Despre milostenia amintirilor şi nevoia de sens
Igor Poglazov – elev în clasa a VIII-a, 14 ani
Din relatarea mamei
— Mie mi se pare că asta e trădare... Îmi trădez propriile sentimente, trădez viaţa noastră. Trădez cuvintele noastre... Ele ne-au fost spuse numai nouă, iar eu las un străin să pătrundă în lumea noastră. E acest om bun, sau rău? – nu mai contează. Important e dacă mă înţelege sau nu... Îmi amintesc cum la piaţă o femeie care vindea mere povestea tuturor cum îşi înmormântase fiul. Atunci mi-am jurat: „Mie n-o să mi se întâmple niciodată.” Eu şi soţul meu nu prea vorbim despre asta, plângem, dar fiecare separat, să nu-l vadă celălalt. E de ajuns o vorbă şi încep să bocesc. În primul an nu puteam nicicum să mă liniştesc: de ce? De ce a făcut asta? Vreau să mă gândesc... Mă liniştesc: n-a vrut să ne părăsească... a vrut să încerce... să arunce un ochi... Tinerii sunt tulburaţi: ce-i acolo? Mai ales pe băieţi îi tulbură... După moartea lui, am răscolit prin caietele lui, prin versurile lui. Am răscolit ca un detectiv. (Plânge.) Cu o săptămână înainte de duminica aia... stăteam în faţa oglinzii şi mă pieptănam... El s-a apropiat de mine şi m-a cuprins pe după umeri: am stat aşa, uitându-ne în oglindă şi zâmbind. „Igoriok al meu”, m-am lipit eu de el, „ce frumos eşti. Şi eşti frumos pentru că te-ai născut din iubire. Dintr-o mare iubire”. El m-a îmbrăţişat şi mai strâns: „Mamă, tu, ca întotdeauna, eşti neasemuită.” Mă trec fiori când îmi vine-n minte: atunci, la oglindă, se gândea deja la asta sau nu... se gândea deja?
Iubire... Mi se pare ciudat să pronunţ acest cuvânt. Să-mi amintesc ce e iubirea. Cândva credeam că iubirea e mai mare decât moartea... că e mai puternică decât orice... Eu şi soţul meu ne-am cunoscut în clasa a zecea. Băieţii din şcoala vecină veneau la noi la reuniuni. Nu-mi amintesc prima noastră seară, pentru că nu l-am văzut pe Valik, aşa-l cheamă pe soţul meu, iar el m-a remarcat, dar nu s-a apropiat de mine. Nici măcar nu mi-a văzut faţa, doar silueta. Şi parcă a auzit o voce: „Asta e viitoarea ta soţie.” Aşa mi-a mărturisit mai târziu... (Zâmbeşte.) Oare a inventat? Are multă imaginaţie. Dar pe noi ne-a însoţit mereu miracolul, el m-a purtat pe pământ. Eram veselă, nebunesc de veselă, nu stăteam locului – aşa eram. Îmi iubeam soţul şi îmi plăcea să flirtez cu alţi bărbaţi, era ca un joc: treci pe stradă, şi ei te privesc, şi ţie îţi place că te privesc, şi n-au decât să se îndrăgostească un pic. „Şi de ce mi-e dată mie, doar mie, atâta fericire?” cântam eu adesea după draga mea Maia Kristallinskaia. Goneam prin viaţă, iar acum câteodată îmi pare rău că nu-mi amintesc totul, acum n-o să mai fiu niciodată atât de bucuroasă. Ca să iubeşti ai nevoie de multă forţă, iar eu m-am schimbat. Am devenit banală. (Tace.) Uneori aş vrea... dar de cele mai multe ori nu-mi place să-mi amintesc cum eram înainte...
Igoriok avea trei-patru ani... Îi făceam baie: „Mama, te iubesc ca pe o plinţesă frumoasă.” Ne-am luptat mult cu „r”-ul... (Zâmbeşte.) Se poate trăi din asta, acum cu asta trăiesc. Din pomana amintirilor... adun toate firimiturile... Sunt profesoară de limbă şi literatură rusă la şcoală. Un tablou domestic obişnuit: eu – îngropată în cărţi, el – în dulapul din bucătărie. Până scoate din el cratiţe, tigăi, linguri, furculiţe, eu mă pregătesc pentru lecţiile de mâine. A crescut. Stau şi scriu, stă şi el la măsuţa lui şi scrie. A învăţat devreme să citească. Să scrie. La trei ani am învăţat pe dinafară poezia lui Mihail Svetlov: „Kahovka, puşca mea cea dragă,/ Tu şuieră, fierbinte glonţ!” Aici trebuie să mă opresc şi să vă povestesc mai în amănunt... Voiam ca el să crească bărbat, puternic, şi îi alegeam poezii despre eroi, despre război. Despre patrie. Şi odată mama mea mi-a spus ceva care m-a uluit: „Vera, nu-i mai citi poezii cu război. Nu se joacă decât de-a războiul.” „Tuturor băieţilor le place să se joace de-a războiul.” „Da, dar lui Igor îi place să se tragă în el şi el să cadă. Să moară! Cade cu atâta poftă, cu atâta încântare, că mi se face frică. Le strigă altor băieţi: «Voi trageţi, şi eu cad.» Niciodată invers.” (După o tăcere îndelungată.) De ce n-am ascultat-o pe mama?
I-am dăruit jucării războinice: un tanc, soldăţei de plumb, o puşcă de sniper... Doar e băiat, trebuie să devină soldat. Instrucţiunile de la puşca de sniper: „Sniper-ul trebuie să ucidă liniştit şi selectiv... mai întâi trebuie să «facă cunoştinţă» cu ţinta...” Cumva asta era considerat normal, nu speria pe nimeni. De ce? Mentalul nostru era războinic. „Dacă mâine-i război, dacă mâine pornim...”[48] Altă explicaţie nu găsesc. Nu am altă explicaţie... Acum copiii primesc mai rar cadou săbii... pistoale... poc-poc! Noi însă... Îmi aduc aminte cum m-am mirat când unul dintre profesorii de la şcoală mi-a povestit că în Suedia, auzi, sunt interzise jucăriile războinice. Păi cum să educi un bărbat? Un apărător? (Cu glas spart.) „La moarte du-te fără teamă,/ Tu, biet poet şi călăreţ...”[49] Cu orice ocazie ne-am aduna... Întotdeauna... după cinci minute ne amintim de război. Deseori cântăm cântece ostăşeşti. Mai sunt oare undeva oameni ca noi? Şi polonezii au trăit în socialism, şi cehii, şi românii, dar ei sunt altfel... (Tace.) Acum nu mai ştiu cum să supravieţuiesc. De ce să mă agăţ? De ce...
(Glasul i se stinge într-o şoaptă. Dar mie mi se pare că ţipă.)
...închid ochii: văd cum zace în sicriu... doar am fost fericiţi... de ce a hotărât că moartea e mai frumoasă...
...o prietenă m-a dus la un croitor: „Trebuie să-ţi faci o rochie nouă. Eu când am o depresie îmi fac o rochie nouă...”
...în vis cineva mă tot mângâie pe cap... În primul an fugeam din casă în parc, acolo ţipam... se speriau păsările...
Avea zece ani, nu, cred că unsprezece... Abia mă târăsc spre casă, încărcată cu două sacoşe, după o zi plină la şcoală. Intru. Sunt amândoi pe divan: unul cu un ziar, celălalt cu o cărticică, în apartament e o harababură teribilă! Un munte de vase nespălate! Sunt întâmpinată cu entuziasm. Iau o mătură în mână. Ei se baricadează cu scaune. „Ieşiţi de acolo!” „Niciodată!” „Trageţi la sorţi: pe cine urechez primul?” „Mămico-fetico, nu te supăra”, iese primul Igoriok, care deja e cât tatăl lui de înalt.
