat farsi. Limba poeţilor.

— Încearcă să mergi prin oraş cu o pancartă pe care să scrie „Îi iubesc pe tadjici”. O să-ţi pocească mutra pe loc.

— Lângă noi e un şantier. „Cururile tuciurii” roiesc ca şobolanii. Ne e frică să ne ducem seara la magazin din cauza lor. Pentru un telefon mobil ieftin pot să te şi omoare...

— Da, da! Eu am fost jefuit de două ori – de nişte ruşi. Iar la intrarea în bloc erau să mă omoare tot nişte ruşi. Ce m-am săturat de poporul ăsta „pravoslavnic”!

— Aţi vrea ca fiica dumneavoastră să se mărite cu un imigrant?

— E oraşul meu natal. Capitala mea. Şi ei au venit aici cu Saria lor. De Eid al-Adha^[124] taie berbeci sub ferestrele mele. Păi, de ce nu în Piaţa Roşie? Bietele animale ţipă, sângele ţâşneşte... Ieşi în oraş – ici-colo, bălţi roşii pe asfalt... Merg cu copilul: „Mamă, ce-i asta?” în ziua aia oraşul „se înnegreşte”. Nu mai e oraşul nostru. Se revarsă din beciuri cu sutele de mii... Poliţiştii se lipesc de pereţi de frică...

— Eu sunt prietenă cu un tadjic. Îl cheamă Said. Frumos ca un zeu! Acasă la el era medic, aici lucrează pe şantier. Sunt îndrăgostită de el până peste urechi. Ce să fac? Când ne întâlnim, ne plimbăm prin parcuri sau ieşim undeva în afara oraşului, ca să nu ne întâlnim cu nici o cunoştinţă de-a mea. Mi-e frică de părinţi. Tata m-a avertizat: „Dacă te prind cu un «tuciuriu», vă împuşc pe amândoi.” Ce e tatăl meu? Muzician... A terminat Conservatorul...

— Dacă un „bronzat” iese cu o fată de-a noastră...! Ăştia ar trebui castraţi.

— De ce îi urăşte lumea? Din cauza ochilor negri, a formei nasului. Îi urăşte aşa, pur şi simplu. La noi fiecare urăşte obligatoriu pe cineva: pe vecini, pe caralii, pe oligarhi... pe idioţii de yankei... Pe cine vrei şi pe cine nu vrei! E multă ură în aer... Mai bine să nu atingi pe nimeni...

„...revolta populară pe care am uăzut-o m-a speriat pentru tot restul vieţii.”

(Este ora prânzului. Eu şi Gafhar bem ceai din holuri tadji-ce şi ne continuăm conversaţia.)

— Cândva o să-mi pierd minţile de la câte îmi amintesc...

Anul 1992... În loc de libertatea pe care ani aşteptat-o, a început un război civil. Cei din Kulob îi omorau pe cei din Pamir, iar cei din Pamir îi omorau pe cei din Kulob. Oameni din Karateghin, Hisor, Garm – toţi s-au învrăjbit. Pe zidurile caselor erau atârnate pancarte: „Ruşi, jos labele de pe Tadjikistan!”, „Comunişti – căraţi-vă în Moscova voastră!” Nu mai era iubitul meu Dusanbe... Pe străzile oraşului mergeau mulţimi înarmate cu răngi şi pietre... Oameni absolut paşnici, calmi s-au transformat în criminali. Nu mai devreme de ieri erau altfel, beau liniştiţi în ceainării, iar acum merg pe stradă şi înjunghie femeile în pântec cu drugi de fier... Devastează magazine, chioşcuri. M-am dus la piaţă... În salcâmi erau agăţate pălării şi rochii, pe jos zăceau morţi, oameni şi animale de-a valma... (Tace.) Îmi aduc aminte... Era o dimineaţă frumoasă. O vreme am uitat de război. Mi se părea că totul va fi ca înainte. Iată, înfloresc merii, caişii... Nu-i nici un război. Am deschis larg fereastra şi am văzut o mulţime întunecată. Toţi mergeau în tăcere. Deodată, unul s-a întors şi privirile noastre s-au întâlnit... Părea un om sărac; privirea acestui flăcău îmi spunea: chiar acum pot să intru în casa ta frumoasă şi să fac ce vreau eu, e vremea mea... Asta îmi spuneau ochii lui... M-am îngrozit. M-am retras de la fereastră, am tras storurile pe rând, am dat fuga şi am încuiat uşile cu toate lacătele, apoi m-am ascuns în camera cea mai îndepărtată. Era în ochii lui o patimă... Mulţimea are ceva satanic. Mi-e teamă şi să-mi aduc aminte... (Plânge.)

