Despre tenebrele răului şi „o altă viaţă care ar putea fi făcută din asta”

 

Elena Radueva – muncitoare, 37 de ani

 

Pentru această poveste multă vreme nu mi-am putut găsi „călăuza”, povestitorul sau interlocutorul – nici nu ştiu cum să-i numesc pe cei care mă ajută să călătoresc prin universurile umane. Prin viaţa noastră. Toţi refuzau: „cazul ăsta e pentru un psihiatru”, „din cauza unor fantezii bolnave o mamă a părăsit trei copii – aici e nevoie de un judecător, nu de un scriitor”. „Şi Medeea?” întrebam eu. „Medeea, care şi-a ucis propriii copii din dragoste?” „Asta-i un mit, dumneavoastră aveţi de-a face cu oameni reali.” Numai că realitatea nu este un ghetou pentru un artist. E tot o lume liberă.

Mai târziu am aflat că despre eroina mea s-a făcut deja un film, Suferinţe (Studiourile Fişka-Film). M-am întâlnit cu regizorul filmului, Irina Vasilieva. Am stat de vorbă, am pus caseta cu filmul, am stat din nou de vorbă.

 

Din relatarea regizorului de film Irina Vasilieva

— Mi s-a povestit... Şi povestea asta nu mi-a plăcut, m-am speriat. Tot încercau să mă convingă că va fi un film cutremurător despre dragoste, că trebuie să mă duc imediat să filmez. O poveste foarte rusească! O femeie care are un soţ şi trei copii se îndrăgosteşte de un zek, care mai e şi „vieţaş”, condamnat la închisoare pe viaţă pentru o crimă de o cruzime cumplită. De dragul lui lasă tot – bărbat, copii, casă. Dar ceva mă împiedica...

În Rusia, deţinuţii au fost dintotdeauna iubiţi – ei au păcătuit, dar au şi suferit. Au nevoie de încurajare şi alinare. O întreagă cultură a milei e întreţinută cu grijă, mai ales la ţară şi în oraşele mici. Acolo trăiesc femei simple, care n-au Internet, dar folosesc poşta. Un mijloc de comunicare străvechi. Bărbaţii beau, se bat, iar ele stau seara şi-şi scriu una alteia scrisori. Acolo, în plicurile acelea, găseşti poveşti de viaţă naive şi tot felul de flecuşteţe – tipare de haine, reţete, iar la sfârşit neapărat adrese de condamnaţi. Una are un frate închis, care povesteşte despre tovarăşii lui, alta un vecin sau un coleg de clasă, îşi transmit veşti de la una la alta... A furat, a făcut prostii, a stat la închisoare, a ieşit, apoi a fost din nou închis. Vechea poveste! La ţară, dacă cercetezi, jumătate din bărbaţi ori au ispăşit deja o condamnare, ori sunt încă închişi. Iar noi suntem creştini, trebuie să-i ajutăm pe cei nefericiţi. Sunt femei care se căsătoresc cu aceşti recidivişti, chiar cu asasini. N-o să am aroganţa să mă apuc să vă explic cum se întâmplă... E complicat... Dar bărbaţii se pricep să le găsească pe domnişoarele astea. Cel mai adesea, sunt femei cu un destin nefericit, care nu s-au realizat. Singure. Şi deodată cineva are nevoie de ele, pot să protejeze pe cineva. E un mijloc de a schimba ceva în viaţa lor. Un fel de medicament...

În cele din urmă, ne-am dus totuşi să facem filmul. Eu voiam să arăt că în lumea noastră pragmatică sunt oameni care au o logică a existenţei diferită. Şi cât de lipsiţi de apărare sunt ei... Vorbim mult despre poporul nostru. Unii îl idealizează, alţii îl consideră o turmă de vite. De sovki. Dar de fapt nu-l cunoaştem. Dacă nimereşte cineva printre noi... Întotdeauna filmez o poveste, în orice poveste găseşti de toate, întotdeauna vei găsi-n ea cele două concepte fundamentale – iubirea şi moartea.

S-a întâmplat în regiunea Kalujsk, într-un sat îndepărtat... Mergem acolo... Mă uit pe fereastră: totul e nesfârşit – şi câmpia, şi pădurea, şi cerul. Pe dealuri se văd turle albe de biserici. Forţă şi linişte. Ceva străvechi. Mergem, mergem... De pe autostradă virăm pe o şosea obişnuită... Ohoo! Drumurile ruseşti sunt de excepţie, nici tancurile nu reuşesc toate să treacă. Câte două-trei gropi la fiecare trei metri încă înseamnă un drum bun. Iar de o parte şi de alta – sate... Nişte izbe gârbovite, într-o rână, cu gardurile rupte, pe uliţe se plimbă găini şi câini. Din zori, alcoolicii stau la coadă în faţa magazinului încă închis. Totul e atât de cunoscut, că simţi un nod în gât... În centru, se înalţă şi acum, ca întotdeauna, o statuie din ghips a lui Lenin... (Tace.) A fost o vreme... acum nu ne mai vine să credem că a fost, că noi am fost aşa... Când a venit Gorbaciov, toţi am sărit în sus de bucurie. Trăiam cu vise, cu iluzii. Ne uşuram inima prin bucătării. Voiam o Rusie nouă... După douăzeci de ani ne-a izbit: dar de unde s-o luăm? Ea n-a existat şi nu există. Cum bine a remarcat cineva: Rusia poate să schimbe în cinci ani totul şi în două sute nimic. Avem întinderi de necuprins şi, din cauza asta, o psihologie de robi... Rusia nu poate fi reformată în bucătăriile din Moscova. S-a revenit la stema ţaristă, dar imnul a rămas stalinist. Moscova e rusească... capitalistă... Dar Rusia a fost şi a rămas sovietică. Acolo n-au văzut picior de democrat, iar dacă ar vedea, l-ar sfâşia. Majoritatea vrea să mănânce şi să fie condusă. Vodca ieftină contrafăcută curge în valuri... (Râde.) Simt că eu şi cu dumneavoastră suntem din generaţia „bucătăriilor”... Am început să vorbim despre iubire, şi după cinci minute deja discutăm despre cum să reconstruim Rusia. Dar Rusiei n-avem ce să-i facem, ea îşi trăieşte propria viaţă...