„Mămica-fetica”, aşa mi se spunea acasă. El a inventat numele ăsta... Vara de obicei mergeam în sud, „la palmieri, care locuiesc cel mai aproape de soare”. (Vesel.) Îmi amintesc cuvinte... cuvintele noastre... Îi făcea bine la sinuzită. După aceea, până în martie nu ieşeam din datorii şi economii: la felul întâi colţunaşi, la felul al doilea colţunaşi, iar la ceai colţunaşi. (Tace.) Îmi amintesc un afiş în culori vii... Oraşul Hurzuf încins de arşiţă. Şi marea... pietre şi nisip, albite de valuri şi de soare... Mi-au rămas multe fotografii, acum le ascund de mine însămi. Mă tem... că o să explodeze brusc totul în mine... Imediat o explozie! Odată am plecat fără el. Ne-am întors de la jumătatea drumului. „Igoriok!” – am dat buzna în casă. – „Vii cu noi. Nu putem fără tine!” Cu strigăte de „Uraaa!!” s-a agăţat de gâtul meu. (După o pauză lungă.) Nu putem fără el...
De ce nu l-a reţinut iubirea noastră? Cândva credeam că iubirea poate orice. Iar... iar mă apucă...
Asta mi s-a mai întâmplat... Deja nu mai era cu noi... Multă vreme am stat într-o stare de încremenire. „Vera!”, m-a strigat soţul. N-am auzit. „Vera...” Nu auzeam. Şi deodată am devenit isterică! Am răcnit, am dat din picioare, ţipam la mama, la iubita mea mamă: „Monstru, monstru ce eşti, cu teoriile tale tolstoiste! Ai crescut monştri după chipul şi asemănarea ta! Ce-am auzit toată viaţa de la tine? Trebuie să trăim pentru alţii... pentru un scop înalt... Să ne aruncăm sub tanc, să ardem pentru ţară într-un avion. Malaxoarele revoluţiei, moarte eroică... Moartea a fost întotdeauna mai frumoasă ca viaţa. Am crescut nişte monştri, nişte degeneraţi. Aşa l-am educat şi eu pe Igoriok. E numai vina ta! A ta!”
Mama s-a gârbovit şi a devenit deodată mică-mititică. O bătrânică mititică. Am simţit un junghi în inimă. Pentru prima dată după multe zile am simţit durerea; înainte de asta, nici atunci când a pus cineva un geamantan greu pe piciorul meu în troleibuz n-am simţit nimic. Noaptea mi s-au umflat toate degetele, abia atunci mi-am amintit de geamantan. (Plânge.) Aici trebuie să mă opresc să vă povestesc despre mama... Mama mea e din generaţia intelighenţiei de dinainte de război. Dintre acei oameni în ochii cărora luceau lacrimi când se cânta Internaţionala. A trecut prin război şi n-a uitat niciodată că un soldat sovietic a pus drapelul roşu pe Reichstag: „Ce război a câştigat ţara noastră!” Zece... Douăzeci... patruzeci de ani... ne-a tot repetat asta ca pe o incantaţie. Ca pe o rugăciune... Asta era rugăciunea ei... „Nu aveam de nici unele, dar eram fericiţi” – mama era absolut convinsă de asta. Era inutil s-o contrazici. Pe Lev Tolstoi – „oglinda revoluţiei ruse” – îl iubea pentru Război şi pace, dar şi pentru dorinţa contelui de a împărţi totul săracilor ca să-şi mântuiască sufletul. Nu numai mama mea era aşa, ci şi toţi prietenii ei – primii intelectuali sovietici, care crescuseră cu Cernîşevski, Dobroliubov, Nekrasov... cu marxismul... Să mi-o imaginez pe mama stând şi brodând sau decorând casa cu vaze din porţelan, elefănţei... nici vorbă! Asta era o pură pierdere de vreme. O atitudine burgheză! Cea mai importantă e munca spirituală... cărţile... Poţi să porţi un costum douăzeci de ani, iar două paltoane îţi ajung pentru toată viaţa, dar fără Puşkin sau fără operele complete ale lui Gorki nu se poate trăi. Participi la un plan măreţ, iar planul măreţ este... Aşa au trăit ei...
...la noi, în centrul oraşului, e un cimitir vechi. Cu mulţi copaci, cu tufe de liliac. Oamenii se plimbă prin el ca printr-o grădină botanică. Bătrâni sunt puţini, iar tinerii râd, se sărută. Deschid magnetofonul... Se întorcea cam târziu: „Unde ai fost?” „M-am plimbat prin cimitir.” „Ce te-a apucat acum cu cimitirul?” „E interesant. Te uiţi în ochii oamenilor care nu mai sunt.”
...deschid uşa camerei lui... Stătea pe pervaz cât era de lung; pervazurile noastre sunt nesigure, neregulate. Etajul sase! Am îngheţat. Nu puteam să-i strig, ca atunci când era mic şi se căţăra pe cea mai subţire creangă de copac sau pe zidul înalt al unei biserici în ruine: „Dacă simţi că nu te mai poţi ţine, dă-ţi drumul, te prind eu.” N-am început să ţip, n-am început să plâng, ca să nu-l sperii. M-am retras încet, pe lângă perete. După cinci minute, care mi s-au părut o veşnicie, am intrat din nou – se dăduse jos de pe pervaz şi se plimba prin cameră. Atunci m-am aruncat asupra lui: ba-l sărutam, ba-l loveam, ba-l zgâlţâiam: „De ce? Spune-mi, de ce?” „Nu ştiu. Să văd cum e.”
...odată, lângă uşa vecină, am văzut dimineaţa coroane mortuare. Murise cineva. Ei, a murit, a murit. Când m-am întors de la serviciu, am aflat de la tatăl lui că fusese acolo. II întreb: „De ce? Doar nu-i cunoaştem pe oamenii ăia.” „Era o fată tânără. Era atât de frumoasă moartă! Şi eu, care credeam că moartea e înfricoşătoare.” (Tace.) îi dădea târcoale... ceva îl atrăgea către dincolo... (Tace.) Dar uşa aceea e închisă... noi nu avem acces acolo.
...se aşază pe genunchii mei: „Mamă, cum eram eu când eram mic?” Şi eu încep... Cum îl aştepta la uşă pe Moş Gerilă. Cum întreba cu ce autobuz se putea ajunge peste nouă mări şi nouă ţări. Cum a văzut la ţară un cuptor rusesc şi a aşteptat toată noaptea să-l vadă pornind la drum pe picioruşe, ca în poveste. Credea orice...
...îmi amintesc că pe străzi era deja zăpadă... Vine în fugă: „Mamă! Azi m-am sărutat!” „Te-ai sărutat?!” „Da. Azi am avut prima întâlnire.” „Şi mie nu mi-ai spus nimic?” „N-am apucat. Le-am spus lui Dirnka şi Andrei, şi am mers toţi trei. „Păi la întâlnire se merge în trei?” „Ei, singur parcă nu-mi venea.” „Păi şi cum v-aţi simţit toţi trei la întâlnire?” „Foarte bine. Eu şi ea ne-am plimbat de mână în jurul dealului şi ne-am sărutat. Iar Dimka şi Andrei au stat de pază.” O, Doamne! „Mama, un băiat în clasa a cincea se poate însura cu o fată dintr-a noua? Sigur, dacă se iubesc...”
...şi asta... asta... (Plânge îndelung.) Despre asta nu pot să...
...luna noastră preferată era august. Ne duceam în afara oraşului şi admiram pânzele de păianjen. Râdeam... râdeam... râdeam... (Tace.) Ce tot plâng atâta? Doar am avut paisprezece ani întregi... (Plânge.)
