Unde este vorba despre fraţi şi surori, călăi şi victime... şi electorat

Aleksandr Porfirievici Şarpilo – pensionar, 63 de ani

Din povestirea vecinei Marina Tihonovna Isaicik

— Nu sunteţi de pe la noi, ce vreţi? Tot trece, trece lume pe aici. Ei... nu-i moarte fără motiv, întotdeauna există un motiv. Moartea găseşte motiv.

A ars omul în grădina lui, printre castraveţi... Şi-a turnat acetonă-n cap şi şi-a dat foc cu un chibrit. Stau în faţa televizorului, aud ţipete. O voce de bătrân... cunoscută... Parc-ar fi vocea lui Saşka, şi încă una, tânără. Trecea pe acolo un student, politehnica e aici, aproape de noi, şi a văzut un om arzând. Ei, ce spui? A dat fuga, a încercat să-l stingă. S-a ars şi el. Când am ajuns eu, Saşka era deja la pământ, gemea... cu capul ars... Dumneavoastră nu sunteţi de pe aici, ce vreţi... De ce vă interesează nenorocirea altora?

Toată lumea e ahtiată să vadă moartea. Of, of! În fine... În fine... În satul nostru, unde trăiam cu părinţii când eram mică, era un bătrân căruia îi plăcea să vină să vadă oamenii murind. Femeile se puneau cu gura pe el, îl izgoneau din izbe: „Piei, drace!”, dar el stătea. A trăit mult. Poate chiar era un drac! Ce-i de văzut? La ce să te uiţi? După moarte nu mai e nimic. Ai murit şi gata, te-au îngropat, în viaţă, chiar dacă eşti nefericit, poţi să te plimbi în aer liber, prin grădina ta... Dar când sufletul a ieşit, nu mai eşti om, eşti ţărână, Sufletu-i suflet, tot restul – ţărână. Ţărână şi nimic mai mult. Unul moare în leagăn, altul trăieşte până încărunţeşte. Oamenii fericiţi nu vor să moară... nici ei, nici cei pe care-i iubesc. Cer scutire. Dar unde sunt oamenii fericiţi? Am auzit cândva la radio că după război o să fim fericiţi cu toţii, şi Hruşciov, ţin minte, ne-a promis... că în curând se va instaura comunismul. Gorbaciov ne jura, vorbea aşa de frumos... aşa de bine. Acum ne jură Elţîn, ameninţă că se culcă pe şinele de tren... Am aşteptat eu, am tot aşteptat viaţa bună. O aşteptam când eram mică... şi când am crescut... Acum sunt deja bătrână... Pe scurt, toţi ne-au păcălit, viaţa s-a înrăutăţit şi mai tare. Aşteaptă, rabdă, şi iar aşteaptă, iar rabdă. Aşteaptă, rabdă... Mi-a murit soţul. A ieşit pe stradă, a căzut şi gata – l-a lăsat inima. Prin câte am trecut noi nu se poate măsura cu metrul, nici cântări cu cântarul. Şi uite, trăiesc. Trăiesc. Copii au plecat: băiatul la Novosibirsk, iar fata a rămas cu familia ei la Riga – acuma cică e în altă ţară. În străinătate. Acolo nici nu se mai vorbeşte ruseşte.

Am o iconiţă într-un colţ, ţin şi un căţeluş, ca să am cu cine vorbi. Un singur tăciune, şi noaptea nu arde, dar eu mă străduiesc. Aşaaaa... E bine că Domnul i-a dat omului şi câinele, şi pisica... şi copacul, şi pasărea... I-a dat toate acestea ca omul să se bucure şi viaţa să nu i se pară lungă. Să nu se sature. Singurul lucru de care nu m-am săturat e să privesc grâul devenind auriu. Atâta am flămânzit la viaţa mea, că cel mai mult îmi place când se coace grâul, când se clatină spicele. Pentru mine asta... e ca un tablou la muzeu pentru dumneavoastră... Nici azi nu alerg după o chiflă albă, cea mai gustoasă e pâinea neagră cu sare şi cu ceai îndulcit. Aşteaptă, rabdă... şi iar aşteaptă, iar rabdă... Pentru orice boală avem acelaşi tratament: răbdarea. Aşa mi-a trecut viaţa. Uite, şi Saşka... Porfirici al nostru... A răbdat, a răbdat, până n-a mai răbdat. A obosit omul. Acum trupul zace în pământ, iar sufletul trebuie să dea socoteală, (Îşi şterge lacrimile.) Asta e! Aici plângem... şi când plecăm, tot plângem...

