Despre Romeo şi Julieta... numai că îi chema Margarita şi Abulfaz

Margarita K. – refugiată armeană, 41 de ani

— Ah! Nu despre asta... despre asta nu vreau... Ştiu altă...

Şi acum dorm cu mâinile sub cap, obişnuinţă de pe vremea când eram fericită. Atât de tare îmi plăcea să trăiesc! Eu sunt armeancă, dar m-am născut şi am crescut la Baku. Pe malul mării. Marea... marea mea! Am plecat, dar iubesc marea. Oamenii şi toate celelalte m-au dezamăgit, iubesc doar marea. O visez des – cenuşie, neagră, violet. Şi fulgerele! Fulgerele dansează împreună cu valurile, îmi plăcea să privesc în depărtare, să privesc cum apune soarele seara, spre seară e atât de roşu, încât pare că sfârâie cufundându-se în apă. Pietrele încinse în timpul zilei, pietrele calde, parcă-s vii. Îmi plăcea să privesc marea dimineaţa, şi la amiază, şi seara, şi noaptea. Noaptea apăreau liliecii şi mă speriam foarte tare de ei. Cântau cicadele. Cerul era plin de stele... nicăieri nu mai sunt atâtea stele... Baku e oraşul meu preferat... Cel mai drag, orice-ar fi! În vis mă plimb deseori prin grădina Gubernatorski şi prin parcul Nagornîi... urc pe zidul cetăţii... Şi de acolo se vede marea – corăbii şi platforme petroliere... Mie şi mamei ne plăcea să ieşim la ceainărie şi să bem ceai roşu. (Are lacrimi în ochi.) Mama e în America. Plânge şi-i e urât. Eu – la Moscova...

La Baku locuiam într-o casă mare... Aveam şi o curte mare, în curte creştea un dud, făcea dude albe. Delicioase! Trăiam cu toţii laolaltă, ca o familie – azeri, ruşi, armeni, ucraineni, tătari... Tanti Klava, tanti Sara... Abdulah, Ruben... Cea mai frumoasă era Silva, lucra ca stewardesă pe linii internaţionale, zbura la Istanbul, soţul ei, Elmir, era taximetrist. Ea – armeancă, el – azer, dar nimeni nu-şi bătea capul cu asta, nu-mi amintesc asemenea discuţii. Lumea se împărţea altfel: erai om bun sau rău, lacom sau cumsecade. Vecin sau oaspete. Din acelaşi sat... oraş... Toţi aveam aceeaşi naţionalitate – toţi eram sovietici, toţi ştiam ruseşte.

Sărbătoarea cea mai frumoasă, cea mai îndrăgită de toţi era Navruz. Navruz Bairam – ziua venirii primăverii. Aşteptam această sărbătoare tot anul şi petreceam şapte zile. Şapte zile nu încuiam porţile şi uşile... zi şi noapte nici un fel de lacăte ori chei... Aprindeam focuri... Ardeau focuri pe acoperişuri şi în curţi. Era plin oraşul de focuri! Oamenii aruncau în flăcări virnanţ parfumat şi se rugau pentru fericire, rosteau: „Sarîlî-ghin cene, glrmîzîlîghin mene” – „Cele rele ţie, bucurie mie”. „Gîrmîzîlîghin mene...” Oricine mergea la oricine, peste tot se primeau oaspeţi, erau trataţi cu orez cu lapte şi ceai roşu cu scorţişoară sau cardamon. Iar în ziua a şaptea, ziua cea mai importantă a sărbătorii, ne adunam toţi... la o singură masă... Fiecare îşi scotea masa în curte şi puneam o masă lungă, lungă. Pe masa asta erau hinkali gruzini, boraki şi basturma armeneşti, blinele ruseşti, ecipocimak tătar, colţunaşi ucraineni, carne cu castane ca la azeri... Tanti Klava aducea salata ei de heringi, iar tanti Sara aducea peşte umplut. Beam vin, coniac armenesc. Azer. Cântam cântece armeneşti şi azere. Şi Katiuşa rusească: „Înfloreau din nou merii şi perii. Ceaţa iar plutea peste pârâu...” în sfârşit, venea rândul deserturilor: pahlava, şerek-ciurek... Pentru mine nici acum nu există nimic mai gustos! Cel mai bine îi ieşeau dulciurile mamei. „Ce mâini ai tu, Knarik! Ce aluat fin!” – o lăudau mereu vecinele. Mama era prietenă cu Zeinab, iar Zeinab avea două fete şi un băiat, Anar, cu care eu eram colegă de clasă. „Să-ţi dai fata după Anar al meu”, râdea Zeinab, „să ne înrudim”. (Încearcă să se convingă.) N-o să plâng... Nu trebuie să plâng... Încep pogromurile contra armenilor... Şi tanti Zeinab, buna noastră tanti Zeinab, împreună cu Anar al ei... noi am fugit, ne-am ascuns la nişte oameni buni... au scos într-o noapte din casa noastră frigiderul şi televizorul... aragazul şi biblioteca nouă-nouţă... Şi odată Anar cu prietenii lui s-au întâlnit cu soţul meu şi l-au bătut cu vergi de fier: „Ce fel de azer eşti tu? Eşti un trădător! Trăieşti cu o armeancă – duşmana noastră!” Pe mine m-a luat la ea o prietenă, am stat la ei în pod... În fiecare noapte deschideau podul, mă hrăneau – şi iar urcam şi băteau trapa în cuie. O băteau în cuie zdravăn. Dacă mă găseau, ne omorau! Am ieşit de acolo cu părul cărunt... (Foarte încet.) Le spun celorlalţi: Nu mă plângeţi... Dar mie-mi dau lacrimile... Anar îmi plăcea la şcoală, era un băiat frumos. O dată chiar ne-am sărutat... „Salut, regină!” mă întâmpina el la poarta şcolii. Salut, regină!