Un ţăran cam beat ne-a arătat unde locuieşte eroina noastră. A ieşit din izbă... Mi-a plăcut din prima clipă. Nişte ochi albaştri-albaştri, statuară. Chiar frumoasă, aş zice. O frumuseţe rusească! O astfel de femeie va străluci şi într-o izbă sărăcăcioasă de ţară, şi într-un apartament elegant din Moscova. Şi, închipuiţi-vă, e logodnica unui criminal, pe el încă nu l-am văzut, e condamnat pe viaţă şi suferă de tuberculoză. Când a auzit de ce-am venit, a râs: „Asta-i telenovela mea.” Pe drum mă tot gândeam cum să-i spun că vrem s-o filmăm. Dacă se teme de cameră? Şi ea zice: „Sunt atât de prostuţă, că spun povestea mea oricui, de la prima întâlnire. Unii plâng, alţii mă înjură. Dacă vreţi, v-o spun şi dumneavoastră...” Şi începe...

 

Despre dragoste

— Nu urma să mă căsătoresc dar, fireşte, visam. Aveam optsprezece ani. El! El! Cum o să fie el? Odată, am avut un vis: mergeam pe izlaz spre râu, care la noi e în afara satului, şi în faţa mea apare deodată un flăcău înalt şi chipeş. Mă ia de mână şi îmi spune: „Tu eşti logodnica mea. Logodnica mea în faţa lui Dumnezeu.” Mă trezesc şi mă gândesc: să nu-l uit... să nu-i uit chipul... Mi-a rămas în memorie, ca un fel de program. Trece un an... trec doi... şi nu întâlnesc un flăcău ca acela. Dar îmi făcea curte de mult Lioşa, care era cizmar. Mă tot cerea de nevastă. Eu îi răspundeam cinstit că nu-l iubesc, că-l iubesc şi-l aştept pe flăcăul acela pe care-l visasem. Cândva o să-l întâlnesc, nu se poate să nu-l întâlnesc, pur şi simplu e imposibil. Lioşa râdea... şi tata şi mama râdeau... M-au convins că trebuie să mă mărit şi că apoi o să vină şi dragostea.

De ce zâmbiţi? Toţi râd de mine, ştiu... Dacă trăieşti aşa cum îţi spune inima, eşti anormală. Dacă spui adevărul, nu te crede nimeni, dar, dacă minţi, da! Trecea pe aici un băiat cunoscut, eu tocmai săpam în grădină... „Ascultă, Petia, nu demult te-am visat.” „Doamne, nu! Numai asta nu!” A fugit de mine de ziceai că-s ciumată. Eu nu sunt ca toată lumea, oamenii se feresc de mine... Nu vreau să plac nimănui, nu dau doi bani pe ţoale şi nu mă fardez. Nu ştiu să flirtez. Ştiu numai să vorbesc, într-un timp voiam să mă duc la mănăstire, dar apoi am citit că poţi să fii monah şi în afara mănăstirii. Chiar şi acasă. Că ăsta e un mod de viaţă.

M-am măritat. Doamne, ce bun era Alioşa, era atât de puternic, că lua vătraiul şi-l frângea. Ce mult l-am iubit! I-am născut un fiu. După naştere s-a întâmplat ceva cu mine, poate un şoc postnatal, nu mai suportam bărbaţii. Am un copil, ce nevoie mai am de soţ? Puteam să vorbesc cu el, să-i spăl, să-i gătesc, să-i schimb patul, dar nu mai puteam să fiu cu el... ca bărbat... Ţipam! Făceam crize de isterie! Aşa ne-am chinuit doi ani, apoi am plecat, mi-am luat copilul în braţe şi am plecat. Dar nu aveam unde să mă duc. Mama şi tata muriseră. Sora mea era undeva, în Kamceatka... Aveam un prieten, Iura, mă iubea încă din şcoală, dar eu nu i-am împărtăşit niciodată dragostea. Eu sunt mare, iar el e mititel, mult mai scund ca mine. Păştea vacile şi citea cărţi. Ştia tot felul de poveşti, rezolva repede cuvinte încrucişate. M-am dus la el: „Iura, noi doi suntem prieteni. Pot să stau la tine? O să stau în casa ta, dar să nu te apropii de mine. Te rog, să nu mă atingi!” Şi el a spus: „Bine!”

Aşa am trăit, am trăit... Şi îmi zic în sinea mea: el mă iubeşte, se poartă atât de frumos, nu-mi cere nimic – de ce chinui omul? Ne-am căsătorit. El a vrut să facem şi nuntă la biserică, dar atunci i-am mărturisit că la biserică nu pot... şi i-am povestit despre visul meu, i-am spus că îmi aştept ursitul... Iura a râs şi el de mine: „Eşti ca un copil. Crezi în minuni. Dar nimeni n-o să te iubească atât de mult ca mine.” I-am născut doi fii. Am trăit împreună cincisprezece ani, şi cincisprezece ani am mers ţinându-ne de mână. Oamenii se mirau... Mulţi trăiesc fără dragoste, văd dragostea numai la televizor. Ce e omul fără dragoste? E ca o floare fără apă...

La noi e un obicei... Fetele şi femeile tinere le scriu scrisori celor din închisori. Toate prietenele mele, şi eu la fel... Încă din scoală scriam... Am scris sute de scrisori din astea şi am primit sute de răspunsuri. Şi de data asta... A fost ca de obicei... Poştaşul a strigat: „Lenka, ai o scrisoare.” Eu am dat fuga... Am luat scrisoarea: ştampila închisorii, adresa ascunsă. Deodată, inima a început să-mi bată cu putere. A fost de-ajuns să văd scrisul, dar îmi părea atât de cunoscut – nu puteam citi nimic de emoţie. Eu sunt o visătoare, dar înţeleg şi realitatea. Nu era prima scrisoare de felul ăsta... Textul era simplu: soră, îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase... sigur, nu eşti sora mea, dar îmi eşti ca o soră... Îi scriu în aceeaşi seară: trimite-mi o fotografie, vreau să-ţi văd faţa.

