Despre şoaptă şi strigăt... şi entuziasm
Margarita Pogrebiţkaia – medic, 57 de ani
— Sărbătoarea mea... e 7 noiembrie... Mare, strălucitoare... Cea mai vie impresie din copilăria mea este defilarea militară din Piaţa Roşie...
Tata mă ţinea pe umeri şi îmi legaseră de mână un balon roşu. Pe cer, deasupra coloanelor care defilau, erau portrete imense ale lui Lenin şi Stalin... Marx... ghirlande şi buchete de baloane roşii, albastre şi galbene. Culoarea roşie. Culoarea preferată. Culoarea revoluţiei, culoarea sângelui vărsat în numele ei... Marea Revoluţie din Octombrie! Iar acum e numită lovitură de stat militară... complot bolşevic... catastrofa rusească... Lenin e agent german, iar revoluţia au făcut-o nişte dezertori şi nişte marinari beţi. Îmi acopăr urechile, nu vreau să aud! E peste puterile mele... Toată viaţa am trăit cu credinţa asta: noi suntem cei mai fericiţi, ne-am născut într-o ţară frumoasă, nemaivăzută. Nu mai e alta ca ea! Noi avem Piaţa Roşie, după orologiul din Turnul Spasski îşi potriveşte ceasurile întreaga lume. Aşa-mi spuneau tata... şi mama... şi bunica... „Ziua de 7 Noiembrie e trecută cu roşu în calendar...” în ajunul acestei zile ne culcam foarte târziu, toată familia făcea flori din hârtie creponată, decupa inimioare din carton. Ne împodobeam. Dimineaţa, mama şi bunica rămâneau acasă şi pregăteau prânzul de sărbătoare, întotdeauna aveam musafiri în ziua asta. Aduceau într-o sacoşă de plasă un tort în cutie şi vin... pe vremea aceea nu existau pungi de plastic... Bunica îşi făcea vestitele ei piroşti cu varză şi ciuperci, iar mama pregătea o minunată salată rusească şi fierbea neasemuita ei piftie. Iar eu mergeam cu tata!
Pe stradă era multă lume, toţi aveau la palton sau la haină panglici roşii. Erau pancarte de-un roşu strălucitor, cânta o fanfară militară. La tribună stăteau conducătorii noştri... Şi se cânta: „A lumii capitală, a ţării capitală,/ Tu străluceşti ca steaua pe-al nost’ Kremlin iubit,/ Eşti a întregii lumi nemuritoare fală,/ Tu, Moscovă, fecioară de granit...” îţi venea să strigi tot timpul: „Ura!” În difuzoare se auzea: „Slavă muncitorilor de la Uzina Lihaciov, distinsă cu ordinele Lenin şi Steaua Roşie! Ura, tovarăşi!” „Ura, Ura!!” , „Slavă eroicului nostru Comsomol leninist... Partidului Comunist... Glorioşilor noştri veterani...” „Urrraa! Ura!” Ce frumuseţe! Ce emoţie! Oamenii plângeau, erau covârşiţi de bucurie... Fanfara cânta marşuri şi cântece revoluţionare: „El spre vest primit-a ordin/ De plecare. Ea, spre Est/ În război de apărare/ Comsomolii o pornesc...” Ştiu pe dinafară cuvintele tuturor cântecelor, n-am uitat nimic, le cânt deseori. Aşa, pentru mine. (Fredonează încetişor.) „Largă-i ţara mea cu multe şesuri,/ Cu păduri şi ape în sclipiri,/ Eu nu ştiu o altă ţară-n lume/ Unde-aşa de liber să respiri!” Nu demult am găsit în dulap nişte discuri vechi, am adus patefonul din debara şi am petrecut o seară întreagă cu amintiri. Melodiile lui Dunaevski şi ale lui Lebedev-Kumaci – cât de mult le îndrăgeam! (Tace.) Aşa, şi eram sus, sus. Tata mă ridica în braţe... mai sus, şi mai sus... Soseşte momentul cel mai important – apar uruind maşini puternice, trăgând după ele rachete învelite în huse, tancuri, trece artileria. „Să ţii minte toată viaţa!” – îmi spune tata încercând să acopere zgomotul. Şi ştiu că voi ţine minte! În drum spre casă trecem pe la magazin şi îmi primesc citronada Buratino. În ziua aceea îmi era permis orice: fluieraşe, acadele pe băţ...
Iubeam Moscova noaptea... luminile acelea... Când aveam optsprezece ani... optsprezece ani! – m-am îndrăgostit. Când am înţeles că sunt îndrăgostită, m-am dus – n-o să ghiciţi pentru nimic în lume unde m-am dus. M-am dus în Piaţa Roşie, primul lucru pe care mi l-am dorit a fost să fiu în acele clipe în Piaţa Roşie. Zidul Kremlinului, brazii negri în zăpadă şi Parcul Aleksandrovski acoperit de nămeţi. Le-am privit pe toate şi am ştiut că voi fi fericită. Negreşit voi fi!
