Despre cruzimea flăcărilor şi mântuirea prin înălţare

 

Timerian Zinatov – veteran, 77 de ani

 

Din ziarele comuniste

„Zinatov Timerian Habulovici este unul dintre apărătorii eroici ai fortăreţei din Brest, prima care a înfruntat asaltul trupelor hitleriste în dimineaţa de 22 iunie 1941.

Este de naţionalitate tătară. Înainte de război, a fost elev la şcoala de ofiţeri (regimentul 42, divizia 44 infanterie). A fost rănit în primele zile ale apărării fortăreţei. A căzut prizonier. A evadat de două ori dintr-un lagăr de concentrare german, a doua oară cu succes. A terminat războiul în armata activă, aşa cum l-a şi început, ca soldat de rând. Pentru apărarea fortăreţei din Brest, a fost decorat cu Ordinul Războiului pentru Apărarea Patriei, clasa a II-a. După război a cutreierat toată ţara, a lucrat pe şantierele din Nordul îndepărtat, a construit BAM^[76], iar când a ieşit la pensie, a rămas să trăiască în Siberia. În Ust-Kut.

În ciuda faptului că între Brest şi Ust-Kut sunt multe mii de kilometri, Timerian Zinatov a venit în fiecare an la fortăreaţa din Brest, aducând prăjituri pentru angajaţii de la muzeu. Toţi îl cunoşteau. De ce venea atât de des la fortăreaţă? Asemeni prietenilor şi tovarăşilor săi de regiment, cu care se întâlnea acolo, numai la fortăreaţă se simţea în siguranţă. Aici nimeni, niciodată nu se îndoia că fuseseră eroi adevăraţi, nu inventaţi. La fortăreaţă nimeni nu îndrăznea să le arunce în faţă: „Dacă n-aţi fi învins, acum am fi băut bere bavareză. Am fi trăit în Europa.” Necazul perestroikiştilor! Să fi ştiut ei că, dacă bunicii lor nu învingeau, am fi ajuns o ţară de servitoare şi de porcari! Copiii slavi trebuie învăţaţi să numere numai până la o sută, scria Hitler...

Ultima dată când a venit Zinatov la Brest, în septembrie 1992, totul a fost ca de-obicei: s-a întâlnit cu prietenii de pe front, s-au plimbat prin fortăreaţă. A remarcat, fireşte, că fluxul vizitatorilor scăzuse considerabil. Veniseră vremuri în care era la modă să ştergem cu buretele trecutul sovietic şi eroii lui...

A sosit timpul să plece... Vineri şi-a luat rămas-bun de la toată lumea, spunând că în weekend pleacă acasă. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că de data asta venise la fortăreaţă ca să rămână aici pentru totdeauna.

Luni, când angajaţii muzeului au venit la serviciu, au primit un telefon de la miliţia feroviară: apărătorul fortăreţei din Brest, care supravieţuise aici măcelului din 1941, se aruncase sub tren...

Mai târziu, cineva şi-a amintit de un bătrân îmbrăcat îngrijit, cu un geamantan, care stătuse îndelung pe peron. Asupra lui s-au găsit şapte mii de ruble, pe care le adusese de acasă pentru propria înmormântare, şi un bilet în care înjura cu limbă de moarte guvernul elţîno-gaidarist pentru toată viaţa asta plină de lipsuri şi umilinţe pe care o crease. Şi pentru trădarea Marii Victorii. Cerea să fie înmormântat în fortăreaţă.

Din biletul de adio:

«...dacă atunci, în război, aş fi murit din cauza rănilor, aş fi ştiut că am pierit pentru patrie. Acum, însă, mor din cauza unei vieţi de câine. Asta vreau să mi se scrie pe mormânt... Să nu mă credeţi nebun...»

«...prefer să mor în picioare decât să cer în genunchi o alocaţie mizeră pentru a-mi duce bătrâneţea şi să stau până la groapă cu mâna întinsă! Aşa că, dragii mei, nu mă judecaţi aspru şi puneţi-vă în locul meu. Las o sumă de bani, dacă nu vor fi furaţi, sper că vor fi de ajuns pentru înmormântare... de sicriu nu-i nevoie... Hainele de pe mine sunt de ajuns, numai să nu uitaţi să-mi puneţi în buzunar adeverinţa de apărător al fortăreţei din Brest – pentru urmaşii noştri. Am fost eroi şi murim în mizerie! Fiţi sănătoşi, nu vă necăjiţi din cauza unui tătar care protestează singur pentru toţi: Mor, dar nu mă predau. Adio, patrie!»

După război, în beciurile fortăreţei din Brest a fost găsită o inscripţie săpată în zid cu o baionetă: «Mor, dar nu mă predau. Adio, patrie! 22.VII.1941.» Printr-o hotărâre a CC această inscripţie a devenit un simbol al bărbăţiei poporului sovietic şi al devotamentului faţă de cauza PCUS. Apărătorii fortăreţei din Brest care au supravieţuit au confirmat că autorul acestei note era un elev al şcolii de ofiţeri, tătarul nemembru de partid Timerian Zinatov, dar ideologii comunişti insistau că ea îi aparţine unui soldat necunoscut care pierise.

Autorităţile oraşului Brest şi-au asumat cheltuielile pentru înmormântare. Eroul a fost înmormântat din bugetul «pentru întreţinerea curentă a amenajării oraşului».”

PCFR, Sistemnîi vzgliad, numărul 5

 

„...De ce s-a aruncat sub tren bătrânul soldat Timerian Zinatov? O să încep de departe... Cu scrisoarea din Pravda a lui Viktor Iakovlevici Iakovlev, din staniţa Leningradskaia, regiunea Krasnodar, participant la Marele Război pentru Apărarea Patriei, apărător al Moscovei în 1941 şi participant la parada din Moscova în onoarea celei de-a 55-a aniversări a Victoriei. Un mare afront l-a determinat să scrie la redacţie...

Recent, el şi un prieten al său (fost colonel şi de asemenea veteran de război) au fost la Moscova. Au îmbrăcat pentru această ocazie vestoanele de ceremonie împodobite cu decoraţiile primite. După o zi, obosiţi de zgomotul capitalei, când au ajuns la gară, au vrut să se aşeze undeva până la sosirea trenului. Nu erau locuri libere, aşa că au intrat într-o sală goală, unde erau un bufet şi fotolii moi. Imediat s-a apropiat de ei o fată care servea băuturi în sală şi le-a arătat cu grosolănie uşa: «Nu aveţi voie aici. Aici e sala business!» Mai departe este un citat din scrisoare: «I-am răspuns mânios: Aşadar, e pentru hoţi şi speculanţi, iar noi n-avem voie? Ca pe vremuri, în America: e interzis accesul negrilor şi al câinilor. Ce să mai vorbim, când totul era clar. Ne-am întors şi am ieşit. Dar am apucat să observ cum câţiva dintre acei aşa-numiţi businessmeni, mai simplu spus, potlogari, hohoteau, se îmbuibau, beau... S-a uitat deja că noi ne-am vărsat sângele... Ne-au luat totul ticăloşii ăştia de Ciubais, Vekselberg^[77], Gref^[78]... Banii, onoarea.. Şi trecutul, şi prezentul. Totul! Iar acum fac soldaţi din nepoţii noştri, ca să le apere miliardele. Aş vrea să întreb: pentru ce am luptat noi? Am stat în tranşee – toamna până la genunchi în apă, iarna în nişte geruri crunte, până la genunchi în zăpadă, luni în şir nu ne schimbam hainele şi nu dormeam ca lumea. Aşa a fost la Kaliningrad, la Iahroma, la Moscova... Acolo nu ne împărţeam în bogaţi şi săraci...»

