Despre un steguleţ roşu şi zâmbetul securii

Anna M. – arhitect, 59 de ani

Mama

— Aaa... eu... eu nu mai pot... Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e un ţipăt. Al cui? Nu ştiu. Al meu? Sau a ţipat vecina, a simţit miros de gaze pe casa scării. A chemat miliţia. (Se ridică şi se duce la fereastră.) E toamnă. Nu demult era galbenă... acum e deja neagră de ploaie. Până şi lumina zilei e departe, departe, încă de dimineaţă e întuneric. Aprind toate lămpile din casă şi stau aprinse ziua-ntreagă. Nu-mi ajunge niciodată lumina... (Se întoarce şi se asază în faţa mea.)

La început am visat că am murit. În copilărie am văzut de multe ori oameni murind, dar apoi am uitat de asta... (Îşi şterge lacrimile.) Nu înţeleg, de ce plâng? Deja ştiu totul... Ştiu totul despre viaţa mea... În vis, deasupra mea se roteau o mulţime de păsări. Se izbeau de un geam. M-am trezit şi am avut senzaţia că stă cineva la căpătâiul meu. Că a rămas cineva acolo. Am vrut să mă întorc, să văd cine e. Dar m-a cuprins o teamă, un fel de presimţire că nu trebuie să fac asta. Că nu mi-e permis! (Tace.) Despre altceva... despre altceva voiam să... Nu direct despre asta... M-aţi întrebat de copilărie... (Îşi acoperă faţa cu mâinile.) Uite, simt deja... simt mirosul dulce al podbalului... Văd şi munţii, şi postul de observaţie din lemn, şi soldatul din el – iarna în şubă, primăvara în manta. Şi paturile din fier, foarte multe paturi din fier, stăteau unul lângă altul. Unul lângă altul... Înainte mi se părea că, dacă povestesc asta cuiva, o să vreau apoi să fug de omul acela, ca să nu-l mai văd niciodată. Totul e atât de personal... şi adânc, adânc ascuns... Eu n-am trăit niciodată singură, am trăit într-un lagăr în Kazahstan, se numea Karlag, iar după lagăr, în domiciliu forţat. Am trăit în casa de copii, în cămine... la comun... Mereu multe-multe alte trupuri, alţi ochi. Am avut casa mea abia după ce am împlinit patruzeci de ani. Ne-au dat, mie şi soţului meu, un apartament de două camere, copiii erau deja mari. Alergam la vecini din obişnuinţă, ca la cămin, împrumutam ba pâine, ba sare, ba chibrituri, şi din cauza asta nu prea mă iubeau. Dar eu n-am trăit niciodată singură... şi nu mă puteam obişnui... Şi mereu voiam scrisori. Aşteptam plicuri, plicuri! Şi acum aştept... Îmi scrie o prietenă, a plecat la fiica ei, în Israel. Mă întreabă: Ce e acolo, la voi? Cum e viaţa după socialism... Păi cum e viaţa la noi? Mergi pe o stradă cunoscută: un magazin franţuzesc, nemţesc, polonez – numai denumiri în limbi străine. Şosete, pulovere, cizme străine... patiserie şi salamuri... Nu mai găseşti nicăieri ceva de-al nostru, sovietic. Parcă şi aud din toate părţile: viaţa e o luptă, cel puternic îl învinge pe cel slab, şi asta e legea morală. Trebuie să-ţi crească coarne şi copite, să-ţi construieşti o carapace de fier, de oameni slabi n-are nimeni nevoie. Peste tot trebuie să dai din coate. Ăsta-i fascism, e svastică! Sunt în stare de şoc, sunt disperată!! Astea nu-s ale mele. Nu-s ale mele! (Tace.) Dacă aş avea pe cineva alături... dacă ar fi cineva... Soţul meu? M-a părăsit. Dar eu îl iubesc... (Zâmbeşte deodată.) Ne-am căsătorit primăvara, când înflorea mălinul, şi liliacul era în toată splendoarea. Tot primăvara a şi plecat. Dar vine... vine la mine în vis şi nu poate nicicum să-şi ierte... Tot spune, spune, spune ceva. Ziua însă... asurzesc de atâta linişte. Orbesc. Am cu trecutul o relaţie asemănătoare celei cu un om, cu cineva viu... Îmi aduc aminte cum s-a publicat în Novîimir şi toată lumea citea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn. Toată lumea a fost cutremurată! Câte discuţii! Dar eu nu înţelegeam de ce atâta interes şi atâta mirare. Totul e cunoscut, pentru mine totul e absolut normal: zeki, lagărul, latrina... Şi zona^[85].