Oamenii au început iar să creadă în Dumnezeu, fiindcă n-au altă speranţă. Dar pe vremuri învăţam la şcoală că Lenin e Dumnezeu şi Karl Marx e Dumnezeu, în biserici se ţineau grâne, sfeclă... Aşa a fost până a început războiul. A început războiul... Stalin a deschis bisericile, ca să se rostească rugăciuni pentru victoria armatei ruse, şi s-a adresat poporului: „Fraţi şi surori... prieteni...” Şi până atunci cine eram? Duşmani ai poporului... chiaburi şi susţinători ai chiaburilor... La noi în sat au fost deschiaburite toate familiile solide, dacă aveai doi cai şi două vaci în curte deja erai chiabur. Îi duceau în Siberia, îi aruncau acolo, în pădurea pustie a taigalei... Femeile îşi sufocau copiii ca să nu se chinuie. Of, câtă suferinţă... câte lacrimi... mai multe decât apă pe pământ. Şi Stalin zicea „Fraţi şi surori...” L-am crezut. L-am iertat. Şi l-am învins pe Hitler! Hitler venise la noi cu blindate... fier... Şi tot l-am învins! Iar acum cine sunt? Cine suntem? Electoratul... Mă uit la televizor. Nu scap ştirile... Acum noi suntem electoratul. Treaba noastră e să mergem să votăm corect – şi basta. Odată am fost bolnavă, nu m-am dus la vot, aşa că au venit ei la mine cu maşina. Cu o cutie roşie. În ziua aceea îşi amintesc de noi... Uite-aşa...

Cum trăim, aşa şi murim... Eu merg şi la biserică, port şi cruciuliţă, dar fericită nici n-am fost, nici nu sunt. N-am avut parte de fericire. Şi de la o vreme nici nu mai ai pretenţii. Numai de-aş muri mai repede... De-aş ajunge mai repede în împărăţia Cerurilor, m-am săturat să rabd. Aşa şi Saşka... Acuma zace în cimitir... se odihneşte... (Îşi face cruce.) L-au înmormântat cu muzică, cu lacrimi. Toţi plângeau, în ziua de azi mulţi plâng. Le pare rău. Dar pentru ce să-ţi pară rău? După moarte, cine te mai aude? Au rămas: două camere într-o baracă, un răzor, diplome comuniste şi medalia de „Câştigător în întrecerea socialistă”. Am şi eu o medalie de-asta în dulap. Am fost şi stahanovistă, şi deputat. De mâncare n-am avut întotdeauna, dar diplome comuniste îţi dădeau. Te fotografiau. Aici, în baraca asta, suntem trei familii. Ne-am stabilit aici când eram tineri, am crezut că va fi pentru un an-doi, dar am rămas toată viaţa, în baracă o să şi murim. Unii douăzeci, alţii treizeci de ani ne-am aşteptat rândul la apartament... Acum a apărut Gaidar şi râde: poftiţi, cumpăraţi. Cu ce parale? Banii noştri s-au dus... o reformă, încă una... ne-au jefuit! Ce ţară au aruncat la closet! Fiecare familie are două cămăruţe, o mică magazie şi un răzor. Suntem singuratici. Ei, ce-am mai câştigat! Ce ne-am mai îmbogăţit! Toată viaţa am crezut că vom trăi bine cândva. O păcăleală! O mare păcăleală! Iar viaţa... mai bine să nici nu-mi amintesc... Ani răbdat, am muncit şi am suferit. Iar acum nu mai trăim, ci ne ducem zilele.