Se poate spune, fireşte, că veteranul nu are dreptate – nu toţi businessmenii sunt «hoţi şi speculanţi». Dar să privim prin ochii lui ţara noastră postcomunistă... Aceşti noi şi aroganţi stăpâni ai vieţii, aversiunea lor faţă de «oamenii de ieri», care, după cum scriu revistele glossy, «miros a sărăcie». Astfel miros, potrivit acestor publicaţii, adunările solemne din marile săli de Ziua Victoriei, unde o dată pe an sunt invitaţi veterani şi se ţin în cinstea lor discursuri ipocrit elogioase. Când, de fapt, astăzi ei nu mai sunt de folos nimănui. Ideile lor despre dreptate sunt naive. Iar devotamentul lor faţă de modul de viaţă sovietic...

La începutul mandatului său, Elţîn a jurat că se va culca pe şinele de tren mai degrabă decât să permită scăderea nivelului de trai al poporului. Acest nivel nu numai că a scăzut, am putea spune chiar că s-a prăbuşit. Cu toate acestea, Elţîn nu s-a culcat pe şine. S-a culcat însă sub tren în semn de protest, în toamna anului 1992, bătrânul soldat Timerian Zinatov...”

Site-ul ziarului Pravda, 1991

 

La parastas

Aşa e obiceiul la noi: morţii în pământ, viii la masă. S-au adunat mulţi oameni, unii veniţi de departe: din Moscova, Kiev, Smolensk... Toţi cu decoraţii şi medalii, ca de Ziua Victoriei. Au vorbit despre moarte – dar şi despre viaţă.

— Pentru tovarăşul nostru decedat! Să închinăm. (Toată lumea se ridică în picioare.)

— Fie-i ţărâna uşoară...

— Eh, Timerian... Timerian Habulovici... Tare necăjit a fost. Toţi suntem profund necăjiţi. Ne-am obişnuit cu socialismul. Cu patria sovietică – URSS. Dar acum trăim în ţări diferite, sub un alt regim. Sub alte drapele. Nu sub drapelul nostru roşu victorios... Eu am fugit pe front la şaptesprezece ani...

— Nepoţii noştri ar fi pierdut Marele Război pentru Apărarea Patriei. N-au un ideal, n-au un vis măreţ.

— Ei citesc alte cărţi şi se uită la alte filme.

— Le povesteşti... şi pentru ei e deja ca un basm... Pun întrebări: „De ce au murit soldaţi ca să apere drapelul regimentului? Puteau să facă unul nou.” Am luptat, am ucis – şi pentru ce? Pentru Stalin? Pentru tine, prostule!

— Ar fi trebuit să ne predăm, să lingem cizmele neamţului...

— Îndată ce am primit înştiinţarea că a murit tata, am cerut să plec pe front.

— E jefuită patria noastră sovietică... e vândută... Dacă am fi ştiut că se va întâmpla aşa, poate ne-am mai fi gândit...

— Mama a murit în război, iar tata murise înainte, de tuberculoză. Am început să muncesc de la cincisprezece ani. La uzină ni se dădea jumătate de felie de pâine pe zi şi nimic altceva; în pâinea aia era celuloză, clei... Am leşinat de foame o dată, de două ori... M-am dus la biroul de recrutare: „Nu mă lăsaţi să mor. Trimiteţi-mă pe front.” Mi-au aprobat cererea. Şi cele care plecau, şi cele care le conduceau aveau priviri nebuneşti! S-a umplut un vagon întreg de fete. Cântam: „Fetelor, pan’ la Ural războiul a sosit,/ Ah, fetelor, şi tinereţea ni s-a prăpădit...” În gări înflorea liliacul... Unele fete râdeau, altele plângeau...

— Toţi am susţinut perestroika. Pe Gorbaciov. Dar nu ca să ajungem aici...

— Gorbaci e agent străin...

— Nu pricepeam ce spune Gorbaciov... erau cuvinte de neînţeles, nu le-am mai auzit niciodată... Ce minunăţii ne tot promitea? Dar îmi plăcea să-l ascult... Numai că s-a dovedit slab, a cedat fără luptă valiza nucleară. Partidul nostru comunist...

— Rusul are nevoie de o idee care să-i îngheţe sângele în vine şi să-i dea fiori pe şira spinării.

— Am fost o ţară mare...

— Pentru patria noastră! Pentru Victorie! Până la fund! (Ciocnesc.)

— Acum sunt stele pe monumente... Dar eu îmi amintesc cum îi înmormântau pe ai noştri... Îi aruncam pe cei căzuţi într-o groapă, presarăm ţărână, apoi imediat primeam ordin: „Înainte, înainte!” Alergam mai departe. O nouă luptă. Şi iar o groapă plină. Ne retrăgeam şi înaintam din groapă în groapă. Ne veneau întăriri, iar după două-trei zile erau deja cadavre. Am rămas puţini. Norocoşii! Către sfârşitul lui ‘43 învăţaserăm deja să luptăm. Deja luptam cum trebuie. Au început să piară mai puţini oameni... Atunci mi-am făcut prieteni...

— Tot războiul l-am făcut în prima linie şi nici cea mai mică zgârietură, nimic! Eu sunt ateu. Am ajuns până la Berlin... am văzut bârlogul fiarei...

— Plecam la luptă cu o puşcă la patru oameni, îl omorau pe primul, al doilea lua puşca, îl omorau pe al doilea – următorul... Şi nemţii aveau automate nou-nouţe.

— La început nemţii erau aroganţi. Cuceriseră deja Europa. Intraseră în Paris, în două luni aveau de gând să rezolve problema URSS-ului. Dacă ajungeau la noi prizonieri răniţi, le scuipau în faţă pe infirmierele noastre, îşi smulgeau bandajele. Strigau „Heil Hitler!” Dar la sfârşitul războiului ajunseseră la „Rusule, nu trage! Hitler kaput!”

— Cel mai tare mă temeam de o moarte ruşinoasă. Dacă ţi se făcea frică şi încercai să fugi, comandantul te împuşca pe loc... Era ceva obişnuit...

— Cum să vă spun... Am fost educaţi în spirit stalinist: aveam să luptăm pe teritoriu străin şi... „Din taiga pan’ la marea cea mare/ Armata Roşie ca toţi e mai tare...” Nici o milă pentru duşman! Primele zile de război... Mi le amintesc ca pe un coşmar continuu... Ne-am trezit încercuiţi... Toţi aveam aceeaşi întrebare: ce-i asta? Unde-i Stalin? Nici un avion de-al nostru pe cer... Ne-am îngropat carnetele de Comsomol şi de partid şi am pornit-o pe cărări prin pădure... Bine, ajunge... N-are rost să notaţi asta... (Împinge reportofonul.) Nemţii făceau propagandă, difuzoarele lor mergeau zi şi noapte: „Rusule Ivan, predă-te! Armata germană îţi garantează viaţa şi pâinea.” Eram gata să mă împuşc. Dar dacă nu aveam cu ce! Nu aveam cu ce! Nu mai erau cartuşe... Nişte soldăţei... aveam optsprezece-douăzeci de ani... Comandanţii s-au spânzurat în bloc. Care cu cureaua, care... cu orice... Atârnau în brazi... Era sfârşitul lumii, fir-ar al naibii!

