Despre altă Biblie şi alţi credincioşi

Vasili Petrovici N. – membru al Partidului Comunist din 1922, 87 de ani

— Păi da... voiam... Doctorii m-au adus înapoi... Oare ştiu ei de unde te cheamă? Eu, fireşte, sunt ateu, dar acum, la bătrâneţe, sunt un ateu fără speranţă. Eşti faţă în faţă cu asta... cu gândul că trebuie să pleci... undeva.....Păi da... o altă viziune... daaaa... În pământ... În nisip... Nu pot să mă uit netulburat la nisipul obişnuit. Sunt bătrân de mult. Stau cu pisica la fereastră. (Ţine pisica pe genunchi. O mângâie.) Deschidem televizorul...

Şi sigur că... niciodată n-am crezut că o să apuc vremurile în care vor începe să le fie ridicate monumente generalilor albi. Cine erau eroii înainte? Comandanţii roşii... Frunze, Şciors... Iar acum – Denikin, Kolceak... Măcar de-ar mai fi în viaţă cei care îşi amintesc cum ne spânzurau oamenii lui Kolceak de felinare. „Albii” au învins... E bine? Dar eu am luptat, am luptat, am luptat. Pentru ce? Am construit, am construit... Ce? Dacă aş fi scriitor, m-aş apuca să-mi scriu memoriile. Am auzit de curând la radio o emisiune despre uzina mea. Am fost primul ei director. Vorbeau despre mine ca şi cum n-aş mai fi – ca şi cum aş fi murit. Dar eu... sunt în viaţă... Nici nu puteau să-şi închipuie că sunt încă aici... Da! Uite-aşa... (Râdem toţi trei. Cu noi stă nepotul lui. Ascultă.) Mă simt ca un exponat uitat în depozitul unui muzeu. Un ciob prăfuit. A fost odată un imperiu măreţ – de la o mare la alta, de la cercul polar la tropice. Unde-i acum? A fost înfrânt fără bombe... fără Hiroshima... L-a înfrânt înălţimea Sa Cârnatul! Marea crăpelniţă l-a înfrânt! Mercedes-Benz. Omul nu mai are nevoie de nimic altceva, nu-i propuneţi nimic altceva. N-are rost. Doar pâine şi circ! Şi asta e cea mai mare descoperire a secolului XX. Răspunsul pentru toţi marii umanişti. Şi pentru visătorii de la Kremlin. Dar noi... generaţia mea... noi aveam planuri mari. Visam la revoluţia mondială: „Pe burjui i-om enerva,/ Lumea de-om înflăcăra.”^[56] Vom construi o lume nouă, îi vom face pe toţi oamenii fericiţi. Ni se părea că e posibil, eu credeam sincer asta! Absolut sincer! (Tuşeşte şi se sufocă.) A început să mă chinuie un astm. Staţi un pic... (Pauză.) Uite, am apucat... am apucat viitorul la care visam. Au murit oameni în numele lui, au fost ucişi. A curs mult sânge... şi de-al nostru, şi de-al altora... „Mori pe al ţării sfânt altar,/ Şi moartea-ţi nu va fi-n zadar,/ Minuni din sânge se vor naşte...”^[57] „O inimă de ură obosită/ Nicicând iubirea nu va învăţa...”^[58] (Mirat.) Îmi amintesc... n-am uitat! Scleroza nu mi-a şters chiar tot din minte. Nu de tot. Versurile le-am învăţat la orele de învăţământ politic... Câţi ani or fi trecut? Mi-e şi frică să spun...

Ce mă cutremură? Ce mă omoară? Că ideea a fost zdrobită! Asupra comunismului a fost aruncată anatema! Totul s-a făcut fărâme! Eu sunt un bătrân nebun. Un maniac sângeros.. . un criminal în serie... Nu aşa rezultă? Trăiesc prea mult, nu trebuie să trăieşti atât de mult. Nu e bine... nu... nu e bine... E periculos să trăieşti mult. Vremea mea s-a sfârşit înaintea vieţii mele. Trebuie să mori odată cu vremea ta. Cum au făcut tovarăşii mei... Ei au pierit devreme, pe la douăzeci-treizeci de ani... Au murit fericiţi... Cu credinţă! Cu revoluţia în inimă, cum se spunea atunci, îi invidiez. N-o să mă înţelegeţi... Îi invidiez... „Pierit-a micul toboşar...” A pierit glorios! Pentru o faptă măreaţă! (Cade pe gânduri.) Eu am trăit tot timpul cu moartea alături, dar nu prea m-am gândit la ea. Şi în vara asta m-au dus la casa de vacanţă. M-am uitat, m-am tot uitat la pământ... e viu...

— Moartea şi crima vi se pare că sunt acelaşi lucru?

— (Supărat.) Pentru întrebări de-astea... Aţi fi ajuns în lagăr, în praf. Nordul sau glonţul – nu prea aveai de ales. Pe vremea mea nu se puneau astfel de întrebări. La noi nu existau astfel de întrebări! Noi... Noi ne imaginam o viaţă dreaptă, fără bogaţi şi săraci. Muream pentru revoluţie, muream idealişti... dezinteresaţi... Prietenii mei nu mai sunt de mult, am rămas singur. Nu mai am cu cine sta de vorbă... Noaptea stau de vorbă cu morţii... Dar dumneavoastră? Dumneavoastră nu ne cunoaşteţi sentimentele, cuvintele: prodrazviorstka^[59], prodotriad^[60], lişeneţ^[61], kombed^[62]... porajeneţ^[63], povtornik^[64]... toate astea sunt sanscrită pentru dumneavoastră! Hieroglife! Bătrâneţea înseamnă, înainte de orice, singurătate. Ultimul bătrân pe care-l cunoşteam, din blocul vecin, a murit acum cinci ani, poate chiar mai mult... să fie deja şapte... Am în jur numai oameni necunoscuţi. Tot vin la mine: de la muzeu, de la arhivă... de la enciclopedie... Sunt un birou de informaţii... o arhivă vie... Dar n-am cu cine să stau la taclale... Cu cine aş vrea să vorbesc? Poate cu Lazar Kaganovici^[65]... Am rămas puţini, iar cei care nu-s senili sunt şi mai puţini. El e mai bătrân, are deja nouăzeci de ani. Am citit în ziare... (Râde.) În ziare scrie că bătrânii din cartier refuză să joace domino cu el. Sau cărţi, îl gonesc: „Ucigaş de suflete!” Şi el plânge de necaz.

Cândva a fost un comisar al poporului de temut. Scria ordine de execuţie, a omorât zeci de mii de oameni. Treizeci de ani i-a stat alături lui Stalin. Iar acum, la bătrâneţe, n-are cu cine să joace cărţi... zaruri... Truditorii de rând îl dispreţuiesc... (Mai departe vorbeşte încet. Nu disting ce spune. Spicuiesc doar câteva cuvinte.) E cumplit... e cumplit să trăieşti mult.