Am văzut cum afară a fost ucis un băieţel rus. N-a ieşit nimeni, toţi au închis geamurile; eu am ţâşnit, în halat de baie: „Lăsaţi-l! L-aţi omorât deja!” Zăcea nemişcat... Au plecat. Dar după puţin timp s-au întors şi au reînceput să-l lovească. Erau nişte puşti, ca şi el. Nişte băieţei... ăştia erau băieţei... Am sunat la miliţie – s-au uitat cine e bătut şi au plecat. (Tace.) Nu demult, când eram la Moscova cu cineva, am auzit: „Iubesc oraşul Duşanbe. Ce oraş interesant era! Mi-e dor de oraşul ăsta.” Cât de recunoscătoare i-am fost acestui rus! Nimic în afară de iubire n-o să ne salveze. Allah nu-i ascultă pe cei ce se roagă pentru rău. Allah ne învaţă: nu deschide o uşă pe care n-ai s-o mai poţi închide... (Pauză.) L-au omorât pe un prieten de-al nostru... Era poet. Tadjicilor le plac versurile, în fiecare casă sunt cărţi cu poezii, măcar una-două, la noi poetul e un om sfânt. Nu te poţi atinge de el. L-au omorât! Înainte de a-l omorî, i-au rupt mâinile... Pentru că scria... După puţin timp l-au omorât pe un alt prieten... Pe corp nu avea nici un semn, nici măcar o vânătaie, avea corpul curat-curăţel, îl loviseră în gură... Pentru că vorbea... Era primăvară. Atât de însorit, atât de cald, şi oamenii se omoară între ei... Îmi venea să plec în munţi.

Toţi au plecat. S-au salvat. Prietenii noştri locuiau în America, la San Francisco. Ne-au chemat la ei. Îşi luaseră acolo un apartament micuţ. Era aşa frumos! Oceanul Pacific... Îl vezi oriunde te-ai duce. Zile întregi am stat pe mal şi am plâns, nu puteam să fac nimic. Veneam dintr-un război în care puteai fi omorât pentru o cutie de lapte... Pe mal a trecut un bătrân, cu pantalonii suflecaţi şi cu un tricou viu colorat. S-a oprit lângă mine: „Ce-i cu tine?” „În ţara mea e război. Se omoară fraţii între ei”. „Rămâi aici.” Spunea că oceanul şi frumuseţea vindecă... A stat mult cu mine să mă liniştească. Eu plângeam. La vorbele lui frumoase aveam o singură reacţie – lacrimile îmi curgeau şiroaie, vorbele frumoase mă făceau să plâng mai tare decât împuşcăturile de acasă, decât sângele.

Dar n-am putut să trăiesc în America, îmi era dor de Duşanbe, şi dacă acasă era periculos să mă întorc, măcar să fiu mai aproape. Ne-am mutat la Moscova... Eram în vizită la o poetă. Ascultam o bombăneală fără sfârşit: Gorbaciov e un palavragiu, Elţîn e beţiv, ruşii sunt nişte vite... De câte ori am auzit asta? De o mie de ori! Gazda a vrut să-mi ia farfuria s-o spele, eu nu i-am dat-o – puteam să mănânc totul din aceeaşi farfurie. Şi peşte, şi prăjitură. Veneam din război... La un alt scriitor, frigiderul era plin de brânzeturi şi salamuri – tadjicii au şi uitat ce sunt alea – şi din nou am ascultat toată seara o bombăneală fără rost: conducerea e proastă, democraţii seamănă cu comuniştii... capitalismul rusesc e canibal... Şi nimeni nu face nimic. Toţi aşteaptă: uite-acuşi începe revoluţia. Nu-mi plac furioşii ăştia de bucătărie. Nu fac parte din lumea lor. Revolta populară pe care am văzut-o m-a speriat pentru tot restul vieţii, ştiu ce înseamnă libertatea în mâinile unor oameni care nu ştiu ce să facă cu ea. Răscoala sfârşeşte întotdeauna în sânge. Războiul e ca un lup care poate intra şi în casa ta... (Tace.)