Eu şi Saşka suntem din acelaşi sat... Acolo... lângă Brest... Uneori şedeam cu el seara pe laviţă şi depănam amintiri. Păi despre ce altceva să vorbim? Era un om cumsecade. Nu bea, nu era beţiv... nuuu... deşi trăia singur. Ce să facă un bărbat singur? Să bea, să doarmă... să bea... Ies în curte. Mă plimb. Merg şi mă gândesc: viaţa pământească nu înseamnă sfârşitul a toate. Moartea-i eliberarea sufletului... Unde s-a dus el? Apoi s-a gândit la vecini. N-a uitat. Baraca-i veche, a fost construită imediat după război, lemnul s-a uscat şi, precum hârtia, ar fi ars, s-ar fi aprins, într-o clipă! Într-o secundă! Ar fi ars până la iarbă... până la nisip... Le-a scris un bilet copiilor: „Să-mi educaţi bine nepoţii. Rămâneţi cu bine” şi l-a pus undeva la vedere. S-a dus în grădină... pe răzorul lui...

Of, of! În fine., în fine... Avenit Salvarea, l-au pus pe targă, dar el se tot ridica agitat, voia să meargă singur. „Ce-ai făcut, Saşka?” – l-am condus până la maşină. „Am obosit să trăiesc. Sună-l pe fiul meu, să vină la spital.” Mai putea să vorbească cu mine... Haina îi arsese, dar pe umeri era albă, curată. Lăsase cinci mii de ruble... Cândva erau bani mulţi! Îi luase de pe carnetul de economii şi îi pusese lângă bilet. Toată viaţa a strâns bani. Până la perestroika cu banii ăştia puteai să-ţi cumperi o Volga. Cea mai scumpă! Iar acum? Ajungeau pentru o pereche de cizme noi şi o coroană de flori. Na! Zăcea pe targă şi se înnegrea... Se înnegrea sub ochii mei... L-au luat medicii şi pe flăcăul care-l salvase, smulsese de pe sârmă cearceafurile mele ude (spălasem în ziua aceea) şi le aruncase pe el. Un tânăr străin... un student... trece pe acolo şi vede că arde un om! Sade pe răzor ghemuit şi arde. Fumegă. Tace! Aşa ne-a şi povestit mai târziu: „Tăcea şi ardea.” Un om viu... Dimineaţa, băiatul lui mi-a bătut în uşă: „Tata a murit.” Zăcea în sicriu... cu capul ars complet, şi mâinile... Negru... negru... Avea mâini de aur! Ştia să facă de toate. Era şi tâmplar, şi pietrar. Aici tuturor ne-a rămas câte o amintire de la el – ba un scaun, ba nişte rafturi de cărţi... etajere... Uneori stătea până noaptea târziu în curte şi cioplea, parcă-l văd şi acum – stă şi ciopleşte. Iubea lemnul, îl recunoştea după miros, după aşchii. Fiecare lemn, spunea el, are mirosul lui, cel mai puternic miroase pinul: „Pinul miroase ca un ceai bun, iar arţarul are un miros zglobiu.” Până-n ultima zi a muncit. E adevărată zicala: „Câtă vreme poţi munci, n-ai de ce flămânzi”. Din pensie astăzi n-ai cum să trăieşti. Eu m-am făcut dădacă, am grijă de copii străini. Primesc câte-o copeică, cumpăr un pic de zahăr şi nişte parizer. Păi ce-i pensia noastră? Cumperi pâine şi lapte, dar papuci de vară nu mai cumperi. Nu-ţi ajung banii. Înainte bătrânii şedeau pe laviţă în curte, fără griji. Bârfeau. Dar acum nu... Unul adună sticle goale prin oraş, altul stă lângă biserică... cerşeşte... Altul vinde seminţe ori ţigări în staţia de autobuz. Cartele pentru vodcă. La noi l-au călcat în picioare pe un om în raionul de băuturi. L-au omorât. Vodca acum e mai valoroasă decât ăsta... cum se cheamă? Ăsta – dolarul american. Cu vodcă poţi cumpăra orice. Vine şi instalatorul, şi electricianul. Altfel, poţi să-i chemi cât vrei. În fine... În fine... Viaţa a trecut... Timpul nu-l mai cumperi, oricâţi bani ai avea. Oricât ai plânge în faţa Domnului, nu-l cumperi. Aşa stă scris.