Nu demult am fost cu soţul meu la Moscova. Şi pentru prima dată... Pentru prima dată nu ne-am dus în Piaţa Roşie, să ne aducem omagiul. Pentru prima dată... (Are lacrimi în ochi.) Soţul meu este armean, ne-am căsătorit când eram studenţi. El avea o cuvertură, iar eu un pat pliant – aşa ne-am început viaţa. După ce am terminat Facultatea de Medicină din Moscova, am primit repartiţie la Minsk. Toate prietenele mele au plecat care-ncotro: una în Moldova, alta în Ucraina, alta în Irkutsk. Pe cei care se duceau în Irkutsk îi numeam „decembrişti”[29]. Era o singură ţară – te duceai unde voiai! Pe vremea aceea nu erau graniţe, vize şi vămi. Soţul meu a vrut să se întoarcă în patria lui. În Armenia. „Să mergem la Sevan, o să vezi Muntele Ararat. O să mănânci un lavas armenesc autentic”, îmi promitea el. Dar ni s-a propus Minsk. Şi noi: „Hai în Bielorusia!” „Hai!” Eram tineri, mai aveam încă atâta timp înainte – ni se părea c-o să ne ajungă pentru toate. Am ajuns la Minsk şi ne-a plăcut aici. Mergi şi tot mergi: lacuri şi păduri, pădurile partizanilor, mlaştini şi crânguri, din când în când câte-un câmp printre aceste păduri. Copiii noştri au crescut aici, avem feluri de mâncare preferate – clătite din cartofi, moceanka bielorusă. „Se prăjesc cartofii, se fierb cartofii...” Haş-ul armenesc e pe locul doi... Dar în fiecare an mergeam cu toată familia la Moscova. Cum altfel! Fără asta nu puteam trăi, trebuia să mă plimb prin Moscova. Să-i respir aerul. Aşteptam... Mereu aşteptam cu nerăbdare aceste prime clipe când trenul se apropia de gara Bielorusia, se cânta un marş şi inima-ţi sărea din piept la auzul cuvintelor: „Tovarăşi pasageri, trenul nostru a ajuns în capitala patriei noastre – oraşul-erou Moscova!” „În plin avânt, puternică, de neînvins de nimenea,/ Moscova mea, patria mea, ţie-ţi dăm toată dragostea...” Coborai din vagon pe muzica asta.
Dar acum... ?... Unde suntem? Ne-a întâmpinat un oraş străin, necunoscut... Vântul purta pe străzi hârtii murdare şi bucăţi de ziare, sub picioare îţi scrâşneau cutii de bere. La gară... şi la metrou... Peste tot, şiruri cenuşii de oameni care vindeau câte ceva: lenjerie de damă şi cearceafuri, încălţăminte veche şi jucării pentru copii, ţigări la bucată. Ca în filmele despre război. Numai acolo am văzut aşa ceva. Pe nişte bucăţi de hârtie, în cutii de carton puse direct pe jos erau salamuri, carne, peşte. În unele locuri erau acoperite cu un celofan rupt, în altele nu. Şi moscoviţii cumpărau. Se tocmeau. Şosete tricotate, şerveţele. Aici cuie, şi tot aici mâncare, îmbrăcăminte. Se vorbea ucraineană, bielorusă, moldovenească... „Noi am venit din Vinniţa...” „Noi din Brest...” Mulţi cerşetori... De unde atâţia? Infirmi... Ca în filme... N-am altă comparaţie: ca în filmele sovietice vechi. Parcă mă uitam la un film...
Pe Arbatul Vechi, Arbatul meu iubit, am văzut tarabe cu matrioşti, samovare, icoane, fotografii ale ţarului şi ale familiei sale. Portrete de generali albgardisti – Kolceak, Denikin – şi un bust al lui Lenin... Matrioşti de toate felurile – „gorbimatrioşti” şi „elţînomatrioşti”. Nu-mi recunoşteam Moscova. Ce oraş e ăsta? Pe asfalt, pe nişte cărămizi, stătea un bătrân şi cânta la acordeon, încărcat de medalii. Cânta cântece de război – la picioare, avea o şapcă în care erau monede. Cântece îndrăgite de-ale noastre: „Focul trosneşte-n cuptorul micuţ,/ Curge răşina în lacrimi...” Am vrut să mă apropii, dar era deja înconjurat de străini... au început să-l fotografieze, îi tot strigau ceva în italiană, în franceză şi în germană, îl băteau pe umăr: „Hai! Hai!” Erau veseli, mulţumiţi. Cum de nu! Atâta s-au temut de noi... şi acum... Iată! Un morman de vechituri, s-a dus imperiul! Alături de matrioşti şi samovare – teancuri de drapele şi steguleţe roşii, carnete de partid şi de Comsomol. Şi distincţii militare sovietice! Ordinul Lenin şi Steaua Roşie. Medalii! „Pentru curaj” şi „Pentru merite în luptă”. Le ating... le privesc... Nu-mi vine să cred! „Pentru apărarea Sevastopolului” şi „Pentru apărarea Caucazului”. Toate veritabile. Ale noastre. Uniforme militare sovietice: vestoane, mantale... caschete cu steluţe... Şi preţurile – în dolari...