Îmi amintesc primăvara aceea... sigur că mi-o amintesc, dar acum deja mai rar... nu prea des... Priiimăvara! Terminasem liceul şi mă angajasem telegrafistă. La Telegraful Central. Oamenii stăteau la ghişeu: una plânge – i-a murit mama, alta râde – se mărită. La mulţi ani! Felicitări cu ocazia nunţii de aur! Telegrame, telegrame. Sunam la Vladivostok, Ust-Kut, Aşhabad... era o muncă veselă. Nu mă plictiseam. Dar aştepţi dragostea... la optsprezece ani mereu aştepţi dragostea... Credeam că dragostea vine o singură dată şi că-ţi dai seama imediat că e dragoste. Dar a fost amuzant, s-a întâmplat foarte amuzant. Nu mi-a plăcut cum ne-am cunoscut. Dimineaţa treceam pe lângă pază, toţi mă cunoşteau deja, nimeni nu-mi mai cerea legitimaţia: salut-salut, fără întrebări. „Prezentaţi legitimaţia.” Am încremenit, în faţa mea stătea un tânăr înalt şi chipeş şi nu mă lăsa să trec. „Mă vedeţi în fiecare zi...” „Prezentaţi legitimaţia.” Dar în ziua aceea îmi uitasem legitimaţia; am scotocit prin geantă – n-aveam nici un fel de acte. L-au chemat pe şeful meu... am primit mustrare... Şi aşa necaz aveam pe tânărul acela! Şi el... Eram în schimbul de noapte şi el vine cu încă unul să bem ceai. Culmea! Au adus prăjituri cu gem, acum nu mai sunt prăjituri din alea, gustoase, dar greu de mâncat, niciodată nu ştii în ce parte ţâşneşte gemul. Râdeau în hohote! Dar eu nu vorbeam cu ei, eram supărată. După câteva zile m-a căutat la sfârşitul programului: „Am cumpărat bilete la film, vii?” Bilete la comedia mea preferată, Mimino, cu Vahtang Kikabidze în rolul principal, am văzut-o de zece ori, ştiam tot textul pe dinafară. După cum s-a dovedit, şi el la fel. Mergeam şi ne tatonam, ne încercam unul pe altul: „O să-ţi spun ceva cu tâlc, numai să nu te superi. Cum pot să vând o vacă, dacă o ştiu toţi?” Şi... a început dragostea... Vărul lui avea nişte ferme mari şi vindea flori. Abulfaz venea întotdeauna cu trandafiri – albi şi roşii... Există şi trandafiri mov, zici că-s vopsiţi, dar sunt naturali. Am visat... Am visat mult la dragoste, dar n-am ştiut cum îmi poate bate inima, de să-mi spargă pieptul. Pe plaja udă se aşterneau mesajele noastre... pe nisip... cu litere mari: „te iubesc!!!” Atunci în oraş erau peste tot nişte automate metalice cu sifon, şi la automat un singur pahar pentru toată lumea, îl spălai şi beai. Ne apropiem – nu avea pahar, următorul automat – tot fără pahar. Mi-era sete! Atâta cântaserăm, strigaserăm, râseserăm pe malul mării, că mi-era sete! Multă vreme ni s-au tot întâmplat lucruri fermecate, neverosimile, apoi au încetat. O, ştiu asta... E adevărat! „Abulfaz, mi-e sete! Inventează ceva!” El se uită la mine, ridică mâinile spre cer şi bolboroseşte ceva îndelung. Şi de undeva... de după nişte garduri năpădite de iarbă şi nişte chioşcuri închise, apare un beţiv şi ne întinde un pahar: „Ia, fa-tă for-moa-să, nu te supăra.”