În ’37 l-au arestat pe tatăl meu, lucra la calea ferată. Mama a alergat, a tras sfori, a încercat să demonstreze că nu era vinovat şi că e o eroare. De mine a uitat. A uitat de mine. Când şi-a amintit, a vrut să scape, dar era deja târziu. A băut toate porcăriile, a stat în cada fierbinte. Şi... s-a născut un copil înainte de termen... Dar am supravieţuit. Nu ştiu de ce, am tot supravieţuit, de multe ori. De multe ori! După scurt timp, au arestat-o şi pe mama, şi pe mine odată cu ea, căci nu puteau să lase un copil singur în apartament, aveam patru luni. Pe cele două surioare mai mari mama a reuşit să le trimită la sora tatei, la ţară, dar a venit o hârtie de la NKVD: copiii să fie aduşi înapoi la Smolensk. Le-au luat direct din gară: „Copiii vor fi duşi la orfelinat. Poate cresc comsomolişti.” Nici măcar adresa nu i-au dat-o. Le-am găsit pe fete când erau deja măritate, aveau la rândul lor copii. După mulţi, mulţi ani... În lagăr, până la trei ani am stat cu mama. Ea îşi amintea mai târziu că deseori copiii mici mureau. Iarna, morţii erau stivuiţi în nişte butoaie mari, şi acolo zăceau până-n primăvară, îi devorau şobolanii. Primăvara îi îngropau... Îngropau ce mai rămânea... La trei ani, copiii erau luaţi de la mame şi duşi în baraca pentru copii. De la patru... nu, probabil de la cinci ani îmi amintesc câte ceva... Episoade... Dimineaţa ne vedeam mamele prin sârma ghimpată: le numărau şi le duceau la muncă. Le duceau în spatele zonei, unde nouă ne era interzis să mergem. Când eram întrebată: „Tu de unde eşti, fetiţo?” răspundeam: „Din zonă.” „Dincolo de zonă” era o altă lume, de neînţeles, înspăimântătoare, care pentru noi nu exista. Acolo erau deşert, nisip, ierburi uscate. Mi se părea că acolo era pustiu până la capătul lumii şi că altă viaţă în afară de a noastră nu există. Pe noi ne apărau soldaţii noştri, ne mândream cu ei. Aveau steluţe pe caschete... Aveam un prieten, Rubik Ţirinski... El mă ducea la mame printr-o gaură în sârma ghimpată. Când ceilalţi erau încolonaţi să meargă în sala de mese, noi ne ascundeam după uşă. „Ţie nu-ţi place casa?” întreba Rubik. Eu voiam tot timpul să mănânc şi îmi plăcea foarte mult casa, dar ca s-o văd pe mama eram gate de orice. Şi ne furişam în baraca mamelor, dar baraca era pustie, mamele erau toate la muncă. Ştiam asta, dar tot ne furişam, adulmecam totul pe-acolo. Paturile de fier, găleata de fier cu apă de băut, cu o cană legată cu lanţ – toate astea miroseau a mame. Mirosea a pământ... şi a mame... Uneori găseam acolo pe cineva, stătea în pat şi tuşea. Mama cuiva tuşea cu sânge... Rubik spunea că e mama lui Tomocika, fetiţa cea mai mică de la noi. Mama asta a murit curând. Apoi a murit şi Tomocika, şi eu m-am tot gândit: cui să-i spun că a murit Tomocika? Că doar şi mama ei a murit... (Face o pauză.) După mulţi, mulţi ani povesteam asta... Mama nu mă credea: „Aveai doar patru anişori.” Atunci îi spuneam că umbla în cizme de pânză cu talpă de lemn şi că din nişte petice minuscule cosea pufoaice mari. Şi din nou se mira şi începea să plângă, îmi amintesc... Îmi amintesc aroma bucăţelei de pepene pe care mi-a adus-o mama, cât un nasture de mică, învelită într-o cârpă. Şi cum o dată băieţii m-au chemat să mă joc cu o pisică, iar eu nu ştiam ce-i aia pisică. O aduseseră din afara zonei, în zonă nu erau pisici, nu supravieţuiau, fiindcă nu erau nici un fel de resturi de mâncare, adunam tot. Tot timpul ne uitam pe unde umblam să găsim ceva de mâncare. Mâncăm un fel de iarbă, rădăcini, lingeam pietricele. Ne doream foarte tare să-i dăm ceva pisicii, dar nu aveam nimic şi am hrănit-o cu saliva noastră după masă şi... a mâncat-o! Amâncat-o! Îmi amintesc cum mama a vrut o dată să-mi dea o bomboană. „Anecika, ia bomboana!” mi-a strigat ea prin sârma ghimpată. Gardienii au gonit-o... ea a căzut... au târât-o pe pământ trăgând-o de părul lung şi negru... Îmi era frică, habar n-aveam ce-i aia o bomboană. Nimeni dintre copii nu ştia ce-i aia o bomboană. Toţi s-au speriat şi au înţeles că trebuiau să mă ascundă, şi m-au tras în mijlocul lor. Pe mine mereu mă ţineau copiii între ei: „Pentru că Anecika noastră cade mereu.” (Plânge.) Nu înţelegeţi de ce... plâng? Păi ştiu tot... ştiu tot despre viaţa mea... Am uitat, despre ce vorbeam? Nu mi-am terminat ideea... Nu-i aşa? N-am terminat? Nu aveam o singură frică. Erau multe frici, mari şi mici. Ne temeam să creştem, ne temeam că o să împlinim cinci ani. La cinci ani ne duceau la orfelinat şi noi înţelegeam că asta era departe... departe de mame... Pe mine, ţin minte şi acum, m-au dus la orfelinatul numărul opt, pavilionul numărul cinci. Totul era numerotat, iar în loc de străzi erau linii: linia întâi, linia a doua... Ne-au încărcat într-un camion şi ne-au dus. Mamele alergau, se agăţau de gard, urlau, plângeau, îmi amintesc că mamele plângeau întotdeauna, dar copiii plângeau rar. Nu eram capricioşi, nu făceam năzbâtii. Nu râdeam. Să plâng am învăţat abia la orfelinat. La orfelinat ne băteau foarte tare. Ne spuneau: „Putem să vă batem şi chiar să vă omoram, fiindcă mamele voastre sunt duşmani.” Taţii nu ni-i cunoşteam. „Mama ta e rea” – nu-mi amintesc chipul femeii care-mi tot repeta asta. „Mama mea e bună. Mama mea e frumoasă.” „Mama ta e rea. E duşmanul nostru.” Nu-mi amintesc dacă rostea chiar cuvântul ăsta, „omorîm”, dar aşa ceva... cam astea erau cuvintele. Cuvinte înspăimântătoare... da... Chiar mă temeam să le ţin minte. Nu aveam educatoare, profesori, astfel de cuvinte nu auzeam, aveam comandiri. Comandiri! Aveau mereu în mână o linie lungă... Ne băteau pentru ceva anume sau aşa, pur şi simplu... pur şi simplu ne băteau... Eu voiam să mă bată în aşa fel încât să-mi rămână dâre, pentru că atunci s-ar fi oprit. Nu aveam dâre, în schimb nişte fistule cu puroi îmi acopereau tot corpul. Mă bucuram... Prietena mea Olecika avea nişte clame metalice pe coloană, pe ea nu aveau voie s-o bată. Toţi o invidiau... (Se uită îndelung pe fereastră.) N-am povestit asta nimănui. Mi-a fost frică... De ce mi-a fost frică? Nu ştiu... (Cade pe gânduri.) Ne plăcea noaptea... Voiam să se facă mai repede noapte, întunecoasă, cât se poate de întunecoasă. Noaptea venea la noi tanti Frosea, paznicul de noapte. Ea era bună, ne spunea poveşti despre Alionuşka şi Scufiţa Roşie, aducea în buzunar grâu şi dădea câteva boabe celor care plângeau. Cel mai mult la noi plângea Lilecika, plângea şi dimineaţa, şi seara. Toţi aveam râie, bube mari, roşii pe burtă, dar Lilecika avea şi nişte băşici la subraţ, se umpleau cu puroi, îmi aduc aminte cum copiii se pârâu unii pe alţii, se încuraja asta. Cel mai mult pâra Lilecika... Clima kazahă e aspră, iarna sunt minus patruzeci de grade, iar vara plus patruzeci de grade. Lilecika a murit iarna. Dacă ar fi trăit până răsărea iarba... Primăvara n-ar fi murit ... Nu... (Se întrerupe brusc.) Ne învăţau... Cel mai mult ne învăţau să-l iubim pe tovarăşul Stalin. Prima scrisoare din viata noastră i-am scris-o lui – la Kremlin. A fost aşa... Când am învăţat literele, ne-au dat câte o foaie de hârtie albă şi am scris după dictare o scrisoare celui mai bun, celui mai iubit conducător, îl iubeam foarte mult, credeam că vom primi răspuns şi că vor veni cadouri de la el. Multe cadouri! Ne uitam la portretul lui şi ni se părea atât de frumos! Cel mai frumos din lume! Ba chiar ne certam cine câţi ani din viaţă ar da pentru o singură zi din viaţa tovarăşului Stalin. La 1 Mai ni s-au împărţit tuturor steguleţe roşii, ne plimbam fluturând bucuroşi din ele. Ca statură, eu eram cea mai mică, stăteam în capătul cozii şi mereu mă temeam că n-o să ajungă steguleţele până la mine. Dacă nu mai sunt? Ne învăţau mereu, ne spuneau: „Patria e mama voastră! Patria e mămica voastră!” Şi noi îi întrebam pe toţi adulţii pe care-i întâlneam: „Unde e mama mea? Cum e mama mea?” Nimeni nu le cunoştea pe mamele noastre... Prima a venit mama Ritei Melnikov. Avea o voce uluitoare. Ne cânta un cântec de leagăn: „Dormi, tu, bucuria mea,/ Focu’n sobă se stingea. Nici o uşă nu scrâşneşte,/ Şoricelul se-odihneşte...” Noi nu ştiam astfel de cântece, pe ăsta l-am ţinut minte. O rugam: mai cântaţi, mai cântaţi. Nu-mi amintesc când a terminat de cântat, am adormit. Ne spunea că mamele noastre sunt bune, că mamele noastre sunt frumoase. Toate mamele sunt frumoase. Că mamele noastre toate cântă cântecul acela. Aşteptam... Pe urmă am trăit o mare dezamăgire – ne minţise. Au venit alte mame şi ele erau urâte, bolnave, nu ştiau să cânte. Şi plângeam... plângeam în hohote... Plângeam nu de bucuria întâlnirii, ci de amărăciune. De atunci urăsc minciuna... nu-mi place să visez... Nu trebuia să fim alinaţi cu minciuni, nu trebuia să fim amăgiţi: mama ta trăieşte, n-a murit. Pe urmă se dovedea că... mama nu e frumoasă, sau nu mai e deloc... Deloc! Toţi eram foarte tăcuţi. Nu-mi amintesc conversaţiile noastre... Îmi amintesc atingerile... Prietena mea Valia Knorina se atingea de mine şi eu ştiu la ce se gândea, pentru că toţi ne gândeam la acelaşi lucru. Ne cunoşteam unii altora trăirile cele mai intime: cine făcea în pat noaptea, cine ţipa în somn, cine graseia. Eu tot timpul îmi îndreptam un dinte cu lingura. Într-o cameră erau patruzeci de paturi de fier... Seara se dădea ordin: adunaţi palmele sub obraz şi toată lumea pe partea dreaptă. Trebuia să facem asta împreună. Toţi odată! Eram o comunitate, fie ea de animale, de gândaci, dar aşa am fost educată. Şi acum sunt aşa... (Se întoarce spre fereastră, ca să nu-i văd faţa în momentele acelea.) Stăteam ce stăteam noaptea şi începeam să plângem... Toţi odată: „Mamele bune au venit deja...” O fetiţă a spus: „N-o iubesc pe mama! De ce nu vine la mine de atâta vreme?” Şi eu eram supărată pe mama. Iar dimineaţa cântam în cor... (Începe să cânte.) „Scaldă-n soare dimineaţa/ Zidul vechiului Kremlin/ Pe pământ sovietic viaţa /Vine din cerul senin...” Frumos cântec. Şi acum mi se pare frumos.