...Eu nu sunt istoric şi nici măcar umanist. E drept că am lucrat cândva ca director de teatru, la teatrul nostru orăşenesc. Unde mă trimitea partidul, acolo mă duceam. Eram devotat partidului. De viaţă îmi amintesc prea puţin, îmi amintesc numai munca. Ţara era un mare şantier... un cuptor... un furnal! Acum nu se mai munceşte aşa. Dormeam câte trei ore pe noapte. Trei ore... Eram în urmă faţă de ţările avansate cu vreo cincizeci – o sută de ani. Un secol întreg. Planul lui Stalin era să-i ajungem în douăzeci-treizeci de ani. Celebrul salt înainte stalinist. Şi noi credeam – aveam să-i ajungem! Acum oamenii nu mai cred în nimic, dar pe atunci credeau. Credeau cu uşurinţă. Lozincile noastre erau: „Vom da o lovitură ruinelor industriale cu visurile noastre revoluţionare!”, „Bolşevicii trebuie să se priceapă la tehnologie!” „Vom izgoni capitalismul!” Nu locuiam acasă... locuiam la uzină... pe şantier. Aşa... La două... la trei noaptea putea să sune telefonul. Stalin nu dormea, se culca târziu şi, ca urmare, nici noi, cadrele de conducere, nu dormeam. De sus până jos. Am două decoraţii şi trei infarcte. Am fost director la fabrica de cauciucuri, şef al unui trust de construcţii, de acolo m-au transferat la un combinat de producere a cărnii. Am condus arhivele de partid. După al treilea infarct m-au trimis la teatru... Vremurile noastre... ale mele... O epocă măreaţă! Nimeni nu trăia pentru el însuşi. De-asta îmi pare rău... Nu demult mi-a luat un interviu o domnişoară drăguţă. A început să mă „lumineze” asupra epocii cumplite în care am trăit. Ea a citit asta în cărţi, dar eu am trăit-o. Atunci m-am născut. În anii aceia. Şi ea îmi povesteşte: „Eraţi sclavi. Sclavi ai lui Stalin.” Ce toantă! N-am fost deloc sclav! N-am fost! Am şi eu îndoielile mele acum... Dar sclav n-am fost... Oamenii au mintea înceţoşată. S-a încurcat totul: Kolceak cu Ceapaev, Denikin cu Frunze... Lenin cu ţarul... O salată alb-roşie. O ciorbă. Joacă tontoroiul pe morminte! A fost o epocă măreaţă! N-o să mai trăim niciodată într-o ţară atât de mare şi de puternică. Am plâns când s-a destrămat Uniunea Sovietică... Au început imediat să ne defăimeze. Să ne calomnieze. Au învins găunoşii. Păduchii. Viermii.

Patria mea e Octombrie. Lenin... socialismul... Am iubit revoluţia! Partidul a fost tot ce-am avut mai de preţ. Am fost în partid şaptezeci de ani. Carnetul de partid e Biblia mea. (Declamă.) „Sfârşiţi odată cu trecutul negru,/ Sculaţi, popor de osândiţi!/ Azi nu sunteţi nimic în lume,/ Luptaţi ca totul voi să fiţi...”^[66] Voiam să construim împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Un vis frumos, dar nerealizabil, omul nu este încă pregătit pentru asta. Nu e încă desăvârşit. Aşa... Dar de la Pugaciov şi decembrişti... până la Lenin însuşi ... toţi au visat la egalitate şi fraternitate. Fără ideea de dreptate vom avea o altă Rusie şi alţi oameni. Ţara va fi cu totul altfel, încă nu am scăpat de microbul comunismului. Nu speraţi. Nici restul lumii nu a scăpat. Omul va visa întotdeauna la Cetatea Soarelui, încă de pe vremea când umbla îmbrăcat în piei de animale şi trăia în peşteri voia deja dreptate. Amintiţi-vă cântecele şi filmele sovietice... Câte vise sunt acolo! Credinţă... Mercedesul nu-i un vis...

Nepotul a tăcut pe toată durata conversaţiei. Ca răspuns la întrebările mele, va spune doar câteva bancuri.

Din anecdotele spuse de nepot

1937... Doi bolşevici bătrâni într-o celulă. Unul zice: „Nu, noi n-o să apucăm comunismul, dar copiii noştri, da.” Celălalt: „Bieţii de ei!”

Sunt bătrân... de mult timp... Dar şi bătrâneţea e interesantă, înţelegi că omul e un animal... îţi descoperi deodată multe lucruri în comun cu animalele... Cum spune Ranevskaia^[67], e vremea când lumânările de pe tort sunt mai scumpe decât tortul şi jumătate din urină se duce la analize. (Râde.) Nimic nu te salvează de bătrâneţe – nici decoraţiile, nici medaliile... Nuuu... Uruie frigiderul, ticăie ceasul. Altceva nu se întâmplă. (Vorbim despre nepot, care face un ceai în bucătărie.) Copiii au plecat... n-au decât computerul în cap... În clasa a noua, nepotul ăsta al meu – cel mai mic – mi-a spus: „O să citesc despre Ivan cel Groaznic, dar despre Stalin nu vreau. M-am săturat de Stalin al tău!” Nu ştiu nimic, dar deja s-au săturat. Dar treacă... Toţi înjură anul 1917. „Nişte proşti!”, spun ei despre noi. „De ce au făcut revoluţie?” Iar eu ţin minte... Ţin minte oameni cu privirea înflăcărată. Inimile noastre clocoteau! Nimeni nu mă crede! Dar n-am înnebunit... Îmi amintesc... da, da... Oamenii ăştia nu voiau nimic pentru ei, nu era ca acum: pe primul loc sunt eu. O strachină de ciorbă... o căsuţă... o grădină... Eram noi. Noi! Noi!! Câteodată vine pe la mine un prieten de-al fiului meu, profesor la universitate. Merge în străinătate, ţine cursuri acolo. Ne certăm până răguşim. Eu îi vorbesc de Tuhacevski^[68], iar el îmi răspunde: comandantul roşu i-a gazat pe ţăranii din Tambov, i-a spânzurat pe marinarii din Kronstadt. La început i-aţi împuşcat pe nobili şi pe preoţi... asta în 1917... iar în ‘37 v-aţi împuşcat între voi... Se ia până şi de Lenin. La Lenin nu renunţ! O să mor cu Lenin în inimă! Acum... Staţi un pic. (Tuşeşte puternic. Din cauza tusei, din nou nu înţeleg foarte clar.) Înainte am construit o flotă, am cucerit cosmosul, iar acum – palate, iahturi... Recunosc cinstit că uneori nu mă gândesc la nimic, îmi funcţionează intestinul ori ba? – asta e important în fiecare dimineaţă. Aşa se sfârşeşte viaţa.