Şi răsăritul acela... Nicăieri nici un suflet, doar noi. Şi ceaţa dinspre mare. Eu merg desculţă, iar ceaţa se ridică din asfalt ca aburii. Din nou o minune! Apare deodată soarele! Lumina... ca în miezul unei zile de vară... Rochia mea de vară, umedă de rouă, se usucă într-o clipă: „Eşti atât de frumoasă acum!” Şi tu... tu... (Are lacrimi în ochi.) Celorlalţi le spun: Nu plângeţi... Dar eu... Îmi amintesc, îmi tot amintesc... Dar de fiecare dată sunt mai puţine glasuri, şi visurile sunt tot mai puţine. Visam pe-atunci... zburam! Doar că... N-a fost să fie! N-a existat, pentru noi, un happy-end: rochie albă, marşul lui Mendelssohn, luna de miere... După scurt timp, foarte scurt... (Se întrerupe.) Am vrut să spun ceva... Ceva... Uit cuvintele cele mai banale... am început să uit... Am vrut să spun că după scurt timp, foarte scurt... Am fost ascunsă prin beciuri, am locuit prin poduri, m-am transformat într-o pisică... Într-un liliac... Dacă aţi putea înţelege... dacă aţi putea... dacă aţi şti cât de înspăimântător e să auzi pe cineva ţipând noaptea. Un ţipăt solitar. Ţipă o pasăre singuratică noaptea şi toţi se înfioară. Dar dacă e un om? Trăiam cu un singur gând: iubesc... iubesc şi iar iubesc. Altfel n-as fi putut, n-aş fi îndurat. O asemenea nenorocire! Îmi dădeau drumul din pod numai noaptea... draperiile erau groase, ca nişte pături... O dată, au deschis podul dimineaţa: „Ieşi! Eşti salvată!” în oraş intraseră trupele ruseşti...

Mă gândesc la asta... Mă gândesc la asta şi în somn – când a început totul? În 1988... În pieţe s-au adunat nişte oameni, sunt toţi în negru, cântă şi dansează. Dansează cu pumnale şi cuţite. Clădirea telegrafului e lângă piaţă, totul se petrecea sub ochii noştri. Stăteam îngrămădiţi în balcon şi ne uitam. „Ce strigă?” am întrebat. „Moarte necredincioşilor! Moarte!” Asta a continuat mult, foarte mult... multe luni... Au început să ne gonească de la geamuri: „Fetelor, e periculos. Staţi la locurile voastre şi vedeţi-vă de treabă.” La ora prânzului de obicei beam ceai împreună, dar deodată, într-o zi, azerele s-au aşezat la o masă, armencele la alta. De pe-o zi pe alta, deodată, înţelegeţi? Iar eu nu puteam nicicum înţelege, nicicum, încă nu-mi dădeam seama. Eu eram îndrăgostită... eram ocupată cu propriile sentimente... „Fetelor! Ce s-a întâmplat?” „N-ai auzit? A zis şeful că în curând la el vor lucra numai musulmane pursânge.” Bunica mea supravieţuise pogromului armenilor din 1915. Îmi aduc aminte... Îmi povestea în copilărie: „Când eram micuţă, ca tine, l-au omorât pe tata. Şi pe mama, şi pe mătuşa. Şi toate oile noastre...” Ochii bunicii erau mereu trişti. „I-au omorât vecinii... Până atunci fuseseră oameni normali, chiar cumsecade, se poate spune. De sărbători stăteam la masă împreună...” Eu mă gândeam că asta a fost demult... cum se poate să se întâmple aşa ceva acum? Am întrebat-o pe mama: „Mamă, tu ai văzut? Afară, băieţeii se joacă nu de-a războiul, ci de-a căsăpirea armenilor. Cine i-a învăţat?” „Taci, fata mea. O să te audă vecinii.” Mama plângea tot timpul. Stătea şi plângea. Copiii târau prin curte o sperietoare de ciori şi o loveau cu beţe şi cu pumnale de jucărie. „Cine-i ăsta?” l-am întrebat pe micul Orhan, nepotul prietenei mamei, Zeinab. „E o babă armeanca. O omoram. Tanti Rita, dar tu ce eşti? De ce ai nume rusesc?” Numele Margarita mi-l dăduse mama... Mamei îi plăceau numele ruseşti şi toată viaţa a visat să vadă Moscova... Tata ne părăsise, trăia cu o altă femeie, dar tot tata era. M-am dus să-i dau vestea: „Tată, mă mărit!” „E băiat bun?” „Foarte. Dar îl cheamă Abulfaz...” Tata a tăcut, el voia să fiu fericită. Iar eu m-am îndrăgostit de un musulman... el are alt Dumnezeu... Tata a tăcut. Şi... Abulfaz a venit la noi acasă: „Vreau să-ţi cer mâna.” „Dar de ce eşti singur, fără peţitori? Fără rude?” „Toţi sunt împotrivă, n-am nevoie de nimeni în afară de tine.” Nici eu... nici eu n-am nevoie. Ce să facem noi cu dragostea noastră?