Soseşte răspunsul cu fotografia. Mă uit: era chiar flăcăul acela pe l-am văzut în vis. Dragostea mea. Douăzeci de ani l-am aşteptat. Nu pot explica nimic nimănui – pare un basm. Soţului meu i-am mărturisit pe loc: „Mi-am găsit dragostea.” El a plâns. M-a rugat. A încercat să mă convingă: „Avem trei copii. Trebuie să-i creştem.” Şi eu am plâns: „Iura, ştiu că eşti un om bun, copiilor o să le fie bine cu tine.” Vecinii... prietenele... sora mea... Toţi m-au judecat. Acum sunt singură.

La gară mi-am cumpărat bilet... Lângă mine s-a aşezat o femeie, am stat de vorbă. Mă întreabă: „Unde te duci?” „La soţul meu (încă nu era soţul meu, dar ştiam că va fi).” „Şi unde e soţul tău?” „La închisoare.” „Dar ce-a făcut?” „A omorât un om.” „Aaaah. L-au condamnat pentru multă vreme?” „Pentru toată viaţa.” „Aaaah... săraca de tine...” „Nu mă compătimiţi. Iubesc.”

Pe orice om trebuie să-l iubească cineva. Fie şi o singură persoană. Iubirea e... O să vă spun ce e... El e bolnav de tuberculoză, în închisoare toţi sunt bolnavi de tuberculoză. De la mâncarea proastă, de la dorul de lume. Mi s-a spus că e bună untura de câine. M-am dus prin sat, am întrebat, până la urmă am găsit. Apoi am aflat că şi mai tare ajută untura de viezure. Am cumpărat de la farmacie. Destul de scumpă! Îi mai trebuiau ţigări, carne la conservă... M-am angajat la fabrica de pâine, acolo salariul era mai bun decât îl aveam eu la fermă. E muncă grea. Cuptoarele vechi se încing atât de tare, că scoatem tot de pe noi, rămânem în sutien şi chiloţi. Car saci cu făină de câte cincizeci de kilograme, tăvi cu pâine de câte o sută de kilograme, îi scriu scrisori în fiecare zi.

— Uite-aşa e ea... continuă Irina Vasilieva. Un om impulsiv, impetuos... Clocoteşte pe dinăuntru, vrea să facă totul repede. Peste măsură, peste limită. Mi-au povestit vecinii... Au trecut prin sat nişte refugiaţi tadjici, aveau foarte mulţi copii, erau flămânzi, dezbrăcaţi, aşa că ea le-a adus de-acasă tot ce-a putut: haine, perne... linguri... „La noi prea e totul bine, iar oamenii ăştia n-au nimic.” Dar tot ce avea ea în izbă erau o masă, câteva scaune... Se poate spune că trăia în sărăcie. Se hrăneau cu ce aveau în grădină – cartofi, varză. Beau lapte. „Nu-i nimic”, îşi liniştea ea soţul şi copiii, „toamna pleacă orăşenii, o să ne mai lase şi ei câte ceva”. Acolo vara locuiesc moscoviţi, locurile sunt superbe, sunt mulţi pictori, actori, toate casele abandonate au fost cumpărate. După plecarea lor oamenii adună tot, până şi pungile de plastic. Satul e sărac, îmbătrânit, plin de beţivi... A mai fost o întâmplare... Prietena ei a născut un copil şi nu avea frigider. Lena i l-a dat pe al ei: „Copiii mei au crescut deja, al tău e mic.” Şi gata! Ia-l! Omul n-are nimic, şi totuşi poate dărui foarte multe. Aşa e rusul ... rusul acela despre care scria Dostoievski că e generos ca pământul rusesc. Nu l-a schimbat socialismul, n-o să-l schimbe nici capitalismul. Nici bogăţia, nici sărăcia. Stau nişte ţărani în faţa magazinului, şi-au luat o sticlă pentru toţi trei. Pentru ce beau? Toast: „Sevastopol e oraş rusesc! Sevastopolul va fi al nostru!” Se mândresc că rusul poate să bea un litru de vodcă fără să se îmbete. Despre Stalin îşi amintesc un singur lucru, şi anume că sub conducerea lui au fost învingători...

Toate astea am vrut să le filmez... M-am abţinut, mi-a fost teamă că aş putea ajunge atât de departe, că n-aş mai şti să mă descurc... Fiecare destin e o poveste de Hollywood! Un subiect de film. De exemplu, prietena ei, Ira... Fostă profesoară de matematică, a plecat de la şcoală din cauza salariului de mizerie. Avea trei copii care o rugau: „Mămico, hai să mergem la fabrica de pâine. Să mirosim puţin pâinica.” Se duceau seara, să nu-i vadă lumea. Ira s-a angajat la fabrica de pâine, ca şi Lena, şi e bucuroasă că acum copiii ei pot măcar pâine să mănânce pe săturate. Fură... Acolo toţi fură, doar aşa pot supravieţui. E o viaţă de animal, nu de om, dar sufletul trăieşte. Dacă aţi auzi despre ce vorbesc femeile... Nu v-ar veni să credeţi! Vorbesc despre iubire. Fără pâine se poate trăi, dar fără iubire – nicicum, s-a terminat... Ira citea scrisorile pe care le primea Lena de la acel zek şi se înflăcăra şi ea. A găsit la cea mai apropiată închisoare un hoţ de buzunare. Acela s-a eliberat repejor... Povestea a continuat după legile genului tragic... Jurăminte de dragoste până la moarte. Nuntă. După scurt timp, acest Tolea... Tolian... a început să bea. Ira avea deja trei copii, a mai făcut doi şi cu el. El face scandal, o fugăreşte prin tot satul, iar dimineaţa se trezeşte şi se bate cu pumnii în piept. Îi pare rău. Ira... şi ea e frumoasă! Deşteaptă! Dar aşa e construit bărbatul nostru, se crede regele animalelor...