— Patria sau moartea!

— Stalin avea un plan – să trimită familiile întoarse din prizonierat în Siberia. Trei milioane şi jumătate de prizonieri! Nu poţi să-i deportezi pe toţi! Canibal mustăcios!

— Blestemat an, ‘41...

— Spune tot... acum se poate...

— N-am obiceiul ăsta...

— Noi pe front ne temeam să vorbim deschis unii cu alţii, înainte de război erau oameni arestaţi... şi în timpul războiului erau arestaţi... Mama mea lucra la o fabrică de pâine, s-a făcut un control şi în mănuşile ei s-au găsit firimituri de pâine, iar ăsta era deja sabotaj. I-au dat zece ani de închisoare. Eu eram pe front, tata pe front, fraţii şi surorile mai mici au rămas cu bunica; o rugau: „Bunicuţo, să nu mori până nu se întorc tata şi Saşa (adică eu) din război.” Tata a dispărut fără urmă.

— Ce fel de eroi suntem noi? Nimeni nu ne-a tratat vreodată ca pe nişte eroi. Eu şi nevastă-mea ne-am crescut copiii într-o baracă, apoi ne-au dat o cameră la comun. Azi primim câteva copeici... lacrimi în loc de pensie... La televizor vedem cum trăiesc nemţii. Bine! Învinşii trăiesc de o sută de ori mai bine decât învingătorii.

— Dumnezeu nu ştie ce-i acela un om mărunt.

— Eu am fost, sunt şi voi rămâne comunist! Fără Stalin şi fără partidul lui Stalin n-am fi învins. Democraţia ducă-se dracului! Mă tem să-mi pun decoraţiile militare. „Bătrân senil, tu unde ai luptat? Pe front sau prin închisori şi lagăre?” – asta aud de la tineri. Beau bere şi râd.

— Propun să punem la loc monumentele închinate conducătorului nostru, marele Stalin. Le-au ascuns prin fundul curţilor, ca pe gunoaie.

— Pune-l la dacea ta...

— Vor să rescrie istoria războiului. Aşteaptă să ne dăm noi duhul.

— Acum noi suntem, pe scurt, sovieticus debilus...

— Rusia a fost salvată de faptul că e mare. Ural... Siberia...

— Cel mai cumplit era când porneam la atac. Primele zece minute... cinci minute... Cel care se ridica primul nu avea şanse să rămână în viaţă. Glonţul îşi făcea drum. Comunişti, înainte!

— Pentru puterea militară a patriei noastre! (Ciocnesc.)

— Pe scurt... nimeni nu vrea să ucidă. Nu e plăcut. Dar te obişnuieşti... Înveţi...

— La Stalingrad am intrat în partid. Am scris în cerere: „Vreau să fiu în primele rânduri ale apărătorilor patriei... nu-mi pare rău de viaţa mea tânără...” În infanterie se dau rar medalii. Am una „Pentru curaj”.

— Traumele războiului au lăsat urme... Eu am ajuns invalid, dar până una-alta rezist.

— Îi aduc aminte: am luat prizonieri doi soldaţi din trupele lui Vlasov^[79]... Unul zice: „Am vrut să-mi răzbun tatăl...” Tatăl lui fusese împuşcat de NKVD... Altul: „N-am vrut să-mi dau duhul într-un lagăr de concentrare german.” Erau băieţi tineri, de aceeaşi vârstă cu noi. Când deja ai vorbit cu un om, l-ai privit în ochi... e greu să-l ucizi... A doua zi am fost chemaţi toţi la Secţia Specială: „De ce aţi intrat în vorbă cu trădătorii? De ce nu i-aţi împuşcat pe loc?” Am început să mă justific... Ofiţerul pune pistolul pe masă. „Dobitocule, mai şi discuţi?! Încă un cuvânt dacă mai scuipi şi...” Nimeni n-a avut milă de vlasovişti. Tanchiştii i-au legat de tancuri, au pornit motoarele şi au pornit în direcţii diferite... i-au făcut bucăţi... Trădători! Dar oare chiar au fost toţi trădători?

— De ăştia de la Secţia Specială ne temeam mai mult decât de nemţi. Şi generalilor le era frică de ei...

— Teroare... tot războiul a fost teroare...

— Dar dacă n-ar fi fost Stalin... Fără o „mână de fier”, Rusia n-ar fi supravieţuit...

— Eu n-am luptat pentru Stalin, ci pentru patrie. Jur pe copiii şi nepoţii mei, n-am auzit niciodată strigându-se „Pentru Stalin!”.

— Nu poţi să câştigi războiul fără soldaţi.

— Du-te-n...

— Numai de Dumnezeu trebuie să ne temem. El o să ne judece.

— Dacă există Dumnezeu ăsta...

(Un cor dezordonat:) „O singură victorie noi vrem!/ Aceeaşi pentru toţi: cu orice preţ...”

 

Povestea unui bărbat

— Toată viaţa am stat în poziţie de drepţi! N-am îndrăznit să deschid gura. Acum o să vă povestesc...

În copilărie... din câte îmi aduc aminte... mi-era teamă că o să-l pierd pe tata... Taţii erau luaţi noaptea şi dispăreau fără urmă. Aşa s-a prăpădit şi fratele mamei, Feliks... Muzician. L-au luat pentru o prostie... pentru un fleac... I-a spus soţiei cu voce tare într-un magazin: „De douăzeci de ani avem putere sovietică şi nu găseşti o pereche de pantaloni ca lumea de vânzare.” Acum se scrie că toţi eram împotrivă... Eu vă spun că oamenii erau de acord cu arestările. Uite, mama, de pildă... Fratele ei era închis, iar ea zicea: „Cu Feliks al nostru s-a făcut o greşeală. Trebuie să-şi dea seama. Dar arestările sunt necesare, uitaţi-vă câtă neobrăzare e în jur.” Oamenii erau de acord... Războiul! După război mi-era frică să-mi amintesc de el... de războiul meu... Am vrut să mă înscriu în partid, nu m-au primit: „Ce fel de comunist eşti tu, dacă ai fost în ghetou?” Tăceam... tăceam... În detaşamentul nostru de partizani era Rozocika, o fetiţă evreică frumoasă, care mergea peste tot cu cărţile după ea. Avea şaisprezece ani. Comandanţii se culcau cu ea pe rând... „Are încă puf acolo, ca un copil... Ha-ha...” Rozocika a rămas gravidă... Au dus-o mai departe, în pădure, şi au împuşcat-o ca pe un câine. Se năşteau copii, se-nţelege, era plină pădurea de bărbaţi zdraveni. Practica era: imediat ce se naşte copilul, e dus la ţară. Într-un sat. Dar cine să ia un copil evreu? Evreii nu aveau dreptul să nască. M-am întors din misiune: „Unde-i Rozocika?” „Da’ ce-ţi pasă? Nu mai e ea, o să se găsească alta.” Sute de evrei fugiţi din ghetou cutreierau pădurile. Ţăranii îi prindeau, îi vindeau nemţilor pe un pud de făină, pe un kilogram de zahăr. Scrieţi... am tăcut multă vreme... Evreul se teme toată viaţa de ceva. Orice s-ar întâmpla, el trage ponoasele.