În jur, lucrurile erau diferite de ce se petrecea înlăuntrul nostru... Complet diferite... Noaptea era o linişte înspăimântătoare în oraş... Nu se poate, nu mai pot ... E ceva cumplit! Ziua oamenii nu râdeau, nu glumeau, au încetat să cumpere flori, înainte mereu vedeai pe cineva cu flori pe stradă. Ici-colo se sărutau câte unii. Iar acum... Erau aceiaşi oameni... şi nu se uitau unii la alţii... Ceva plana deasupra a toţi şi a toate... un fel de aşteptare...

Acum nu-mi mai pot amintit totul exact... Lucrurile s-au schimbat de la o zi la alta... Acum toată lumea ştie de Sumgait... de la Baku la Sumgait sunt treizeci de kilometri... Acolo a fost primul pogrom... La noi lucra o fată din Sumgait şi deodată, la sfârşitul programului, toată lumea pleacă acasă, numai ea rămâne la telegraf, înnoptează în magazie. E mereu cu ochii în lacrimi, la stradă nu îndrăzneşte nici măcar să se uite, nu vorbeşte cu nimeni. O întrebăm – tace. Dar când a început să vorbească... s-a pornit... Aş fi vrut să n-o aud... Să n-o aud! Să nu aud nimic!! Ce-i asta? Ce-i asta, cum se poate aşa ceva? „Ce s-a întâmplat cu casa ta?” „A fost jefuită.” „Şi cu părinţii tăi?” „Pe mama au târât-o în curte, au dezbrăcat-o în pielea goală şi i-au dat foc! Iar pe sora mea însărcinată au pus-o să danseze în jurul focului... Iar când au omorât-o, au scos copilul din ea cu drugi de fier...” „Taci! Taci!” „Pe tata l-au măcelărit... cu toporul... Rudele l-au recunoscut numai după ghete...” „Taci! Te rog!” „Se adunau bărbaţi, tineri şi bătrâni, câte douăzeci-treizeci de oameni, şi dădeau buzna în casele unde locuiau familii de armeni. Omorau şi siluiau – pe fiică în faţa tatălui, pe soţie în faţa soţului...” „Taci! Mai bine plângi.” Dar ea nu plângea... Atât de rău îi era... „Au dat foc la maşini. În cimitir au distrus pietrele cu nume armeneşti pe ele... Îi urau şi pe morţi...” „Taci! Oare pot oamenii să facă aşa ceva?!” A început să ne fie tuturor frică de ea... Iar la televizor, la radio şi în ziare... nici un cuvânt despre Sumgait... Doar zvonuri... Mai târziu eram întrebată: „Cum aţi trăit? Cum aţi mai trăit după toate astea?” A venit primăvara. Femeile au îmbrăcat rochii subţiri... O asemenea oroare – şi înjur atât de frumos! Înţelegeţi? Şi marea.

Mă pregătesc să mă mărit... Mama mă roagă: „Gândeşte-te, fata mea.” Tata tace. Merg cu Abulfaz pe stradă şi ne întâlnim cu surorile lui: „De ce ziceai că e urâtă? Uite ce fată drăguţă”, şuşoteau între ele. Abulfaz! Abulfaz! Îl rog: „Hai să ne căsătorim fără nuntă, să nu mai facem nuntă.” „Cum adică? La noi se socoteşte că în viaţa omului sunt trei zile mari: ziua în care te-ai născut, ziua în care te-ai căsătorit şi ziua în care mori.” El nu putea fără nuntă, fără nuntă n-aveam să fim fericiţi. Părinţii lui se opuneau categoric... categoric! Nu i-au dat bani pentru nuntă, nici măcar nu i-au dat înapoi banii pe care-i câştigase el. Dar totul trebuia să fie după datină... după datinile străvechi... Obiceiurile azere sunt frumoase, mie îmi plac... În casa miresei vin întâi peţitorii, sunt ascultaţi şi abia a doua zi primesc acceptul sau refuzul. Atunci beau vin. Cumpărarea rochiei albe şi a inelului e sarcina mirelui, el le aduce acasă la mireasă neapărat dimineaţa... şi trebuie să fie într-o zi cu soare... fiindcă trebuie să atragi fericirea şi să îndepărtezi forţele întunericului. Mireasa primeşte darul şi îi mulţumeşte mirelui, sărutându-l în faţa tuturor. Poartă pe umeri un batic alb, semn al purităţii, în ziua nunţii... Din ambele părţi la nuntă se aduc multe cadouri, un munte de cadouri, stivuite pe tăvi mari, legate cu panglici roşii. Se umflă sute de baloane de toate culorile, care zboară câteva zile deasupra casei miresei, şi cu cât zboară mai mult timp, cu atât mai bine: înseamnă că dragostea va fi puternică şi reciprocă.