Iar acum trebuie să vă povestesc despre Iura... Soţul Lenei... În sat i se spune „păstorul cititor”, paşte vacile şi citeşte. Am văzut la el multe cărţi scrise de filozofi ruşi. Cu el se poate vorbi despre Gorbaciov, despre Nikolai Fiodorov^[130], despre perestroika sau despre nemurirea omului... Alţi bărbaţi beau, dar el citeşte. Iura e un visător... e contemplativ din fire... Lena se lăuda că rezolva careurile de cuvinte încrucişate cu viteza fulgerului. Dar Iura e mic de statură... În copilărie a crescut foarte repede... Când era în clasa a şasea, mama lui l-a dus la Moscova. Acolo i-au făcut o injecţie nereuşită în coloană. Şi a încetat complet să crească – are un metru şi cincizeci de centimetri. E drept, e un bărbat frumos. Dar lângă soţia lui pare un pitic, în film ne-am străduit să nu se observe asta, îl rugam, îl imploram pe operator: „Pentru Dumnezeu, inventează ceva!” Nu puteam să sugerez o situaţie atât de banală: l-a lăsat pe pitic şi s-a dus după un superman chipeş. O femeie ca toate femeile! Iar Iura... e înţelept, ştie că fericirea are multe culori. Ar fi de-acord ca Lena să rămână cu el în orice condiţii, fie şi nu ca soţie, ci ca prietenă. La cine vine ea cu scrisorile de la închisoare? La el... Citesc împreună scrisorile astea... Lui Iura îi sângerează inima, dar ascultă... Dragostea îndelung rabdă... dragostea nu pizmuieşte... nu caută ale sale şi nu gândeşte răul... Fireşte, nu e totul atât de frumos cum povestesc eu acum... Viaţa lor nu e un balon de săpun roz... Iura a vrut să se împuşte... să plece unde-o vedea cu ochii... Au fost scene reale, cu carne şi sânge. Dar Iura o iubeşte...

 

Despre contemplaţie

— Am iubit-o mereu... din şcoală. S-a măritat şi a plecat din oraş. Dar eu o iubeam.

Era într-o dimineaţă... Eu şi mama stăteam la masă, beam ceai. Mă uit pe geam şi-o văd venind pe Lena cu un copil în braţe. Şi îi spun mamei: „Mamă, uite, a venit Lena mea. Mi se pare că a venit la mine pentru totdeauna.” Din ziua aceea, am devenit vesel şi fericit, ba chiar... frumos... Când ne-am căsătorit, eram în al nouălea cer de fericire, îmi sărutam verigheta, pe care am şi pierdut-o a doua zi. E uimitor, îmi stătea bine pe deget, dar, lucrând, mi-am scos o mănuşă, iar când s-o pun la loc, am văzut că verigheta nu mai era – am căutat-o, dar n-am găsit-o. Iar Lena a purtat-o pe a ei şi, deşi îi era puţin largă, nici măcar o dată n-a rătăcit-o, până nu şi-a scos-o...

Eram peste tot împreună... aşa am trăit! Ne plăcea să mergem la izvor împreună, eu căram găleata, iar ea de alături: „Hai să te distrez.” îmi povestea ceva... Cu banii nu ne era uşor, dar banii-s una şi fericirea e altceva. De când venea primăvara, la noi în casă erau mereu flori, la început le aduceam numai eu, apoi au crescut copiii, le aduceam împreună. Toţi o iubeam pe mama lor. Mama era veselă. Cânta la pianină (făcuse şcoala de muzică). Cânta şi din voce, inventa poveşti, într-o vreme am avut televizor, îl primiserăm cadou. Copiii stăteau lipiţi de ecran, nu se puteau desprinde, şi deveniseră cam agresivi, nu-i mai recunoşteam. Aşa că ea a luat apă şi a turnat în el, ca într-un acvariu. Televizorul s-a ars. „Copii, mai bine uitaţi-vă la flori, la copaci. Staţi de vorbă cu mama şi tata.” Copiii noştri nu s-au supărat, pentru că venea dinspre mama lor...

Divorţul... Judecătorul întreabă: „De ce divorţaţi?” „Avem concepţii diferite despre viaţă.” „Soţul bea?” Vă bate?” „Nu bea şi nu mă bate. Şi, în general, soţul meu e un om minunat.” „Atunci de ce divorţaţi?” „Între noi nu e iubire.” „Asta nu-i un motiv serios.” Ne-a dat un an să ne mai gândim, să ne răzgândim...

Bărbaţii râdeau de mine. Mă sfătuiau: goneşte-o din casă, du-o la spitalul de nebuni... Ce-i lipseşte? Oricui i se poate întâmpla asta. Dorul ne cuprinde pe toţi, ca o ciumă. Mergi cu trenul, te uiţi pe fereastră şi te apucă dorul. În jur e frumos, nu-ţi vine să-ţi iei ochii, dar îţi curg lacrimile şi nu ştii ce să faci cu tine. Da, dorul rusesc... Chiar şi atunci când omul pare să aibă de toate, ceva tot îi lipseşte. Dar trăieşte. Cumva, îndură totul. Ea însă... „Iura, tu eşti foarte bun, eşti cel mai bun prieten al meu. El şi-a petrecut jumătate de viaţă în închisoare, dar am nevoie de el. Îl iubesc. Dacă nu-mi dai drumul, o să mor. O să fac totul aşa cum se cuvine, dar o să fiu moartă.” Cum mai e şi soarta asta...

Ne-a lăsat şi a plecat. Copiilor le era dor, plângeau mult, mai ales cel mic. Matveika al nostru... Toţi o aşteptau pe mama, şi acum o aşteaptă. Şi eu o aştept. Ne-a scris: „Numai să nu vindeţi pianina.” Era singurul lucru scump din casa noastră, îi rămăsese de la părinţii ei. Pianina noastră dragă...

Stăteam seara cu toţii şi ea ne cânta... Cum aş putea s-o vând ca să iau nişte bani? Iar ea nu mă poate scoate din viaţa ei, să lase acolo un loc gol, asta e imposibil. Am trăit cincisprezece ani împreună, avem copii. Ea e bună, dar e altfel. Cumva, nepământeană... E aeriană... aeriană... Eu sunt însă un pământean. Fac parte dintre cei... care trăiesc pe pământ...

S-a scris despre noi în ziarul local. Apoi ne-au chemat la Moscova, la televiziune. Acolo e aşa: tu stai pe un fel de scenă şi povesteşti despre tine, iar în sală sunt spectatori. Pe urmă se comentează. Cum au criticat-o pe Lena, mai ales femeile: „Maniacă! Nimfomană!” Erau gata s-o omoare cu pietre. „Asta e boală, nu e normal.” Mi s-au pus întrebări... Knock-out după knock-out... „Căţeaua asta în călduri care v-a părăsit pe dumneavoastră şi pe copii nu vă ajunge nici la degetul mic. Sunteţi un sfânt. Mă înclin la picioarele dumneavoastră în numele tuturor femeilor ruse...” Am dat să răspund... am început... Dar mi s-a spus: „Timpul dumneavoastră s-a scurs.” Am început să plâng. Toţi au crezut că plâng de necaz, de năduf. Dar eu plângeam pentru că sunt atât de deştepţi, de şcoliţi, locuiesc în capitală şi nu înţeleg nimic.