Prăjesc ceva în bucătărie. Geamul e deschis. Aud cum el şi taică-su stau de vorbă pe balcon. Igor: „Tată, ce înseamnă nune? Eu cred că am înţeles. Uite, ascultă... Au fost odată un moş şi o babă, şi aveau ei o găinuşă pe nume Riaba. A făcut găinuşa un ouşor, dar nu unul oarecare, ci unul de aur. L-a lovit moşul, l-a tot lovit, dar nu s-a spart. L-a lovit baba, l-a tot lovit, dar nu s-a spart. A trecut în fugă un şoricel, l-a lovit cu codiţa, oul a căzut şi s-a spart. A plâns moşul, a plâns baba...” Tata: „Din punct de vedere logic, e absolut absurd. L-au lovit, l-au tot lovit şi nimic, şi apoi – trosc! Şi de câţi ani, dar ce spun eu ani – secole, ascultă copiii povestea asta ca pe o poezie.” Igor: „Tata, dar eu până acum am crezut că poţi să înţelegi orice cu mintea.” Tata: „Multe lucruri nu le poţi înţelege cu mintea. Dragostea, de pildă.” Igor: „Şi moartea.”
Încă de mic compunea versuri... Pe masă, prin buzunarele lui, pe sub pat, găseam hârtiuţe scrise. Le pierdea, le arunca, uita de ele. De altfel, nu credeam întotdeauna că erau ale lui: „Tu ai scris asta?” „Ce e?” îi citesc: „Merg unii la alţii în vizită oameni,/ Merg în vizită unele la altele fiare...” „Aaaa, asta e veche. Am şi uitat de ea.” „Dar versurile astea?” „Care?” Citesc: „Doar pe o crenguţă fragilă/ Sunt presărate picături de stea...” La doisprezece ani scria că vrea să moară. „Vreau dragoste şi vreau să mor – două dorinţe.” „Noi doi suntem cununaţi/ De o apă albastră...” Mai vreţi? Iată: „Nu sunt al vostru, nori argintii,/ Nu sunt al vostru, zăpezi albăstrui...” Chiar el mi-a citit-o pe asta. Mi-a citit-o! Dar în adolescenţă se scrie deseori despre moarte...
La noi în casă se recitau mereu versuri, era ceva curent: Maiakovski, Svetlov... Dragul meu Semion Guzdenko: „Ei cântă când se duc la moarte,/ Şi poate că-nainte plâng./ Căci cel mai crunt în luptă-i ceasul/ în care stai şi-aştepţi atacul.” Aţi observat? Sigur că da... De ce mai întreb? Toţi am crescut aşa. Arta iubeşte moartea, mai ales arta noastră. Avem în sânge cultul pieirii şi al sângelui. Să trăieşti „până-ţi pocneşte aorta”[50]. „Eh, poporul rus, nu-i place să moară de moarte bună!” scria Gogol. Iar Vîsoţki cânta: „Să mai stau doar un pic în prag de abis...” în prag de abis! Arta iubeşte moartea, dar există şi comedia franceză. De ce noi nu avem aproape deloc comedii? „Înainte, pentru patrie!” „Patria sau moartea!” Îi învăţam pe elevii mei: să te mistui servindu-i pe alţii[51]. Îi învăţam despre fapta lui Danko[52], care şi-a smuls inima din piept şi a luminat cu ea calea altor oameni. Despre viaţă nu ni s-a vorbit... Ni s-a vorbit foarte puţin... Erou! Erou! Erou! Viaţa era compusă din eroi... din victime şi călăi... Alţi oameni nu existau. (Ţipă. Plânge.) Acum e un chin pentru mine să mă duc la şcoală. Copiii se aşteaptă... ei vor cuvinte şi sentimente... Ce să le spun... ce-aş putea să le spun eu?
Totul s-a petrecut... şi s-a petrecut întocmai... Într-o seară târziu, eram deja în pat, citeam romanul Maestrul şi Margareta (încă era considerat „disident”, îl primisem bătut la maşină). Ajung la ultimele pagini... Vă amintiţi, Margareta cere să fie eliberat Maestrul, iar Woland, spiritul Satanei, îi spune: „Degeaba strigi aici, în munţi, el e obişnuit cu prăbuşiri de stânci şi aceasta nu-l poate tulbura. Nu-i nevoie să intervii pentru el, Margareta; pentru el a şi intervenit cel cu care ar vrea atât de mult să stea de vorbă...”[53] O forţă misterioasă m-a târât în camera cealaltă, spre patul în care dormea fiul meu. M-am aşezat în genunchi şi am şoptit, ca o rugăciune: „Igoriok, nu trebuie. Dragul meu, nu trebuie. Nu trebuie!” Am început să fac ceva ce-mi era deja interzis de când crescuse: să-i sărut mâinile, picioarele. A deschis ochii: „Mamă, ce-i cu tine?” M-am repliat: „Îţi căzuse plapuma, am pus-o la loc.” A adormit... Iar eu... Ce s-a întâmplat cu mine, n-am înţeles. Când era vesel, îmi zicea „luminiţa sprintenă”. Alergam uşoară prin viaţă.
Se apropia ziua lui de naştere... şi Anul Nou... Un prieten ne promisese că ne face rost de o sticlă de şampanie, pe vremea aceea nu puteam cumpăra mare lucru din magazine, procuram cum puteam. Pe sub mână. Prin cunoştinţe, prin cunoştinţele cunoştinţelor. Făceam rost de cârnaţi afumaţi, de bomboane de ciocolată... Să prinzi un kilogram de mandarine pentru Anul Nou era o mare victorie! Mandarinele nu erau pur şi simplu fructe, erau ceva miraculos, numai Anul Nou mirosea a mandarine. Începeam cu luni înainte să adunăm delicatese pentru masa de Anul Nou. De data asta pitisem un borcănaş de ficat de cod şi o bucăţică de somon. Pe urmă am dat totul la parastas... (Tace.) Nu, nu vreau să-mi închei atât de repede povestea. Am avut paisprezece ani întregi. Paisprezece ani fără zece zile...
La un moment dat am făcut curat în dulapuri şi am găsit o mapă cu scrisori. Cât am stat la maternitate, eu şi soţul meu ne scriam zilnic scrisori, bileţele, uneori şi de câteva ori pe zi. Citeam, râdeam... Igor avea deja şapte ani... Şi nu putea înţelege cum se făcea că într-o vreme el nu exista, dar eu şi tatăl lui existam. Adică exista, în scrisori vorbeam tot timpul despre el: copilul s-a răsucit, m-a lovit... se agită... „Eu am murit o dată, şi apoi am venit la voi, da?” întrebarea m-a amuţit. Dar copiii... uneori vorbesc aşa... ca nişte filozofi, ca nişte poeţi... Ar fi trebuit să notez ce spunea... „Mama, bunicul a murit... asta înseamnă că l-au sădit şi o să crească...”
În clasa a şaptea apăruse deja o fată... Era îndrăgostit, era ceva serios. „N-o să mi te însori nici cu prima iubire, nici cu o vânzătoare!” îl ameninţam eu. Mă obişnuisem deja cu gândul că va trebui să-l împart cu cineva. Mă pregăteam. Prietena mea are şi ea un băiat, el şi Igor erau de aceeaşi vârstă, şi ea mi-a mărturisit: „Nici n-o cunosc încă pe nora mea, şi deja o urăsc.” Atât de tare îşi iubeşte fiul. Nu poate nici să-şi imagineze că va sosi timpul să-l cedeze altei femei. Cum ar fi fost la noi? La mine? Nu ştiu... Îl iubeam nebuneşte... nebuneşte... Oricât de grea ar fi fost ziua, când deschideam uşa casei, se lumina. Era lumina dragostei.