— Cât costă? a întrebat soţul meu arătând spre o medalie „Pentru curaj”.
— O dau cu douăzeci de dolari. Bine, hai, ţi-o las la o mie de ruble.
— Şi Ordinul Lenin?
— O sută de dolari...
— Şi conştiinţa?
Soţul meu era gata să-l ia la bătaie.
— Ce, eşti zărghit? Din ce gaură ai ieşit? Sunt obiecte din epoca totalitaristă.
Aşa ne-a spus... Cică toate astea-s „fier vechi” de-acum, dar străinilor le plac, la ei sunt la modă simbolurile sovietice. Marfă vandabilă. Eu am început să ţip... Am chemat un miliţian... Strigam:
— Uitaţi-vă! Uitaţi-vă... Aaaa!
Miliţianul ne-a confirmat:
— Sunt obiecte din epoca totalitarismului. Noi nu intervenim decât pentru droguri şi pornografie...
Dar să vinzi un carnet de partid cu zece dolari nu-i pornografie? Ordinul Gloriei... Sau asta – steguleţe roşii cu chipul lui Lenin, cu un dolar bucata? Aveam senzaţia că ne aflăm într-un decor de teatru. Că se joacă o comedie în faţa noastră. Parcă nu nimeriserăm unde trebuia. Stăteam şi plângeam. Alături, nişte italieni probau mantale militare şi caschete cu steluţe roşii. Karaşo! Karaşo!” A la russe...
Prima dată am fost la mausoleu cu mama. Îmi amintesc că ploua, o ploaie rece, de toamnă. Am stat la coadă şase ore. Trepte... semiîntuneric... lumânări... Şoapte: „Avansaţi, nu vă opriţi.” Nu vedeam nimic din cauza lacrimilor. Dar Lenin... El mi s-a părut strălucitor... Copilă, o asiguram pe mama:
— Mamă, eu n-o să mor niciodată.
— De ce crezi asta? a întrebat ea. Toată lumea moare. Până şi Lenin a murit.
Până şi Lenin... Nu ştiu cum să povestesc toate astea... Dar am nevoie... vreau. Aş fi vrut să vorbesc... să vorbesc, dar nu ştiu cu cine. Despre ce? Despre cât de uluitor de fericiţi am fost! Acum sunt absolut convinsă de asta. Am crescut în sărăcie şi naivitate, dar nu ne dădeam seama de asta şi nu invidiam pe nimeni. Mergeam la şcoală cu penare ieftine şi stilouri de patruzeci de copeici. Vara purtam papuci din pânză, pe care îi curăţăm cu pastă de dinţi – erau frumoşi! Iarna, cizme de cauciuc; pe ger ne ardeau tălpile. Eram veseli! Credeam că mâine o să fie mai bine decât azi, iar poimâine mai bine decât ieri. Aveam un viitor. Şi un trecut. Aveam totul!
Ne iubeam patria, o iubeam infinit, era cea mai cea! Primul automobil sovietic – ura! Un muncitor analfabet a descoperit secretul oţelului inoxidabil – o victorie! Că acest secret era deja cunoscut în toată lumea am aflat abia mai târziu. Dar atunci... primii care au zburat deasupra Polului Nord, care au învăţat să stăpânească aurora boreală... care au schimbat cursul fluviilor... care au irigat deşerturi eterne... Credinţă! Credinţă! Credinţă! Ceva mai presus de raţiune. Mă trezeam în sunetele imnului în loc de ceas deşteptător: „Neclintită uniune de libere state/ Măreaţa Rusie pe veci a-nchegat...” Cântam mult la şcoală... Ţin minte cântecele noastre... (Cântă.) „Libertate-au visat, fericire, strămoşii,/ Pentru asta ades s-au bătut,/ Prin lupte-au clădit şi Lenin, şi Stalin/ Ţara ce azi pentru noi s-a născut...” Ai mei îşi aminteau că a doua zi după ce am fost făcută pionieră, dimineaţa se cânta imnul, iar eu m-am ridicat în picioare în pat şi am stat în poziţie de drepţi până s-a terminat. Jurământul pionieresc: „Eu... intrând în rândurile... În faţa tovarăşilor mei... promit solemn să-mi iubesc fierbinte patria...” Acasă a fost sărbătoare, mirosea a prăjituri în cinstea mea. De cravata roşie nu mă despărţeam, o spălam şi o călcam în fiecare dimineaţă, să nu aibă nici cea mai mică cută. Ba chiar şi la facultate îmi legam eşarfa cu nod pionieresc. Carnetul meu de Comsomol... Îl am şi acum... Am spus că sunt mai mare cu un an, ca să intru mai repede în Comsomol. Îmi plăcea strada, se auzea mereu un radio... Radioul era viaţa noastră, era totul. Deschizi fereastra – se revarsă muzica, o astfel de muzică, încât te ridici şi începi să mărşăluieşti prin apartament. Ca la defilare... Poate că era o închisoare, dar mie mi-era mai cald în această închisoare. Aşa ne-am obişnuit... Până şi la coadă, chiar şi astăzi, stăm unii lângă alţii, înghesuiţi, ca să fim împreună. Aţi observat? (Din nou fredonează încetişor.) „Stalin, slava noastră-n bătălie,/ Stalin, al tinereţii noastre-avânt,/ Cu cântece luptând, şi vitejie,/ Toţi mergem dup-al lui cuvânt.”