O s-o aştept cât o să fie nevoie. Cât o să vrea ea... Nu mă pot imagina alături de altă femeie. Dar uneori... brusc se trezeşte dorinţa...

 

Din discuţiile sătenilor

— Lena e un înger...

— Înainte astfel de femei erau închise în beci sau biciuite...

— Dacă s-ar fi dus după unul bogat, ar fi fost clar. Viaţa bogătanilor e mai interesantă. Dar ce relaţii poţi avea cu un bandit? Şi încă „vieţaş”. Două întâlniri pe an – şi gata. Asta-i toată dragostea.

— E o fire romantică. Las-o să-şi facă de cap.

— Avem asta în sânge, să ne fie milă de nefericiţi. De criminali şi beţivani. Omoară un om, dar are ochi de copil nevinovat. Şi ţi-e milă de el.

— Eu în general n-am încredere în bărbaţi, şi cu atât mai puţin în puşcăriaşi. Le e urât în închisoare. Aşa se distrează. Scriu scrisori la indigo: lebăda mea cu aripi albe, visez la tine, lumina ochilor mei... Câte o proastă crede şi se repede să-l salveze: cară pachete grele de nu le poţi ridica, trimite bani. Îl aşteaptă. El se eliberează, vine la ea, mănâncă, bea, îi ia banii şi într-o bună zi dispare. Şi ciao-ciao!

— Fetelor, ce iubire e asta! Ca în filme!

— S-a măritat cu un criminal şi a lăsat un bărbat bun. Şi-apoi are copii, trei flăcăi... Pur şi simplu i-a venit deodată să-şi ia bilet şi să se ducă la el, la capătul lumii – de unde ia bani? Tot timpul ia de la gura copiilor. Intră în magazin şi se codeşte: să le cumpere o chiflă sau nu?

— Femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei... Se înfăţişează împreună în faţa lui Hristos. Altfel... altfel, pentru ce? Dacă nu-i ăsta scopul, atunci pentru ce?

— Fără mine, spune Domnul, nu puteţi face nimic^[131]. Şi ea încearcă să facă după capul ei. Asta-i mândrie. Acolo unde nu e smerenie, mereu există o altă forţă. Un demon.

— Trebuie să se ducă la mănăstire, să caute o cale de mântuire. Omul se mântuieşte prin întristare. Chiar trebuie să caute întristarea...

 

Continuă convorbirea mea cu Irina Vasilieva:

— Şi eu am întrebat-o: „Lena, tu îţi dai seama că o să vă vedeţi doar de două ori pe an?” „Şi ce-i cu asta? Îmi ajunge. O să fiu cu el în gând. În suflet.”

Ca să ajungă la el trebuie să se ducă departe, în Nord. Pe Ognennîi Ostrov^[132], în secolul al XlV-lea, discipolii lui Serghie din Radonej s-au dus şi s-au stabilit în pădurile Nordului. Croindu-şi drum prin desiş, au văzut un lac, iar în mijlocul lacului, nişte limbi de foc. Astfel li se înfăţişa Sfântul Duh. Ei au cărat pământ cu bărcile... Au făcut pe locul acela o insulă şi au construit pe ea o mănăstire. Pereţii erau groşi de un metru şi jumătate, în această mănăstire veche se află acum o închisoare pentru cei mai cumpliţi criminali. Pentru condamnaţii la moarte. Pe uşa fiecărei camere este atârnată o tăbliţă cu faptele rele ale criminalului: le-a înjunghiat cu cuţitul pe Ania, şase ani... pe Nastea, doisprezece ani... Citeşti, te cuprinde groaza, dar când intri te salută un om aparent obişnuit, îţi cere o ţigară şi tu îi dai. „Ce mai e pe-afară? Noi aici nu ştim nici măcar cum e vremea.” Trăiesc în piatră, în jur sunt păduri şi apă. Nimeni n-a evadat vreodată...

Prima oară Lena s-a dus acolo fără să-i treacă prin cap că putea să nu i se aprobe vizita. A bătut în gemuleţul prin care se dă buletinul; nimeni n-a vrut nici măcar s-o asculte: „Uitaţi, vine şeful închisorii. Vorbiţi cu el.” Ea s-a repezit la şef: „Vă rog să-mi aprobaţi o vizită.” „La cine?” „Am venit la Volodea Podbuţki.” „Dar nu ştiţi că aici sunt criminali extrem de periculoşi? Au un regim foarte sever: două vizite pe an de câte trei zile şi trei vizite mai scurte, de câte două ore. Le permitem numai rudelor celor mai apropiate: mamă, soţie, soră. Dumneavoastră ce-i sunteţi?” „Eu îl iubesc.” Era limpede, era nebună. Şeful a vrut să plece, dar ea l-a ţinut de mânecă: „Înţelegeţi că îl iubesc.” „Sunteţi o străină pentru el.” „Atunci îngăduiţi-mi măcar să văd cum arată.” „Cum adică, nu l-aţi mai văzut până acum?” Deja se amuza toată lumea, s-au apropiat şi gardienii să vadă ce era cu nătânga asta. Ha, ha... Dar ea a început să-i povestească despre visul pe care-l avusese la optsprezece ani, despre soţ şi cei trei copii şi despre faptul că l-a iubit toată viaţa pe omul acesta. Sinceritatea şi candoarea ei ar mişca şi pietrele. Lângă ea, omul îşi dă seama că ceva nu e tocmai cum trebuie în viaţa lui corectă – că e grosolan, insensibil. Şeful închisorii nu-i un om tânăr, în munca lui a văzut de toate... Şi se pune în situaţia ei: „Având în vedere că aţi venit de atât de departe, vă dau şase ore cu el, dar o să fie un gardian cu dumneavoastră.” „Pot să fie şi doi! Oricum n-o să văd pe nimeni în afară de el...”