Am două coşmaruri, în primul, ne înecăm. El înota bine, odată am riscat să înot cu el departe, în mare. Pe când ne întorceam, am simţit că mă lasă puterile – m-am agăţat de el cu disperare. „Dă-mi drumul!” a ţipat el. „Nu pot!”, am zis. Mă ţineam de el strâns, îl trăgeam la fund. Totuşi, a reuşit să se desprindă şi a început să mă ducă spre mal. Mă ţinea şi mă împingea. Şi aşa am scăpat amândoi, în vis totul se repetă, numai că nu-i dau drumul. Nici nu ne înecăm, dar nici nu ieşim din apă. E un fel de luptă în apă... A doilea coşmar... Începe să plouă, dar eu simt că nu e ploaie, ci se scurge pământ. Nisip, începe să ningă, dar eu ştiu după sunet că nu e zăpadă, ci pământ. O lopată loveşte, ca o bătaie de inimă, bum-bum, bum-bum...
Apa... apa îl fascina... Îi plăceau lacul, râul, fântânile. Dar mai ales marea. Are multe versuri despre apă: „O singură stea, tăcută, străluceşte ca apa. Întuneric.” Sau: „Şi doar apa curge... Linişte.” (Pauză.) Acum nu mai mergem la mare.
Ultimul an... De multe ori ne adunam toţi la cină. Vorbeam, fireşte, despre cărţi. Citeam împreună în samizdat... Doctor Jivago, versurile lui Mandelştam... Îmi aduc aminte cum dezbăteam ce e poetul, ce soartă are el în Rusia. Părerea lui Igor: „Poetul trebuie să moară devreme, altfel nu e poet. Un poet bătrân e pur şi simplu caraghios.” Uite... şi asta mi-a scăpat... N-am dat importanţă... De obicei, ieşeau din mine versuri ca din sacul lui Moş Crăciun... Aproape toţi poeţii ruşi au versuri despre patrie. Ştiu multe pe dinafară. Recitam din dragul meu Lermontov: „Eu patria-mi iubesc, cu bizară iubire.” Sau Esenin: „Te iubesc, patrie blândă...” Am fost fericită când am cumpărat scrisorile lui Blok... Un volumaş întreg! Scrisoarea către mama lui după ce a venit din străinătate... scria că patria i-a arătat deopotrivă râtul de porc şi chipul divin... Eu puneam accentul pe divin, desigur... (În cameră intră soţul ei. O îmbrăţişează şi se aşază lângă ea.) Ce-a mai fost? Igor s-a dus la Moscova la mormântul lui Vîsoţki. S-a ras în cap, a început să semene foarte tare cu Maiakovski. (Către soţul ei.) Mai ţii minte ce l-am mai certat? Avea un păr deosebit.
Ultima vară... Bronzat. Mare, puternic. După înfăţişare, i-ai fi dat optsprezece ani. Ne-am dus cu el în vacanţă la Tallinn. El era pentru a doua oară acolo, mă ducea peste tot, pe tot felul de străduţe, în trei zile am cheltuit o grămadă de bani. Eram cazaţi la un cămin studenţesc. Ne-am întors dintr-o plimbare nocturnă prin oraş – ne ţineam de mână, râdeam. Deschidem uşa şi ne apropiem de portăreasă. Ea ne opreşte: „După ora unsprezece e interzis să intraţi cu bărbaţi.” îi spun lui Igor la ureche: „Urcă, vin şi eu imediat.” El a pornit, iar eu îi spun în şoaptă portăresei: „Cum de nu vă e ruşine! E fiul meu!” Totul era atât de vesel... de bine!! Deodată, acolo... noaptea... m-a cuprins spaima. Spaima că n-o să-l mai văd niciodată. Spaima de ceva nou. Încă nu se întâmplase nimic.
Ultima lună... A murit fratele meu. În familia noastră sunt puţini bărbaţi şi l-am luat pe Igor cu mine, să ne ajute. Dacă aş fi ştiut... A privit, a tot privit moartea... „Igor, ia florile de aici. Adu scaune. Du-te după pâine.” Normalitatea asta a gesturilor în faţa morţii... e periculoasă... Se poate confunda moartea cu viaţa, înţeleg asta acum... A venit un autobuz. Toate rudele s-au urcat, fiul meu – nicăieri. „Igor, unde eşti? Vino încoace.” Urcă – toate locurile erau ocupate. Tot felul de semne... Să fi fost zdruncinătura sau... Când a pornit autobuzul, fratele meu a deschis ochii pentru o clipă. Semn rău – în familie va mai muri cineva. M-am speriat imediat pentru mama – suferă de inimă. Când au coborât sicriul în groapă, a căzut ceva acolo... Iar semn rău...
Ultima zi... Dimineaţa. Pe când mă spălam, l-am simţit: stătea în pragul uşii şi mă privea. Mă tot privea. „Ce-i cu tine? Apucă-te de lecţii. Vin înapoi repede.” S-a întors fără să rostească un cuvânt şi s-a dus în camera lui. După serviciu, m-am întâlnit cu o prietenă, îi tricotase un pulover modern, era cadoul meu pentru ziua lui. Când l-am adus acasă, soţul meu chiar m-a certat: „Nu înţelegi că e cam devreme să poarte lucruri atât de şic?” La prânz, i-am dat mâncarea lui favorită, chifteluţe de pui. De obicei mai cerea, de data asta a gustat un pic şi le-a lăsat. „S-a întâmplat ceva la şcoală?” Tăcea. Am început să plâng. Lacrimile îmi şiroiau pe obraz. Plângeam atât de tare pentru prima dată după mulţi ani, nici la înmormântarea fratelui meu nu mi se întâmplase asta. Şi el s-a speriat. S-a speriat atât de tare, că am început eu să-l liniştesc pe el: „Probează puloverul.” L-a îmbrăcat, „Îţi place?” „Foarte mult.” După un timp, am aruncat o privire în camera lui – stătea întins şi citea, în altă cameră, tatăl lui bătea la maşină. Mă durea capul, aşa că am aţipit. Când e incendiu, oamenii dorm mai adânc decât de obicei... Îl lăsasem... citea Puşkin... Timka, căţeluşa noastră, stătea în hol. N-a lătrat, n-a scheunat. Nu mai ţin minte cât timp a trecut; când am deschis ochii, soţul meu stătea lângă mine. „Igor unde e?” „S-a încuiat în toaletă. Probabil recită poezii.” O spaimă sălbatică, mută, m-a făcut să sar în picioare. Am dat fuga la uşă, am bătut, am zgâlţâit-o. Am dat în ea cu pumnii, cu picioarele. Linişte, îl strig, urlu, implor. Linişte. Soţul meu caută un ciocan, un topor. Sparge uşa... Îmbrăcat cu nişte pantaloni vechi şi un pulover, în papuci de casă... Spânzurat cu o curea... L-am luat în braţe, l-am desprins. Era moale, cald. Am început să-i facem respiraţie artificială. Am chemat Salvarea...
Cum de-am putut să dorm? De ce Timka n-a simţit? Câinii sunt atât de sensibili, au auzul de zeci de ori mai bun ca noi, oamenii. De ce... Stăteam şi mă uitam într-un punct fix. Mi-au făcut o injecţie şi m-am prăbuşit în neant. Dimineaţa m-au trezit: „Vera, scoală-te. Altfel, n-o să ţi-o ierţi niciodată.” „A, să vezi ce te urechez acuma pentru glumitele astea. Să vezi ce-ţi fac”, mi-a trecut prin minte. Şi apoi mi-am dat seama că n-am pe cine urechea.
Zace în sicriu... E îmbrăcat cu puloverul pe care i-l pregătisem pentru ziua lui...