1 Mai! Iubeam ziua de 1 Mai mai mult decât orice altă sărbătoare din lume. Era ziua când primeam paltoane şi rochii noi. Toate paltoanele erau la fel, toate rochiile erau la fel. Începeai să le aranjezi, le făceai o etichetă sau măcar vreun noduleţ sau cută, ca să ştii că-i a ta... partea ta... Ni se spunea că patria e familia noastră, că se gândeşte la noi. Înainte de adunarea de 1 Mai se scotea în curte un steag mare roşu. Bătea toba. Odată – minune! A venit la noi un general să ne felicite. Noi împărţeam toţi bărbaţii în soldaţi şi ofiţeri, dar ăsta era general. Avea pantaloni cu vipuşcă. Ne-am căţărat pe un pervaz înalt ca să vedem cum se urcă în maşină şi ne face cu mâna. „Tu ştii cumva ce înseamnă tată?” m-a întrebat seara Valia Knorina. Nu ştiam. Nici ea. (Tace.) Era la noi Stepka... Îşi ţinea mâinile de parcă ar fi mers de braţ cu cineva, şi se învârtea pe coridoare. Dansa de unul singur. Ni se părea caraghios, dar el nu băga în seamă pe nimeni. Şi odată, într-o dimineaţă, a murit, nu era bolnav, dar a murit. Aşa, deodată. Multă vreme nu l-am uitat... Se spunea că tatăl lui fusese mare comandant militar, foarte mare, tot general. Şi pe urmă mi-au apărut şi mie băşici la subraţ, se spărgeau. Şi mă dureau atât de tare, că plângeam. Igor Korolev mă săruta în dulap. Eram în clasa a cincea. Am început să mă vindec. Am supravieţuit... Iar! (Aproape că ţipă.) Oare mai interesează pe cineva toate astea? Spuneţi-mi, pe cine? De mult nu mai e nici interesant, nici util. Ţara noastră nu mai există şi n-o să mai existe niciodată, dar noi existăm, bătrâni şi răzvrătiţi... cu amintiri cumplite şi priviri hăituite... Existăm! Dar ce-a mai rămas azi din trecutul nostru? Numai faptul că Stalin a îmbibat pământul ăsta de sânge, Hruşciov semăna pe el porumb, iar de Brejnev râdea toată lumea. Şi eroii noştri? Au început să scrie în ziare despre Zoia Kosmodemianskaia că suferea de schizofrenie după o meningită făcută în copilărie şi că era piromană. Că era bolnavă psihic. Că Aleksandr Matrosov s-a aruncat în bătaia gloanţelor nemţeşti fiindcă era beat, nu ca să-şi salveze tovarăşii. Că Pavel Korceaghin nu mai e erou... Fantome sovietice! (Se linişteşte puţin.) Iar eu am şi acum vise cu lagăre... Nici acum nu pot să văd un ciobănesc german... mă tem de orice om în uniformă militară... (Printre lacrimi.) Nu mai pot aşa... Am închis ochii... am aprins toate patru ochiurile de la aragaz... Am închis geamurile şi am tras bine storurile. Nu-mi mai rămăsese nimic... ca să... când ţi-e frică de moarte... (Tace.) Când ceva încă te ţine... De pildă... mirosul unui căpşor de copil mic... N-am nici măcar nişte copaci sub geam... Acoperişuri... Acoperişuri... (Tace.) Am pus un buchet de flori pe masă... am dat drumul la radio... Şi ultima. .. Zac... deja zac pe podea şi gândurile îmi zboară... Nu-mi mai pasă... Ies pe porţile lagărului... Porţi de fier, şi ele se închid cu un zăngănit în spatele meu. Sunt liberă, m-au eliberat. Merg şi încerc să mă conving: numai nu te uita în urmă! Muream de frică să nu mă ajungă cineva şi să mă ducă înapoi. Va trebui să mă întorc. Am mai mers puţin şi am văzut pe marginea drumului un mesteacăn... un simplu mesteacăn... Am alergat la el, l-am îmbrăţişat, l-am cuprins cu tot trupul, alături era un arbust, l-am îmbrăţişat şi pe acela, în primul an a fost atâta fericire... orice mă făcea fericită! (Tace îndelung.) Vecina a simţit mirosul de gaz... Miliţia a spart uşa... Mi-am venit în simţire la spital şi primul gând a fost: unde sunt? Sunt din nou în lagăr? De parcă n-aş fi avut altă viaţă, n-ar mai fi existat nimic. Mai întâi s-au întors sunetele... apoi durerea... Totul îmi provoca durere: orice mişcare, să înghit în sec, să mişc mâna, să deschid ochii. O lume întreagă: asta era trupul meu. Apoi lumea s-a deschis ca o cortină şi a devenit mai înaltă: am văzut o infirmieră în halat alb... tavanul alb... Mi-a luat foarte mult să-mi revin. Lângă mine murea o fată, a agonizat câteva zile, zăcea plină de tuburi, şi în gură avea un tub, nici să ţipe nu putea. Nu se ştie de ce, nu putea fi salvată. Şi eu mă uitam la tuburile acelea şi îmi închipuiam în detaliu: eu sunt cea care zace acolo... am murit... dar nu ştiu că am murit şi că nu mai sunt. Am mai fost acolo... (Se opreşte.) Nu v-aţi săturat să mă ascultaţi? Nu? Spuneţi-mi... pot să tac...