...Aveam vreo optsprezece-douăzeci de ani... Despre ce vorbeam? Vorbeam despre revoluţie şi despre dragoste. Eram fanatici ai revoluţiei. Dar discutam îndelung despre cartea Alexandrei Kolontai Dragostea albinelor truditoare, populară la vremea aceea. Autoarea apăra dragostea liberă, adică dragostea fără altceva... „ca şi cum ai bea un pahar cu apă”... Fără suspine şi fără flori, fără gelozie şi lacrimi. Dragostea cu săruturi şi bileţele de amor era considerată o prejudecată burgheză. Un adevărat revoluţionar trebuia să-şi înăbuşe astfel de porniri. Am ţinut şi o şedinţă pe tema asta. Părerile noastre erau împărţite: unii erau pentru dragostea liberă, dar cu „floricele”, adică cu sentiment, alţii nu voiau nici un fel de „floricele”. Eu eram pentru „floricele”, măcar săruturi. Da! Ei, da... (Râde.) Cam pe vremea aceea m-am îndrăgostit, îi făceam curte viitoarei soţii. Cum îi făceam curte? Citeam împreună din Gorki: „Furtuna! Curând va izbucni furtuna!... Neîndemânaticul pinguin îşi ascunde trupul grăsuţ între stânci...”^[69] Naiv? Da, dar şi minunat. Minunat, dracu’ să-l ia! (Râde tinereşte. Şi remarc că şi acum arată bine.) Dansurile... dansurile obişnuite... le consideram burgheze. Organizam procese în care judecam dansul şi îi pedepseam pe acei comsomolişti care dansau ori le dăruiau iubitelor flori. Odată chiar am fost preşedintele juriului într-un proces privind dansurile. Din cauza acestei convingeri „marxiste” n-am mai învăţat să dansez. Pe urmă mi-a părut rău. Niciodată n-am putut să dansez cu o femeie frumoasă. Sunt ca un urs! Făceam nunţi comsomoliste. Fără lumânări, fără cununi. Fără popi. În loc de icoane – portretele lui Lenin şi Marx. Mireasa mea avea părul lung, dar înainte de nuntă şi l-a tuns. Noi dispreţuiam frumuseţea. Dar, sigur, asta nu era bine. Un exces, cum se spune... (Tuşeşte din nou. Îmi face semn cu mâna să nu închid reportofonul.) Nu-i nimic, nu-i nimic... n-am cum să amân... Curând o să mă descompun în fosfor, calciu şi aşa mai departe. De la cine o să mai aflaţi adevărul? N-au mai rămas decât arhivele. Hârtii. Păi da... Eu am lucrat la arhive şi ştiu: hârtiile mint şi mai tare decât oamenii.

Ce ziceam? Despre dragoste... despre prima mea soţie... Când ni s-a născut fiul, i-am pus numele Octombrie, în onoarea celei de-a zecea aniversări a Marii Revoluţii din Octombrie, îmi doream şi o fată. „Dacă mai vrei un copil cu mine înseamnă că mă iubeşti”, râdea nevastă-mea. „Şi cum o să ne botezăm fetiţa?” Mie îmi plăcea numele Liublena, se compunea din cuvintele liubliu Lenina^[70]. Soţia mea a scris pe o foaie de hârtie toate numele de fată care-i plăceau: Marxana, Stalina, Engelsina, Iskra^[71]... Cele mai la modă pe atunci. Ei, şi lista asta a rămas pe masă...

Primul bolşevic l-am văzut la mine în sat... Un tânăr student în manta soldăţească. Ţinea un discurs în piaţa din faţa bisericii: „Acum unii umblă încălţaţi în cizme, iar alţii în opinci. Când va veni puterea bolşevică, vom fi toţi la fel.” Ţăranii strigau: „Cum aşa?” „Vor veni vremuri minunate, când nevestele voastre vor purta rochii de mătase şi pantofi cu toc. Nu vor mai fi bogaţi şi săraci. Toţi vom trăi bine.” Marna mea va purta rochii de mătase, soră-mea – pantofi cu toc. Eu o să merg la şcoală... Toţi oamenii vor trăi ca fraţii, vor fi toţi egali. Cum să nu te îndrăgosteşti de un asemenea vis! Pe bolşevici îi credeau oamenii săraci, care nu aveau de nici unele. Tineretul îi urma. Mergeam pe stradă şi strigam: „Jos clopotele – treceţi pe tractoare!” Despre Dumnezeu ştiam doar că nu există. Ne băteam joc de preoţi, acasă sfărâmam icoanele. În loc de procesiuni făceam demonstraţii cu drapeluri roşii... (Se întrerupe.) Oare v-am povestit deja? Scleroza... Sunt bătrân... a fost demult... Aşa... Marxismul a devenit religia noastră. Eram fericit că trăiesc în aceeaşi epocă cu Lenin. O să ne adunăm şi o să cântăm Internaţionala. La cincisprezece-şaispre-zece ani eram deja comsomolist. Comunist. Soldat al revoluţiei. (Tace.) Nu mă tem de moarte... la vârsta mea... Doar că-i neplăcut... Mi-e neplăcut dintr-un singur motiv: cine o să se îngrijească de trupul meu? Îngrijirea trupului... Am fost odată la biserică. Am făcut cunoştinţă cu preotul. Preotul: „Trebuie să te spovedeşti.” Sunt bătrân... Iar dacă există sau nu Dumnezeu voi afla curând. (Râde.)

Pe jumătate flămânzi, pe jumătate dezbrăcaţi... Dar făceam muncă voluntară tot anul, chiar şi iarna. Era un ger! Nevastă-mea avea un paltonaş subţire, era însărcinată. Încărcam la gară cărbune, lemne, târâm butoaie. O fată necunoscută, care lucra alături de noi, o întreabă: „Paltonaşul tău e cam văratic. N-ai unul mai călduros?” „N-am.” „Ştii, eu am două. Aveam unul bun şi am mai primit unul nou de la Crucea Roşie. Dă-mi adresa ta şi diseară ţi-l aduc.” Seara ne-a adus paltonul, dar nu pe cel vechi, ci pe cel nou. Nu ne cunoştea, era de ajuns că eram membri de partid, ca şi ea. Eram ca fraţii şi surorile. În blocul nostru locuia o fetiţă oarbă, era oarbă din naştere, şi plângea dacă nu era luată şi ea la muncă voluntară. Nu putea ajuta prea mult, dar putea să cânte cu noi. Cântece revoluţionare!