N-am început să plâng imediat... Abia peste câteva luni... Dar nu aveam lacrimi. De plâns, plângeam, dar fără lacrimi. Şi doar când, o dată, am băut un pahar de vodcă, am început să plâng. M-am apucat de băut, ca să pot plânge... mă agăţăm de oameni... Am stat două zile la nişte prieteni, fără să ieşim din apartament. Acum înţeleg cât de greu le-a fost, cât i-am chinuit. Fugeam din casa noastră... S-a rupt scaunul din bucătărie pe care stătea el de obicei – nu m-am atins de el, acolo a rămas: dacă s-ar supăra că arunc un obiect care-i plăcea? Nici eu, nici soţul meu nu puteam deschide uşa camerei lui. De două ori am vrut să facem schimb de apartament, am pregătit şi actele, am dat speranţe oamenilor, ne-am împachetat lucrurile. Dar nu pot să plec din apartament, mi se pare că e încă aici, că nu-l văd... dar el e aici, undeva... Cutreieram magazinele şi tot alegeam lucruri pentru el: uite nişte pantaloni de culoarea lui preferată, uite o cămaşă. Într-o primăvară, cred... nu mai ţin minte când... am venit acasă şi i-am spus soţului meu: „Ştii, azi i-am plăcut unui bărbat. A vrut să-mi dea întâlnire.” Şi soţul meu mi-a răspuns: „Cât mă bucur pentru tine, Verocika. Îţi revii...” I-am fost imens de recunoscătoare pentru aceste cuvinte. Aş vrea să vă povestesc despre soţul meu... E fizician, prietenii noştri glumesc: „Aţi avut noroc: un fizician şi un poet la un loc!” L-am iubit... De ce „l-am iubit” şi nu „îl iubesc”? Pentru că încă n-o cunosc pe femeia asta nouă, care a supravieţuit. Mă tem... Încă nu sunt pregătită... n-o să mai pot să fiu fericită...
Noaptea stau întinsă, cu ochii deschişi. Se aude soneria. Aud clar soneria de la uşă. Dimineaţa îi povestesc soţului meu. „Eu n-am auzit nimic”, zice el. Noaptea, iar soneria. Nu dorm, mă uit la soţul meu, s-a trezit şi el. „Ai auzit?” „Am auzit.” Amândoi avem senzaţia că nu suntem singuri în apartament. Şi Timka aleargă în cercuri pe lângă pat, de parcă ar fugări ceva. Mi se pare că mă prăbuşesc în ceva cald. Şi am un vis... Nu e clar unde, vine spre mine Igor, îmbrăcat în puloverul în care l-am înmormântat. „Mamă, tu mă tot chemi şi nu înţelegi cât de greu îmi este să vin la tine. Nu mai plânge.” îl ating, e moale. „Ti-a fost bine acasă?” „Foarte.” „Şi acolo?” Nu apucă să răspundă, dispare. Din noaptea aceea, am încetat să plâng. Şi am început să-l visez mic, numai mic. Dar îl aştept mare, ca să vorbesc cu el...
Acela n-a fost un vis. De-abia închisesem ochii... Uşa camerei s-a dat de perete, şi el a intrat pentru o clipă adult, cum nu-l văzusem niciodată. După chipul lui, am înţeles: îi e deja indiferent tot ce se întâmplă aici. Discuţiile, amintirile noastre despre el. Deja e foarte departe de noi. Dar eu nu pot suporta să se rupă legătura dintre noi. Nu pot... M-am gândit mult... şi am hotărât să mai fac un copil... Nu aveam voie, era deja târziu, medicii se temeau, dar am născut. Am născut o fetiţă. Ne purtăm cu ea ca şi cum n-ar fi fetiţa noastră, ci fiica lui Igor. Mă tem s-o iubesc atât de mult cum l-am iubit pe el... Şi nici nu pot s-o iubesc atât de mult. Sunt nebună! Nebună! Plâng mult, mă tot duc la cimitir. Fetiţa e mereu cu mine şi eu nu încetez să mă gândesc la moarte. Nu se mai poate aşa.
Soţul meu se gândeşte că ar trebui să plecăm în altă ţară. Să schimbăm tot: peisajul, oamenii, alfabetul. Ne cheamă nişte prieteni în Israel. Mereu ne sună: „Ce vă reţine acolo?” (Aproape ţipă.) Ce? Ce?
Mă străbate un gând cumplit: şi dacă el v-ar spune o cu totul altă poveste? Cu totul alta...
Din convorbirile cu prietenii lui
„Ăsta era liantul extraordinar care ţinea totul laolaltă.” Eram foarte tineri pe atunci... Tinereţea e o perioadă de coşmar, nu ştiu cine a inventat că e o vârstă minunată. Eşti stângaci, urât, te lamentezi din orice, te simţi groaznic de vulnerabil. Iar pentru părinţi eşti încă mic, ei încă te construiesc. Trăieşti tot timpul parcă sub un clopot de sticlă şi nimeni nu poate ajunge la tine. Senzaţia asta... Îmi amintesc foarte bine senzaţia asta. Ca în spital, când stăteam într-un cubicul din sticlă. Aveam nu ştiu ce infecţie. Părinţii se prefac (aşa crezi tu) că vor să fie cu tine, de fapt ei trăiesc în cu totul altă lume. Sunt undeva, departe... par a fi lângă tine, dar sunt departe... Părinţii nu ghicesc cât de grav e totul pentru copiii lor. Prima iubire e ceva îngrozitor. Un pericol de moarte. Prietena mea credea că Igor şi-a luat viaţa din dragoste pentru ea. E o prostie! O prostie de adolescentă... Toate colegele noastre erau îndrăgostite de el. Oho! Arăta foarte bine, de asta se purta de parcă ar fi fost mai mare decât noi, dar dădea impresia că e foarte singur. Scria versuri. Iar un poet trebuie să fie detaşat, singuratic. Să moară în duel. Toţi aveam în cap o grămadă de aberaţii juvenile.
Era în anii sovietici... comunişti... Eram educaţi în cultul lui Lenin, al revoluţionarilor înflăcăraţi, foarte înflăcăraţi, nu consideram că revoluţia a fost o greşeală, o crimă, dar nici nu eram atraşi de balivernele marxist-leniniste. Revoluţia era deja ceva abstract... Cel mai mult îmi amintesc sărbătorile şi aşteptarea acestor sărbători. Am amintiri foarte vii... Pe străzi era multă lume. Din difuzoare răsunau cuvinte, unii le credeau în totalitate, alţii parţial, alţii deloc. Dar toţi păreau fericiţi. Era multă muzică. Mama era tânără, frumoasă. Toate astea la un loc... toate astea la un loc creează senzaţia de amintire fericită... Mirosurile, sunetele acelea... Zgomotul tastelor maşinii de scris, strigătele matinale ale lăptăreselor venite de la ţară: „Lapte! Lapte!” încă nu avea toată lumea frigider, şi bidoanele de lapte erau ţinute pe balcon. Iar de mânerele ferestrelor erau atârnate plase cu pui... Între geamuri se puneau mere Antonov şi vată cu sclipici, ca să arate frumos. Miros de pisică din subsoluri... Şi mirosul inimitabil de cârpe şi de clor al cantinelor sovietice? Toate astea par să nu aibă nici o legătură unele cu altele, dar acum mi-au revenit în memorie ca o impresie unică. O senzaţie unică. Libertatea însă are alte mirosuri... şi imagini... Cu totul altele... După prima călătorie în străinătate... era deja pe vremea lui Gorbaciov... prietenul meu s-a întors spunând: „Libertatea miroase a sos bun.” Şi eu îmi amintesc perfect primul supermarket pe care l-am văzut în Berlin – o sută de sortimente de cârnaţi şi o sută de sortimente de brânză. Era de neînţeles. După perestroika ne aşteptau multe deschideri, multe emoţii şi gânduri noi. Încă nu sunt descrise, nu sunt consemnate în istorie. Nu există încă formule pentru ele... Dar mă grăbesc... trec de la o epocă la alta... Lumea largă avea să ni se deschidă mai târziu. Pe atunci doar visam la ea... la ceea ce nu aveam, la ceea ce ne doream... Era bine să visezi la o lume pe care n-o cunoşti. Visam... Dar duceam o viaţă sovietică, în care existau reguli ale jocului, uniforme, pe care le respectam toţi. Cineva urcă la tribună. Minte, toată lumea aplaudă, dar toţi ştiu că minte, ştie şi el, şi ştie că ştiu şi ei că minte. Dar el spune tot ce are de spus şi se bucură de aplauze. Nu aveam nici o îndoială că aşa vom trăi şi noi şi că trebuia să căutăm o cale de scăpare. Mama mea îl asculta pe Galici, care era interzis... şi eu îl ascultam pe Galici...