Dar Saşka n-a vrut să trăiască. A refuzat. I-a dat înapoi bancnota lui Dumnezeu... Of, Doa-amne! Acuma tot vine miliţia. Ne pune întrebări... (Ascultă atent.) Aşaaa... Trece trenul... Ăsta-i ăl de Moscova, Brest-Moscova. Mie nici nu-mi trebuie ceas. Mă trezesc când scrâşneşte ăl de Varşovia – la şase dimineaţa. Apoi ăl de Minsk, primul de Moscova... Dimineaţa, seara, strigă cu glasuri diferite. Câteodată, le ascult toată noaptea. La bătrâneţe nu prea mai ai somn... Cu cine să mai stau de vorbă acum? Acum stau singură pe laviţă... Îl linişteam: „Saşka, găseşte-ţi o femeie bună. Însoară-te.” „O să se-ntoarcă Liza. O aştept.”

N-am văzut-o de şapte ani, de când a plecat de la el. S-a combinat cu un ofiţer. Era tânără... cu mulţi ani mai tânără decât el. O iubea foarte tare. Ea se lovea cu capul de sicriu: „Eu i-am distrus viaţa lui Saşka.” Of, of! În fine... Dragostea nu-i ca părul, n-o smulgi uşor. Şi nici n-o reînvii cu o cruce. Ce rost are să plângi apoi? Cine te mai aude de sub pământ... (Tace.) Of, Doa-anme! Până la patruzeci de ani poţi să faci orice, poţi să şi păcătuieşti. Dar după patruzeci de ani trebuie să te căieşti. Atunci te iartă Dumnezeu.

(Râde.) Scrii tot? Păi scrie, scrie, îţi mai povestesc... Necazuri am cu toptanul... (Înalţă capul.) Aşaaa... Au venit rândunicile... O să se-ncălzească. Îţi spun drept, odată a venit la mine un corespondent... Mă întreba despre război... Eu aş da tot ce am prin bătătură, numai să nu fie război. Nimic nu-i mai cumplit ca războiul! Stăteam sub ploaia de gloanţe nemţeşti şi izbele noastre trosneau în foc. Ardeau şi grădinile. Of, of! Eu şi Saşka ne aminteam în fiecare zi de război... Tatăl lui a dispărut fără urmă, iar fratele i-a pierit la partizani. Au dus prizonieri la Brest – mii de oameni! Îi mânau pe drum ca pe cai, îi ţineau la marginea oraşului, mureau şi putrezeau ca gunoiul. Toată vara Saşka s-a dus cu mama lui şi l-au căutat pe acolo pe tatăl lui... Începea să-mi povestească... şi nu se putea opri... L-au căutat printre morţi, l-au căutat printre vii. Nimeni nu se mai temea de moarte, moartea devenise un lucru obişnuit, înainte de război se cânta: „Din taiga pân’la marea cea mare/ Armata Roşie ca toţi e mai tare...” Cântam cu mândrie! Primăvara se topea gheaţa... se mişca... Râul care trecea prin satul nostru era plin de cadavre goale, înnegrite, numai cataramele de la centuri străluceau. Cataramele cu stea roşie. Nu-i mare fără apă, şi nici război fără sânge. Dumnezeu îţi dă viaţă, şi în război ţi-o ia oricine... (Plânge.) Merg prin curte, mă plimb. Şi mi se pare că Saşka e în spatele meu. Îi aud vocea. Mă uit – nimeni, în fine... În fine... Ce-ai făcut, Saşka? Ai ales aşa un chin! Dar poate că dacă a ars pe pământ n-o să mai ardă în cer. A ispăşit. Undeva trebuie să se păstreze toate lacrimile noastre... Cum o să fie întâmpinat acolo? Ologii se târăsc pe pământ, paraliticii stau în pat, muţii o duc bine. Nu noi hotărâm... nu-i după voia noastră... (Se închină.)