N-am reuşit să plecăm din Minskul încins din cauza bunicii... Bunica îi văzuse pe nemţi în 1918 şi se tot străduia să ne convingă că sunt un popor cultivat şi că nu se ating de civili. În casa ei fusese încartiruit un ofiţer german care cânta în fiecare seară la pianină. Mama a început să aibă îndoieli: să plecăm sau să nu plecăm? Din cauza acelei pianine, fireşte... Aşa am pierdut mult timp. Motocicletele germane intrau în oraş. Nişte oameni în cămăşi brodate le ieşeau în întâmpinare cu pâine şi sare. Bucuroşi. Erau mulţi care gândeau: ei, au venit nemţii, o să înceapă o viaţă normală. Mulţi îl urau pe Stalin şi încetaseră să mai ascundă asta. În primele zile de război se petreceau atâtea lucruri noi şi de neînţeles...

Cuvântul jidan” l-am auzit în primele zile de război... Vecinii noştri au început să ne bată în uşă şi să strige: „Gata, jidanilor, s-a zis cu voi! O să daţi socoteală pentru Hristos!” Eu eram un copil sovietic. Terminasem cinci clase, aveam doisprezece ani. Nu puteam pricepe ce spuneau. De ce vorbeau aşa? Nici acum nu pricep... Noi aveam o familie mixtă: tata era evreu, mama, rusoaică. Sărbătoream Pastele, dar într-un mod deosebit – mama spunea: azi e ziua unui om bun. Făcea plăcintă. Iar de Pesah tata aducea pască evreiască de la bunica. Dar vremurile erau de aşa natură, că nu puteai face toate astea la vedere... trebuia să te ascunzi...

Mama ne-a cusut tuturor stele galbene... Câteva zile nimeni n-a putut să iasă din casă. Ne era ruşine... Sunt deja bătrân, dar îmi amintesc sentimentul acela... Ce ruşine îmi era... Peste tot în oraş se împărţeau manifeste: „Lichidaţi-i pe comisari şi pe jidani!”, „Salvaţi Rusia de puterea jidobolşevicilor”. Un astfel de manifest ne-a fost băgat pe sub uşă... Curând... da... Au început zvonurile: evreii americani adună aur ca să-i răscumpere pe toţi evreii şi să-i ducă în America. Nemţilor le place ordinea şi nu le plac evreii, de aceea evreii vor petrece războiul în ghetouri... Oamenii căutau un sens în ceea ce se petrecea... o logică oarecare... Omul până şi iadul vrea să-l înţeleagă, îmi amintesc... Îmi amintesc bine cum ne-am mutat în ghetou. Mii de evrei au străbătut oraşul... cu copii, cu perne... Eu, asta e amuzant, mi-am luat cu mine colecţia de fluturi. Acum pare caraghios... Locuitorii Minskului se revărsau pe trotuare: unii ne priveau cu curiozitate, alţii cu bucurie răutăcioasă, dar câţiva aveau ochii în lacrimi. Nu mă prea uitam în jur, mă temeam să nu văd pe vreunul dintre băieţii cunoscuţi. Mi-era ruşine... îmi amintesc de sentimentul persistent de ruşine...

Mama şi-a scos verigheta de pe mână, a înfăşurat-o într-o batistă şi mi-a spus unde să mă duc. Noaptea m-am strecurat pe sub sârma ghimpată... Într-un loc stabilit mă aştepta o femeie, i-am dat verigheta şi ea mi-a dat nişte făină. Dimineaţa am văzut că în loc de făină adusesem cretă. Var. Aşa s-a dus verigheta mamei. Alte lucruri de valoare nu aveam... Am început să ne umflam de foame... Lângă ghetou aşteptau ţărani cu nişte saci mari. Aşteptau următorul pogrom. Când îi duceau pe evrei la execuţie, li se dădea voie să prade casele abandonate. Poliţaii căutau lucrurile scumpe, iar ţăranii puneau în saci tot ce găseau. „Vouă n-o să vă mai trebuiască nimic”, ne spuneau.

Odată, în ghetou s-a lăsat liniştea, ca înainte de pogrom. Deşi nu a răsunat nici măcar o împuşcătură, în ziua aceea n-au tras... Maşini... multe maşini... Din maşini au fost descărcaţi copii în costumaşe şi cu botine frumoase, femei cu şorţuri albe, bărbaţi cu geamantane scumpe. Erau nişte geamantane foarte elegante! Toţi vorbeau în germană, însoţitorii de convoi şi gardienii erau nedumeriţi, mai ales poliţaii, nu strigau, nu loveau pe nimeni cu bastoanele, nu dădeau drumul din lesă câinilor întărâtaţi. Era un spectacol... un teatru... Semăna cu un spectacol.. . Chiar în aceeaşi zi am aflat că fuseseră aduşi evrei din Europa. Am început să-i numim evrei „hamburghezi”, fiindcă majoritatea veneau din Hamburg. Erau disciplinaţi, ascultători. Nu făceau şmecherii, nu-i înşelau pe gardieni, nu se ascundeau... erau împăcaţi cu soarta... Pe noi ne priveau de sus. Noi eram săraci, prost îmbrăcaţi. Eram altfel... nu vorbeam germana...

I-au împuşcat pe toţi. Zeci de mii de evrei „hamburghezi”...

Ziua aceea... o văd ca prin ceaţă... Cum ne-au scos din casă? Cum ne-au dus? Îmi amintesc câmpul întins de lângă pădure... Au ales câţiva bărbaţi puternici şi le-au ordonat să sape două gropi. Adânci. Iar noi stăteam şi aşteptam. Au aruncat mai întâi copiii mici într-o groapă... şi au început să-i acopere... Părinţii nu plângeau şi nu implorau. Era linişte. De ce? o să mă întrebaţi. Eu mă gândeam... Dacă omul e prins de un lup, n-o să-l roage, n-o să-l implore să-i lase viaţa. Sau dacă e prins de un mistreţ... Nemţii se uitau în groapă şi râdeau, aruncau înăuntru bomboane. Poliţaii erau beţi morţi... aveau buzunarele pline de ceasuri... I-au îngropat pe copii... Şi ne-au ordonat tuturor să sărim în cealaltă groapă. Stăteam acolo mama, tata, eu şi surioara mea. Se apropia rândul nostru... Neamţul care comanda şi-a dat seama că mama era rusoaică şi i-a făcut semn cu mâna: „Tu pleacă.” Tata i-a strigat mamei: „Fugi!” Dar mama se agăţa de tata, de mine: „Sunt cu voi.” Noi o tot împingeam... o rugam să plece... Mama a sărit prima în groapă...

Asta-i tot ce-mi amintesc... Mi-am revenit când m-a lovit puternic ceva în picior, ceva ascuţit. Am ţipat de durere. Am auzit o şoaptă: „Aici e unul viu.” Nişte ţărani cu lopeţi săpau prin groapă şi luau de la morţi cizmele, ghetele... tot ce se putea lua... M-au ajutat să mă târăsc afară. M-am aşezat pe marginea gropii şi am aşteptat... am aşteptat... Ploua. Pământul era cald-cald. Mi-au tăiat o bucăţică de pâine: „Fugi, jidănelule. Poate scapi.”