Îmi mai amintesc... Cum am vrut să mergem la Moscova, la înmormântarea lui Vîsoţki, şi miliţia ne-a dat jos din tren... Şi noi scandam: „Salvaţi sufletele noastre!/ Murim asfixiaţi...”, „Bătaie scurtă. Bătaie lungă. Bătaie scurtă. Artileria trage-n ai ei...”[54] A fost un scandal...! Directoarea ne-a pus să venim cu părinţii la şcoală. Cu mine a venit mama, şi s-a comportat minunat... (Cade pe gânduri.) Trăiam în bucătărie... Ţara întreagă trăia în bucătării... Stăteam la cineva, beam vin, ascultam cântece, discutam despre poezie. Desfăceam o conservă şi tăiam o bucată de pâine neagră. Ne era bine. Aveam ritualurile noastre: caiace, corturi şi tabere. Cântece în jurul focului. Şi aveam semne comune după care ne recunoşteam unii pe alţii. Aveam moda noastră, reperele noastre. Aceste societăţi secrete ale bucătăriilor nu mai există de mult. Şi nici prietenia aia a noastră, pe care o credeam veşnică. Da... eram predispuşi la veşnicie... Nimic nu era mai presus de prietenie. Ăsta era liantul extraordinar care ţinea totul laolaltă.
De fapt, nici unul dintre noi nu trăia în URSS, fiecare trăia în cercul lui. Cercul de turişti, cercul de alpinişti... După ore ne adunam la sediul unei administraţii locale, unde ni se dăduse o sală. Am organizat un teatru, am jucat şi eu la teatrul acela. Exista şi un cerc de literatură, îmi amintesc că Igor îşi citea acolo versurile, îl imita bine pe Maiakovski şi era irezistibil. Porecla lui era „Studentul”. Veneau la noi poeţi adulţi, care ne vorbeau deschis. De la ei am aflat adevărul despre evenimentele de la Praga. Despre războiul din Afganistan. Ce... ce mai era? Am învăţat să cântăm la chitară. Era obligatoriu! În anii aceia chitara era pe lista obiectelor de primă necesitate. Eram gata să ne ascultăm în genunchi poeţii şi barzii preferaţi. Poeţii adunau stadioane întregi. Miliţia călare stătea de pază. Cuvântul era faptă. Să te ridici la o şedinţă şi să spui adevărul era o faptă, pentru că era periculos. Să ieşi în piaţă... era aşa un impuls... atâta adrenalină... o gură de aer proaspăt. Totul se revărsa în cuvinte... Azi e incredibil, astăzi trebuie să faci, nu să vorbeşti. Poţi să spui absolut orice, dar cuvântul nu mai are nici o putere. Am vrea să credem, dar nu putem. Nu ne pasă unora de ceilalţi, iar viitorul e de rahat. Pe vremea noastră nu era aşa... Ooo! Versurile erau versuri, cuvintele – cuvinte...
(Râde.) În clasa a zecea am avut o idilă. El locuia la Moscova. Venisem la el doar pentru trei zile. Dimineaţa, în gară, luaserăm de la nişte prieteni de-ai lui o ediţie şapirografiată a memoriilor Nadejdei Mandelştam – la vremea aceea toată lumea le citea. Iar a doua zi la patru dimineaţa trebuia să dăm cartea înapoi. S-o aducem la tren. Am citit douăzeci şi patru de ore fără oprire, o singură dată am dat fuga după lapte şi un baton. Am uitat şi să ne sărutăm, ne treceam foile de la unul la altul. Totul s-a petrecut într-un soi de febră, de delir... că ţineam cartea asta în mână... că o puteam citi... După douăzeci şi patru de ore am alergat prin oraşul pustiu până la gară, mijloacele de transport nu circulau încă. Îmi aduc bine aminte acel oraş nocturn, cum mergeam şi aveam cartea în geantă. O purtam ca pe o armă secretă... Atât de tare credeam în puterea cuvântului de a zgudui lumea.
Anii lui Gorbaciov... Libertate şi cartele. Cartele... cupoane... Pentru orice: de la pâine la arpacaş şi şosete. Stăteam la coadă câte cinci-şase ore... Dar stăteam cu o carte pe care înainte nu puteam s-o cumpărăm şi ştiam că seara avea să se dea un film care înainte era interzis, zăcuse zece ani pe un raft. Ce răsfăţ! Sau aveam toată ziua în cap că la ora zece era emisiunea Vzgliad... Realizatorii ei, Aleksandr Liubimov şi Vladislav Listiev, deveniseră eroi naţionali, începeam să înţelegem că n-a existat numai Gagarin, ci şi Beria... De fapt, mie, proasta de mine, mi-ar fi ajuns libertatea cuvântului, fiindcă eu, după cum avea să se lămurească în scurt timp, eram o fetiţă sovietică; noi, sovieticii, am fost cu toţii mai marcanţi decât am fi crezut. Nu voiam decât să-i pot citi în voie pe Dovlatov şi pe Viktor Nekrasov, să-l ascult pe Galici. Asta mi-ar fi fost de ajuns. Nici nu visam să mă duc la Paris, să mă plimb prin Montmartre... sau să văd Sagrada Familia a lui Gaudi. Numai să avem voie să citim şi să vorbim. Să citim! S-a îmbolnăvit Olia a noastră, avea doar patru luni şi suferea de o obstrucţie bronşică gravă. Am înnebunit de spaimă. M-au internat cu ea în spital, dar nu puteam s-o culc nici măcar un minut, numai în poziţie verticală, la mine în braţe, se liniştea. Doar dacă o ţineam dreaptă. Mă tot plimbam cu ea pe coridoare. Dacă adormea pentru jumătate de oră, ce credeţi că făceam eu? Nedormită, chinuită cum eram... Ce făceam? Aveam întotdeauna sub braţ Arhipelagul Gulag – îl deschideam imediat, într-o mână îmi ţineam copilul, care agoniza, iar în cealaltă îl aveam pe Soljeniţîn. Cărţile ne ţineau loc de viaţă. Asta era lumea noastră.
Apoi s-a întâmplat ceva... Am coborât cu picioarele pe pământ. Senzaţia asta de fericire şi de euforie s-a spulberat brusc. Total. Am înţeles că această lume nouă nu e a mea, nu e pentru mine. Că are nevoie de oameni complet diferiţi. Cei slabi pot fi călcaţi în picioare! Cei care erau jos au ajuns sus... de fapt, era o nouă revoluţie... Ţelurile acestei revoluţii sunt însă pământeşti: fiecăruia câte o vilă şi o maşină. Nu-i cam mărunt pentru un om? Străzile s-au umplut de nişte „culturişti” în trening. Lupi! Ne dispreţuiau pe toţi. Mama mea lucra ca maistru la o fabrică de confecţii. În scurt timp... În foarte scurt timp fabrica s-a închis... mama stătea acasă şi cosea chiloţi. Şi prietenele ei coseau toate chiloţi, în orice apartament ai fi intrat. Locuiam într-un bloc pe care-l construise fabrica pentru angajaţii ei, aşa că toţi coseau chiloţi şi sutiene. Costume de baie. Tăiau etichete, de preferinţă străine, de pe hainele vechi, ale lor şi ale cunoscuţilor, şi le coseau pe aceste costume de baie. Apoi femeile se adunau în grupuri şi umblau cu sacii prin Rusia – asta se numea „chiloţiada”. La vremea aceea eu îmi pregăteam deja doctoratul. (Veselă.) Îmi amintesc... ce comedie... În biblioteca universităţii şi în biroul decanului stăteau butoaie cu castraveţi şi gogonele murate, cu varză şi ciuperci. Se vindeau murăturile şi cu banii ăştia se plăteau salariile profesorilor. Şi deodată, întreaga facultate se umplea de portocale. Sau dădea pe-afară de pachete cu cămăşi bărbăteşti. .. Marea intelectualitate rusă supravieţuia cum putea. Ne aminteam reţete vechi... ce se mânca în timpul războiului... Sădeam cartofi prin colţuri ascunse ale parcurilor... Între şinele de cale ferată... Mâncăm săptămâni întregi câte un cartof – e foamete asta, ori nu? Şi varză murată? Mi s-a aplecat de ea pentru toată viaţa. Am învăţat să facem chipsuri din coji de cartofi, ne dădeam unii altora reţeta asta minunată: arunci cojile în ulei sărat încins şi mai pui nişte sare. Lapte nu era, dar se vindea îngheţată. Fierbeam grisul în îngheţată. Aş mânca acum aşa ceva?