Şi-a revărsat asupra acestui Volodea tot preaplinul inimii ei, toate trăirile ei nemărginite, exacerbate: „Înţelegi cât sunt de fericită... Te-am aşteptat toată viaţa, şi în sfârşit suntem împreună.” El, fireşte, nu era pregătit pentru asta. Venea deja la el o baptistă, avea o relaţie cu ea. Acolo, lucrurile erau clare: o femeie tânără obişnuită, care nu reuşise în viaţă. Are nevoie de un bărbat, o ştampilă în buletin că e măritată. Aici însă era un asemenea elan, o asemenea revărsare! Oricine s-ar speria văzând că vine cineva şi vrea să pună stăpânire pe el aşa. Gândurile i se învârtejeau în creier... „Te rog”, a zis Lena, „lasă-mă să mă mărit cu tine. Ca să-mi dea voie să vin la tine, să pot să te văd. N-am nevoie de nimic altceva.” „Păi nu eşti măritată?” „Divorţez. Eu te iubesc numai pe tine.” Avea cu ea o geantă cu scrisorile lui, pe care erau desenate elicoptere, floricele. Nu se putea despărţi de ele nici o clipă. Erau apogeul fericirii ei, pentru că toată viaţa îşi dorise absolutul, iar absolutul poate exista numai în formă scrisă, numai pe hârtie îşi poate găsi deplina realizare. Pe pământ, în pat, nu există aşa ceva. Absolutul nu-l găseşti acolo. Tot ce are legătură cu alţi oameni: familie, copii – toate astea sunt un compromis...

Parcă ceva o împinge... Ce forţă? Care e natura acestui vis?

...Ne-am dus şi noi pe Ognennîi Ostrov. A fost nevoie de multe hârtii şi aprobări cu ştampile rotunde, telefoane. Am ajuns... Şi Volodea ne-a primit cu arţag: „Pentru ce acest show?” A trăit multă vreme în singurătate, s-a dezobişnuit de oameni. A devenit suspicios, nu are încredere în nimeni. Bine că era cu noi Lena, ea l-a luat de mână: „Volodenka.” Şi el s-a muiat, împreună l-am convins, sau poate s-a gândit el, e băiat isteţ: poate peste douăzeci şi cinci de ani, în condiţii excepţionale, o să fie o amnistie, şi dacă se face filmul el o să fie o celebritate locală, asta l-ar putea ajuta după aceea... Toţi cei de acolo vor să trăiască... nu le place să vorbească despre moarte...

Aşa am şi început...

 

Despre Dumnezeu

— Stăteam în singurătate, aşteptam execuţia. M-am gândit mult... Cine să te ajute între patru pereţi? Timpul nu exista, era ceva abstract. Simţeam un asemenea gol... Şi la un moment dat, am izbucnit: „Doamne, dacă exişti, ajută-mă! Nu mă lăsa! Nu-ţi cer minuni, ajută-mă să înţeleg tot ce mi s-a întâmplat.” Am căzut în genunchi. M-am rugat. Dumnezeu nu-i lasă să aştepte prea mult pe cei care se întorc către el...

Citiţi dosarul meu – am omorât un om. Aveam optsprezece ani. Abia terminasem şcoala, scriam versuri. Voiam să plec să studiez la Moscova. Să mă fac poet. Trăiam împreună cu mama. Bani nu aveam, dacă voiam să învăţ, trebuia să câştig. M-am angajat la un atelier auto. Seara în sat era discotecă... Şi m-am îndrăgostit la nebunie de o fată frumoasă. Ne întorceam de la dans... Era iarnă... zăpadă... Brazii licăreau deja prin ferestre, curând avea să fie Anul Nou. Nu eram beat. Mergeam, vorbeam, ha-ha, hi-hi... Ea mă întreabă: „Tu chiar mă iubeşti?” „Te iubesc mai mult decât viaţa.” „Şi ce-ai fi în stare să faci de dragul meu?” „Aş putea să mă sinucid.” „Să te sinucizi, clar. Dar l-ai putea ucide de dragul meu pe primul om întâlnit în cale?” Nu ştiu dacă a vrut să glumească sau dădusem peste o căţea ordinară... Nici măcar nu mi-o mai amintesc, i-am uitat până şi chipul, nu mi-a scris nici măcar o dată la închisoare. „Poţi să ucizi?” A spus asta şi a râs. Iar eu eram erou! Trebuia să-mi dovedesc dragostea. Am smuls un par dintr-un gard... Era noapte, întuneric. Stau şi aştept. Şi ea aşteaptă. Mult timp n-a apărut nimeni, dar într-un târziu am văzut un om venind spre noi. Şi eu i-am dat una în cap. Zbang! Am lovit o dată, încă o dată... A căzut. Am continuat să-l lovesc... cu parul ăla... Şi era profesorul nostru...

La început m-au condamnat la moarte... După jumătate de an pedeapsa a fost comutată în închisoare pe viaţă. Mama n-a mai vrut să ştie de mine. Sora mea mi-a scris o vreme, apoi a încetat. Sunt de mult singur... Stau deja în celula asta, sub lacăt, de şaptesprezece ani. Şaptesprezece ani! Un copac sau un animal oarecare nu ştie nimic despre timp. Gândeşte Dumnezeu în locul lor. Aşa sunt şi eu... Dorm, mănânc, sunt scos la plimbare... Văd cerul doar printre gratii. În celulă am un pat, un taburet, o cană, o lingură... Alţii trăiesc din amintiri... Eu ce să-mi amintesc? Nu mi s-a întâmplat nimic, n-am apucat să trăiesc. Privesc în urmă – acolo e un întuneric constant, uneori mai pâlpâie câte o luminiţă. Cel mai des o văd pe mama... lângă aragaz, în bucătărie... În rest e întuneric peste tot...

Am început să citesc Biblia... nu mă puteam desprinde... Tremuram din tot corpul. Vorbeam cu El: „De ce m-ai pedepsit aşa?” Omul îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bucurie, dar când e nefericit răcneşte: „De ce?” Nu caută să înţeleagă sensul încercării care i-a fost trimisă. Să-şi pună viaţa în mâinile Lui...