Şi... da! Da! Da! Visul cel mai mare era să murim! Să ne jertfim. Să dăruim. Jurământul comsomolistului: „Sunt gata să-mi dau viaţa, dacă poporul meu va avea nevoie de ea.” Şi nu erau doar cuvinte, aşa eram educaţi cu-adevărat. Dacă pe stradă treceau soldaţi încolonaţi, toţi ne opream... După Victorie soldatul era un om ieşit din comun... Când am intrat în partid, am scris în cerere: „Cunosc şi îmi asum Programul şi Statutul. Sunt pregătită să depun toate eforturile, iar dacă e nevoie, să-mi dau viaţa pentru patria mea.” (Mă priveşte cu atenţie.) Oare ce credeţi despre mine? Că sunt idioată, nu? Infantilă... Cele câteva cunoştinţe ale mele... râd fără să se ascundă: socialism emoţional, idealuri de hârtie... Aşa mă văd ei. Retardată! Sindromul Down! Dumneavoastră sunteţi un inginer al sufletelor omeneşti[30]. Vreţi să mă consolaţi? La noi, scriitorul e mai mult decât scriitor. Este profesor. Duhovnic. Aşa era înainte, acum nu mai e. Mulţi oameni stau în biserici, la slujbă. Puţini sunt cei care cred cu adevărat, majoritatea suferă. Ca şi mine... au o traumă... Eu nu cred după canon, ci după cum mă îndeamnă inima. Nu ştiu rugăciuni, dar mă rog... Preotul nostru e fost ofiţer, ţine predici numai despre armată, despre bomba atomică. Despre duşmanii Rusiei şi uneltiri masonice. Dar eu vreau alte cuvinte, cu totul alte cuvinte... Nu astea. Iar în jur numai de-astea auzi... Multă ură... Nu există nici un loc unde să-ţi cuibăreşti sufletul. Deschid televizorul, şi acolo e acelaşi lucru... Aceleaşi nenorociri... Toţi se dezic de ceea ce a fost. Înjură. Regizorul meu preferat, Mark Zaharov – acum nu-l mai îndrăgesc la fel ca înainte –, şi-a ars carnetul de partid, au arătat la televizor... În public. Dar ăsta nu-i teatru! Asta-i viaţă! Viaţa mea. Poţi să ai atitudinea asta faţă de ea? Faţă de viaţa mea... Nu-i nevoie de asemenea spectacole... (Plânge.)
Sunt depăşită... Sunt dintre cei care se simt depăşiţi... Din trenul care zbura spre socialism s-au suit toţi repede în trenul care-i poartă spre capitalism. Eu întârzii... Se râde de sovok: e o vită, un nătâng. Oamenii râd de mine... „Roşiii” sunt acum nişte fiare, iar „albii” – cavaleri. Inima şi spiritul meu se împotrivesc – organic nu pot accepta asta. N-o înghit. Nu pot, nu sunt în stare... L-am întâmpinat cu bucurie pe Gorbaciov, deşi l-am criticat... era... acum e clar: ca noi toţi, a fost un visător. Un utopic. Putem spune astfel. Dar pentru Elţîn n-am fost pregătită... Pentru reformele lui Gaidar. Banii s-au dus într-o singură zi. Banii... şi viaţa noastră... Totul s-a devalorizat într-o clipă. În loc de viitor luminos a început să se spună: îmbogăţiţi-vă, iubiţi banii... Închinaţi-vă la acest monstru!! Poporul întreg nu era pregătit pentru asta. Nimeni nu visa la capitalism, eu una vă spun sigur că nu visam... Îmi plăcea socialismul. Erau deja anii lui Brejnev... vegetarieni... Anii canibali nu i-am prins. Cântam cântecele Annei Pahmutova: „Sub aripa avionului, marea cea verde îi cântă taigalei...” Eram pregătită să leg prietenii şi să construiesc „oraşe azurii”[31]. Să visez! „Ştiu, va fi un oraş...”, „aici va fi un oraş-gradină...” îl adoram pe Maiakovski. Versurile, cântecele patriotice. Erau atât de importante pe vremea aceea! Însemnau atât de mult pentru noi! Nimeni n-o să mă convingă că viaţa ne e dată numai ca să dormim şi să mâncăm delicatese. Şi că erou este acela care a cumpărat ceva de undeva şi a vândut cu trei copeici mai mult altundeva. Acum asta ni se insuflă... Adică au fost proşti toţi cei care şi-au dat viaţa pentru alţii. Pentru idealuri înalte. Nu! Nu! Ieri eram într-un magazin, la casă... În faţa mea, o bătrânică şi-a numărat copeicile din portofel, a socotit, iar în cele din urmă a cumpărat o sută de grame din cel mai ieftin salam... „pentru câini”... şi două ouă. Şi o cunosc... a lucrat toată viaţa ca învăţătoare...