În veci n-o să uit războiul... Nemţii au intrat în sat... Tineri, veseli. A fost aşa un vacarm! Mergeau cu camioane uriaşe, aveau motociclete cu trei roţi. Eu până atunci nu văzusem vreodată o motocicletă. Maşinile de la colhoz erau camioane de o tonă şi jumătate, joase, cu remorci de lemn. Dar astea – erau cât o casă! Le-am văzut caii – nu cai, ci munţi! Au scris pe şcoală cu vopsea: „Armata Roşie v-a părăsit!” A început ordinea nemţească... Trăiau la noi mulţi evrei: Avraam, lankel, Morduh... I-au adunat şi i-au dus într-un loc. Unii îşi luaseră perne, îmbrăcăminte, dar i-au omorât pe toţi odată. I-au adunat din tot raionul şi i-au împuşcat într-o singură zi. I-au aruncat într-o groapă... Mii... mii de oameni... Se povestea că trei zile la rând a ieşit sângele la suprafaţă... Pământul respira... Era viu pământul... Pe locul acela este acum un parc. O zonă de odihnă. Cei din mormânt n-au glas. Nimeni nu ţipă... Iaca... Aşa cred... (Plânge.)

Nu ştiu... cum a fost? Ei or fi venit la ea sau ea i-o fi găsit în pădure? Vecina noastră ascundea doi băieţei evrei, frumuşei nevoie-mare. Ca nişte îngeri! Îi împuşcaseră pe toţi, dar ei se ascunseseră. Fugiseră. Unul avea opt, celălalt zece ani. Femeia asta le ducea lapte... „Copii, nici o vorbă”, ne ruga ea. „Nici o vorbă nimănui.” Şi în familia aceea era un moşneag tare, tare bătrân, îşi mai amintea de celălalt război cu nemţii... Primul... Îi hrănea şi plângea: „Of, copilaşi, o să vă prindă şi o să vă chinuie. Dac-aş putea, mai bine v-aş omorî eu.” Asemenea cuvinte... Iar diavolul aude totul... (Se închină.) Au venit trei nemţi pe o motocicletă neagră, cu un câine mare, negru. Cineva turnase... Mereu există astfel de oameni cu sufletul întunecat. Trăiesc... parcă n-ar avea suflet... inima lor e medicinală, nu umană. N-au milă de nimeni. Băieţii au fugit pe câmp... În secară... Nemţii au asmuţit câinele asupra lor. I-au adunat oamenii după aceea bucată cu bucată... zdreanţă cu zdreanţă... N-au avut ce înmormânta şi nimeni nu le ştia numele de familie. Pe vecină nemţii au legat-o de motocicletă, ea a alergat până i-a crăpat inima... (Nu-şi mai şterge lacrimile.) În război oamenii se temeau unii de alţii Şi de ai lor, şi de ceilalţi. Spui ceva ziua – te aud păsările, spui noaptea – te aud şoarecii. Mama ne-a învăţat rugăciuni. Fără Dumnezeu, te înghite şi-un vierme.

Pe 9 Mai... la noi e sărbătoare... Beam cu Saşka câte un păhărel... plângeam... E greu să-ţi înghiţi lacrimile, în fine... în fine... La zece ani a rămas în familie să ţină loc şi de tată, şi de frate. Eu, când s-a terminat războiul, împlinisem şaisprezece ani. M-am dus să lucrez la fabrica de ciment. Trebuia s-o ajut pe mama. Căram saci de ciment de cincizeci de kile, încărcăm în camioane nisip, pietriş, armături. Dar eu voiam să învăţ... Aram şi treieram cu o vacă... Vaca urla de atâta trudă... Ce mâncăm? Ce mâncăm? Pisam ghinde, adunam conuri din pădure. Şi totuşi visam... Cât a durat războiul am visat: o să termin şcoala, o să mă fac învăţătoare. Ultima zi de război... Era cald, cald... mergeam cu mama pe câmp... A apărut un miliţian călare: „Am învins! Nemţii au semnat capitularea!” Străbătea câmpurile pe cal şi le spunea tuturor: „Am învins! Am învins!” Oamenii dădeau fuga în sat. Ţipau, plângeau, înjurau. Cel mai mult plângeau. A doua zi au început să se gândească: cum o să trăim mai departe? În izbe – pustiu, în hambare suflă vântul. Căni făcute din cutii de conserve... rămăseseră cutii de conserve de la soldaţii germani... Lămpi din cartuşe. De sare uitaserăm în timpul războiului cum arată, ne ieşeau oasele prin piele când mergeam. Când au plecat, nemţii ne-au luat porcul, ne-au tăiat şi ultimele găini. Iar înainte de asta, partizanii ne-au luat vaca într-o noapte... Mama nu voia s-o dea, aşa că un partizan a tras un foc de armă în sus. În acoperiş. Au pus într-un sac şi maşina de cusut, şi rochiile mamei. Partizani erau ăştia, sau bandiţi? Cu arme... În fine... În fine... Omul vrea întotdeauna să trăiască, chiar şi în război, în război afli multe... Nu-i fiară mai rea ca omul. Omul te omoară, nu glonţul. Omul... Ei, draga mea!!