Satul era pustiu... Nici ţipenie, deşi casele erau în picioare. Mi-era foame, dar n-aveam cui cere de mâncare. Aşa că am mers singur. Pe drum se înşirau o cizmă de cauciuc, nişte galoşi... o basma... În spatele bisericii am văzut oameni arşi. Cadavre înnegrite. Mirosea a benzină şi a carne friptă... Am fugit înapoi în pădure. M-am hrănit cu ciuperci şi fructe. Odată am întâlnit un bătrân care tăia lemne pentru foc. Mi-a dat două ouă. „În sat”, m-a avertizat el, „să nu te duci. Ţăranii o să te lege şi o să te predea la comenduire. Nu demult au prins aşa doi jidanei”.

Odată am adormit şi am fost trezit de o împuşcătură deasupra capului. Am sărit în picioare: „Nemţii?” Erau doi flăcăi călare. Partizani! Au început să râdă şi să se certe între ei: „Ce să facem noi cu jidanul? Hai...” „Las’ să hotărască comandantul.” M-au dus la detaşament şi m-au băgat într-un bordei separat. Mi-au pus o strajă... M-au chemat la interogatoriu: „Cum ai ajuns în zona detaşamentului? Cine te-a trimis?” „Nu m-a trimis nimeni. Am ieşit din groapa cu împuşcaţi.” „Oi fi spion?” Mi-au dat două peste faţă şi m-au îmbrâncit înapoi în bordei. Spre seară au mai aruncat înăuntru doi tineri, tot evrei, erau îmbrăcaţi în scurte de piele frumoase. De la ei am aflat că evreii nu erau primiţi în detaşament fără arme. Dacă nu aveau arme, trebuiau să aducă aur. Ceva din aur. Ei aveau ceasuri şi un portţigaret din aur – mi-au şi arătat. Au cerut o întâlnire cu comandantul. I-au luat repede. Nu i-am mai întâlnit niciodată... Dar portţigaretul din aur l-am văzut mai târziu la comandantul nostru... şi o scurtă din piele... Pe mine m-a salvat o cunoştinţă a tatei, nenea Iaşa. Era cizmar, şi cizmarii erau la fel de preţuiţi ca medicii în detaşament. Am început să-l ajut...

Primul sfat al lui nenea Iaşa: „Schimbă-ţi numele de familie.” Numele meu de familie era Friedman... Am devenit Lomeiko... Al doilea sfat: „Taci. Altfel o să primeşti un glonţ în spinare. Nimeni n-o să dea socoteală pentru un evreu,” Aşa şi era... Războiul... e ca o mlaştină, e uşor să te afunzi şi greu să ieşi. O altă zicală evreiască: când bate vântul puternic se ridică cel mai mult gunoaiele. Propaganda nazistă îi molipsise pe toţi, partizanii, erau porniţi împotriva evreilor. Noi, evreii, eram vreo unsprezece în detaşament... apoi cinci... Se începeau conversaţii special pentru urechile noastre: „Ce fel de soldaţi sunteţi voi? Sunteţi duşi ca oile la tăiere...” „Jidanii sunt laşi...” Eu tăceam. Aveam un tovarăş de luptă, un flăcău disperat... David Grinberg... el le răspundea. Se certa cu ei. L-au omorât cu un glonţ în spinare. Ştiu cine l-a omorât. Azi e erou – umblă acoperit de medalii. O face pe eroul! Doi evrei au fost ucişi pentru că dormiseră în post... Un altul pentru un pistol nou-nouţ... Îl invidiau... Unde să fugi? În ghetou? Eu voiam să-mi apăr patria... să-mi răzbun rudele... Iar patria? Partizanii aveau instrucţiuni secrete de la Moscova: să nu aibă încredere în evrei, să nu-i primească în detaşamente, să-i lichideze. Eram consideraţi trădători. Acum am aflat-o datorită perestroikăi.

Ţi-e milă de om... Dar caii cum mor? Calul nu se ascunde, ca alte animale: câinele colo, pisica dincolo, până şi vaca fuge; calul stă şi aşteaptă să fie omorât. O imagine apăsătoare... În filme, cavaleriştii înaintează strigând, cu sabia deasupra capului. Minciună! Fantezie! În detaşamentul nostru au fost la un moment dat cavalerişti, i-au dat afară repede. Caii nu pot merge prin nămeţi, cu atât mai puţin în galop, ei se împotmolesc în nămeţi, iar nemţii aveau motociclete – cu două roţi, cu trei roţi, iarna le puneau pe schiuri, împuşcau în rafală din mers şi caii noştri, şi călăreţii. Uneori se îndurau de caii frumoşi, se pare că erau printre ei câţiva flăcăi de la ţară...

Ordin: să se dea foc casei unui poliţist... Împreună cu familia... Familie mare: nevastă, trei copii, bunic, bunică. Noaptea i-au înconjurat... au bătut uşa în cuie... Au turnat kerosen peste ea şi i-au dat foc. Au strigat, au ţipat. Un băieţel s-a strecurat pe fereastră... Un partizan a vrut să-l împuşte, dar altul nu l-a lăsat. L-au aruncat înapoi în flăcări. Eu aveam paisprezece ani... Nu înţelegeam nimic... Tot ce am putut să fac a fost să-mi întipăresc în minte toate astea. Şi uite, vi le-am povestit... Nu-mi place cuvântul „erou”... în război nu există eroi... Dacă omul a luat o armă în mână, n-o să mai fie bun.

N-are cum.

Îmi amintesc blocada... Nemţii au hotărât să cureţe spatele frontului şi au trimis divizii SS împotriva partizanilor. Au atârnat felinare de paraşute şi ne-au bombardat zi şi noapte. După bombardament – tir de mortiere. Detaşamentul se deplasa în grupe mici, luând şi răniţii, dar acoperindu-le gura, iar caii purtau nişte căpestre speciale. Lăsau tot, lăsau şi vitele, iar acestea fugeau după oameni. Vaci, oi... a trebuit să le împuşcăm... Nemţii s-au apropiat, s-au apropiat atât de tare, încât au început să li se audă glasurile: „O Mutter, O Mutter”... miros de ţigări... fiecare dintre noi păstrase un ultim cartuş... Dar pentru moarte nu-i niciodată târziu. Noaptea... rămăseserăm trei din grupa de acoperire... am deschis pântecul unui cal ucis, am scos tot de acolo şi ne-am ascuns. Am stat aşa două zile întregi, ascultând cum umblau nemţii de colo-colo. Se trăgea. În cele din urmă s-a aşternut o linişte deplină. Atunci am ieşit: eram numai sânge, maţe, excremente... Pe jumătate nebuni... Era noapte... luna strălucea...

Ne ajutau şi păsările, o să vă povestesc... Când o coţofană auzea un om străin – numaidecât ţipa. Dădea alarma. Cu noi se obişnuiseră, dar nemţii miroseau altfel: apă de colonie, săpun parfumat, ţigări, mantale din postav soldăţesc de cea mai bună calitate... şi cizme bine lustruite... Noi aveam tutun artizanal, opinci din piele de bou legate cu nojiţe. Ei aveau lenjerie de corp din lână... Noi dezbrăcăm morţii până la chiloţi! Câinii le sfâşiau feţele, mâinile. Până şi animalele fuseseră atrase în război...