Nu pot să mă bucur de viaţa asta nouă! Mie n-o să-mi fie bine, niciodată n-o să-mi fie bine de una singură. Individual. Dar viaţa mă trage, mă trage către glia asta. Către pământ. Copiii mei vor trebui să trăiască deja după legile astea. Nu au nevoie de mine, mă consideră caraghioasă. Toată viaţa mea... De curând am făcut ordine în hârtii şi am dat peste jurnalul meu din tinereţe: prima iubire, primul sărut şi pagini întregi despre cât de mult îl iubesc pe Stalin şi cum mi-aş da viaţa să-l pot vedea, însemnările unei nebune... Am vrut să-l arunc, dar n-am putut. L-am ascuns. Mă tem: numai să nu dea cineva cu ochii de el. Şi-ar bate joc, ar râde. Nu l-am arătat nimănui... (Tace.) Îmi amintesc multe lucruri pe care bunul-simţ nu le poate explica. Sunt un exemplar rar, da! Orice psihoterapeut s-ar bucura... Aşa-i!? Aţi avut noroc cu mine... (Râde şi plânge în acelaşi timp.)
Întrebaţi-mă... Trebuie să mă întrebaţi cum se împăca fericirea noastră cu faptul că din când în când cineva era arestat în timpul nopţii. Cineva dispărea, cineva plângea-n hohote în spatele unei uşi. De asta, nu ştiu de ce, nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc! Îmi amintesc însă cum înflorea liliacul primăvara, îmi amintesc serbările populare, pavajele din lemn încinse de soare. Mirosul soarelui. Orbitoarele parade ale sportivilor şi numele din Piaţa Roşie, scrise din corpuri umane şi flori împletite: Lenin, Stalin. I-am pus şi mamei întrebarea asta...
Ce ştim noi despre Beria? Despre Lubianka? Mama tăcea... Odată, şi-a amintit cum se întorcea cu tata din Crimeea vara, după concediu. Treceau prin Ucraina. Era în anii ‘30... colectivizare... În Ucraina era foamete mare, în ucraineană golodomor. Au murit milioane de oameni... Sate întregi au murit... Nici să-i îngroape n-avea cine... Ucrainenii erau omorâţi pentru că nu voiau să intre în colhozuri. Erau omorâţi prin înfometare. Acum ştiu asta... Cândva, avuseseră Siciul Zaporojean[32], oamenii îşi aminteau de libertate... Acolo este aşa un pământ, că oriunde ai înfige un ţăruş, creşte un copac. Şi mureau... cădeau ca vitele. Le-au luat tot, până la ultima grăunţă. I-au înconjurat cu soldaţi, ca în lagărele de concentrare. Acum ştiu asta... La serviciu am o prietenă ucraineancă, ea a auzit de la bunica ei... cum la ei în sat o mamă şi-a omorât propriul copil cu toporul, ca să-l fiarbă şi să-şi hrănească ceilalţi copii. Propriul copil... Toate astea s-au întâmplat... Le era teamă să lase copiii afară din curţi. Erau prinşi, precum câinii şi pisicile. Dezgropau viermi din grădină şi îi mâncau. Cine putea se târa până la oraş şi stătea prin gări. Aşteptau să le arunce cineva un codru de pâine... Soldaţii îi loveau cu cizmele, cu patul puştii... Trenurile goneau pe lângă ei, goneau cu toată viteza. Conductorii închideau geamurile, trăgeau storurile. Şi nimeni nu întreba absolut nimic. Oamenii ajungeau la Moscova. Aduceau vin, fructe, se mândreau cu bronzul lor şi-şi aminteau de mare. (Tace.) Îl iubeam pe Stalin... Mult timp l-am iubit, îl iubeam chiar şi atunci când a început să se scrie despre el că era mic, roşcat şi cu o mână paralizată. Că şi-a împuşcat soţia. L-au discreditat. L-au scos din mausoleu. Dar eu tot îl iubeam.
Multă vreme am fost o fetiţă stalinistă. Foarte multă vreme. Foarte multă... Da, aşa s-a întâmplat! Cu mine... cu noi... şi fără viaţa asta voi rămâne cu mâinile goale. Fără nimic... O să fiu o cerşetoare! Eram mândră de vecinul nostru, unchiul Vania – un erou! S-a întors din război fără ambele picioare. Ieşea în curte într-un scaun cu rotile din lemn, făcut chiar de el. Îmi spunea „Margareţica mea”, ne repara tuturor pâslarii şi cizmele. Când se îmbăta, cânta: „Surioare, frăţiori. Am luptat eroic în război...” La câteva zile după moartea lui Stalin mă duc la el: „Ei, Margareţica mea, în sfârşit a crăpat şi-ăsta...” El să spună asta, despre Stalin al meu? I-am smuls pâslarii din mână: „Cum îndrăzniţi? Sunteţi erou! Aveţi, o medalie!” Două zile m-am gândit: sunt pionieră, deci trebuie să mă duc la NKVD să-l spun pe unchiul Vania. Să fac un denunţ. Şi asta absolut serios... da! Ca Pavlik Morozov[33]... Eram în stare să-mi denunţ şi propriul tată... şi pe mama... Eram în stare... Da! Eram gata! Când m-am întors de la şcoală, unchiul Vania zăcea beat pe prag. Se răsturnase cu căruciorul şi nu se putea ridica. Mi s-a făcut milă de el.