Aţi văzut imaginile acelea de pe Internet? Pe mine m-au dărâmat. Am stat o săptămână în pat... Imaginile acelea... Ucideau şi filmau. Aveau un scenariu, îşi scriseseră roluri... Ca pentru un film adevărat... Acum aveau nevoie de spectatori. Şi noi ne uităm... ei ne-au făcut să... Merge un băiat pe stradă – un băiat de-al nostru, tadjic... Îl strigă unii, el se apropie şi ei îl îmbrâncesc până cade jos. Îl bat cu nişte bâte de baseball; la început băiatul se zvârcoleşte, apoi rămâne nemişcat, îl leagă şi-l bagă într-un portbagaj, în pădure, îl leagă de un copac. Se vede: cel care filmează caută un unghi avantajos, ca să iasă un film bun. Băiatului i se taie capul. De unde le-a venit asta? Tăierea capului?... E un ritual oriental. Nu rusesc. Probabil e din Cecenia. Îmi aduc aminte... Un an au ucis „cu şurubelniţe”, apoi au apărut greblele, după ele răngile şi ciocanele... Întotdeauna moartea era provocată de lovirea cu un obiect contondent. Acum e o modă nouă... (Tace.) De data asta criminalii au fost găsiţi. Vor fi judecaţi. Toţi sunt băieţi de familie bună. Astăzi omoară tadjici, mâine îi vor omorî pe cei bogaţi sau pe cei care se roagă la alt Dumnezeu. Războiul e ca un lup... A venit deja...

În beciurile Moscovei

Am ales un bloc – o stalinka în plin centrul Moscovei. Aceste blocuri au fost construite pe vremea lui Stalin pentru elita bolşevică, de aceea li se spune stalinki, şi sunt şi astăzi la mare preţ. Empire stalinist: faţadă cu stucaturi, basoreliefuri, coloane, camere înalte de trei-patru metri. Urmaşii foştilor conducători au sărăcit, aici se mută „noii ruşi”. În faţă nu vezi decât Bentley şi Ferrari. La parter sunt vitrinele luminate ale unor buticuri scumpe.

Deasupra e o viaţă, sub pământ alta. Împreună cu un jurnalist cunoscut, cobor la sub sol... Serpuim multă vreme printre ţevi ruginite şi pereţi mucegăiţi, din când în când ne blochează drumul nişte uşi din fier vopsite, cu lacăte şi zăvoare – dar toate acestea sunt de formă. Baţi la uşă într-un fel prestabilit şi intri. Subsolul e plin de viaţă. Un coridor lung, luminat, şi pe ambele părţi camere cu pereţii din placaj, cu nişte draperii multicolore în loc de uşi. Subteranele Moscovei sunt împărţite între tadjici şi uzbeci. E o comună. Cineva l-a recunoscut pe „ghidul” meu – el nu e aici pentru prima dată – şi ne invită la el. Intrăm în cameră: la intrare e un munte de pantofi, nişte cărucioare de copii, într-un colţ, o plită, o butelie, lângă ele sunt înghesuite mese şi scaune, aduse aici de la cele mai apropiate gropi de gunoi. Tot restul spaţiului este ocupat de paturi suprapuse improvizate.

E ora cinei. La masă stau deja vreo zece oameni. Facem cunoştinţă: Amir, Hurşid, Ali... Cei care sunt mai în vârstă au învăţat la şcoli sovietice, vorbesc ruseşte fără accent. Tinerii nu ştiu limba. Zâmbesc doar.

Sunt bucuroşi de oaspeţi.

— Curând o să mâncăm un pic. (Cel care ne aşază la masă e Amir, fost profesor, aici el pare să fie şeful.) – Gustaţi un plov tadjic. Gustos de te lingi pe degete! La tadjici aşa e: dacă te-ai întâlnit cu un om aproape de casa ta, trebuie să-l chemi la tine şi să-i dai un bolişor de ceai.

Nu pot să pornesc reportofonul – le e frică. Scot un stilou. Aici îmi e de ajutor respectul lor de ţărani faţă de omul care scrie. Unii au venit din kişlakuri, alţii au coborât de pe munte. Şi au nimerit deodată într-un megalopolis.

— E bine la Moscova, e mult de lucru. Dar viaţa e ciudată. Când merg singur pe stradă... Chiar şi ziua... Nu mă uit în ochii tinerilor – mă pot omorî. Trebuie să ne rugăm în fiecare zi...

— S-au apropiat trei de mine într-un tren... Veneam de la muncă... „Ce faci tu aici?” „Mă duc acasă.” „Unde e casa ta? Cine te-a chemat aici?” Au început să mă bată. Mă băteau şi strigau: „Rusia-i pentru ruşi! Slavă Rusiei!” „Băieţi, de ce faceţi asta? Allah vede totul.” „Allah al tău nu te vede aici. Noi avem Dumnezeul nostru.” Mi-au spart dinţii... mi-au rupt o coastă... Vagonul era plin de oameni, dar numai o fată a reacţionat: „Lăsaţi-l! Nu v-a făcut nimic.” „Ce vrei? Batem o «cioară».”

— Pe Raşid l-au omorât... L-au înjunghiat cu un cuţit de treizeci de ori. Spune-mi, de ce de treizeci de ori?