Nunta mea... a noastră... Toate cadourile de la familia mirelui şi de la familia miresei... le-a cumpărat mama... Şi rochia albă, şi verigheta de aur... La masă, rudele miresei trebuie să se ridice înainte de primul toast şi s-o laude pe fată, iar rudele mirelui să-l laude pe băiat. Pentru mine a luat cuvântul bunicul, iar când a terminat l-a întrebat pe Abulfaz: „Dar pentru tine cine o să vorbească?” „O să vorbesc eu. O iubesc pe fata voastră. O iubesc mai mult decât viaţa.” Le-a plăcut tuturor cum a spus-o. Ne-au împrăştiat în cale monede mărunte, orez – pentru fericire şi bogăţie. Şi atunci... e un moment... Este în timpul nunţii un moment în care rudele unuia trebuie să se ridice şi să se încline în faţa rudelor celuilalt şi invers. Abulfaz s-a ridicat singur... ca un orfan... „O să-ţi fac un copil şi n-o să mai fii singur”, m-am gândit eu. Ca o promisiune. Dar el ştia, îi mărturisisem de mult că în tinereţe fusesem grav bolnavă şi doctorii îmi spuseseră clar că n-am voie să nasc. Se învoise şi cu asta, numai să fim împreună. Dar eu... Am hotărât: o să nasc. Chiar dacă mor eu, o să rămână copilul.

Dragul meu Baku...

...marea... marea... marea...

...soare... soare... soare... Nu mai e oraşul meu...

...intrările nu mai au uşi, cele mai multe sunt găuri acoperite cu bucăţi de plastic...

...bărbaţi sau adolescenţi... de groază, n-am reţinut... bat... omoară în bătaie cu nişte pari ascuţiţi (unde i-or fi găsit în oraş?) o femeie... ea zace fără să scoată o vorbă pe jos. Oamenii văd... şi o cotesc pe altă stradă. Unde-i miliţia? Miliţia a dispărut... nu vedeam un miliţian cu zilele... Acasă, Abulfaz e indignat. El e bun, foarte bun. Dar de unde au apărut ăştia... acolo, pe stradă? Din faţa noastră venea în fugă un om plin de sânge... paltonul, mâinile îi erau pline de sânge... În mâini avea un cuţit de bucătărie lung, pentru zarzavaturi... Avea un aer triumfător, fericit chiar... „Îl cunosc”, mi-a spus o fată pe care o ştiam, cu care stăteam în staţie şi aşteptam autobuzul.

...ceva în mine a pierit atunci ... ceva din mine nu mai e...

...mama a renunţat la slujbă... Era deja periculos să meargă pe stradă, o recunoşteau imediat. Pe mine nu. În nici un caz nu trebuia să ai la tine vreun act. Nici unul! Abulfaz venea să mă ia când ieşeam de la serviciu, mergeam împreună, nimeni nu bănuia că sunt armeancă. Dar oricine putea să se apropie şi să-ţi ceară: „Arată buletinul!” „Ascundeţi-vă. Plecaţi”, ne avertizau vecinele, bătrânele rusoaice. Ruşii tineri plecaseră, îşi abandonaseră apartamentele, mobila bună. Rămăseseră bătrânele... bunele bătrâne rusoaice...

...eram deja însărcinată... Purtam sub inimă un copil...

În Baku măcelul a continuat câteva săptămâni... aşa spun unii, dar alţii spun că a durat mai mult... Erau omorâţi nu numai armeni, ci şi cei care-i ascundeau pe armeni. Pe mine m-a ascuns prietena mea azeră, care are familie – bărbat şi doi copii. Cândva... Jur! O să mă duc la Baku, o s-o iau pe fiica mea şi o s-o duc la casa aceea: „Asta e cea de-a doua ta mamă, fetiţa mea.” Draperii groase... ca un palton... aşa nişte draperii... le-au făcut special, din cauza mea. Noaptea mă dădeam jos din pod... pentru o oră-două... Vorbeam în şoaptă, trebuiau să vorbească cu mine. Toţi înţelegeau: trebuiau să vorbească cu mine, ca să nu devin mută, să nu înnebunesc. Să nu pierd copilul şi să urlu noaptea. Ca o fiară.

Îmi amintesc conversaţiile noastre, mi le amintesc bine. Stăteam toată ziua în pod şi mi le repetam în minte. Eram singură... Se vedea o fâşiuţă subţire de cer... printr-o crăpătură...

„...l-au oprit pe stradă pe bătrânul Lazar şi au început să-l bată... «Eu sunt evreu», le tot spunea el. Până i-au găsit buletinul, l-au desfigurat...”

„...omoară pentru bani sau aşa, pur şi simplu... Caută mai ales casele în care locuiesc armeni bogaţi...”

„...într-o casă i-au omorât pe toţi... Dar fetiţa cea mai mică s-a urcat într-un copac... Au tras în ea, ca într-o pasăre... Noaptea nu se vede bine, mult timp n-au nimerit-o. S-au înverşunat... au ochit mai bine. A căzut la picioarele lor...”

Soţul prietenei mele era pictor, îmi plăceau tablourile lui, făcea portrete de femei şi naturi moarte. Şi îmi amintesc cum se apropia de rafturile de cărţi şi bătea cu degetul în cotoare: „Trebuie ars tot! Ars! Nu mai cred în cărţi! Noi am crezut că binele va învinge – nici vorbă! Discutam despre Dostoievski... Da, eroii ăştia ai lui există mereu! Printre noi. Alături de noi!”