Şi deodată a venit Lena... A venit şi a spus: „Te iubesc.” Lumea s-a deschis în faţa mea... Îmi puteam imagina orice... O familie, copii... Din plin întuneric am intrat în cea mai strălucitoare lumină... eram înconjurat de lumină... Fireşte, nu e o situaţie normală: ea are un soţ, trei copii, şi îi declară iubire unui bărbat străin, îi scrie scrisori. Dacă aş fi fost în locul soţului ei... Ce-aş fi făcut...! „Ce, eşti proastă?” „Nu există iubire fără sacrificiu de sine. Ce iubire ar fi aia?” Eu nu ştiam... De unde era să ştiu că există asemenea femei? Din închisoare – cum? Există oameni, există nemernici şi gata. Şi apare un om din cauza căruia nu poţi închide ochii noaptea... Vine – şi plânge, şi râde. Şi e mereu frumoasă.

În scurt timp ne-am căsătorit civil. Apoi am hotărât să ne cununăm... În închisoare este o cameră de rugăciune... Deodată, privea spre noi un înger păzitor...

Până la întâlnirea cu Lena uram toate femeile, credeam că iubirea nu e altceva decât hormoni. Dorinţa trupului... Dar ea nu se teme de acest cuvânt, îl foloseşte des: „Iubesc! Iubesc!” Atunci stau nemişcat. Toate astea... cum să vă spun... Eu nu sunt obişnuit cu fericirea. Uneori cred în ea. Vreau să cred că e adevărat – eu pot să iubesc, singura diferenţă între mine şi ceilalţi oameni e că ei se cred buni, dar omul nu se cunoaşte pe sine; dacă s-ar cunoaşte, s-ar speria. M-am gândit eu oare că aş putea... Că ar putea ieşi din mine o fiară... Niciodată! Credeam că sunt bun. Undeva, la mama, sunt caietele mele cu versuri, dacă nu le-o fi dat foc. Altă dată... Mi-e teamă... Prea mult am trăit singur, am încremenit în starea asta. Viaţa normală e departe de mine. Am devenit rău şi sălbatic... De ce mi-e teamă? Mi-e teamă că povestea noastră e un film, şi eu n-am nevoie de un film. Poate că abia am început să trăiesc... Am vrut un copil... Ea a rămas însărcinată. Şi a pierdut copilul. Dumnezeu mi-a amintit de păcatele mele...

Mi-e groază... Atât de groază, încât ba vreau să mă omor, ba... „Mi-e frică de tine”, îmi spune ea. Şi nu pleacă... Poftim, subiect de film! Poftim...

 

Din discuţiile din închisoare

— Aiureli! Aiureli! Femeiuşca asta are nevoie de un psiholog...

— Până acum despre asemenea femei am citit doar în cărţi, despre femeile decembriştilor... Literatură! Dar în viaţă... Lena e singurul om de acest fel pe care l-am întâlnit. Şi, de fapt, la început nici eu n-am crezut: „Poate nu e normală?” După aceea însă s-a răsturnat ceva în mine... Şi pe lisus l-au crezut nebun. E mai normală decât cei mai normali!

— Odată, n-am dormit toată noaptea din cauza ei. Mi-am amintit că am avut şi eu o femeie care m-a iubit mult...

— Asta e crucea ei. A luat-o în spinare şi o poartă. O adevărată rusoaică!

— Îl cunosc pe Volodka... Pe mire! E o lepădătură la fel de mare ca mine. Mi-e frică pentru ea, nu e omul care să se căsătorească şi dup-aia gata, trăieşte cum vrei – ea o să se străduiască să-i fie soţie. Dar ce-i poate oferi el? Noi n-avem cum să oferim ceva. Ne joacă-n ochi copii însângeraţi. Avem o singură posibilitate – să nu luăm nimic, să nu primim nici un fel de sacrificiu. Tot sensul vieţii noastre acum e să nu primim. Dacă primeşti, înseamnă că iar jefuieşti pe cineva...

— Dar ea e un om fericit. Şi nu se teme să fie fericită.

— În Biblie... Dumnezeu nu e definit nici de bunătate, nici de dreptate... E definit de iubire...

— Până şi părintele... Vine şi-mi dă mâna printre gratii şi o retrage cât poate de repede, nu observă că-mi dau seama de asta. Înţeleg, am mâinile pătate de sânge... Iar ea a devenit soţia unui criminal, i s-a dăruit, vrea să împartă totul cu el. Şi acum fiecare dintre noi se gândeşte: înseamnă că nu e totul pierdut. Dacă n-aş fi aflat despre ea, mi-ar fi fost mult mai greu aici.

— Ce viitor îi aşteaptă? N-aş da nici o copeică găurită unei ghicitoare...

— Amărâţii! Ce minuni se pot întâmpla? Viaţa nu-i o corabie albă cu pânze albe. E un morman de căcat învelit în ciocolată.

— Ce caută ea, ce-i trebuie ei n-o să-i dea nici un om de pe lume – numai Dumnezeu.

S-au cununat în închisoare. Totul a fost aşa cum îşi imaginase Lena: lumânări strălucitoare, inele de aur... Un cor bisericesc cânta „Isaia dănţuieşte”...

Preotul: „Vladimir, vrei, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, s-o iei de soţie pe Elena, pe care o vezi aici, în faţa ta?”

Mirele: „Vreau, preacinstite părinte.”

Preotul: „Nu te-ai făgăduit altei logodnice?”

Mirele: „Nu m-am făgăduit, preacinstite părinte.”

Preotul: „Elena, vrei, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, să-l iei de bărbat pe Vladimir, pe care-l vezi aici, în faţa ta?”

Mireasa: „Vreau, preacinstite părinte.”

Preotul: „Nu te-ai făgăduit altui bărbat?”

Mireasa: „ Nu m-am făgăduit, preacinstite părinte.”

Doamne miluieşte...

 

Un an mai târziu, m-am întâlnit din nou cu Irina Vasilieva

 

Povestea ei

— Filmul nostru a fost dat la televiziunea centrală... Au venit scrisori de la telespectatori. M-am bucurat, dar... Ceva nu e-n regulă în lumea în care trăim. Ca în bancul acela: la noi oamenii sunt buni, poporul e rău. Îmi amintesc: „Eu sunt pentru pedeapsa cu moartea, pentru reciclarea deşeurilor umane”, „Monştri precum eroul dumneavoastră ar trebui să fie sfârtecaţi în Piaţa Roşie, iar în pauze să se dea reclame la Snickers”, „Să se facă experimente chimice şi să se testeze noi medicamente pe organele lor...” Dacă te uiţi în dicţionarul lui Dai, cuvântul dobrota, „bunătate”, provine din verbul dobrovat – „a trăi bine, în belşug”... ceea ce se întâmplă când există stabilitate şi demnitate. Dar la noi toate astea nu există. Răul nu e de la Dumnezeu. Cum spunea Sfântul Antonie cel Mare: „Nu Dumnezeu este vinovat pentru rău. El a dat omului raţiune, capacitatea de a face diferenţa între bine şi rău...” E drept, au fost... Îmi amintesc şi scrisori frumoase, ca asta: „După filmul dumneavoastră am început să cred în dragoste. Se pare că Dumnezeu există totuşi...”