— Toate sunt din voia lui Allah... Omul sărac e muşcat de câini şi dacă-i călare pe o cămilă.

— Tatăl meu a învăţat la Moscova. Astăzi plânge zi şi noapte după URSS. Visa să învăţ şi eu la Moscova. Dar pe mine aici poliţiştii mă bat, patronul mă bate... Trăiesc în subsol, ca o pisică.

— Mie nu-mi pare rău după URSS... Nenea Kolea, vecinul nostru, era rus... Ţipa la mama când îi răspundea în tadjică: „Vorbeşte cum trebuie. Pământul i-al vostru, puterea-i a noastră.” Mama plângea.

— Eu azi am avut un vis: merg pe strada noastră şi vecinii se înclină: „salam aleicum”... „Salam aleicum”... În kişlaku-rile noastre au rămas numai femeile, bătrânii şi copiii.

— Acasă leafa mea era de cinci dolari pe lună... Nevastă, trei copii... În kişlakuri oamenii nu văd zahăr cu anii...

— N-am fost în Piaţa Roşie. Nu l-am văzut pe Lenin. Muncă! Muncă! Lopată, târnăcop, cleşte. Toată ziua curg apele din mine ca dintr-un pepene.

— I-am dat bani unui maior pentru acte: „Allah să-ţi dea sănătate. Ce om bun!” Dar actele s-au dovedit false. M-au dus la pârnaie. M-au bătut cu picioarele, cu bastoanele.

— Dacă n-ai acte, nu eşti om...

— Omul fără patrie e un câine vagabond... Oricine poate să-i tragă un şut. De zece ori pe zi te opreşte poliţia: „Prezintă actele.” O hârtie o ai, dar alta-ţi lipseşte. Dacă nu le dai bani, te bat.

— Ce suntem noi? Zidari, cărăuşi, măturători, spălători de vase... Ca manageri n-o să lucrăm aici...

— Mama e mulţumită că-i trimit bani. Mi-a găsit o fată frumoasă, încă n-am văzut-o. A ales-o mama. Când mă întorc acasă, mă însor.

— Toată vara am lucrat la un bogătan lângă Moscova, iar la sfârşit nu m-a plătit. „Valea! Valea! Ajunge că te-am hrănit.”

— Când ai o sută de oi, ai dreptate. Ai întotdeauna dreptate.

— Şi prietenul meu i-a cerut bani stăpânului pentru munca lui. Pe urmă l-a căutat multă vreme poliţia. A fost găsit îngropat în pădure... Mama lui a primit un sicriu din Rusia...

— Ne gonesc pe noi... Cine o să reconstruiască Moscova? Cine o să măture curţile? Ruşii n-o să ridice un deget pe banii cu care suntem plătiţi noi.

— Închid ochii şi văd arâkul^[125] curgând, bumbacul înflorind – are flori roz-pal, e ca o grădină.

— Dar tu ştii că la noi a fost un mare război? După căderea URSS, imediat a început să se tragă. Trăia bine numai cine avea un pistol automat. Când mergeam la şcoală... În fiecare zi vedeam două-trei cadavre. Mama nu m-a mai lăsat să mă duc. Stăteam acasă şi-l citeam pe Khayyam. La noi, toată lumea-l citeşte pe Khayyam. Tu îl ştii? Dacă-l ştii, eşti sora mea.

— Îi omorau pe necredincioşi...

— Allah o să judece care-i credincios şi care-i necredincios. El o să judece.

— Eram mic... Eu nu trăgeam. Mama îmi povestea că înainte de război trăiam aşa: la aceeaşi nuntă se vorbea tadjica, uzbeca şi rusa. Cine voia se ruga, cine nu voia nu se ruga. Spune, sora mea, de ce au învăţat oamenii atât de repede să se omoare unii pe alţii? Toţi l-au citit pe Khayyam în şcoală. Şi pe Puşkin.

— Poporul e ca o caravană de cămile mânate cu cravaşa...

— Învăţ limba rusă... Ascultaţi... fată frumos, pâine, bani... şef rău...

— Sunt deja de cinci ani în Moscova şi nici măcar o dată nu m-a salutat cineva. Ruşii au nevoie de „negri” ca să se poată simţi ei „albi”, să aibă la cine se uita de sus.

— Aşa cum fiecare noapte are o dimineaţă, tot astfel orice tristeţe are un sfârşit.

— Fetele noastre au mai multă strălucire. Nu degeaba sunt comparate cu rodiile...

— În toate e voia lui Allah...

De sub pământ, urcăm la suprafaţă. Acum privesc Moscova cu alţi ochi – frumuseţea ei mi se pare rece şi ameninţătoare. Moscovă, ţi-e oare indiferent dacă eşti iubită sau nu?