Nu înţelegeam despre ce vorbeşte, eu eram o fată simplă, obişnuită. Nu aveam facultate. Ştiam doar să plâng... să-mi şterg lacrimile... Multă vreme am crezut că trăiesc în cea mai bună ţară, printre cei mai buni oameni. Aşa învăţasem la şcoală. El însă suferea cumplit, suporta foarte greu tot ce se petrecea. Şi a făcut un atac cerebral, a paralizat... (Se opreşte.) O să tac un pic... Tremur toată... (După câteva minute, continuă.) Au intrat în oraş trupele ruseşti. Puteam să mă întorc acasă... El zăcea în pat, putea mişca doar o mână puţin. Şi m-a îmbrăţişat cu mâna aia: „M-am gândit toată noaptea la tine, Rita, şi la viaţa mea. Mulţi ani... Toată viaţa am luptat împotriva comuniştilor. Dar acum am îndoieli: era mai bine să ne conducă mumiile alea bătrâne, să-şi înfigă unii altora în piept Stele de Eroi, să nu putem călători în străinătate, să nu citim cărţi interzise şi să nu mâncăm pizza – hrana zeilor. Dar fetiţa aia... să fi rămas în viaţă, să n-o fi împuşcat nimeni... Ca pe o păsărică... Şi tu să nu fi stat în pod, ca un şoarece...” Curând a murit... peste puţină vreme... Pe atunci mulţi mureau, mureau oameni de treabă. Nu puteau suporta toate astea.

Peste tot pe străzi erau soldaţi ruşi. Tehnică de luptă. Soldaţii ruşi... erau abia nişte copii... leşinau când vedeau tot ce se petrecuse...

Eram în luna a noua... Aveam să nasc în curând. Noaptea mi se face rău, chemăm Salvarea – când ne aud aud numele armenesc, pun receptorul în furcă. Nu ne primeau nici la maternitate, nici la spitalele de care aparţineam prin domiciliu... nicăieri... Deschideau buletinul şi brusc – nu erau locuri. Nu erau locuri! Nicăieri şi nicicum, cu nici un chip. Mama a găsit-o pe bătrâna moaşă, o rusoaică, care o ajutase cândva să nască... demult, tare demult... Agăsit-o undeva într-un sătuc din apropierea oraşului. O chema Anna... patronimul nu mi-l amintesc. O dată pe săptămână venea la noi acasă, îmi făcea un control şi spunea că naşterea se anunţă grea. Contracţiile au început noaptea... Abulfaz a dat fuga să prindă un taxi, n-a putut să-l comande la telefon. Taximetristul a venit şi m-a văzut: „Ce, e armeanca?” „E soţia mea.” „Nu, nu merg.” Soţul meu a început să plângă. A luat portofelul şi i-a arătat banii, tot salariul lui: „ Ia... ţi-i dau ţie pe toţi... Salvează-mi soţia şi copilul.” Am plecat... am plecat cu toţii... A venit şi mama cu noi. Ne-am dus în sătucul unde locuia Anna, la spitalul unde lucra cu jumătate de normă, îşi mai rotunjea şi ea pensia. Ea ne aştepta deja, m-au pus direct pe masă. Naşterea a durat mult... şapte ore... Eram două care năşteau: eu şi o azeră, era o singură pernă, şi perna i-o dăduseră ei, aşa că stăteam cu capul foarte jos. Era incomod, mă durea... Mama stătea lângă uşă. Au gonit-o, ea n-a plecat. Dacă fură copilul? Dacă...? Orice e posibil... pe atunci, orice era posibil... Am născut o fată... Mi-au adus-o o dată, mi-au arătat-o, apoi n-au mai adus-o. Altor mame le dădeau copiii să-i hrănească, mie nu. Am aşteptat două zile. Iar apoi... pe lângă perete... ţinându-mă de perete... m-am târât până la sala unde erau ţinuţi copiii. Nu era nici un copil, numai fetiţa mea, iar uşile şi ferestrele – vraişte. Am atins-o, frigea, era fierbinte toată. A venit mama... „Mamă, luăm copilul şi plecăm. Copilul e foarte bolnav.”