Mama... Mama a venit după mine când eram în clasa a şasea. Doisprezece ani a stat în lagăr, trei ani am fost împreună şi nouă separat. Acum ne trimiteau în surghiun şi ne era permis să mergem împreună. Era dimineaţă... Mergeam prin curte... Cineva m-a strigat: „Anecika! Antonocika!” Nimeni nu-mi spunea aşa, nimeni nu-mi spunea pe nume. Am văzut o femeie cu părul negru şi am ţipat: „Mama!!” Ea m-a îmbrăţişat cu un ţipăt la fel de înspăimântător: „Tăticule!” – când eram mică, semănăm foarte bine cu tata. Ce fericire! Câte sentimente diferite, câtă bucurie! Câteva zile n-am ştiut de mine de fericire, n-am mai trăit niciodată o asemenea fericire. Atâtea sentimente diferite... Dar curând... foarte curând mi-am dat seama că eu şi mama nu ne înţelegem una pe alta. Eram nişte străine. Eu voiam să intru în Comsomol, ca să mă lupt cu nu ştiu ce duşmani nevăzuţi, care vor să ne distrugă viaţa asta, cea mai bună posibilă. Iar mama se uita la mine şi plângea... şi tăcea... Tot timpul se temea de ceva. În Karaganda^[86] ni s-au dat acte şi ne-au trimis în surghiun în oraşul Belovo. Asta e departe, lângă Omsk. În adâncul Siberiei... Am mers o lună până acolo. Mergeam, mergeam, ne opream, ne odihneam. Pe drum ne prezentam la NKVD şi ne semnau permisiunea să mergem mai departe. Nu aveai voie să te stabileşti într-o zonă de graniţă, nici în apropierea unor instituţii militare, nici în oraşe mari – era o listă lungă, lungă cu locurile în care n-aveai voie. Nici acum nu pot să privesc luminile din case seara, acolo erau oameni, ei trăiau la căldură, îşi făceau ceai.

Noi trebuia să batem la uşă... asta era cel mai înspăimântător... Nimeni nu voia să ne primească să înnoptăm... „Mirosim a zeki...” spunea mama. (Plânge. Si nu-şi dă seama că plânge.) În Belovo am început să trăim „Încartiruite” într-un bordei. Apoi iar am trăit într-un bordei, dar ăsta deja era al nostru. M-am îmbolnăvit de tuberculoză, nu puteam să stau în picioare de slăbiciune, tuşeam îngrozitor. Septembrie... Toţi copiii se adună la şcoală, dar eu nu pot să mă duc. M-au dus la spital, îmi aduc aminte că în spital tot timpul murea cineva. Au murit Sonecika... Vanecika... a murit Slavik... Nu-mi era frică de morţi, dar nu voiam să mor. Brodam, desenam foarte frumos, toţi mă lăudau: „Ce fetiţă talentată. Tu trebuie să înveţi.” Şi eu mă gândeam: atunci de ce trebuie să mor? Şi am trăit un fel de miracol... Odată, am deschis ochii: pe noptieră era un buchet din crengi de mălin. De la cine? Dar am înţeles că voi trăi... Voi trăi! M-am întors acasă, în bordei. Mama între timp mai avusese un atac cerebral. N-am recunoscut-o... Am văzut o femeie bătrână. În aceeaşi zi au dus-o la spital. În casă n-am găsit nici un pic de mâncare, nici măcar un miros. Mă jenam să-i spun cuiva asta... M-au găsit pe jos, abia mai respiram. Cineva a adus o cană cu lapte de capră cald... Tot, tot... tot... Asta-i tot ce-mi amintesc despre mine... cum era să mor şi am scăpat, şi iar era să mor... (Din nou se întoarce spre fereastră.) Mă întremam un pic... Crucea Roşie mi-a cumpărat un bilet şi m-au urcat în tren. M-au trimis în Smolenskul natal – la orfelinat. Aşa m-am întors acasă... (Plânge.) Nu ştiu de ce... de ce plâng? Că doar ştiu tot... ştiu tot despre viaţa mea... Şi acolo am împlinit şaisprezece ani... Mi-am făcut prieteni, am început să am pretendenţi... (Zâmbeşte.) Îmi făceau curte băieţi frumoşi. Mai mari. Dar aveam ciudăţenia asta: dacă plăceam cuiva, mă speriam. Îţi era frică atunci când atrăgeai atenţia cuiva. Când erai remarcat. Nu mi se putea face curte, fiindcă luam cu mine la întâlnire câte o prietenă. Nici dacă eram invitată la film nu mergeam singură. La prima întâlnire cu viitorul meu soţ m-am dus cu două prietene. Multă vreme şi-a amintit de asta mai târziu...