Primul lucru care a pierit a fost prietenia noastră... Toţi am început să avem treburi – trebuia să câştigăm bani. Înainte ni se părea că banii ăştia... nu au nici o putere asupra noastră... Şi deodată toţi preţuiam farmecul bancnotelor verzi, ele nu erau ruble sovietice, „hârtii fără valoare”. Fetele şi băieţii citiţi erau plante de apartament... Ne-am dovedit incapabili de viaţa nouă pe care o aşteptaserăm. Altceva aşteptaserăm noi, nu asta. Am citit un vagon de cărţi romantice, dar viaţa ne trimitea cu ghionturi şi şuturi în fund în altă direcţie, în loc de Vîsoţki – Kirkorov[55]. Muzică pop! Şi cu asta am spus tot... De curând ne-am adunat la mine în bucătărie, ceea ce se întâmplă rar acum, şi am dezbătut: ar fi cântat Vîsoţki pentru Abramovici? Părerile erau împărţite. Mai mulţi erau cei care erau convinşi că ar fi cântat. Următoarea întrebare: pe câţi bani?
Igor? Mi-a rămas în amintire semănând cu Maiakovski. Frumos şi singuratic. (Tace.) V-am lămurit cu ceva? Oi fi reuşit...?
„...şi bazarul a devenit universitatea noastră” Au trecut mulţi ani... Şi astăzi mă întreb: de ce? De ce a luat hotărârea asta? Eram prieteni, dar el a luat hotărârea de unul singur... Dar ce-i spui unui om aflat pe acoperiş? Ce?... În tinereţe şi eu mă gândeam la sinucidere, habar n-am de ce. Îi iubesc pe mama, pe tata... pe fratele meu... acasă totul e bine... Şi totuşi ceva te trage. Undeva, acolo... acolo e ceva... Ce? Ceva... uite-acolo... Acolo e o lume întreagă, mai viu colorată, mai plină de semnificaţie decât cea în care trăieşti, acolo se întâmplă ceva mai important. Şi acolo poţi pătrunde un mister pe care nu-l poţi pătrunde pe nici o altă cale, raţional nu-l poţi aborda. Vrei... hai să încerci... Să te urci pe pervaz... să sari de la balcon... Dar nu ai de gând să mori, vrei doar să urci, vrei să zbori, ţi se pare că o să zbori. Acţionezi ca în vis... ca într-un leşin... Când îţi vii în simţiri, îţi aminteşti o lumină, un sunet... şi senzaţia că în starea aceea îţi era bine... Îţi era mult mai bine decât aici...
Grupul nostru... Cu noi mai era Lioşka... A murit de curând de la o supradoză. Vadim a dispărut în anii ‘90. Se apucase de comerţ cu cărţi, începuse ca o glumă... o idee nebunească... Dar când a început să facă bani, au venit peste el nişte racheţi, băieţi cu pistoale. Fie le dădea toţi banii, fie încerca să scape de ei – dormea în pădure, prin copaci. În anii aceia oamenii nu se mai băteau pentru ceva, mai degrabă se omorau. Unde e? A dispărut fără urmă... miliţia nu l-a găsit până acum... L-or fi îngropat pe undeva. Arkadi a şters-o în America: „O să trăiesc mai bine la New York, sub un pod.” Am rămas eu şi Iliuşa... Iliuşa s-a căsătorit din mare dragoste. Soţia i-a suportat ciudăţeniile câtă vreme au fost la modă poeţii şi artiştii, dar apoi la modă au ajuns brokerii şi contabilii. L-a părăsit. El a căzut într-o depresie adâncă, cum iese pe stradă, cum îl apucă un atac de panică. Tremură de frică. Stă acasă. Copil mare la părinţi. Scrie versuri – un strigăt al sufletului... Când eram tineri ascultam aceleaşi casete şi citeam aceleaşi cărţi sovietice. Aveam biciclete la fel... În viaţa aceea totul era simplu: aceleaşi ghete pentru toate anotimpurile, aceeaşi jachetă, aceiaşi pantaloni. Eram educaţi ca tinerii războinici ai Spartei antice: dacă Patria o cere, te aşezi şi pe un arici.
... un fel de sărbătoare militară... Ne-au dus cu grădiniţa la monumentul pionierului-erou Marat Kazei: „Iată, copii”, a spus educatoarea, „acest tânăr erou s-a omorât cu o grenadă şi a distrus mulţi fascişti. Când o să creşteţi, trebuie să fiţi şi voi la fel”. Să ne omoram şi noi cu o grenadă? Eu nu-mi amintesc asta, ştiu din povestirile mamei... Noaptea am plâns zdravăn: trebuia să mor, aveam să zac undeva singur, fără mama şi tata... de vreme ce plâng, înseamnă că nu sunt deloc erou... M-am îmbolnăvit.
... iar când eram la şcoală, aveam deja un vis – să intru în detaşamentul care făcea de gardă la Flacăra Eternă din centrul oraşului. Acolo erau duşi elevii cei mai buni. Li se făceau mantale şi căciuli militare, li se dădeau mănuşi militare. Nu era o obligaţie, ci o mare mândrie să ajungi acolo. Ascultam muzică occidentală, tânjeam după jeanşi, apăruseră deja şi la noi... simbol al secolului XX, ca şi automatul Kalaşnikov... Primii mei jeanşi erau marca Montana – ce tare! Iar noaptea visam că mă arunc cu grenada asupra inamicului...
...a murit bunica şi bunicul a venit să stea cu noi. A fost ofiţer, locotenent-colonel. Avea multe decoraţii şi medalii, mereu îl băteam la cap:
— Bunicule, pentru ce ţi-au dat decoraţia asta?
— Pentru apărarea Odessei.
— Şi ce faptă de arme ai săvârşit?
— Am apărat Odessa.
Şi gata. Mă supăram pe el.
— Bunicule, dar povesteşte-mi ceva nobil, măreţ.
— Pentru asta nu veni la mine, du-te la bibliotecă. Ia o carte şi citeşte.
Bunicul meu era cultivat, ne înţelegeam foarte bine. A murit în aprilie, şi îşi dorea să trăiască până în mai. Până la Ziua Victoriei.
...la şaisprezece ani am fost chemat, conform regulii, la biroul de recrutare: „La ce armă vrei?” I-am declarat ofiţerului de recrutare că după terminarea şcolii aveam de gând să cer să plec în Afganistan. „Prostule”, a spus el. Dar eu m-am pregătit multă vreme: am sărit cu paraşuta, am studiat pistolul automat... Noi eram ultimii pionieri ai Ţării Sovietelor. Mereu pregătiţi!