Tovarăşii mei... zac sub lespezi de piatră... În piatră e săpat: membru al partidului bolşevic din 1920... 1924... 1927... Şi după moarte era important: în ce ai crezut? Membrii de partid erau înmormântaţi diferit, în sicriu căptuşit cu pânză roşie, îmi amintesc ziua în care a murit Lenin,.. Cum? Lenin a murit? Nu se poate! Doar el e sfânt... (Îşi roagă nepotul să ia de pe raft nişte busturi mici ale lui Lenin şi mi le arată. Din bronz, ipsos, faianţă.) Am făcut colecţie. Toate le-am primit cadou. Iar ieri... Am auzit la radio: noaptea, statuii lui Lenin din centrul oraşului i-a fost tăiată o mână. Ca s-o vândă la fier vechi... pe o copeică... Era o icoană. Un Zeu! Acum, e metal reciclabil. Se vinde şi se cumpăra la kilogram... Şi eu încă trăiesc... Comunismul e blestemat! Socialismul e un gunoi! Mi se spune: „Cine mai ia astăzi în serios marxismul? Locul lui e în manualele de istorie.” Dar care dintre voi poate spune că a citit operele târzii ale lui Lenin? Cine îl cunoaşte pe Marx? Unul e Marx la început... şi altul Marx la sfârşitul vieţii... Ceea ce astăzi e înjurat drept socialism nu are nici o legătură cu ideea socialistă. Ideea n-are nici o vină. (Din nou, din cauza tusei, nu înţeleg ce spune.) Oamenii şi-au pierdut istoria... au rămas fără credinţă... Despre orice ar vorbi, au privirea goală. Şefii au învăţat să-şi facă cruce şi ţin lumânarea în mâna dreaptă, ca pe paharul de vodcă. Au scos de la naftalină vulturul cu două capete... praporii cu icoane... (Deodată vorbeşte extrem de clar.) Ultima mea dorinţă e să scrieţi adevărul. Dar adevărul meu, nu al vostru. Ca să-mi rămână vocea...

(Îmi arată fotografii. Din când în când, comentează.)

...m-au chemat la comenduire. „Câţi ani ai?” m-a întrebat comandantul. „Şaptesprezece”, am minţit eu. Nu împlinisem şaisprezece. Aşa am intrat în Armata Roşie. Ni s-au dat banderole şi stele roşii pentru bonete. Bonete nu erau, dar stele roşii ni s-au dat. Ce e Armata Roşie fără stele roşii? Ne-au dat puşti. Şi noi ne simţeam apărătorii revoluţiei, în jur – foamete, epidemii. Febră recurentă... febră tifoidă... tifos exantematic... dar noi eram fericiţi...

...dintr-o casă burgheză dărâmată cineva a scos o pianină... Stă în grădină, o udă ploaia. Păstoriţele îşi mână vacile mai aproape şi cântă la ea cu beţe. Moşia a fost incendiată de nişte ţărani beţi. A fost jefuită. Dar ce ţăran are nevoie de o pianină?

...biserica a fost aruncată în aer... Şi acum am în urechi strigătul babelor: „Copilaşi, nu faceţi asta!” Ne implorau. Se agăţau de picioarele noastre. De două sute de ani stătea biserica aia în picioare. Loc consacrat, cum se spune. Pe locul ei s-au construit toalete publice. Preoţii au fost puşi să facă curat acolo. Să cureţe rahatul. Acum... sigur, acum înţeleg... Dar pe atunci... ni se părea amuzant...

...tovarăşii noştri zăceau pe câmp... Pe frunte şi pe piept aveau scrijelite stele. Stele roşii. Aveau burţile despicate, şi în ele se turnase pământ: aţi vrut pământ, na-vă! Noi simţeam doar atât: victorie sau moarte! Să murim, dar să ştim pentru ce murim.

...lângă râu am văzut ofiţeri albi străpunşi de baionete, „înălţimile lor” se înnegreau la soare. Din pântece le ieşeau galoane... Aveau pântecele pline de galoane... Nu ne era milă! Am văzut tot atâţia morţi câţi vii...

— Astăzi mi-e milă de toţi: şi de „albi”, şi de „roşii”. Mi-e milă.

— Vă e milă... Milă? (Mi se părea că discuţia noastră se putea încheia aşa.)

— Păi da... sigur... „Valori universal umane”... „umanism abstract”... Mă uit la televizor, citesc ziarele. Pentru noi, mila era doar un cuvânt preoţesc. Să-l omoram pe ticălosul de alb! Să facem ordine revoluţionară! Lozinca primilor ani ai revoluţiei era: să conducem cu o mână de fier omenirea spre fericire! Dacă a spus Partidul, eu cred în Partid! Cred.

Oraşul Orsk, lângă Orenburg. Zi şi noapte goneau trenuri de marfă încărcate cu familii de culaci. Spre Siberia. Noi apăram gara. Deschid un vagon: într-un colţ atârnă de o curea un bărbat pe jumătate dezbrăcat. Mama îşi leagănă în braţe copilul mai mic, iar alături stă un băieţel mai mare. Îşi mănâncă cu mâinile propriul rahat, ca pe caşa. „Închide!” îmi strigă comisarul. „Sunt nişte nenorociţi de culaci! N-avem ce face cu ei în viaţa cea nouă!” Viitorul... doar el trebuie să fie frumos... Mai târziu o să fie frumos... Aşa credeam! (Aproape ţipă.) Credeam într-o viaţă frumoasă. O utopie... era o utopie... Dar voi? Aveţi şi voi utopia voastră – piaţa. Raiul pieţei. Piaţa ne va face pe toţi fericiţi! O himeră! Sunt pline străzile de gangsteri în geci zmeurii, cu lanţuri de aur la brâu. O caricatură a capitalismului, ca în revista sovietică Crocodil. O parodie! În loc de dictatura proletariatului, legea junglei: muşcă-l pe cel mai slab ca tine şi închină-te la cel mai puternic. Cea mai veche lege de pe pământ... (Un acces de tuse. Îşi recapătă suflul.) Fiul meu a purtat boneta militară cu stea roşie... În copilărie era cel mai frumos cadou cu putinţă de ziua lui. Eu de mult nu mai merg prin magazine. Se mai vând oare bonete militare? S-au purtat multă vreme. Şi pe vremea lui Hruşciov se mai purtau. Acum care e moda? (Încearcă să zâmbească.) Am obosit... fireşte... Deja sunt antic... Singurul meu fiu... a murit... O să-mi sfârşesc viaţa alături de noră şi de nepoţi. Fiul meu a fost istoric şi comunist convins. Iar nepoţii? (Ironic.) Nepoţii îl citesc pe Dalai Lama. În loc de Capitalul, au Mahābhārata. Cabala... Acum fiecare crede în altceva. Da... aşa e acum... Omul mereu vrea să creadă în ceva. În Dumnezeu sau în progresul tehnic. În chimie, în polimeri, în raţiunea cosmică. Acum, în piaţă. Ei, să zicem că ne îmbuibăm, şi mai departe? Intru în camera nepoţilor mei – acolo totul e străin: cămăşile, jeanşii, cărţile, muzica, până şi periuţa de dinţi – nici aia nu-i de-a noastră. Pe rafturi stau cutii goale de Pepsi, Coca-Cola... Ca la papuaşi! Intri în supermarkerturi ca în muzeu. Să-ţi serbezi ziua la McDonald’s – ce tare! „Bunicule, am fost la Pizza Hut!” Mecca! Mă întreabă: „Tu chiar ai crezut în comunism... de ce nu în extraterestri?” Eu visam să aduc pacea în izbe şi războiul în palate, şi ei vor să devină milionari. Vin în vizită prieteni de-ai lor. Aud conversaţii: „Prefer să trăiesc într-o ţară slabă, dar cu iaurt şi bere bună”, „Comunismul e o relicvă!”, „Calea Rusiei e monarhia. Dumnezeu să-l păzească pe ţar!” Ascultă cântece: „Va fi totul bine, locotenente Goliţân,/ Căci comisarii pentru toate vor plăti...”^[72] Dar eu sunt în viaţă... sunt încă aici... Negreşit... Şi doar n-am înnebunit... (Se uită la nepotul lui. Acesta tace.) În magazine e plin de salamuri, dar nu-s oameni fericiţi. Nu văd oameni cu priviri înflăcărate.