Ziua morţii lui Stalin... Tot orfelinatul a fost scos la careu, steagul roşu a fost coborât. Cât a durat înmormântarea, atâta am stat în poziţie de drepţi, şase sau opt ceasuri. Cineva a leşinat... Eu plângeam... Cum se poate trăi fără mamă ştiam deja. Dar cum să trăieşti fără Stalin? Cum să trăieşti... Mă temeam că va începe războiul. (Plânge.) Mama... După patru ani... eram deja la şcoala de arhitectură... s-a întors din surghiun mama. S-a întors pentru totdeauna. A venit cu un geamantan din lemn, în el avea o cratiţă de zinc (o păstrez şi acum, nu pot s-o arunc), două linguri de aluminiu şi o grămadă de ciorapi zdrenţuiţi. „Nu eşti o gospodină bună”, mă certa mama, „nu ştii să cârpeşti”. Ştiam să cârpesc, dar înţelegeam că găurile din ciorapii ăia aduşi de ea nu puteau fi cârpite niciodată. De nici o specialistă în cusut! Aveam bursă – optsprezece ruble, iar mama avea pensie – paisprezece ruble. Era pentru noi raiul – mâncăm câtă pâine pofteam şi ne rămâneau bani şi de ceai. Eu aveam un trening şi o rochie de stambă pe care mi-o făcusem singură. La şcoală iarna şi toamna mergeam în trening. Şi mi se părea... aşa mi se părea mie... că avem de toate. Dacă intram într-o casă normală, într-o familie normală, nu-mi găseam locul – pentru ce atâtea lucruri? Atâtea linguri, furculiţe, ceşti... Mă uluiau lucrurile cele mai simple... cele mai simple... De ce, de pildă, două perechi de pantofi? Nici acum nu mă interesează obiectele, lucrurile materiale. Ieri mă sună noră-mea: „Îmi caut un aragaz maro.” După renovare, alege pentru bucătărie totul maro – mobilă, perdele, veselă, ca să fie ca în revistele străine. Stă atârnată de telefon cu orele. Apartamentul ei e plin de reclame, de ziare, citeşte orice are rubrică de vânzări-cumpărări. „Vreau şi asta! Şi asta...” înainte toţi aveau mobilă simplă, pe vremea aceea în general se trăia simplu. Iar acum? Omul s-a transformat în stomac... În burdihan... Vreau! Vreau! Vreau! (Dă din mână a lehamite.) Mă duc rar la fiul meu... La ei totul e nou, scump. Ca într-un office. (Tace.) Suntem nişte străini... nişte străini înrudiţi... (Tace.) Vreau să mi-o amintesc pe mama tânără. Dar n-o ţin minte tânără... o ţin minte numai bolnavă. Nu ne-am îmbrăţişat nici măcar o dată, nu ne-am sărutat, nu ne-am adresat una alteia cuvinte afectuoase. Nu ţin minte... Mamele noastre ne-au pierdut de două ori: prima dată când le-am fost luaţi, mici, şi a doua oară când ele, bătrâne, s-au întors la noi, deja adulţi. Copiii erau străini, copiii le fuseseră schimbaţi... Îi educase o altă mamă: „Patria e mama voastră... Mămica voastră...” „Băieţaş, unde-i tatăl tău?” „E încă în închisoare.” „Şi mama ta unde e?” „Deja la închisoare.” Nu ne puteam imagina părinţii decât în închisoare. Undeva departe, departe... Niciodată lângă noi... Cândva voiam să fug de la mama şi să mă întorc la orfelinat. Cum aşa! Cum aşa... Ea nu citea ziare şi nu mergea la demonstraţii, nu asculta radioul. Nu-i plăceau cântecele care mie îmi făceau inima să-mi salte în piept... (Fredonează încet.) „Şi duşmanul nu va fi în stare/ Să încline nicicând fruntea ta,/ Capitală îndrăgită cu ardoare,/ Strălucită Moscovă a mea!” Mie îmi venea să ies în stradă. Mergeam la paradele militare, îmi plăceau serbările sportive. Şi acum ţin minte plutirea aceea! Păşeşti alături de toţi, faci parte din ceva măreţ... imens... Acolo eram fericită, cu mama nu. Şi asta n-o să pot repara niciodată. Mama a murit după scurt timp. Am îmbrăţişat-o, am mângâiat-o doar moartă. Era deja în sicriu şi s-a trezit în mine o asemenea tandreţe! O asemenea dragoste! Zăcea încălţată cu nişte pâslari vechi... Nu avea nici pantofi, nici sandale, iar ale mele nu intrau pe picioarele ei umflate. I-am spus atâtea cuvinte drăgăstoase, i-am făcut atâtea mărturisiri – le-o fi auzit sau nu? O sărutam, o tot sărutam, îi spuneam cât de mult o iubesc... (Plânge.) Simţeam că e încă aici... Credeam...

Se duce în bucătărie. După puţin timp, mă cheamă: „Mâncarea e pe masă. Sunt mereu singură, aş vrea ca măcar o dată să iau prânzul cu cineva.”

Niciodată nu trebuie să te întorci... pentru că... da... Şi cum am fugit într-acolo! Cât de tare mi-am dorit s-ajung înapoi! Cincizeci de ani... cincizeci de ani m-am întors în locul acela... cu gândul eram acolo zi şi noapte...

Iarna... cel mai des visam că e iarnă... Afară era un asemenea ger, că nu se vedea nici un câine, nici o pasăre. Aerul era sticlos, fumul din coşuri se ridica precum un stâlp spre cer. Sau era sfârşitul verii – iarba deja nu mai creştea, se acoperea de un praf greu. Şi eu... eu m-am hotărât să mă duc acolo. Era deja perestroika. Gorbaciov... mitinguri... Toată lumea era pe străzi. Se bucura. Puteai să scrii ce vrei, să strigi ce vrei şi unde vrei. Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Orice ne-ar fi aşteptat de atunci încolo, cu trecutul se sfârşise. Era o aşteptare a ceva nou... şi nerăbdare... Şi din nou frică. Multă vreme m-am temut să deschid radioul dimineaţa: dacă deodată se termină totul? Dacă se răstoarnă? Multă vreme nu mi-a venit să cred. Vin într-o noapte şi te duc pe stadion. Cum a fost în Chile^[87]... E de-ajuns un singur stadion pentru „deştepţi”, ceilalţi vor tăcea singuri. Dar n-au venit... nu m-au luat... În ziare au început să fie publicate amintirile foştilor deţinuţi din Gulag. Fotografiile lor. Ochii! Ce ochi aveau oamenii ăia! Te privesc parcă de pe lumea cealaltă... (Tace.) Şi am hotărât: vreau... trebuie să mă duc acolo! De ce? Nici eu nu ştiu... dar trebuie... Mi-am luat concediu... În prima săptămână... În a doua... nu mă puteam urni deloc, găseam tot felul de motive: ba că trebuie să merg la dentist, ba că n-am terminat de vopsit uşa de la balcon. Tot felul de fleacuri de-astea. Într-o dimineaţă... era dimineaţă... Vopsesc uşa de la balcon şi îmi spun: „Mâine plec în Karaganda.” Uite-aşa, îmi amintesc că am spus cu voce tare – şi am înţeles că o să mă duc. Mă duc şi gata!! Ce e Karaganda? Stepă goală, curată, pe sute de kilometri, fierbinte vara. Pe vremea lui Stalin s-au construit în stepa asta zeci de lagăre: Steplag, Karlag, Aljir... Pesceanlag... Au fost aduşi sute de mii de zeki... Sclavi sovietici. Dar a murit Stalin, barăcile au fost distruse, sârma ghimpată a fost scoasă şi a ieşit un oraş. Oraşul Karaganda... Mă duc... Mă duc! Drumul e lung... În tren am făcut cunoştinţă cu o femeie... o profesoară din Ucraina. Căuta mormântul tatălui ei şi se ducea la Karaganda pentru a doua oară: „Nu te teme”, mă sfătuia ea. „Cei de-acolo sunt obişnuiţi cu faptul că vin oameni ciudaţi din toată lumea şi stau de vorbă cu pietrele.” Avea la ea o scrisoare de la tatăl ei, singura lui scrisoare din lagăr: „...dar ceva mai frumos decât drapelul roşu nu există...” Aşa se încheia... cu cuvintele astea... (Cade pe gânduri.) Femeia asta... Mi-a povestit că tatăl ei a semnat o hârtie, cum că ar fi spion polonez. Anchetatorul a răsturnat un taburet, a bătut un cui într-un picior, l-a aşezat pe tatăl ei pe el şi l-a rotit. Şi aşa a obţinut ce a vrut: „Bine, sunt spion.” Anchetatorul: „Al cui spion?” Tatăl, la rândul lui, a întrebat: „Păi ai cui sunt spionii?” I-au dat de ales: german sau polonez. „Scrieţi polonez.” Ştia două vorbe în polonă: „dziejtujţ bardzo”^[88] şi „wszystko jedno”^[89]. Două vorbe... Iar eu... eu nu ştiu nimic despre tata... Odată mama s-a scăpat... că ar fi înnebunit de la torturile din închisoare. Tot timpul cânta acolo... Cu noi în compartiment mergea un tânăr. Am stat de vorbă toată noaptea. Am plâns... Iar dimineaţa tânărul ăsta s-a uitat la noi: „De groază! Zici că-i un thriller!” Avea vreo optsprezece-douăzeci de ani. Doamne! Câte am trăit, şi n-avem cui să povestim. Ne povestim unii altora...