Aşa eram... Şedeam cu urechea lipită de difuzor şi ascultam buletinul de ştiri despre sănătatea tovarăşului Stalin, care se dădea din oră-n oră. Şi plângeam. Din toată inima. Aşa a fost! Toate astea au existat! Vremurile staliniste, şi noi, oamenii stalinişti, şi noi am existat... Mama mea e dintr-o familie de nobili. Cu câteva luni înainte de revoluţie s-a măritat cu un ofiţer, care apoi a luptat în Garda Albă. La Odessa s-au despărţit – el a emigrat alături de ce mai rămăsese din armata zdrobită a lui Denikin, dar ea n-a putut s-o părăsească pe mama ei, care era paralizată. A fost ridicată de Ceka, fiindcă era soţie de albgardist. Anchetatorul de caz s-a îndrăgostit de ea. A reuşit s-o salveze... Dar a insistat să se însoare cu ea. Venea beat de la serviciu şi o lovea cu revolverul în cap. Apoi a dispărut, nu se ştie unde. Şi mama mea, care era frumoasă, adora muzica şi cunoştea câteva limbi străine, îl iubea nebuneşte pe Stalin. Îl speria pe tata, dacă îl vedea nemulţumit câteodată de ceva: „Mă duc la comitetul raional şi le spun ce fel de comunist eşti.” Iar tata... Tata a participat la revoluţie... În 1937 a suferit represiuni... L-au eliberat însă repede, fiindcă i-a luat apărarea unul dintre bolşevicii de frunte, care-l cunoştea personal. A garantat pentru el. Dar în partid tata n-a fost reprimit niciodată. Lovitură căreia nu i-a putut supravieţui. În închisoare i-au spart dinţii, l-au lovit în cap. Şi totuşi tata nu s-a schimbat, a rămas comunist. Explicaţi-mi asta... Credeţi că erau proşti? Naivi? Nu, erau oameni inteligenţi şi educaţi. Mama îi citea pe Shakespeare şi Goethe în original, iar tata era absolvent al Academiei Timiriazev. Blok... Maiakovski... Inessa Armand? Erau modelele mele... idealurile mele... Am crescut cu ei... (Cade pe gânduri.)
Cândva am luat lecţii de zbor la clubul aviatic. Acum nu ne vine să credem pe ce aparate zburam: cum de-am rămas în viaţă? Nu erau planoare, ci nişte aparate înjghebate din şipci de lemn şi pânză. Pentru manevrare – o manivelă şi o pedală, în schimb, când zbori, vezi păsările, vezi pământul de la înălţime. Simţi că ai aripi! Cerul îl schimbă pe om... Înălţimea îl schimbă... Înţelegeţi ce vreau să pun? Despre viaţa aceea a noastră... Nu-mi pare rău pentru mine, ci pentru tot ce am iubit noi...
V-am relatat totul cu sinceritate... nu ştiu ce să vă mai spun... Cumva, astăzi e ruşine să povesteşti cuiva toate astea ...
A zburat Gagarin... Oamenii ieşeau pe străzi, râdeau, se îmbrăţişau, plângeau. Oameni care nu se cunoşteau. Muncitorii ieşeau din uzine în salopete, medicii îşi aruncau spre cer bonetele albe: „Noi suntem primii! Unul dintre ai noştri a ajuns în cosmos!” Asta nu se poate uita! A fost copleşitor, uluitor. Nici acum nu pot asculta netulburată cântecul: „Şi nu visăm tumult de cer senin,/ Şi nici albastrul îngheţat,/ Ci iarba, iarba de lângă cămin,/ Preaverdea iarbă de la noi din sat...” Revoluţia cubaneză... Tânărul Castro... Ţipam: „Mamă! Tată! Au învins! Vivat Cuba!” (Cântăm.) „Cuba, tu, iubirea mea,/ Insulă din zarea purpurie,/ Cântecu-ţi înconjură planeta ca o stea,/ Cuba, tu, iubirea mea!” La şcoală la noi veneau veterani ai războiului din Spania... Cântam împreună cântecul Granada: „Eu casa lăsat-am, la lupt-am pornit,/ Pământul Granadei să-l ia cei ce-au trudit...” Deasupra biroului meu era fotografia lui Dolores Ibaduri[34]. Da... Visam la Granada... apoi la Cuba... După câteva zeci de ani alţi tineri au visat exact la fel la Afganistan. Eram uşor de păcălit. Şi totuşi... Totuşi! Asta nu voi uita! Nu voi uita cum au ieşit la desţelenit toţi elevii din clasa a zecea ai şcolii noastre. Mergeau încolonaţi, cu rucsacuri şi steaguri fluturând. Unii duceau chitare în spinare. „Uite, asta înseamnă să fii erou!” mă gândeam eu. Mulţi dintre ei s-au întors bolnavi: nu ajunseseră la desţelenit, ci construiseră undeva în taiga o cale ferată, căraseră şine cufundaţi până la brâu în apa îngheţată. Nu exista destul echipament... Mâncaseră cartofi putrezi, se îmbolnăviseră toţi de scorbut. Dar copiii ăştia au existat! Eu eram fetiţa care-i petrecea entuziasmată cu privirea. Eu! Amintirile mele... Nu le-aş da nimănui – nici comuniştilor, nici democraţilor, nici brokerilor. Sunt ale mele! Numai ale mele! Pot să mă lipsesc de orice: n-am nevoie de mulţi bani, mâncare scumpă sau haine la modă... maşină şic... Cu Jiguli a noastră am cutreierat întreaga Uniune.” Am văzut Karelia... Lacul Sevan... şi Pamirul. Toate astea erau patria mea. Patria mea – URSS. Pot trăi fără multe. Numai fără trecut nu pot. (Tace îndelung. Atât de îndelung, încât intervin.)