Din anecdotele spuse de nepot

Şedinţă de spiritism. Stau de vorbă un profesor şi un bătrân bolşevic. Profesorul: „În ideea de comunism s-a strecurat o greşeală de la bun început. Ţineţi minte cântecul: «Trenule, zboară ca vântul,/ Căci destinaţia-i comunismul...»„ Bătrânul bolşevic: „Sigur că-l ţin minte. Dar care-i greşeala?” Profesorul: „Trenurile nu zboară.”

Întâi au arestat-o pe soţia mea... S-a dus la teatru şi nu s-a mai întors acasă. Mă întorc de la serviciu: fiul meu doarme pe covorul din antreu, lângă motan. A tot aşteptat-o pe maică-sa şi-a adormit. Nevastă-mea lucra ca inginer la fabrica de încălţăminte. „Se întâmplă ceva de neînţeles”, îmi spunea ea. „I-au luat pe toţi prietenii mei. E o trădare...” „Ei, tu şi cu mine nu suntem vinovaţi, pe noi n-o să ne ia.” Eram convins de asta... Absolut convins... sincer! Mai întâi am fost leninist, apoi stalinist. Până în 1937 am fost stalinist. Credeam în tot ce spunea şi făcea Stalin. Da... cel mai mare... genial... conducătorul tuturor timpurilor şi popoarelor. Chiar şi când s-a spus că Buharin, Tuhacevski sau Bliuher sunt duşmani ai poporului, l-am crezut. Gândul de care mă agăţăm... prostesc... Îmi ziceam aşa: Stalin e minţit, s-au strecurat acolo sus trădătorii. Partidul o să rezolve lucrurile. Şi uite că au arestat-o pe soţia mea, o luptătoare cinstită şi devotată a partidului. Peste trei zile au venit după mine... Primul lucru pe care l-au făcut a fost să adulmece soba: nu miroase a fum, n-am ars cumva ceva acolo? Erau trei. Unul mergea prin casă şi aduna lucruri: „Dumneavoastră nu vă mai trebuie.” A luat şi ceasul de pe perete. Am fost uluit... nu m-aşteptam... Şi în acelaşi timp era ceva uman în asta, inspira un dram de speranţă. Mizeriile astea omeneşti... Da, da... Aşadar, oamenii ăştia au sentimente... Percheziţia a durat de la două noaptea până dimineaţa. În casă erau foarte multe cărţi, au răsfoit-o pe fiecare în parte. Au pipăit îmbrăcămintea. Au desfăcut pernele... Am avut destul timp să mă gândesc, îmi aminteam... frenetic... Se făceau deja arestări în masă. În fiecare zi ridicau pe cineva. Atmosfera era înfricoşătoare. Îl luau pe unul, toţi cei din jur tăceau. N-avea rost să întrebi ceva. La primul interogatoriu, anchetatorul mi-a explicat: „Sunteţi deja vinovat pentru că n-aţi denunţat-o pe soţia dumneavoastră.” Dar asta era deja în închisoare... Atunci, însă, mi-am trecut în revistă toate amintirile. Toate... Un singur lucru mi-am amintit... Mi-am amintit ultima conferinţă de partid pe municipiu. A început să se citească salutul către tovarăşul Stalin şi toată sala s-a ridicat în picioare. Răsunau ovaţii: „Trăiască tovarăşul Stalin, organizator şi inspirator al victoriilor noastre!”, „Trăiască Stalin!”, „Trăiască marele conducător!” Cincisprezece minute... jumătate de oră... Toţi se uită unii la alţii, dar nimeni nu se aşază. Toţi stau în picioare. Eu, nu ştiu de ce, m-am aşezat. Automat. Vin la mine doi în civil: „Tovarăşe, de ce v-aţi aşezat?” Am sărit în sus! Am sărit ca opărit, în pauză, m-am uitat tot timpul în jur. Mă aşteptam din moment în moment să vină să mă aresteze... (Pauză.)

Spre dimineaţă, percheziţia s-a terminat. „Pregătiţi-vă”, mi-au ordonat. Bona l-a trezit pe fiul meu... Înainte de a ieşi, am reuşit să-i şoptesc: „Să nu spui nimănui despre mama şi tata.” Aşa a scăpat. (Trage reportofonul mai aproape de el.) Scrieţi cât încă trăiesc ... „Î.T.”... „trăiesc încă”... asta scriu pe felicitări. E drept, nu mai am cui să le trimit... Deseori sunt întrebat: „De ce aţi tăcut toţi?” „Aşa au fost vremurile.” Socoteam că vinovaţi sunt trădătorii – Iagoda, Ejov –, dar nu partidul. După cincizeci de ani e uşor să judeci. Să râzi... de proştii bătrâni... La vremea aceea mergeam în pas cu toţi, acum nu mai e nimeni...

...am stat o lună la carceră. Un fel de sicriu din piatră – spre cap e mai largă, spre picioare, mai îngustă. Am învăţat o cioară să vină la fereastra mea, o hrăneam cu orz din supă. De atunci, cioara e pasărea mea preferată, în război... Lupta s-a terminat. E linişte. Răniţii au fost luaţi, au rămas doar morţii. Alte păsări nu sunt, doar ciorile.