Iată şi Karaganda... Cineva a început să glumească: „Co-booorâ-rea! Toată lumea jos cu bocceaua!” Unii râd, alţii plâng. În gară... primele cuvinte pe care le-am auzit: „Otreapă... curvă... copoii...” Limba cunoscută a zekilor. Mi-am amintit pe loc toate acele cuvinte... Pe loc! Aveam frisoane. Nu-mi puteam nicicum controla tremurul interior, cât am stat acolo, atâta am tremurat pe dinăuntru. Oraşul, fireşte, nu l-am recunoscut, dar imediat după el, după ultimele case, începea peisajul cunoscut. Am recunoscut totul... Acelaşi puf uscat şi praf alb... şi un vultur sus, sus pe cer... Şi denumirile unor aşezări cunoscute – Volnîi, Sangorodok... Toate locuri ale fostelor lagăre. Credeam că nu mai ţin minte, dar ţin. În autobuz stătea lângă mine un bătrân care şi-a dat seama că nu eram din partea locului: „Pe cine căutaţi?” „Păi”, am început, „aici a fost un lagăr...” „A, barăcile? Ultimele au fost dărâmate acum doi ani. Din cărămizile de la barăci şi-au construit oamenii magazii, băi. Pământul a fost împărţit pentru case de vacanţă. Oamenii şi-au împrejmuit grădinile cu sârma ghimpată luată din lagăr.

Are şi fiu-meu teren acolo... E aşa de neplăcut, ştiţi... Primăvara, când ninge sau când plouă, din straturile de cartofi ies oase. Nimănui nu-i e silă, s-au obişnuit, tot pământul e plin de oase ca de pietre. Le aruncă pe margine, le calcă-n picioare. Le îngroapă la loc, bătătorind pământul. Deja s-au obişnuit. Dacă atingi numai cernoziomul... dacă-l răscoleşti...” Mi s-a oprit respiraţia. Credeam c-o să leşin. Iar bătrânul se întoarce spre fereastră şi-mi arată: „Uite acolo, pentru magazinul ăla, au desfiinţat un cimitir. Şi acolo, pentru baie.” Stăteam cu răsuflarea tăiată. La ce mă aşteptasem? Că o să găsesc acolo piramide? Tumuli memoriali?! „Linia întâi este acum strada... Linia a doua...” Mă uit pe geam şi nu văd nimic, lacrimile mă orbesc. În staţii, kazahii vând castraveţi, roşii... găleţi întregi de coacăze... „Proaspăt culese. Din grădina mea.” Doamne! Dumnezeule... trebuie să le spun... că... Îmi era greu fizic să respir, se întâmpla ceva cu mine. După câteva zile mi s-a uscat toată pielea, au început să mi se sfărâme unghiile. Se petrecea ceva în tot organismul, îmi venea să mă arunc la pământ şi să zac acolo. Să nu mă mai ridic. Stepa... e ca marea... Am mers, am mers şi, în cele din urmă, am căzut... Am căzut lângă o cruce mică din fier, înfiptă în pământ până la mijloc. Am urlat, am făcut o criză de isterie. Nimeni înjur, doar păsări... (Îşi trage sufletul puţin.) Am stat la hotel. Seara, la restaurant, vacarm... vodcă... Am cinat acolo o dată... Lângă masa mea se certau doi bărbaţi, se certau de răguşiseră... Primul: „Eu am rămas şi azi comunist. Trebuia să construim socialismul. Cine i-ar fi zdrobit oasele lui Hitler fără Magnitka^[90] şi Vorkuta^[91]?” Al doilea: „Eu am stat de vorbă cu bătrânii de aici... Toţi au lucrat acolo într-un fel sau altul...nu ştiu cum să numesc asta... bucătari, gardieni, trupe speciale. Altfel de muncă nu era de găsit aici, dar asta îi hrănea: salariu, raţii, îmbrăcăminte. Aşa o şi numeau, «muncă». Pentru ei lagărul era muncă! Slujbă! Şi voi vorbiţi de nu ştiu ce crime. Despre suflet şi păcat. N-au fost deţinuţi de aiurea, au fost oameni din poporul nostru. Şi cei care-i arestau şi-i păzeau tot oameni din poporul nostru erau, nu venetici, nu vreunii chemaţi de nu ştiu unde, ci tot de-ai noştri. Compatrioţi. Acum au îmbrăcat toţi cămăşi dungate. Toţi sunt victime. Singurul vinovat e Stalin. Ia gândiţi-vă... faceţi un calcul simplu... Milioane de zeki au trebuit urmăriţi, arestaţi, anchetaţi, trimişi în lagăr, împuşcaţi dacă făceau un pas greşit. Cineva a făcut toate astea... s-au găsit milioane de executanţi...” Chelnerul le-a adus o sticlă, după scurt timp încă una... Eu ascultam... Ascultam! Iar ei beau şi nu se îmbătau. Stăteam ca paralizată şi nu puteam să plec... Primul: „Mie mi s-a povestit că barăcile erau deja goale, închise. Dar noaptea vântul aducea de acolo ţipete şi gemete...” Al doilea: „Mistică. Încep miturile. Nenorocirea noastră e că la noi victimele şi călăii sunt unii şi aceiaşi oameni.” Şi adaugă: „Stalin a luat Rusia cu un plug şi a lăsat-o cu bomba atomică.” N-am închis ochii acolo trei zile şi trei nopţi. Ziua mergeam în neştire prin stepă. Mă târâm. Până se făcea întuneric, până apăreau luminile.