Au trecut mulţi ani... jumătate de veac... Dar pe ea n-am uitat-o... pe femeia aia... Avea doi copii mici. A ascuns în pivniţă un partizan rănit. Cineva a turnat-o... Au spânzurat toată familia în mijlocul satului. Mai întâi copiii. Cum mai urla! Oamenii nu urlă aşa... aşa urlă fiarele... Oare trebuie să fie jertfit omul astfel? Nu ştiu. (Tace.) Acum scriu despre război unii care nu l-au trăit. Eu nu citesc... Să nu vă supăraţi, dar nu citesc...

Minskul a fost eliberat... Pentru mine războiul s-a sfârşit, nu m-au luat în armată din cauza vârstei. Cincisprezece ani. Unde să trăiesc? În apartamentul nostru se stabiliseră nişte străini. M-au gonit: „Jidan împuţit...” N-au vrut să-mi dea nimic: nici apartamentul, nici lucruri. Se obişnuiseră cu gândul că evreii nu se mai întorc...

 

(Un cor dizarmonic:) „Flacăra trosneşte în cuptorul strâmt,/ Răşina picură în lacrimi grele/ Şi-n bordei armonica rosteşte un cânt/ Despre ochii tăi ca două stele...”

 

— După război oamenii n-au mai fost la fel. Eu însumi m-am întors acasă plin de mânie.

— Stalin n-a iubit generaţia noastră. A urât-o. Pentru că simţise libertatea. Războiul era pentru noi libertate! Am fost prin Europa, am văzut cum trăiesc oamenii acolo. În drum spre serviciu treceam pe lângă monumentul lui Stalin şi m-a trecut o sudoare rece: şi dacă ştie la ce mă gândesc?

— „Înapoi! La cutie!” ni s-a spus. Şi noi ne-am dus.

— Democraţii ăştia de rahat! Au distrus tot... ne bălăcim în scârnă...

— Am uitat tot... Şi de dragoste am uitat... Dar de război îmi amintesc...

— Doi ani la partizani, în pădure. După război, vreo şapte ani... opt... cam aşa, n-am putut să mă uit la un bărbat, îmi ajunsese! Căzusem într-un fel de apatie. Mergeam cu sora mea la sanatoriu... Ea era îngrijită, dansa, dar eu nu voiam decât linişte. M-am măritat târziu. Soţul meu era mai tânăr decât mine cu cinci ani. Era ca o fetiţă.

— Am plecat pe front deoarece credeam tot ce scria în ziarul Pravda. Am tras. Aveam o dorinţă fierbinte: să omor! Să omor! Înainte voiam să uit tot, dar nu puteam, acum memoria îmi păleşte de la sine. Un singur lucru ţin minte, că moartea în război miroase altfel... mirosul de crimă e special... Când nu sunt mulţi oameni, ci unul singur, începi să te gândeşti: Cine e? De unde e? Poate îl aşteaptă cineva...

— La Varşovia... O poloneză bătrână mi-a adus nişte haine bărbăteşti: „Scoate totul de pe tine. Ţi le spăl eu. De ce sunteţi atât de murdari şi de slabi? Cum aţi învins voi?” Cum am învins?!

— Hai... fără patetisme...

— Am învins, da. Dar marea noastră victorie nu ne-a făcut ţara măreaţă.

— O să mor comunist... Perestroika este o operaţiune a CIA pentru distrugerea URSS.

— Ce mai ţin minte? Cel mai tare ne durea că nemţii ne dispreţuiau. Cum trăiam... existenţa noastră... Hitler spunea că slavii sunt iepuri...

— Au venit nemţii în satul nostru. Primăvara. A doua zi au început să sădească straturi de flori şi să construiască toalete. Bătrânii şi acum îşi aduc aminte cum sădeau nemţii flori...

— În Germania... Intram într-o casă: în dulapuri erau multe haine de calitate, lenjerie, tot felul de flecuşteţe. Munţi de veselă. Iar nouă, înainte de război, ni se spunea că ei suferă în capitalism. Ne uitam şi tăceam. Încearcă să lauzi o brichetă sau o bicicletă nemţească. Ţi-o iei conform articolului cincizeci şi opt, pentru „propagandă antisovietică”. Într-o clipă... Ne permiteau să trimitem pachete acasă: generalii – cincisprezece kilograme, ofiţerii – zece, soldaţii – cinci. Poşta a fost copleşită. Mama îmi scria: „Nu mai trimite pachete. O să ne omoare din cauza pachetelor tale.” Le trimiteam brichete, ceasuri, cupoane de mătase... Tablete mari de ciocolată... au crezut că era săpun...

— N-a rămas nemţoaică între zece şi nouăzeci ani care să nu fi fost târnosită! Aşa că toţi cei care s-au născut acolo în ‘46 sunt „ruşi”.

— În război se iartă orice...

— Poftim, victorie! Victorie! În tot timpul războiului oamenii şi-au făcut iluzii închipuindu-şi cât de bine o să trăiască după război. Au sărbătorit două-trei zile. Iar apoi au vrut să pună ceva în gură, să se îmbrace. Au vrut să trăiască. Dar nu erau de nici unele. Toată lumea umbla în uniformă nemţească. Şi adulţii, şi copiii. Le cârpeau şi le răscârpeau. Pâinea se dădea pe cartelă, erau cozi kilometrice. Resentimentele pluteau în aer... Puteai fi omorât din nimic.

— Îmi aduc aminte... toată ziua era un uruit... Invalizii mergeau cu nişte platforme făcute de ei înşişi, pe rulmenţi cu bile. Iar drumurile erau pavate cu pietre. Trăiau în subsoluri sau demisoluri. Beau, se prăvăleau prin şanţuri. Cerşeau, îşi dădeau decoraţiile pe vodcă. Se apropiau de o coadă şi cereau: „Daţi-mi şi mie de-o pâinică.” La coadă erau femei obosite: „Eşti viu. Al meu zace în mormânt.” Îi goneau. Care cum începea să trăiască numai un pic mai bine, îi dispreţuia total pe invalizi. Nimeni nu voia să-şi amintească de război. Toţi erau acum ocupaţi cu viaţa, nu cu războiul, într-o zi au fost scoşi din oraş. Miliţienii îi prindeau şi-i aruncau în maşini ca pe porci. Strigăte... ţipete... guiţături...

— La noi în oraş era un Dom al Invalizilor. Tineri fără mâini, fără picioare. Toţi cu decoraţii. Oamenilor le era permis să-i ia acasă... era o permisiune oficială... Femeile duceau dorul unei mângâieri de bărbat şi s-au precipitat să-i ia: veneau care cu roaba, care cu un cărucior de copil. Voiau să miroasă în casă a bărbat, să atârne o cămaşă bărbătească afară, pe sârmă. După scurt timp i-au adus înapoi... Dar nu erau jucării... şi nu erau la cinema, încearcă să iubeşti bucata asta de bărbat. E înrăit, mânios, ştie că a fost trădat.

— Ziua aceea a Victoriei...

 

Povestea unei femei

— Eu o să vă povestesc despre iubirea mea... Nemţii au venit în satul nostru cu nişte maşini mari, doar căştile se vedeau lucind deasupra. Erau tineri, veseli. Le ciupeau pe fete. La început plăteau pentru orice: pentru o găină, pentru un ou. Povestesc asta şi nu mă crede nimeni. E adevărul adevărat! Plăteau cu mărci germane... Ce treabă aveam eu cu războiul? Eu iubeam! Nu mă gândeam decât la un lucru: când o să-l văd?