Mama a chemat o ghicitoare... Ghicitoarea a prezis: „O să fie totul bine.” Dar noi n-aveam ce să-i dăm. Mama a găsit două sfecle într-o groapă şi s-a bucurat. Şi ghicitoarea s-a bucurat. M-am dus să mă înscriu, cum visasem, la liceul pedagogic. Acolo trebuia completat un formular... Am scris tot şi am ajuns la întrebarea: aţi fost, dumneavoastră sau rudele dumneavoastră, prizonieri sau sub ocupaţie? Am răspuns – da, sigur, am fost. Directorul liceului m-a chemat în cabinetul lui: „Fetiţo, ia-ţi actele.” Era veteran, îi lipsea o mână. Avea mâneca goală. Aşa am aflat că noi... toţi cei care fuseserăm sub ocupaţie... nu eram de încredere. Eram sub observaţie. Nimeni nu ne mai numea „fraţi şi surori”... Abia după patruzeci de ani au eliminat formularul ăsta. Patruzeci de ani! Mi s-a terminat viaţa până l-au eliminat. „Dar cine ne-a pus sub nemţi?” „Încet, fetiţo, încet...” Directorul a închis uşile, să nu ne audă nimeni, „Încet, încet...”

Cum să ocoleşti soarta? E ca şi cum ai vrea să tai apa cu secera... Saşka s-a înscris la liceul militar. A scris în formular că familia lor a fost sub ocupaţie, iar tatăl lui a dispărut fără urmă. L-au respins pe loc... (Tace.) Nu vă deranjează că vă vorbesc despre mine şi viaţa mea? Toţi am trăit în singurătate. Numai să nu mă aresteze după discuţia asta. Mai există oare puterea sovietică, sau s-a dus de tot?

De atâta necaz, am uitat ce-a fost bun... Cum eram tineri şi iubeam. Am fost şi la nunta lui Saşka... O iubea pe Lizka, i-a făcut curte multă vreme. Era mort după ea! I-a adus de la Minsk un văl alb de mireasă. A intrat în baracă cu ea în braţe... Obiceiuri vechi de-ale noastre... Mirele o duce pe mireasă în braţe, ca pe un copil, ca să nu-i urmărească domovoiul^[28]. Să nu-i bage de seamă. Domovoiului nu-i plac străinii, îi goneşte. Că doar el e stăpânul casei, lui trebuie să-i placă. Aaa... (Dă din mână.) Acum nu mai crede nimeni în nimic. Nici în domovoi, nici în comunism. Trăiesc oamenii fără nici o credinţă! Ei, poate în dragoste să mai creadă... „Sărut-o! Să-rut-o!” – îi strigam noi lui Saşka peste masă. Şi cum se bea pe atunci? O sticlă la toată masa, la zece oameni... Acuma pui câte o sticlă de persoană. Trebuie să-ţi vinzi vaca dacă vrei să-i faci nuntă băiatului sau fetei. Tare o mai iubea pe Lizka... Dar dragoste cu sila nu se poate, în fine... În fine... Era plimbăreaţă ca o pisică. După ce-au crescut copiii, l-a părăsit. Nici n-a privit în urmă. Eu îl sfătuiam: „Saşka, găseşte-ţi o femeie bună. O s-ajungi beţiv.” „Îmi torn un păhărel, mă uit la patinaj şi mă duc la culcare.”