Un documentar e o intrigă – o capcană... În genul documentar există, aş spune, un defect congenital: filmul e făcut, dar viaţa continuă. Eroii mei nu sunt inventaţi, ei sunt oameni vii, adevăraţi, şi ei nu depind de mine – de voinţa mea, de reprezentările mele sau de profesionalismul meu, prezenţa mea în viaţa lor e întâmplătoare şi vremelnică. Eu nu sunt atât de liberă ca ei. Dacă aş putea... Aş filma toată viaţa un singur om. Sau o singură familie. Zi după zi. Cum merg cu copilul de mână... se duc la dacea... beau ceai şi stau de vorbă, azi despre una, mâine despre alta... se ceartă... cumpără ziare... li se strică maşina... se termină vara... cineva plânge... Asistăm la toate astea, dar multe se petrec fără noi. Trec pe lângă noi. Să prind un moment sau să urmăresc un anumit interval de timp pentru mine e puţin. Puţin! Eu nu pot... Nu ştiu să mă despart de personajele mele... Mă împrietenesc cu ele, le scriu, le sun. Ne întâlnim. Multă vreme „filmez” încă materialul, prin faţa ochilor mei se perindă imagini noi. Aşa am „făcut” zeci de filme.

Unul dintre aceste filme este despre Lena Razdueva. Am un blocnotes cu însemnări. Un fel de scenariu pentru un film care n-o să existe...

...ea suferă pentru că face asta, dar nu poate să n-o facă.

...au trecut câţiva ani până când s-a hotărât să-i citească dosarul. Dar nu s-a speriat: „Asta nu schimbă nimic, eu tot îl iubesc. Acum sunt soţia lui în faţa lui Dumnezeu. A omorât un om pentru că atunci nu eram alături de el. Trebuie să-l iau de mână şi să-l scot de acolo...”

...Tot pe Ognennîi Ostrov e închis şi un fost procuror de raion, care împreună cu fratele lui a ucis cu toporul două femei – o contabilă şi o casieră. Scrie o carte despre el însuşi. Nu iese nici la plimbare, nu se îndură să piardă timpul. Au furat o mică sumă de bani. De ce? Nu ştie... Sau un lăcătuş care şi-a omorât nevasta şi cei doi copii... Până atunci nu a ţinut în mâini decât o cheie de piuliţe, iar acum toată închisoarea e decorată cu tablourile lui. Fiecare dintre ei e bântuit de propriii demoni şi vrea să se spovedească. Crima e un mister la fel de mare pentru călăi ca şi pentru victime...

...o convorbire auzită acolo: „Tu crezi că există Dumnezeu?” „Dacă există, înseamnă că moartea nu e sfârşitul. Eu nu vreau să existe.”

...ce e iubirea? Volodea e înalt, frumos, iar Iura e pitic... Mi-a mărturisit că Iura o şi satisfăcea mai mult ca bărbat... Dar ea trebuie să... Ăsta e soţul ei, i s-a întâmplat o nenorocire. Trebuie să-l ţină de mână...

...la început a trăit în sat, cu copiii. De două ori pe an se ducea în vizită. El a început să-i ceară să lase tot şi să vină la el: „Tu mă înşeli, simt că tu mă înşeli.” „Volodenka, cum să plec de lângă copii? Matveika e încă mic, încă are nevoie de mine.” „Eşti creştină... trebuie să fii supusă, să-ţi asculţi soţul.” Şi-a pus o basma neagră şi trăieşte lângă închisoare. N-are slujbă, dar i-a oferit adăpost preotul de la biserică. Face curăţenie acolo. „Şi Volodea e aproape... Simt... simt că e aproape... „Să nu te temi”, îi scriu, „sunt cu tine”... Îi scrie în fiecare zi de şapte ani...

...îndată ce s-au căsătorit, Volodea a început să-i ceară să scrie la toate instanţele: e tatăl mai multor copii, trebuie să se ocupe de ei. Era şansa lui la libertate. Dar Lena e cinstită... Se aşază să scrie, dar nu poate: „A omorât totuşi un om. Nu există păcat mai mare.” Atunci el îi face nişte scandaluri monstruoase, îi trebuie altă femeie. Mai bogată şi cu relaţii. S-a săturat de proasta asta...

...a intrat la închisoare la optsprezece ani... Atunci era încă Uniunea Sovietică şi viaţa sovietică. Şi oameni sovietici. Era socialism. Habar n-are ce ţară e acum. Dacă iese, cum o să-l izbească viaţa asta nouă! Ce şoc o să aibă – meserie n-are, rudele l-au renegat. Iar el e înrăit. Odată, în închisoare, s-a certat cu un fârtat şi puţin a lipsit să nu-l omoare muşcându-l de gât. Lena înţelege că va trebui să-l ducă undeva, cât mai departe de oameni. Visează că vor lucra amândoi ca pădurari. Că vor trăi în pădure. Cum spune ea, printre copaci şi animale necuvântătoare...

...nu o dată mi-a spus: „Ochii i-au devenit atât de reci, atât de pustii, într-o zi o să mă omoare. Ştiu cu ce ochi o să mă omoare.” Dar ceva o atrage acolo, abisul ăsta o atrage. De ce? Oare n-am observat şi la mine fenomene ca ăsta? Eşti atras de întuneric...

...ultima dată când ne-am întâlnit, am auzit-o spunând: „Nu mai vreau să trăiesc! Nu mai pot!” Era ca în comă – nici vie, nici moartă...

Hotărâm să mergem împreună la Lena. Dar ea a dispărut. N-a mai dat nici un semn de viaţă. Se zvoneşte că acum trăieşte într-un schit îndepărtat. Alături de narcomani, bolnavi de SIDA... Acolo mulţi depun jurământ de tăcere.