Fetiţa a bolit mult. A vindecat-o un medic bătrân, era de mult la pensie. Evreu. Dar se ducea pe la familiile armeneşti şi le ajuta. „Pe armeni îi omoară pentru că sunt armeni, aşa cum cândva îi omorau pe evrei pentru că erau evrei”, spunea el. Era foarte, foarte bătrân. Pe fetiţă am botezat-o Ira... Irinka... Am hotărât: să aibă un nume rusesc, o s-o apere. Când a luat prima dată copilul în braţe, Abulfaz a început să plângă în hohote... De fericire... Exista şi asta atunci – fericirea... Fericirea noastră! Atunci s-a îmbolnăvit mama lui... A început să se ducă des la ai lui. Se întorcea de la ei... nu găsesc cuvinte să vă descriu cum se întorcea. Se întorcea la noi ca un străin, cu o faţă necunoscută. Eu, fireşte, mă speriam. În oraş era deja plin de refugiaţi, erau familiile de azeri care fugeau din Armenia. Fugeau cu mâinile goale, fără nimic, fugeau aşa cum fugiseră şi armenii din Baku. Şi povesteau aceleaşi lucruri. Of, of, acelaşi lucru. Despre Hodjalu, unde fusese un pogrom al azerilor... Cum acolo armenii îi omorau pe azeri – aruncau femei pe fereastră... tăiau capete... urinau pe morţi... Acum nici un film de groază nu mă mai sperie! Am văzut şi am auzit atâtea... atâtea! Nu dormeam noaptea, mă gândeam şi mă tot gândeam – trebuie să plecăm. Să plecăm! Aşa nu se poate trăi, mi-e imposibil. Să fugim... să fugim ca să uităm... Dacă mai stăteam, muream... ştiu că aş fi murit...

Prima a plecat mama... Apoi tata, cu noua lui familie. După ei, eu cu fiica mea. Plecam cu acte false... cu buletine pe care aveam nume de familie azere... Trei luni nu ne-am putut cumpăra bilete. Aşa cozi erau! Am plecat cu un avion – erau mai multe lăzi cu fructe şi cutii de carton cu flori decât pasageri. Business! Afacerile înfloreau, în faţa noastră stăteau nişte azeri tineri, tot drumul au băut vin şi au vorbit despre cum plecau pentru că nu voiau să ucidă. Nu voiau să meargă la război şi să moară... Anul 1991... Era război în Nagorno-Karabah... Băieţii aceia recunoşteau deschis: „Nu vrem să zăcem sub tancuri. Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva.” La Moscova ne-a întâmpinat un văr. „Dar Abulfaz unde-i?” „Vine peste o lună.” S-au adunat seara rudele... Toţi mă rugau: „Spune, spune, nu te teme. Cei care tac se îmbolnăvesc.” După o lună am început să povestesc, dar crezusem că n-o să pot. Că o să tac şi gata.

Am aşteptat... şi am aşteptat... şi am aşteptat... Abulfaz nu ne-a urmat după o lună... şi nici după jumătate de an, ci după şapte ani. După şapte ani... Şapte... Oooof... Dacă n-ar fi fost fiica noastră... n-aş fi supravieţuit... Fetiţa m-a salvat. De dragul ei rezistam din toate puterile. Ca să supravieţuiesc, trebuia să mă agăţ măcar de un fir subţire de speranţă... Ca să supravieţuiesc... şi să aştept... Pur şi simplu o dimineaţă... Încă o dimineaţă... A intrat în apartament şi ne-a îmbrăţişat pe mine şi pe fiica noastră. Stătea în picioare. A stat... a mai stat un pic în prag şi am văzut cum încet-încet cade sub ochii mei. În clipa următoare zăcea pe jos, în palton şi cu şapca pe cap. L-am luat şi l-am întins pe divan. Ne-am speriat: trebuia să chemăm un doctor, dar cum? Nu aveam buletine de Moscova, nici asigurare medicală. Eram refugiaţi, în timp ce noi ne tot frământam aşa – mama plângea... fetiţa stătea cu ochii mari într-un colţ: „L-am aşteptat pe tata, şi tata vine şi moare” – a deschis ochii: „Nu-i nevoie de doctor, nu vă temeţi. Gata! Sunt acasă.” Acum o să plâng. Acum o să... (Pentru prima dată în tot timpul conversaţiei noastre, începe să plângă.) Cum să vă spun asta fără lacrimi... O lună întreagă a mers după mine prin apartament în genunchi, îmi tot săruta mâinile. „Ce vrei să-mi spui?” „Te iubesc.” „Unde ai fost atâţia ani?”

...i-au furat un buletin... al doilea... mereu rudele lui...

...au venit la Baku verii lui... Fuseseră goniţi din Erevan, unde încă mai trăiau unchii şi părinţii lor. În fiecare seară poveşti... special ca să audă el... Cum jupuiseră de viu un copil şi îl spânzuraseră de un copac. Iar pe un vecin l-au înfierat pe frunte cu o potcoavă încinsă... Cum... Cum... „Şi tu unde vrei să pleci?” „La soţia mea.” „Te duci la duşmanul nostru. Nu eşti fratele nostru. Nu eşti fiul nostru.”

...îl sunam. Mi se răspundea: „Nu-i acasă.” Iar lui îi spuneau că am sunat şi am spus că mă mărit. Eu sunam, sunam mereu. A luat receptorul una dintre surorile lui: „Uită numărul ăsta de telefon. Are altă femeie. Musulmană.”