...la interogatoriu m-au chemat după două săptămâni. Ştiam că soţia avea o soră în străinătate? „Soţia mea este un comunist loial.” Pe masa anchetatorului se afla un denunţ semnat – nu-mi venea să cred! – de vecinul nostru. Am recunoscut scrisul. Semnătura. Fusese tovarăşul meu, am putea spune, încă din vremea Războiului Civil. Militar... cu funcţie înaltă... Fusese chiar un pic îndrăgostit de soţia mea, eram gelos. Ei, da... eram gelos... Îmi iubeam mult soţia... prima soţie... Anchetatorul mi-a repetat în detaliu discuţiile dintre noi. Am înţeles că nu mă înşelasem: da, era vecinul nostru... toate discuţiile avuseseră loc în prezenţa lui... Povestea soţiei mele e următoarea: ea e de lângă Minsk. Bielorusă. După Pacea de la Brest-Litovsk, o parte din pământurile bieloruse au trecut la Polonia. Părinţii şi sora ei au rămas acolo. Părinţii au murit după scurt timp, iar sora ei ne scria: „Mai bine mă duc în Siberia decât să rămân în Polonia.” Voia să trăiască în Uniunea Sovietică. Pe atunci comunismul era popular în Europa, în întreaga lume. Mulţi credeau în el. Nu numai oamenii simpli, ci şi elitele occidentale. Scriitori: Aragon, Barbusse... Revoluţia din Octombrie era „opium pentru intelectuali”. Am citit undeva... acum citesc mult. (Îşi trage sufletul.) Soţia mea era „duşman”... Prin urmare, probabil întreprindea „acţiuni contrarevoluţionare”. Voiau să fabrice o „organizaţie”... „activităţi teroriste subversive”... „Cu cine se întâlnea soţia dumneavoastră? Cui îi transmitea planurile?” Care planuri? Am negat totul. M-au bătut. M-au călcat în picioare. Erau de-ai noştri. Şi eu aveam carnet de partid, şi ei aveau carnet de partid. Şi soţia mea avea carnet de partid.

...celula la comun... În celulă erau cincizeci de oameni. Ne duceau să ne facem nevoile de două ori pe zi. În restul timpului? Cum să explic unei doamne? La intrare era un hârdău imens... (Cu răutate.) Încercaţi să vă aşezaţi şi să vă faceţi nevoile în faţa tuturor! Ne hrăneau cu heringi săraţi şi nu ne dădeau apă. Cincizeci de oameni... Spioni englezi... japonezi... Un ţăran bătrân, analfabet... Îl arestaseră pentru că ar fi dat foc unui grajd. Un student era închis pentru că spusese o anecdotă: „Pe perete e atârnat portretul lui Stalin. Un conferenţiar citeşte un referat despre Stalin. Un cor cântă un cântec despre Stalin. Un artist declamă o poezie despre Stalin. Ce-i asta? O seară închinată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Puşkin.” (Eu râd, el nu.) Studentul a luat zece ani de lagăr fără drept de corespondenţă. Era un şofer arestat pentru că semăna cu Stalin. Şi chiar semăna. Şeful unei spălătorii, un frizer nemembru de partid, un şlefuitor... Mai mult oameni simpli. Dar era şi un cercetător, specialist în folclor. Noaptea ne spunea povesti... poveşti pentru copii... Şi toţi îl ascultam. Pe folclorist îl denunţase propria lui mamă. O veche bolşevică. O singură dată i-a trimis nişte ţigări înainte de a fi trimis în lagăr. Da, da... Era şi un SR-ist^[73] bătrân, acesta se bucura deschis: „Ce fericit sunt că şi voi, comuniştii, staţi aici şi, la fel ca mine, nu înţelegeţi nimic.” Un contrarevoluţionar! Credeam că puterea sovietică nu mai exista. Şi nici Stalin.

Din anecdotele spuse de nepot

O gară... Sute de oameni. Un om în haină de piele caută disperat pe cineva, îl găseşte! Se apropie de alt om în haină de piele: „Tovarăşe, eşti membru de partid, sau nu?” „Sunt.” „Atunci spune-mi, unde-i toaleta?”

Îţi luau tot: cureaua, fularul, şireturile de la ghete, dar de sinucis tot puteai să te sinucizi. Aveai gândul ăsta. Da, da... Îl aveai... Să te spânzuri cu pantalonii sau cu elasticul de la chiloţi. Te băteau în burtă cu saci de nisip. Ieşea totul din mine, ca dintr-un vierme. Mă atârnau de un cârlig. Ca în Evul Mediu! Curge din tine, nu-ţi mai poţi controla organismul. Curge de peste tot... Să înduri durerea asta... Ruşinea! E mai simplu să mori... (Îşi trage sufletul.) În închisoare am întâlnit un vechi tovarăş... Nikolai Verhovţev, membru de partid din 1924. Preda la o facultate pentru muncitori. Toţi ne cunoşteam... era un cerc restrâns... Cineva citea cu voce tare ziarul Pravda, şi de acolo aflăm: în biroul Comitetului Central s-a ridicat problema înmulţirii iepelor. Şi el spune în glumă că CC-ul n-ar avea altă treabă decât să se ocupe de înmulţirea iepelor. Ziua a spus asta, şi noaptea deja l-au luat. I-au strâns degetele în uşă, i le-au rupt ca pe nişte creioane. Îl ţineau câte douăzeci şi patru de ore cu o mască de gaze pe faţă. (Tace.) Nu ştiu cum să povestesc toate astea astăzi... Era o barbarie, ăsta-i cuvântul. Era înjositor. Nu eşti decât o bucată de carne... zaci în urină... Verhovţev a nimerit un anchetator sadic. Nu toţi erau sadici... Li se dădea o normă, trebuia să facă planul la duşmani – lunar şi anual. Se schimbau între ei, beau ceai, dădeau telefon acasă, flirtau cu doctoriţele pe care le chemau când omul îşi pierdea cunoştinţa sub tortură. Făceau de serviciu... lucrau în schimburi... Iar ţie ţi se dăduse toată viaţa peste cap. Astfel de lucruri... Anchetatorul care conducea cazul meu fusese înainte director de şcoală şi încerca să mă convingă: „Sunteţi un om naiv. O să vă doborâm şi o să întocmim un document cum că aţi încercat să fugiţi. Ştiţi ce a spus Gorki: dacă duşmanul nu se predă, el trebuie distrus.” „Dar eu nu sunt duşman.” „Înţelegeţi: singurii oameni de care nu ne temem sunt cei care se căiesc, cei care sunt distruşi.” Am tot discutat cu el pe tema asta... Anchetatorul adjunct era ofiţer activ. Simţeam că-i e lene să completeze toate acele hârtii. Tot timpul aveau de scris ceva. Odată, mi-a dat o ţigară. Oameni stăteau la închisoare mult. Luni întregi, între călăi şi victime se legau relaţii umane... În fine, umane nu le poţi numi, dar cam aşa ceva. Dar un lucru nu-l excludea pe celălalt... „Semnaţi.” Citesc procesul-verbal. „Eu n-am spus asta.” Mă bat. Mă bat crunt. Mai târziu, toţi au fost împuşcaţi sau trimişi în lagăre.