Când dormi singur, nici plapuma nu-ţi ţine de cald. Şi în rai ţi-e urât de unul singur. Bea, dar nu se îmbăta. Nu... nu se îmbăta, ca alţii. Oho! Avem aici un vecin... bea şi odicolon Gvozdika, şi loţiuni, şi spirt denaturat, şi detergenţi... Şi ce credeţi – trăieşte! Acum, o sticlă de vodcă te costă cât un palton înainte. Şi mâncarea? Juma’ de kil de salam – jumate din pensia mea. Cântaţi libertatea! Libertate să mâncaţi! Au distrus aşa o ţară! Un imperiu! Fără un glonţ... Un singur lucru nu pricep, pe noi de ce nu ne-a întrebat nimeni? Toată viaţa, zi de zi, am construit o ţară măreaţă. Aşa ni se spunea. Ni se promitea.

Am tăiat şi copaci, am cărat şi lemne cu spinarea... Am plecat cu soţul în Siberia. Pe un şantier comunist, îmi aduc aminte râurile: Enisei, Biriusa, Mana... Se construia calea ferată Abakan-Taişet. Ne-au dus acolo în vagoane de marfă: două rânduri de scânduri bătute în cuie, nu tu saltele, nu tu aşternuturi, iar sub cap – doar pumnul, în podea, o gaură... Şi pentru treaba mare, o găleată, după un cearceaf. Când s-a oprit trenul în câmp, am adunat fân: patul nostru! Lumină nu era în vagoane. Dar tot drumul am cântat cântece comsomoliste! Până ne-a durut gâtul. Am mers şapte zile... Şi am ajuns! În plină taiga, omătul era de înălţimea unui om. Curând am început să facem scorbut, ni se clătinau toţi dinţii. Păduchi. Iar norma – oho! Bărbaţii care ştiau să vâneze mergeau după urşi. Atunci mai căpătăm şi noi un pic de carne în gamele, altfel – casă şi iar casă. Îmi amintesc că urşii trebuie împuşcaţi direct în ochi. Trăiam în barăci – fără duşuri, fără băi. Vara mergeam în oraş şi ne spălam la fântână. (Râde.) Dacă vrei să mă asculţi, îţi mai zic...

Am uitat să-ţi povestesc cum m-am măritat... Aveam 18 ani. Deja lucram la fabrica de cărămizi. Fabrica de ciment se închisese, aşa că m-am dus la cea de cărămizi. La început m-am ocupat de lut. Pe atunci lutul se scotea manual, cu lopeţile... Încărcăm maşinile şi puneam lutul în curte în strat egal, ca să se „odihnească”. După jumătate de an deja conduceam vagonetele de la presă la cuptoare: mă duceam cu cărămizile „crude” şi mă întorceam cu ele arse, fierbinţi. Scoteam noi cărămizile din cuptoare... Era o temperatură nebunească! Într-o zi de muncă, scoteai între patru şi şase mii de cărămizi. Până la douăzeci de tone. Aici lucrau numai femei şi fete... Erau şi băieţi, dar băieţii lucrau în general pe camioane. La volan. Şi a început unul să-mi facă curte... Se apropia, începea să râdă şi îmi punea mâna pe umăr... Odată mi-a spus:

— Vii cu mine?

— Vin.

Nici măcar n-am întrebat unde. Aşa am plecat în Siberia. Să construim comunismul! (Tace.) Şi acum... of! În fine... În fine... Tot în zadar... În zadar ne-am chinuit... E greu să recunoşti, e greu să trăieşti cu asta. Cât am muncit! Am construit. Cu mâinile goale. Pe vreme rea! Lucram la fabrica de cărămizi... Odată, am dormit mai mult dimineaţa. După război, dacă întârziai la muncă... dacă întârziai zece minute, te păştea închisoarea. M-a salvat şeful de echipă: „Spui că te-am trimis eu la carieră...” Dacă l-ar fi turnat cineva, ar fi fost şi el arestat. După ‘53 nu te mai pedepseau dacă întârziai. După moartea lui Stalin oamenii au început să zâmbească, dar până atunci au trăit cu mare prudenţă. Fără zâmbete.