Venea, se aşeza pe laviţă şi se uita la mine, se tot uita. Zâmbea. „De ce zâmbeşti?’ „Aşa...” înainte de război fuseserăm colegi de şcoală. Tatăl lui murise de tuberculoză, iar bunicul fusese declarat culac şi trimis cu familia în Siberia. Îşi amintea cum mama lui îl îmbrăca „în fetiţă” când era mic şi-l învăţa ca, dacă veneau după ei, să fugă la gară, să se urce în tren şi să plece, îl chema Ivan... El îmi spunea „Iubiţica mea...” Doar aşa... N-am avut parte de noroc, n-am avut parte de fericire. După ce-au venit nemţii, s-a întors şi bunicul lui; s-a întors înrăit, fireşte. Singur, îşi înmormântase întreaga familie în pământ străin. Povestea cum i-au dus pe râuri siberiene. I-au descărcat în taigaua întunecată. Le-au dat câte un fierăstrău şi un topor. Mâncau frunze... rodeau scoarţă de copac... Bunicul îi ura pe comunişti! Pe Lenin şi pe Stalin! A început să se răzbune din prima zi. Le arăta nemţilor: ăsta-i comunist... şi ăsta... Pe bărbaţii aceştia îi duceau undeva... Multă vreme n-am înţeles războiul...

Spălam împreună calul în râu. Era soare! Uscam împreună fânul, şi îmi mirosea atât de bine! Nu ştiam nimic despre asta, nu mă mai simţisem aşa niciodată. Fără dragoste fusesem o fată simplă, obişnuită, până m-am îndrăgostit. Am avut un vis prevestitor... Era la noi un râu mic, şi eu mă înecam în râul ăsta, mă trăgea un curent, eram deja sub apă. Nu înţelegeam cum anume, dar cineva mă ridica, mă împingea în sus, numai că, nu ştiu de ce, eram dezbrăcată, înotam spre mal. Fusese noapte, dar era deja dimineaţă. Pe mal stăteau nişte oameni, tot satul nostru. Ieşeam din apă goală... complet goală...

Într-o casă era un patefon. Se aduna tineretul. Dansa. Se ghicea „sortitul-ursitul”, se ghicea în Psaltire, în răşină... În fasole... Fata trebuia să se ducă ea însăşi după răşină în pădure şi să găsească un pin, un copac tânăr nu-i bun, nu are memorie. N-are forţă. Toate astea-s adevărate... Şi astăzi cred în asta... Iar boabele de fasole se puneau grămăjoare şi se numărau: cu soţ, fără soţ. Aveam optsprezece ani... Repet, fireşte... nu se scrie despre asta în cărţi... Sub nemţi am început să trăim mai bine decât sub sovietici. Nemţii au deschis bisericile. Au desfiinţat colhozurile şi au împărţit pământul – două hectare la fiecare om, un căluţ la doi gospodari. Au stabilit un impozit fix: toamna predam grâul, mazărea, cartofii şi câte un porc din bătătură. Predam, dar ne rămânea şi nouă. Toată lumea era mulţumită. Sub sovietici trăiam în sărăcie. Brigadierul trecea în caiet „beţişoare” – zile de muncă. Toamna, pentru aceste zile de muncă primeam o laie! Iar acum aveam şi carne, şi unt. Altă viaţă! Oamenii se bucurau de libertatea căpătată. Se instaurase ordinea nemţească... Nu hrăneai calul, erai biciuit. Nu-ţi măturai în faţa curţii... Îmi aduc aminte discuţii: ne-am obişnuit cu comuniştii, ne-om obişnui şi cu nemţii. O să învăţăm să trăim nemţeşte. Aşa a fost... mi-e totul viu în amintire... Noaptea toţi se temeau de oamenii „pădurii”, care veneau neinvitaţi. Odată, au venit şi la noi: unul avea un topor, altul o furcă. „Maică, dă nişte slănină. Şi basamac. Şi nu face zgomot.” Vă povestesc totul aşa cum a fost, nu cum se scrie în cărţi. La început, partizanii nu erau iubiţi...

Am stabilit data nunţii... După sărbătoarea recoltei. Când se termină muncile câmpului şi femeile împodobesc cu flori ultimul snop... (Tace.) Memoria îmi slăbeşte, dar sufletul îşi aminteşte tot... După prânz, a început ploaia. Toţi fug de pe câmp, se întoarce şi mama. Plângând: „Doamne! Doamne! Ivan al tău s-a înscris în poliţie. O să fii nevastă de poliţai.” „Nu vreaaaau!” Plângem amândouă. Seara vine Ivan, se aşază şi nu ridică ochii din pământ. „Ivan, dragul meu, la noi de ce nu te-ai gândit?” „Liubka... iubiţica mea...” îl pusese bunicul lui. Diavolul bătrân! Îl ameninţase: „Dacă nu te înscrii în poliţie, o să te trimită în Germania. N-o mai vezi tu pe Liubka a ta! Să uiţi de ea!” Bunicul visa... Ar fi vrut ca mireasa nepotului să fie nemţoaică... Nemţii dădeau filme despre Germania, ce viaţă frumoasă era acolo. Mulţi băieţi şi feţe credeau. Plecau, înainte de plecare, organizau serbări. Cânta fanfara. Se urcau în tren numai în pantofi... (Ia nişte tablete din geantă.) Hibe de-ale mele... Doctorii spun că medicina e neputincioasă... o să mor curând... (Tace.) Vreau ca iubirea mea să rămână. Eu n-o să mai fiu, dar să citească oamenii...

În jurul nostru era război, dar noi eram fericiţi. Am trăit un an ca bărbat şi nevastă. Eram însărcinată. Gara era foarte aproape de noi. Plecau pe front regimentele germane, soldaţii erau toţi tineri, veseli. Cântau cântece. Mă vedeau: „Mädchen! Kleine Mädchen!” Râdeau. Şi la noi au început să fie tot mai puţini tineri, tot mai mulţi oameni în vârstă. Ei erau mereu veseli, dar aceştia sunt trişti. Nici pic de veselie. Armata sovietică învinge. „Ivan”, am întrebat eu, „cu noi ce-o să fie?” „Eu n-am mâinile pătate de sânge. N-am tras în viaţa mea în nimeni.” (Tace.) Copiii mei nu ştiu nimic, nu le-am mărturisit. Poate chiar înainte de sfârşit... Înainte să mor... Un singur lucru vă spun: dragostea-i o otravă...

La două case de noi locuia un flăcău care mă plăcea şi el, mă invita mereu la dans. Nu dansa decât cu mine. „Vin cu tine să te conduc.” „Are cine să mă conducă.” Era un flăcău chipeş... S-a dus în pădure, la partizani. Cei care l-au văzut spuneau că purta o tichie cu panglică roşie, de care poartă cazacii din Kuban. Într-o noapte, bate cineva în uşa. „Cine e?” „Partizanii.” Intră flăcăul ăsta şi încă unul, mai în vârstă. Pretendentul meu începe astfel: „Cum o mai duci, poliţaico? De mult voiam să te vizitez. Dar bărbăţelul unde-ţi e?” „De unde să ştiu eu? Azi n-a venit. Pesemne c-a rămas la garnizoană.” Atunci m-a apucat de mână şi m-a izbit de perete: păpuşă nemţească... târfă... şi să te duci în p... Ai ales un lacheu german, odraslă de culac, şi cu mine o faci pe fecioara nevinovată. Şi se face că scoate pistolul din buzunar. Mama cade în genunchi în faţa lor: „Trageţi, flăcăiaşi, trageţi. Am fost prietenă în copilărie cu măicuţele voastre. Să plângă şi ele pe urmă.” Cumva, vorbele mamei i-au impresionat. Au schimbat câteva cuvinte între ei şi au ieşit. (Tace.) Dragostea e amară-amară...