...un băiat de la noi din clasă a plecat în Israel... A fost convocată o adunare pe şcoală pentru a-l convinge: dacă părinţii tăi vor să plece, n-au decât, dar noi avem orfelinate bune, o să înveţi acolo şi o să rămâi să trăieşti în URSS. Pentru noi, era un trădător. A fost exclus din Comsomol. A doua zi, toată şcoala a mers la colhoz la cartofi, a venit şi el, dar l-au dat jos din autobuz. Directoarea şcolii ne-a avertizat: cei care vor coresponda cu el vor avea probleme cu terminarea şcolii. Dar când a plecat, am început să-i scriem toţi cu prietenie...
...în perestroika... Aceiaşi profesori ne-au spus să uităm tot ce învăţaserăm până atunci şi să citim ziarele, învăţam din ziare. Examenul de absolvire la istorie a fost eliminat, n-am apucat să tocim congresele PCUS. La ultima demonstraţie dedicată Revoluţiei din Octombrie ni s-au împărţit pancarte şi portrete ale conducătorilor, dar pentru noi asta era deja cam ce e carnavalul pentru brazilieni.
...îmi amintesc cum umblau oamenii cu pungi de bani sovietici prin magazinele pustii...
Am intrat la universitate... La vremea aceea Ciubais pleda pentru cupoanele de acţiuni, ne promitea că un cupon o să valoreze cât două maşini Volga, şi acum valorează două copeici. Erau vremuri înflăcărate! Împărţeam pliante la metrou... Toţi visam la o viaţă nouă... Visam... Visam că vor apărea munţi de salamuri în galantare, la preţuri sovietice, iar membrii Biroului Politic vor sta la coadă pentru ele ca nişte oameni obişnuiţi. Pentru noi, salamul e punctul de referinţă absolut. Avem o dragoste existenţială faţă de salam... Moarte zeilor! Să dăm fabricile muncitorilor! Pământul – ţăranilor! Râurile – castorilor! Bârlogurile – urşilor! Mişcările de stradă şi transmisiunile de la Congresul Deputaţilor Poporului luaseră cu mare succes locul serialelor mexicane... Am făcut doi ani... apoi m-am lăsat de facultate. Mi-era milă de părinţii mei, li se spusese franc: sunteţi nişte oameni sovietici jalnici, aţi trăit degeaba, voi sunteţi vinovaţi pentru toate, de la Arca lui Noe încoace, acum nimeni nu mai are nevoie de voi. Să trudeşti toată viaţa fără nici un rezultat! Toate astea i-au zdruncinat, lumea li s-a năruit, nu şi-au mai revenit, nu s-au putut adapta la această schimbare totală. După ore, fratele meu mai mic spăla maşini, vindea la metrou gumă de mestecat şi tot felul de porcării şi câştiga mai mult decât tatăl nostru... Tata era cercetător. Doctor în ştiinţă! Elita sovietică! În magazine apăruseră salamuri, toţi am dat fuga să ne uităm. Am văzut preţurile!! Aşa a intrat capitalismul în viaţa noastră...
Am devenit docher. Ce fericire! Descărcăm în doi o dubă de zahăr – primeam bani şi câte un sac de zahăr. Ce era un sac de zahăr în anii ‘90? O avere! Bani! Bani! Începutul capitalismului... Într-o singură zi puteai să devii milionar sau să te trezeşti cu un glonţ în cap. Acum lumea îşi aduce aminte... Se sperie: ar fi putut fi război civil... Stăteam pe marginea prăpastiei! Eu nu simţeam asta. Îmi amintesc că străzile erau pustii, pe baricade nu era nimeni. Am încetat să ne abonăm la ziare şi să le citim. Drojdierii la început l-au înjurat pe Gorbaciov, apoi pe Elţîn, fiindcă se scumpise vodca. Se atinseseră de ceva sacru! Toţi eram cuprinşi de o frenezie sălbatică, inexplicabilă. În aer plutea mirosul banilor. Al banilor mulţi. Şi libertatea absolută – nici tu partid, nici tu guvern. Toţi voiau să facă „lovele”, iar cei care nu ştiau să facă „lovele” îi invidiau pe cei care ştiau. Unii vindeau, alţii cumpărau, unii „acopereau”, alţii „protejau”... Am câştigat primele „lovele”... M-am dus cu prietenii la restaurant. Am comandat Martini cu vodcă Royal – pe vremea aceea asta era o culme! Voiam să ţinem în mână un pahar cu picior. Să ne dăm mari. Am început să fumăm Marlboro. Totul ca în romanele lui Remarque. Multă vreme am trăit ca-n filme. Magazine noi... restaurante... ca nişte decoruri dintr-o altă viaţă...
...vindeam cârnaţi prăjiţi. Se spălau sume nebuneşti...
...duceam vodcă în Turkmenia... Am stat o săptămână cu un prieten într-un vagon de marfă. Făceau de gardă cu topoare şi răngi. Dacă ar fi aflat ce transportam, ne-ar fi ucis! Înapoi am adus prosoape de frotir...
...vindeam jucării pentru copii... dată, mi s-a cumpărat toată marfa şi am fost plătit cu o dubă de băuturi carbogazoase, pe care le-am dat pe un camion de seminţe, în schimbul acestora am primit ulei de la o fabrică, din care o parte l-am vândut, iar o parte l-am dat la schimb pe tigăi teflonate şi fiare de călcat...
...acum am o afacere cu flori... Am învăţat să „sărez” trandafiri... Într-o cutie de carton presari sare încinsă, un strat de minimum un centimetru, pui deasupra trandafiri pe jumătate înfloriţi şi deasupra presari din nou sare. Pui capacul şi apoi bagi cutia într-un sac mare de plastic, îl legi bine. După o lună... după un an, îi scoţi, îi speli cu apă... Veniţi în orice zi şi la orice oră. Poftiţi o carte de vizită.
Bazarul a devenit universitatea noastră... E mult spus universitate, dar în orice caz o şcoală primară a vieţii. Veneam aici ca la muzeu. Ca la bibliotecă. Băieţi şi fete treceau ca nişte zombi printre tarabe... cu chipuri demente... O pereche se opreşte lângă nişte epilatoare chinezeşti... Şi ea îi explică lui cât de importantă este epilarea: „Ţi-ar plăcea, nu? Ţi-ar plăcea să fiu ca...” Nu mai ţin minte numele actriţei, Marina Vlady, de pildă, sau Catherine Deneuve. Milioane de cutiuţe, borcănaşe. Le aduceam acasă ca pe nişte texte sacre, după ce foloseam conţinutul nu aruncam borcănaşele, le puneam la loc de cinste pe rafturile de cărţi sau în vitrină. Primele reviste glossy le-am citit ca pe clasici, cu credinţa pioasă că sub coperta aceea, între foile acelea, se afla o viaţă minunată. La primul McDonald’s au fost cozi kilometrice... S-au făcut reportaje la TV. Oameni inteligenţi, în toată firea, păstrau cutiile şi şerveţelele de acolo. Le arătau cu mândrie musafirilor.
Un cunoscut de-al meu... Nevastă-sa are două slujbe, dar el se ţine cu nasul pe sus: „Eu sunt poet. Nu mă duc să vând cratiţe. Mă dezgustă.” Cândva, împreună cu el, ca toată lumea, am mers pe străzi strigând: „Democraţie! Democraţie!” şi habar n-aveam ce avea să urmeze. Nimeni n-avea de gând să vândă cratiţe. Iar acum... N-ai de ales: ori îţi hrăneşti familia, ori îţi păstrezi idealurile sovietice. Ori-ori... fără variante... Scrii versuri, zdrăngăneşti la chitară, eşti bătut pe umăr: „Aşa! Aşa!” dar buzunarul ţi-e gol. Cei care au plecat din ţară? Acolo vând şi cratiţe, livrează şi pizza... lipesc şi cutii la fabrica de cartoane... acolo nu-i o ruşine.
M-aţi înţeles? Despre Igor v-am povestit... Despre generaţia noastră pierdută – o copilărie comunistă şi o viaţă capitalistă. Urăsc chitara! Pot să v-o fac cadou.