Nu vă temeţi... Mi-e bine... acum mi-e bine... Deocamdată stau acasă... Mângâi pisica, tricotez pâslari. O activitate atât de simplă ca tricotatul m-ajută mai mult decât orice... Ce mă reţine? N-am ajuns la sfârşit... nu... Ca medic, mi-am imaginat totul... În cele mai mici amănunte... Moartea e urâtă, nu e niciodată frumoasă. Am văzut oameni spânzuraţi... În ultimele minute au orgasm, sau se umplu de urină, de excremente. Din cauza gazelor, omul e albastru... violet... Numai gândul ăsta e cumplit pentru o femeie. Nu-mi fac nici un fel de iluzii cum că moartea ar putea fi frumoasă. Dar... Ceva te trage, te copleşeşte, te smuceşte. Faci un salt disperat... Ai respiraţie, ritm... şi eşti smucit... Aici e deja greu să te împotriveşti. Să apeşi butonul de siguranţă! Stop! Eu, cumva, m-am împotrivit. Am aruncat funia. Am alergat în stradă. M-am lăsat udată de ploaie, ce bucurie ca după toate astea să te laşi udat de ploaie! Ce plăcut! (Tace.) Multă vreme n-am vorbit... Opt luni am stat în depresie. Am uitat să merg. În cele din urmă, mi-am revenit. Am reînvăţat să merg. Exist... sunt din nou pe pământ ferm... Dar mi-a fost rău... Mă rostogoleau ca pe o minge... Ce tot spun? Ajunge! Gata, ajunge... (Stă şi plânge.) Ajunge...
Anul 1990... În apartamentul nostru de trei camere din Minsk locuiau cincisprezece oameni, şi pe lângă ei un sugar. Primele au venit de la Baku rudele soţului – sora cu familia şi verii lui. N-au venit în vizită, au adus cu ei cuvântul „război”. Au intrat în casă ţipând, cu ochii stinşi... Era toamnă sau iarnă... era deja frig. Da, toamna au venit, fiindcă iarna deja eram mai mulţi. Iarna au venit cei din Tadjikistan... Din oraşul Duşanbe au venit sora mea cu familia ei şi părinţii soţului. Chiar aşa a fost... Aşa... Dormeam peste tot, vara dormeau unii chiar şi pe balcon. Şi... nu vorbeau, ci ţipau... Ei fugeau, şi războiul îi prindea din urmă. Le sfârâiseră călcâiele. Iar ei... ei toţi, ca şi mine, erau sovietici... sovietici sută la sută! Se mândreau cu asta. Şi, deodată, n-a mai rămas nimic. Absolut nimic! S-au trezit dimineaţa, s-au uitat pe fereastră şi erau deja sub alt drapel, în altă ţară. De-acum erau străini.
Ascultam. Ascultam. Ei vorbeau...
„...ce vremuri au fost! A venit Gorbaciov... şi deodată, sub ferestre a început să se tragă. Doamne! În capitală... În Duşanbe... Toţi stăteau la televizor şi se temeau să nu piardă ultimele ştiri. La noi la fabrică era un colectiv de femei, majoritatea rusoaice. Le întreb: «Fetelor, ce-o să fie?» «O să înceapă războiul, deja îi taie pe ruşi.» După câteva zile un magazin a fost vandalizat în plină zi... apoi altul...”
„...în primele luni am plâns, apoi m-am oprit. Lacrimile se termină repede. Cel mai mult mă temeam de bărbaţi, şi cunoscuţi, şi necunoscuţi. Te trăgeau într-o casă, într-o maşină... «Frumoaso! Fetiţo, hai să ne futem...» Pe o fată din vecini au siluit-o nişte colegi de clasă. Băieţi tadjici, pe care-i cunoşteam. Mama ei s-a dus la familia unuia dintre ei. «De ce-ai venit aici?» au ţipat la ea. «Cară-te în Rusia ta. În curând, n-o să mai rămână picior de rus aici. O să fugiţi numai cu chiloţii de pe voi.»„
„...de ce ne-am dus acolo? Am fost trimişi de Comsomol. Am construit hidrocentrala de la Nurek, fabrica de aluminiu... Am învăţat limba tadjică: ceaihana, piala, arâk, arcea, cinară... Ne numeau şuravi. Fraţi ruşi.”