Odată, m-a adus cu maşina în oraş un bărbat, avea vreo cincizeci de ani, sau poate mai mulţi, ca mine. Era băut. Vorbăreţ. „Căutaţi morminte? Înţeleg, am putea spune că trăim pe un cimitir. Dar noi... Într-un cuvânt, nouă nu ne place să ne amintim de trecut. E tabu! Bătrânii au murit, sunt părinţii noştri, iar cei care sunt încă în viaţă tac. Au educaţie stalinistă, ştiţi. Gorbaciov, Elţîn... asta e azi... Dar cine ştie ce-o să fie mâine? Cum se învârte roata...” Una peste alta, am aflat că tatăl lui fusese ofiţer „cu epoleţi”. Pe vremea lui Hruşciov a vrut să plece de aici, dar nu i s-a permis. Toţi semnau că nu vor dezvălui secrete de stat: şi cei care făcuseră muncă silnică, şi cei care îi trimiseseră sau îi păziseră. Nimeni nu era lăsat să plece, toţi ştiau prea multe. Nu erau lăsaţi să plece, auzise el, nici cei care însoţiseră convoaiele de condamnaţi. Şi-au zis că scapă de război, dar din război poate se întorceau, de aici nu mai puteau. Zona... sistemul... Îi înghiţeau iremediabil. După ce îşi executau pedeapsa, puteau pleca din locurile astea blestemate numai hoţii şi criminalii. Bandiţii. Ceilalţi trăiau după aceea laolaltă, uneori în aceeaşi casă, în aceeaşi curte... „Eh, crudă-i vieţişoara asta a noastră!” repeta el. Îşi amintea o întâmplare din copilărie... Cum nişte „ocnaşi” s-au înţeles între ei şi au sugrumat un fost gardian... pentru că fusese o fiară... Când erau beţi, se repezeau unii la alţii ca buldozerele. Tatăl lui bea crunt. Se îmbăta şi plângea: „Mama voastră! Toată viaţa ne-aţi pus pumnul în gură. N-am fost decât zgură pentru voi...” Noaptea. Stepă. Mergem în doi – fiica unor victime şi fiul... cum să-i spun...al unui călău, oare? Al unui mic călău... Călăii mari n-ar fi reuşit niciodată nimic fără cei mici. Au avut nevoie de mulţi care să le facă treaba murdară... Iată, ne-am întâlnit... Şi despre ce vorbim? Despre faptul că nu ştim nimic despre părinţii noştri, că au tăcut până la moarte. Şi-au luat secretele cu ei. Se pare însă că l-am impresionat cu ceva pe omul acela, l-am tulburat puternic cu ceva. Mi-a povestit că tatăl lui nu mânca niciodată peşte, pentru că peştele, spunea el, se poate hrăni cu carne de om. Dacă arunci un om gol în mare, după câteva luni rămân doar oasele curate-curăţele. Albe. De unde ştia asta? Când era treaz, tăcea, dar când se îmbăta jura că nu făcuse nicăieri decât muncă de birou. Avea mâinile curate... Ar fi vrut ca fiul lui să creadă asta. Şi atunci de ce nu mânca peşte? Peştele îi făcea greaţă... După moartea tatălui, găsise nişte documente conform cărora acesta lucrase câţiva ani lângă Marea Ohotsk. Şi acolo erau lagăre... (Tace.) Beat fiind, şi-a dat drumul la gură... Şi m-a privit, m-a privit atât de intens, până s-a dezmeticit. S-a dezmeticit şi s-a speriat. Mi-am dat seama că s-a speriat. Deodată, a strigat cu răutate ceva... cum că ajunge cu dezgropatul morţilor! Ajunge! Am înţeles... Pe ei... pe copii... nimeni nu i-a pus să semneze, dar ei au înţeles singuri că trebuie să-şi ţină gura. La despărţire mi-a întins mâna. Nu i-am strâns-o... (Începe să plângă.) Am căutat până-n ultima zi, am căutat... Şi în ultima zi cineva mi-a spus: „Mergeţi la Katerina Demciuk. Curând împlineşte nouăzeci de ani, dar îşi aminteşte tot.” M-au condus, mi-au arătat. Am văzut o casă din chirpici cu gard înalt. Am bătut în portiţă... A ieşit... bătrână, bătrână... aproape oarbă. „Mi s-a spus că aţi lucrat la orfelinat.” „Am fost profesoară.”

„Noi n-am avut profesori, am avut comandiri.” Nu mi-a răspuns. S-a îndepărtat şi a început să-şi ude grădina cu un furtun. Eu am rămas neclintită... nu plec... nu pot să plec! Atunci, fără tragere de inimă, m-a invitat în casă : în camera mare – un crucifix cu Hristos răstignit, în colţ o iconiţă. Mi-am amintit vocea... faţa ei nu mi-o aminteam, dar vocea... „Mama ta e duşman. Putem să vă batem, ba chiar şi să vă omoram.” Am recunoscut-o! Sau îmi doream foarte tare s-o recunosc? Aş fi putut să nu întreb, dar am făcut-o: „Poate vă aduceţi aminte de mine? Poate...” „Nu, nu... nu-mi aduc aminte de nimeni. Eraţi mici, toţi aţi crescut prost. Noi am acţionat conform instrucţiunilor.” Mi-a turnat ceai, mi-a adus fursecuri... Stăteam şi o ascultam cum se plânge: băiatul ei e alcoolic, şi nepoţii beau. Soţul i-a murit de mult, pensia e mică. O doare spatele. Îi e urât la bătrâneţe. Ei poftim! Mă gândeam: ei poftim... poftim... iată! Ne-am întâlnit după cincizeci de ani... Eu crezusem că ea... Îmi închipuisem... Ne-am întâlnit – şi ce? Nici eu n-am soţ, am o pensie mică. Mă doare spatele. Bătrâneţe şi gata. (Tace îndelung.)