Era dimineaţă... Se deschide uşa camerei. Comanda: „Afară!” Eu sunt doar în cămaşă. Vreau să mă îmbrac. „Nu!” Sunt dus într-un subsol... Acolo mă aştepta deja anchetatorul cu o hârtie: „Semnaţi sau nu?” Refuz. „Atunci, la perete!” Poc! A tras deasupra capului meu... „Ei, cum e, semnaţi?” Poc! Şi aşa de trei ori. Mă duc înapoi prin nişte labirinturi... În închisoare sunt atâtea subsoluri! Nu mi-aş fi închipuit. Deţinutul era condus în aşa fel încât nu vedea nimic. Nu recunoşteam pe nimeni. Dacă venea cineva din direcţia opusă, gardianul dădea comanda: „Mutra la perete!” Dar eu aveam deja experienţă. Trăgeam cu ochiul. Aşa m-am întâlnit cu şeful meu de la cursurile pentru comandanţi roşii. Şi cu fostul meu profesor de la şcoala sovietică de partid... (Tace.) Cu Verhovţev vorbeam deschis: „Nişte criminali! Distrug puterea sovietică. O să răspundă pentru asta.” De câteva ori a fost anchetat de o femeie: „Când sunt torturat, devine frumoasă, înţelegi? Atunci e frumoasă.” Era un om impresionant. De la el am aflat că Stalin a scris versuri în tinereţe... (Închide ochii.) Acum mă trezesc uneori scăldat într-o sudoare rece: şi pe mine m-ar fi putut trimite să lucrez în NKVD. Şi m-aş fi dus. Am carnetul de partid în buzunar. Carneţelul roşu.

Sună cineva la uşă. A venit infirmiera, îi ia tensiunea. Îi face o injecţie. În tot acest timp, deşi cu întreruperi, discuţia continuă.

...mi-am dat seama de ceva: socialismul nu rezolvă problema morţii. A bătrâneţii. Sensul metafizic al vieţii. Trece pe lângă. Numai în religie există răspunsuri la toate acestea. Da, da... Dacă aş fi avut astfel de discuţii în ‘37...

...aţi citit cartea Omul-amfibie de Aleksandr Beleaev? Acolo, un savant genial vrea să-l facă fericit pe fiul său şi îl transformă într-un om-amfibie. Dar băiatului începe curând să-i fie urât singur în ocean. Vrea să fie ca toată lumea: să trăiască pe pământ, să se îndrăgostească de o fată obişnuită. Asta nu se mai poate. Şi moare. Iar tatăl lui crezuse că a descoperit un secret... Că e Dumnezeu! Iată răspunsul pentru toţi marii utopişti!

...ideea era minunată! Dar ce facem cu omul? Omul nu s-a schimbat de la Roma antică încoace...

(Infirmiera a plecat. El închide ochii.)

Staţi... o să termin... Mă mai ţin puterile încă o oră. Să continuăm... În închisoare am stat aproape un an. Deja eram pregătit să fiu condamnat, deportat. Mă miram: de ce-o lungesc atâta cu mine? După mintea mea, nu aveau nici o logică. Zeci de cazuri... Un haos... După un an, m-a chemat un anchetator nou... Cazul meu a fost revizuit. Şi voi fi eliberat, au fost retrase toate acuzaţiile. Aşadar, fusese o greşeală. Partidul mă credea! Stalin era un mare regizor... Cam la vremea aceea se debarasa de „piticul sângeros”, comisarul poporului Ejov. A fost condamnat şi împuşcat. Au început reabilitările. Poporul răsufla uşurat: adevărul ajunsese la Stalin... Nu era însă decât o pauză înaintea unei noi băi de sânge... Un joc! Dar toţi au crezut. Şi eu am crezut. Mi-am luat rămas-bun de la Verhovţev... El îmi arată degetele lui sfărâmate: „Eu sunt aici de nouăsprezece luni şi şapte zile. Nimeni n-o să mă scoată de aici. Le e frică.” Nikolai Verhovţev... membru de partid din anul 1924... Împuşcat în ‘41, când nemţii se apropiau de oraş. NKVD-iştii i-au împuşcat pe toţi deţinuţii pe care n-au apucat să-i evacueze. Le-au dat drumul tuturor infractorilor de drept comun, iar pe toţi „politicii” i-au lichidat ca trădători. Când nemţii au intrat în oraş şi au deschis porţile închisorii, au găsit un munte de cadavre. Până au început cadavrele să putrezească, locuitorii oraşului au fost trimişi la închisoare, să vadă ce însemna puterea sovietică.

Mi-am găsit fiul la nişte străini, îl dusese bona la ţară. Se bâlbâia, îi era frică de întuneric. Am început să locuim împreună. Am încercat să aflu informaţii despre soţia mea. Şi, în acelaşi timp, să mă reintegrez în partid, să-mi recapăt carnetul de partid. De Anul Nou... Aveam în casă un brad împodobit. Eu şi fiul meu aşteptam musafiri. Sună cineva la uşă. Deschid, în prag stă o femeie prost îmbrăcată: „Am venit să vă transmit salutări de la soţia dumneavoastră.” „Trăieşte!” „Acum un an trăia. Într-o vreme, am lucrat cu ea la o crescătorie de porci. Furam de la porci câte un cartof îngheţat, asta ne-a salvat. Acum nu ştiu dacă mai e în viaţă.” A plecat repede. N-am reţinut-o... trebuiau să sosească musafirii... (Tace.) A bătut ceasul de ora douăsprezece. Am deschis şampania. Primul toast a fost „Pentru Stalin!”

Ei daaa... Anul ‘41...

Toţi plângeam... Eu urlam de fericire: era război! O să plec la război! Dacă mi se va permite. O să mă trimită. Am început să cer să plec pe front. Multă vreme nu m-au luat. Aveam un cunoscut militar: „Nu pot. Am instrucţiuni să nu iau «duşmani».” „Ce duşmani? Eu, duşman?” „Nevastă-ta ispăşeşte în lagăr o pedeapsă conform articolului 58 – activitate contrarevoluţionară.” A căzut Kievul... bătălii lângă Stalingrad... Invidiam orice om în uniformă militară – apără patria! Până şi fetele plecau pe front... Şi eu? Scriu o scrisoare la comitetul raional de partid: ori mă împuşcaţi, ori mă trimiteţi pe front! După două zile am primit o înştiinţare: în douăzeci şi patru de ore, să fiu la punctul de adunare. Războiul era salvarea... singura şansă de a-mi reabilita numele. Mă bucuram.

...îmi amintesc bine revoluţia. După aceea, să mă scuzaţi, am mai puţine amintiri. Până şi războiul mi-l amintesc mai puţin, deşi e mai recent, îmi amintesc că nu se schimbase nimic. Aveam doar alte arme către sfârşitul războiului. Nu mai erau puşti cu baionetă, ci aruncătoare Katiuşa. Şi viaţa de soldat? Ca şi înainte, puteam să mâncăm ani de zile supă de arpacaş şi caşa din grâu, să purtăm luni în şir lenjerie murdară. Să nu ne spălăm. Să dormim pe pământul gol. Dacă am fi fost altfel, cum am fi învins?

...ne-am aruncat în luptă... Se trăgea în noi cu mitraliere! Stăteam toţi culcaţi la pământ. Era acolo şi un mortier, care făcea oamenii bucăţi. Lângă mine era culcat un comisar politic, îmi zbiară: „Ce stai aici, contrarevoluţionar ce eşti! Înainte! Te împuşc!”