„...visez munţi rozalii, cu migdali înfloriţi. Şi mă trezesc scăldată în lacrimi...”
„...la Baku... Locuiam într-un bloc de nouă etaje, într-o dimineaţă au scos familiile armene în curte... Toţi s-au adunat în jurul lor, şi cu toţii, unul câte unul, i-au lovit cu ce-aveau la-ndemână. Un băieţel de vreo cinci ani dădea şi el cu lopăţica lui. O azeră bătrână l-a mângâiat pe cap...”
„...prietenii noştri erau şi ei azeri, dar ne-au ascuns la ei în pivniţă. Ne-au acoperit cu boarfe, cu cutii. Noaptea ne aduceau de mâncare...”
„...dimineaţa, când mă grăbeam spre serviciu, vedeam pe stradă cadavre. Zăceau întinse pe jos sau stăteau rezemate de perete, parcă erau vii. Unele erau acoperite cu vreun dastarhan (faţă de masă, pe ruseşte), altele nu. Nu apucaseră. Majoritatea erau dezbrăcate... şi bărbaţi... şi femei... Cei care şedeau rezemaţi nu fuseseră dezbrăcaţi, nu-i putuseră dezdoi...”
„...înainte credeam că tadjicii sunt ca nişte copii, că nu pot face rău nimănui, în jumătate de an, poate chiar mai puţin, Duşanbe devenise de nerecunoscut, şi oamenii erau de nerecunoscut. S-au umplut morgile. Dimineaţa, până să fie şters de paşi, asfaltul era plin de urme de sânge... ca de jeleu...”
„...zile întregi au trecut pe lângă casa noastră cu pancarte: «Moarte armenilor!» Bărbaţi şi femei. Tineri şi bătrâni. O mulţime furioasă, nici măcar un singur chip omenesc. Ziarele erau pline de anunţuri: «Schimb apartament de trei camere în Baku pe orice apartament în orice oraş din Rusia...» Noi ne-am vândut apartamentul pe trei sute de dolari. Cât un frigider. Şi dacă nu l-am fi vândut pe banii ăştia, ne-ar fi putut omorî...”
„...noi din banii pe apartament ne-am cumpărat: eu – o canadiană cu puf, iar soţul nişte ghete călduroase. Mobila, vasele... covoarele... toate le-am lăsat...”
„...trăiam fără lumină, fără gaze... fără apă... La piaţă erau nişte preţuri inimaginabile. Lângă blocul nostru se deschisese un chioşc. Acolo se vindeau flori şi coroane funerare. Doar flori şi coroane...”
„...noaptea, pe peretele blocului învecinat cineva a scris cu roşu: «Teme-te, rus nenorocit! Tanchiştii tăi n-o să te mai ajute.» Ruşii erau daţi afară din funcţiile de conducere... erau împuşcaţi pe după colţuri... Oraşul a ajuns curând murdar, ca un kişlac[35]. Un oraş străin. Nu mai era unul sovietic...”
„...te omorau din nimic... Că nu te-ai născut acolo, că nu vorbeşti limba care trebuie... că nu i-ai plăcut unuia cu mitralieră... Dar până atunci cum am trăit? De sărbători, primul toast era «pentru prietenie» – es kes sirum em («te iubesc», în armeană), Mân sâni seviram («te iubesc», în azeră). Trăiam laolaltă...”
„...oameni simpli... Cunoscuţii noştri tadjici îşi încuiau copiii cu cheia, nu-i lăsau să iasă din casă, ca să nu fie învăţaţi... să nu fie puşi să ucidă.”
„...Plecam... eram gata să ne urcăm deja în tren, deja ieşea abur de sub roţi. Ultimele minute. Cineva a tras o rafală de mitralieră în roţi. Soldaţii au făcut un culoar, ne-au acoperit. Dacă n-ar fi fost soldaţii, n-am fi ajuns vii în vagoane. Şi, dacă acum văd scene de război la televizor, simt deodată... mirosul acela... mirosul de carne de om arsă... Un miros greţos... dulceag...”
Jumătate de an mai târziu, soţul meu a făcut primul infarct... după altă jumătate de an, pe-al doilea... Sora lui a făcut un atac cerebral. De la toate astea... Eu am înnebunit... Ştiţi că firele de păr înnebunesc? Se fac dure, ca lemnul. Firele de păr înnebunesc primele... Dar cine rezistă? Micuţa Karina... Ziua e un copil normal, dar, cum se întunecă afară, începe să tremure. Ţipă: „Mama, nu pleca! O să adorm, iar pe tine şi pe tata o să vă omoare!” Mă grăbeam dimineaţa spre serviciu şi mă rugam să mă calce o maşină. N-am fost niciodată la biserică, dar acum stăteam ore-n şir în genunchi: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu! Mă auzi?” Nu mai dormeam, nu puteam mânca. Nu sunt politician, nu mă pricep la politică. Mi-e pur şi simplu frică. Ce vreţi să mă mai întrebaţi? V-am povestit tot... Tot!!