Ei... ce să-mi mai amintesc? Parcă aş aduna cuiele după un incendiu. Totul a ars! Toată viaţa noastră... tot ce-am avut s-a prăpădit... Am construit... am construit... Saşka s-a dus pe pământ nedesţelenit. Acolo a construit comunismul! Viitorul luminos. Povestea că dormeau iarna în corturi, fără saci de dormit. Doar cu hainele de pe ei. Acolo i-au degerat mâinile... Dar era mândru! „Drumul şerpuieşte lin/ Te salut, pământ virgin!” Avea carnet de partid, un carneţel roşu cu Lenin pe copertă, tare îl preţuia. A fost deputat şi stahanovist, ca şi mine. A trecut viaţa, a zburat. N-a mai rămas nici o urmă... Ieri am stat trei ceasuri la coadă la lapte – şi n-am apucat. Am primit acasă un pachet din Germania cu daruri: griş, ciocolată, săpun... Pentru învingători de la învinşi. N-am nevoie de pachete din Germania. Nuuu... nu l-am luat. (Se închină.) Nemţii cu câini... le lucea blana câinilor... ei mergeau prin pădure, iar noi, noi în mlaştină, în apă până la gât. Femei, copilaşi. Şi vacile stăteau laolaltă cu oamenii. Tăceau. Vacile, ca şi oamenii, tac. Înţeleg tot. N-am eu nevoie de bomboane şi prăjituri de la nemţi! Unde-i ce-i al meu? Truda mea? Noi aşa am crezut! Am crezut că vom avea cândva o viaţă bună. Aşteaptă, rabdă... şi iar aşteaptă, rabdă... Toată viaţa ne-am dus-o prin cazărmi, prin cămine, prin barăci.

Ei, ce să-i faci? Aşa a fost să fie... Numai morţii nu-i poţi supravieţui, în rest... Morţii nu-i poţi supravieţui... Treizeci de ani a lucrat Saşka la fabrica de mobilă. S-a spetit. Anul trecut l-au scos la pensie. I-au făcut cadou un ceas. Dar n-a rămas fără slujbă. Oamenii veneau mereu la el cu comenzi. Da, da, da... Şi totuşi nu era vesel, îi era urât. Nici nu se mai bărbierea. Treizeci de ani la aceeaşi fabrică, gândeşte-te, e jumătate de viaţă! Deja te simţi acasă acolo. De la fabrică i-au adus şi coşciug. Un coşciug luxos! Strălucea tot, iar înăuntru era căptuşit cu catifea. Acum numai bandiţii şi generalii mai sunt îngropaţi în sicrie din astea. Toţi îl atingeau cu mâna, nu mai văzuseră aşa ceva! Când au scos sicriul din baracă, au aruncat grăunţe pe prag. Aşa se face, ca să le fie mai uşor celor rămaşi să se despartă de mort. Obiceiuri vechi de-ale noastre... Au pus sicriul în curte... O rudă a rugat: „Să-l iertaţi, oameni buni.” „Dumnezeu să-l ierte”, au răspuns toţi. Dar ce era de iertat? Am trăit în prietenie, ca o familie. Dacă n-ai, îţi dau eu, dacă eu n-am, îmi aduci tu. Ne-am iubit sărbătorile. Am construit socialismul, iar acum auzim la radio că s-a terminat socialismul. Şi noi... noi am rămas...

Trenurile trec... trec... Oameni străini, ce vreţi? Ce? Nu sunt două morţi la fel... Eu l-am născut pe primul băiat în Siberia, s-a îmbolnăvit de difterie şi gata, a murit. Şi totuşi trăiesc. Ieri m-am dus la Saşka la mormânt, am stat puţin cu el. I-am povestit cum a plâns Lizka. Cum se lovea cu capul de sicriu. Dragostea n-are vârstă...

O să murim... şi o să fie totul bine...