...Lângă Kursk am dat peste anchetatorul meu. Fostul director de scoală... M-am gândit: „Ei, acum, nenorocitule, eşti în mâinile mele. O să te împuşc discret în luptă.” M-am gândit, da... Am vrut, dar n-am reuşit. Ba o dată am stat şi de vorbă. „Avem aceeaşi patrie”, aşa zicea. Era un om curajos. Un erou. A pierit la Konigsberg. Ce să vă spun... Pot să vă spun că mi-a trecut prin minte că Dumnezeu mi-a făcut treaba... N-o să vă mint...

M-am întors acasă rănit de două ori. Cu trei decoraţii şi medalii. Am fost chemat la comitetul raional de partid: „Din păcate, nu putem să vă dăm soţia înapoi. Soţia dumneavoastră a murit. Dar vă redăm onoarea...” Mi-au dat carnetul de partid. Şi eu am fost fericit! Am fost fericit...

(Îi spun că asta n-o să pot să-nţeleg niciodată. Explodează).

Noi nu putem fi judecaţi după legile logicii. Contabiliceşte! Înţelegeţi odată! Noi putem fi judecaţi numai după legile religiei. Ale credinţei! Chiar o să ne invidiaţi! Voi ce aveţi măreţ? Nimic. Doar confortul. Totul numai pentru burdihan... pentru intestin... Să vă umpleţi burdihanul şi să vă înconjuraţi de fleacuri... Eu însă... generaţia mea... Tot ce aveţi, noi am construit. Uzine, baraje, hidrocentrale... Ale voastre unde sunt? L-am învins şi pe Hitler. După război... Dacă i se năştea cuiva un copil era o bucurie! Dar nu la fel ca înainte de război. Altfel. Puteam şi să plâng... (Închide ochii. Aţipeşte.) Aaaa... Credeam... Iar acum ne-aţi dat sentinţa: aţi crezut într-o utopie... Am crezut, da! Romanul meu preferat este Ce-i de făcut? al lui Cernîsevski... Acum nu-l mai citeşte nimeni. E plictisitor. Se citează doar titlul, veşnica întrebare rusească: ce-i de făcut? Pentru noi, era catehismul. Manualul revoluţiei, învăţam pagini întregi pe dinafară. Al patrulea vis al Verei Pavlovna... (Recită, ca şi când ar fi versuri.) „Clădiri de aluminiu şi cristal... Palate de cristal! Printre oraşe, livezi de lămâi şi portocali. Bătrâni nu sunt aproape deloc, oamenii îmbătrânesc foarte târziu, pentru că viaţa e minunată. Totul e făcut de maşini, oamenii nu fac decât să le manevreze... Maşinile ară, leagă spice... Câmpurile sunt bogate şi fertile. Florile sunt cât copacii. Toţi sunt fericiţi. Bucuroşi. Poartă haine frumoase – şi bărbaţii, şi femeile. Duc o viaţă liberă, de muncă şi plăceri. E loc destul ca să muncească toată lumea. Noi să fim aceştia? Să fie acesta pământul nostru? Şi aşa o să trăiască toţi? Viitorul e luminos şi minunat...”^[74] Iată... (Arată cu capul spre nepot.) Pufneşte... Mă crede idiot. Asta-i viaţa.

— Dostoievski are un răspuns pentru Cernîsevski: „Construiţi-vă, construiţi-vă palatul de cristal, iar eu voi azvârli în el cu o piatră... Şi nu pentru că sunt flămând şi trăiesc într-o pivniţă, ci aşa, pur şi simplu, că aşa-mi vine...”

(Se înfurie.)

— Dumneavoastră credeţi că comunismul, plaga asta, cum e numit în ziarele de astăzi, ne-a fost adus din Germania într-un vagon sigilat^[75]? Ce prostie! L-a făcut poporul. N-a existat acel „secol de aur” pe vremea ţarului, de care şi-a amintit acum brusc toată lumea. Poveşti! Şi că hrăneam America cu grâul nostru, şi că decideam soarta Europei. Murea soldatul rus pentru toţi, asta-i adevărat. Dar de trăit... În familia noastră era o singură pereche de ghete la cinci copii. Mâncăm cartofi cu pâine, iar iarna, fără pâine. Doar cartofi... Şi dumneavoastră mă întrebaţi: de unde au răsărit comuniştii?

Am atâtea amintiri... Şi pentru ce? Pentru ce? Ce să fac acum cu ele? Iubeam viitorul. Oamenii viitorului. Aveam discuţii despre când va veni acest viitor. Exact peste o sută de ani. Dar ni se părea prea departe... (Îşi trage sufletul.)

(Închid reportofonul.)

Fără reportofon... Bine... Trebuie să povestesc cuiva asta...

Aveam cincisprezece ani. Au venit la noi în sat nişte soldaţi din Armata Roşie. Pe cai. Beţi. Un detaşament de rechiziţionare. Au dormit până seara, apoi i-au adunat pe toţi comsomoliştii. A luat cuvântul comandantul: „Armata Roşie flămânzeşte. Iar culacii ascund grânele. Le dau foc.” Eu ştiam că fratele mamei... unchiul Semion... dusese în pădure nişte saci cu grâne şi îi îngropase. Eram comsomolist. Depusesem un jurământ. Noaptea m-am dus la detaşament şi le-am arătat locul. Au încărcat o căruţă întreagă. Comandantul mi-a strâns mâna: „Creşti mai repede, frate.” Dimineaţa m-am trezit în ţipetele mamei: „Arde casa lui Semion!” Pe unchiul Semion l-au găsit în pădure... Îl făcuseră bucăţi soldaţii roşii cu baionetele... Aveam cincisprezece ani. Armata Roşie flămânzea... Lenin... Mi-era frică să ies pe stradă. Stăteam în casă şi plângeam. Mama a ghicit totul. Într-o noapte, mi-a pus o boccea în mână: „Pleacă, fiule! Dumnezeu să te ierte, nefericitule.” (Îşi acoperă ochii cu mâna. Dar văd că plânge.)

Vreau să mor comunist. E ultima mea dorinţă...

În anii ‘90 am publicat doar o parte a acestei confesiuni. Eroul meu i-a dat povestea cuiva s-o citească, s-a sfătuit cu el şi acesta l-a convins că publicarea ei integrală „va arunca o umbră asupra partidului”. Iar de acest lucru se temea mai mult decât de orice. După moartea lui s-a găsit un testament: apartamentul de trei camere, din centrul oraşului, nu îl lăsa nepotului său, ci „pentru nevoile iubitului meu Partid Comunist, căruia îi datorez totul”. S-a scris despre asta chiar într-un ziar de seară local. Un astfel de gest nu mai era de înţeles astăzi. Toată lumea a râs de bătrânul nebun. Nimeni nu i-a ridicat un monument.

Acum am hotărât să public povestea în întregime. Toate acestea aparţin astăzi mai mult unei epoci decât unui om anume.