...tatăl meu... Voia să fiu fericită... Mi-a luat paşaportul şi l-a dat unor băieţi să-mi pună o ştampilă cum că aş fi divorţată. Falsă. Ei au colorat ceva, au şters şi au corectat şi acum rămăsese o găurică. „Tată! De ce ai făcut asta? Ştii doar că-l iubesc!” „Iubeşti un duşman de-al nostru.” Acum buletinul meu era stricat... nu mai era valid...

...Am citit Romeo şi Julieta de Shakespeare... Despre vrajba dintre două familii – Montague şi Capulet. Totul era despre mine... am înţeles fiecare cuvânt...

Nu-mi mai recunoşteam fiica. A început să zâmbească... Din clipa în care l-a văzut: „Tată! Tăticule!” Era mică... Scotea din geamantan fotografiile lui şi le săruta. Dar avea grijă să n-o văd eu... Şi nu plângea...

Şi ăsta nu-i sfârşitul... Credeţi că asta-i tot? Sfârşit? O, nu-i încă sfârşitul...

...şi aici trăim ca în război... Peste tot, numai străini. Marea m-ar vindeca. Marea mea! Dar aici n-am mare...

...am făcut curăţenie la metrou, ani spălat toalete. Am cărat cărămizi şi saci cu ciment pe şantiere. Acum sunt femeie de serviciu la un restaurant. Abulfaz face lucrări de renovare la apartamentele bogătaşilor. Oamenii cinstiţi plătesc, cei răi îl înşală: „Valea de-aici, veneticule! Acuşi sunăm la miliţie.” Nu avem permise... nu avem nici un fel de drepturi... Ca noi sunt aici câtă frunză, câtă iarbă. Sute de mii de oameni au fugit de acasă: tadjici, armeni, azeri, gruzini, ceceni... au fugit la Moscova, capitala URSS, dar acum e capitala altui stat. Iar statul nostru nu mai poate fi găsit pe hartă...

...acum un an, fiica mea a terminat şcoala... „Mamă... tată... Vreau să învăţ!” Nu are buletin... Trăim în tranzit. Locuim la o băbuţă, ea s-a mutat la fiul ei şi ne-a lăsat garsoniera ei. Din când în când, bate la uşă miliţia, pentru verificarea actelor... Noi stăm pitiţi ca şoarecii. Din nou ca şoarecii. Ne-ar trimite înapoi... Dar unde înapoi? Unde să ne ducem? Ne-ar trimite în douăzeci şi patru de ore! Bani, ca să dăm mită, nu avem... Şi alt apartament n-am mai găsi. Peste tot sunt anunţuri: „Închiriem apartament unei familii slave...”, „Închiriem unei familii pravoslavnice ruseşti. Altfel, rugăm nu deranjaţi...”

...seara nu avem unde să ieşim din casă! Dacă soţul sau fiica mea întârzie pe undeva, eu iau valeriană. O rog pe fiică-mea: nu-ţi face sprâncenele, nu purta rochii în culori vii. Ici a fost omorât un băieţel armean, colo a fost tăiată o fetiţă tadjică... un azer înjunghiat cu un cuţit... Înainte eram toţi sovietici, acum avem o naţionalitate nouă – „persoană de naţionalitate caucaziană”. Dimineaţa alerg la slujbă şi niciodată nu-i privesc în faţă pe băieţii tineri – am ochii negri, părul negru. Duminica, dacă ieşim toată familia pe stradă, ne plimbăm prin cartierul nostru, pe lângă casă: „Mamă, vreau pe Arbat. Vreau să mă plimb prin Piaţa Roşie.” „Acolo nu mergem, fetiţa mea. Acolo sunt skinheads. Cu svastică. După ei, Rusia e pentru ruşi. Fără noi.” (Tace.) Nimeni nu ştie de câte ori am vrut să mor.

...fetiţa mea... din copilărie aude: „venetică”..., „jegoasă”... Micuţa nu înţelege nimic. Vine de la şcoală şi eu o sărut, o sărut ca să uite toate aceste cuvinte.

Toţi armenii din Baku au plecat în America... o ţară străină i-a primit... Şi mama a plecat, şi tata, şi multe dintre rudele noastre. Am fost şi eu la ambasada americană. „Spuneţi-ne povestea dumneavoastră”, mi-au cerut. Le-am povestit despre dragostea mea... Au tăcut, au tăcut îndelung. Nişte americani tineri, foarte tineri. Apoi au început să vorbească între ei: şi buletinul e deteriorat, şi e şi ciudat totuşi: de ce soţul ei n-a venit şapte ani? E sau nu e soţul ei? E o poveste prea frumoasă, prea bizară ca să fie adevărată. Aşa ziceau. Ştiu puţină engleză... Am înţeles că nu mă cred. Dar eu n-am alte dovezi în afară de aceea că iubesc... Dumneavoastră mă credeţi?

— Eu cred... Îi răspund. Am crescut în aceeaşi ţară ca şi dumneavoastră. Vă cred! (Şi plângem amândouă.)