Frontul se tot apropia. Deja se auzeau noaptea tunurile. Noaptea – iar musafiri. „Cine e?” „Partizanii.” Intră pretendentul meu... şi cu el încă unul... Pretendentul meu îmi arată pistolul: „Uite, cu pistolul ăsta ţi-am omorât bărbatul.” „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!” „Acum nu mai ai bărbat.” Am crezut c-o să-l omor... că... o să-i scot ochii... (Tace.) Şi dimineaţa mi l-au adus pe Ivan al meu... pe sanie... pe o manta... Cu ochii închişi, cu o faţă ca de copil. El nu omorâse pe nimeni.

L-am crezut! Şi acum cred! M-am tăvălit pe jos, am urlat. Mama se temea că o să înnebunesc şi o să se nască pruncul mort sau anormal; a dat fuga la vrăjitoare. La baba Stasia. „Ştiu care-i necazul tău”, i-a spus ea mamei, „dar n-am nici o putere. Să se roage fata la Dumnezeu”. Şi a învăţat-o cum să mă rog... Când Ivan avea să fie dus la groapă, eu trebuia să merg nu după coşciug, ca toată lumea, ci înainte. Tot drumul până la cimitir. Asta însemna să străbat tot satul... Spre sfârşitul războiului mulţi bărbaţi se duseseră în pădure, la partizani. Din fiecare casă murise cineva. (Plânge.) Şi am mers... În faţa sicriului poliţaiului... Eu înainte, mama după. Toţi oamenii au ieşit din case, au stat în portiţe, dar nimeni n-a aruncat vreo vorbă rea. Se uitau şi plângeau.

Au revenit sovieticii... M-a găsit din nou flăcăul acela... A venit pe cal: „Deja se interesează de tine.” „Cine?” „Cum cine? Organele.” „Mi-e totuna unde-mi găsesc moartea. N-au decât să mă trimită în Siberia.” „Ce fel de mamă eşti? Ai un copil.” „Ştii al cui e...” „Eu te iau şi aşa.” Şi m-am măritat cu el. Cu ucigaşul soţului meu. I-am născut o fetiţă... (Plânge.) Îi iubea la fel pe copii: şi pe fiul meu, şi pe fiica lui. N-o să mint. Iar eu... eu... eram tot timpul vânătă şi însângerată. Noaptea mă bătea, ziua îmi cerea iertare în genunchi. Îl mistuia o patimă... Era gelos pe mort... Dimineaţa, când toţi dormeau încă, eu mă sculam. Trebuia să mă scol mai devreme, ca să nu se trezească el... să nu mă îmbrăţişeze... Noaptea nu mai era nici o fereastră luminată, dar eu eram încă în bucătărie. Cratiţele mele străluceau. Aşteptam până adormea. Am trăit cu el cincisprezece ani, apoi s-a îmbolnăvit grav. A murit repede, într-o toamnă. (Plânge.) Nu sunt vinovată... nu i-am dorit moartea. A sosit clipa aceea... ultima... Stătea cu faţa la perete, dar s-a întors brusc spre mine: „M-ai iubit?” Am tăcut. A început să râdă, ca în noaptea aceea, când îmi arătase pistolul... „Eu te-am iubit numai pe tine toată viaţa. Atât de mult te-am iubit, că am vrut să te ucid când am aflat că o să mor. I-am cerut lui Iaşka (vecinul nostru, tăbăcar) otravă. Nu pot îndura gândul că eu o să mor, iar tu o să ai pe altcineva. Eşti aşa frumoasă.”

Zăcea în sicriu... şi parcă râdea... Mă temeam să mă apropii de el. Dar a trebuit să-l sărut.

 

(Cântă în cor:) „Sus, sus, pământ neţărmurit,/ Mergi în cumplit război,/ Mânia dreaptă cea de neoprit fiarbă-n talaz ne-nfrănt,/ Războiul ţării a pornit,/ Războiul nostru sfânt.”

 

— Ne ducem cu obidă...

— Le-am spus fiicelor mele: când o să mor, să fie doar muzică, iar oamenii să tacă.

— După război nemţii prizonieri cărau pietre, reconstruiau oraşul. Flămânzi. Ne cereau pâine. Şi eu nu puteam să le dau o bucăţică de pâine. Uneori chiar acest moment mi-l amintesc... acesta... E ciudat cum îţi rămân astfel de lucruri în memorie...

 

Pe masă erau flori şi un portret mare al lui Timerian Zinatov. Tot timpul mi s-a părut că în corul ăsta o să-i aud vocea, că e cu noi.

 

Din povestirea soţiei lui Zinatov

— Eu nu-mi pot aminti mare lucru... Casa, familia... nu l-au interesat niciodată. Doar fortăreaţa şi iar fortăreaţa. Nu uita războiul... Îi învăţa pe copii că Lenin e bun, că noi construim comunismul. Odată s-a întors de la serviciu cu un ziar în mână: „Să mergem pe marele şantier. Patria ne cheamă.” Copiii erau încă mici. Mergem şi gata. Patria porunceşte... Aşa am ajuns noi la BAM... pe şantierele comunismului... L-am construit! Credeam că avem totul înainte. Credeam cu tărie în puterea sovietică. Din tot sufletul. Acum am îmbătrânit. Glasnost, perestroika... Stăm şi ascultăm radioul. Comunismul nu mai e... Unde-i comunismul ăla? Nici comunişti nu mai sunt... e de neînţeles cine ne conduce... Gaidar ne-a jefuit complet... poporul moare de foame... Unul fură câte ceva de la fabrică sau de la colhoz... Altul înşală... Aşa supravieţuiesc... Iar al meu... Trăia cu capul în nori... mereu undeva, sus... Fiica noastră lucrează la o farmacie, odată ne-a adus nişte medicamente pe care le avea în plus ca să le vândă şi să câştige şi ea un bănuţ. Cum a aflat el? Cum a mirosit? „Ruşine! Ce ruşine!” ţipa. A gonit-o din casă. N-am putut să-l liniştesc nicicum. Alţi veterani îşi folosesc privilegiile la care au dreptul... „Du-te”, îl rugam. „Poate îţi dau şi ţie ceva.” A început să răcnească: „Eu am luptat pentru patrie, nu pentru privilegii!” Noaptea stătea cu ochii deschişi şi tăcea, îl strigam, nu răspundea. A încetat să stea de vorbă cu noi. Era puternic afectat. Nu pentru noi, pentru familie, ci pentru toţi. Pentru ţară. Astfel de om era. M-am chinuit cu el... Vă mărturisesc cinstit, ca unei femei, nu ca unei scriitoare... Nu-l înţelegeam... A scos din pământ un cartof, şi-a pus hainele cele bune şi s-a dus la fortăreaţa lui. Măcar un petic de hârtie să ne fi lăsat. A scris guvernului, unor oameni străini. Dar nouă, nimic... nici un cuvânt...