A doua zi am plecat... Ce mai rămăsese? Neputinţă... şi obidă... Doar că nu ştiu pe cine. Şi visez stepa mereu, o visez ba înzăpezită, ba acoperită cu maci roşii. Într-un loc, unde erau barăcile, e o cafenea, în altul – case de vacanţă. Pasc vite. Nu trebuia să mă întorc. Nu! Plângem aşa de amar, suferim aşa de tare – şi pentru ce? Pentru ce s-au întâmplat toate? O să mai treacă douăzeci... cincizeci de ani... şi totul se va pierde în negura timpului... ca şi cum nici n-am fi existat. Vor rămâne două rânduri în manualele de istorie. Un alineat. Deja trece moda lui Soljeniţîn şi a istoriei după Soljeniţîn. Înainte, pentru Arhipelagul Gulag intrai la închisoare, îl citeam în secret, se bătea la maşină, se copia de mână. Credeam... credeam că dacă îl vor citi mii de oameni, totul se va schimba. Va veni căinţa, vor fi lacrimi. Şi ce a fost? Toate scrierile ţinute în sertar au fost publicate, tot ce gândeam în taină am spus. Şi?! Cărţile astea zac pe rafturile librăriilor şi se umplu de praf. Iar oamenii trec în goană pe lângă ele... (Tace.) Existăm... şi nu existăm... Nici măcar strada pe care am locuit înainte nu mai e. Era strada Lenin. Acum totul e altfel: lucrurile, oamenii, banii. Sunt cuvinte noi. Eram „tovarăşi”, acum suntem „domni”, dar la noi „domnii” se adaptează greu. Toţi îşi caută rădăcini nobile. Se poartă! De undeva, au apărut din nou prinţi şi conţi, înainte se mândreau că provin din muncitori şi ţărani. Toţi îşi fac cruci şi postesc. Discută cu seriozitate dacă monarhia va salva sau nu Rusia, îl iubesc pe ţar, de care în 1917 râdea orice şcolăriţă. E o ţară străină pentru mine. Străină! Înainte, când aveam musafiri, discutam despre cărţi, despre spectacole... Iar acum – cine ce a cumpărat. Care-i cursul valutei. Şi bancuri. Nu ne mai e milă de nimic, putem să râdem de orice. Totul e caraghios. „Tată, cine a fost Stalin?” „Stalin a fost căpetenia noastră.” „Eu credeam că numai sălbaticii au căpetenii.” Întrebare la Radio Erevan: „Ce a rămas de la Stalin?” Radio Erevan răspunde: „De la Stalin au rămas două schimburi de lenjerie de corp, o pereche de cizme, câteva tunici, din care una de gală, patru ruble şi patruzeci de copeici sovietice. Şi un imperiu uriaş.” Altă întrebare: „Cum a ajuns soldatul rus la Berlin?” „Soldatul rus nu are atâta curaj încât să se retragă.” Nu mai merg în vizite. Şi pe stradă ies rar. Ce să văd acolo? Sărbătoarea lui Mamona! N-au mai rămas nici un fel de valori în afară de portofel. Şi eu? Eu sunt săracă, toţi suntem săraci. Toată generaţia mea... foştii oameni sovietici... N-avem nici conturi, nici imobiliare. Şi lucrurile noastre sunt sovietice – nimeni nu dă o copeică. Unde e capitalul nostru? Asta-i tot ce-avem: suferinţele noastre, ceea ce am trăit. Eu am două adeverinţe scrise pe nişte foi de caiet obişnuite: „...reabilitat...” şi „...reabilitată... pe temeiul că nu a fost dovedită infracţiunea...” Pentru tata şi pentru mama. Cândva... cândva eram mândră de fiul meu... Era pilot militar, a luptat în Afganistan. Acum... vinde în piaţă... Maior. Cu două decoraţii de război! Vânzător!! Înainte, asta se numea speculă, acum e business. Duci în Polonia vodcă, ţigări şi schiuri şi aduci ţoale. Bulendre! Duci în Italia chihlimbar, aduci de acolo produse sanitare: closete, robinete, pompe de desfundat. Pfui! Neam de neamul nostru n-a fost târgoveţ! Îi dispreţuiam! Oi fi eu o scursură de sovok... dar mai bine aşa decât traficant...

Iată... vă mărturisesc... Înainte oamenii îmi plăceau mai mult... Oamenii aceia... erau de-ai mei... Ţării aceleia i-am trăit toată istoria. Faţă de asta care e acum sunt indiferentă, nu-i a mea. (Văd că a obosit, închid reportofonul, îmi dă un bileţel cu numărul de telefon al fiului ei.) Mi l-aţi cerut... Fiul meu o să vă povestească... el are istoria lui... Ştiu că între noi e o prăpastie... Ştiu... (Printre lacrimi.) Acum lăsaţi-mă. Vreau să fiu singură.

Fiul

Multă vreme nu mi-a permis să deschid reportofonul. Apoi, pe neaşteptate, îmi propune singur: „Notaţi asta... Aici e vorba de istorie, nu de conflicte familiale, de părinţi şi copii. Nu menţionaţi numele de familie. Nu mi-e frică, dar nu-mi place.”

...ştiţi totul... Dar... ce putem spune despre moarte? Nimic rezonabil. Hi-i-ii! Va-a-ai! E o senzaţie absolut necunoscută...

...şi astăzi îmi plac filmele sovietice, au în ele ceva ce nu găseşti în cele moderne. Şi acest „ceva” îmi plăcea, îmi plăcea încă din copilărie. Ce anume, nu pot să formulez. M-a atras istoria, am citit mult, toţi citeam mult pe atunci, am citit despre cei de pe Celiuskin^[92], despre Cikalov^[93]... despre Gagarin şi Koroliov^[94] ... dar multă vreme n-am ştiut nimic despre anul 1937. Odată, am întrebat-o pe mama: „Unde a murit bunicul?” şi ea a leşinat. Tata mi-a spus: „Să n-o mai întrebi niciodată pe mama despre asta.” Am fost oktiabrionok, pionier, n-are importanţă dacă am crezut în toate astea sau nu. Poate chiar am crezut? Mai degrabă nu mă prea gândeam... Comsomol.

Cântece în jurul focului de tabără: „Dacă brusc un prieten nu-i/ Nici duşman, nici prieten...”^[95] Şi mai departe... (Îşi aprinde o ţigară.) Visuri? Visam să fiu militar. Să zbor! Era frumos, îţi dădea prestigiu. Toate fetele visau să se mărite cu militari. Scriitorul meu preferat era Kuprin. Un ofiţer! Uniformă frumoasă... Moarte eroică! Chefuri bărbăteşti. Prietenie. Toate astea erau atrăgătoare, le percepeam cu entuziasm tineresc. Şi părinţii mă susţineau. Am fost educat după cărţi sovietice: „Omul e mai presus de toate”, „Pentru om nimic nu-i imposibil”, „Omul – ce mândru sună acest cuvânt”. Era vorba despre un om care nu există... nu există în realitate... Nici acum nu înţeleg de ce pe vremea aceea erau atâţia idealişti. Şi acum au dispărut. Ce fel de idealism are generaţia Pepsi? Numai oameni pragmatici. Am terminat liceul militar şi am servit în Kamceatka. La graniţă. Acolo unde vezi doar zăpadă şi coline. Singurul lucru care mi-a plăcut întotdeauna la ţara mea a fost natura. Peisajul. Asta da! După doi ani m-au trimis la academia militară – am terminat cu notă maximă. Urmau stele! O carieră! Aveam să fiu înmormântat pe afet, cu salve... (Sfidător.) Şi acum? Schimbare de decor. Din maior sovietic m-am transformat în businessman. Vând instalaţii sanitare italieneşti... Dacă mi-ar fi prezis cineva asta acum zece ani, nici măcar nu l-aş fi bătut pe acest Nostradamus, aş fi râs ca de o glumă. Eram absolut sovietic – era ruşine să-ţi placă banii, trebuia să-ţi placă să visezi. (Trage din ţigară şi tace.) Păcat... se uită multe... Se uită, pentru că totul se petrece prea repede. Ca într-un caleidoscop. Mai întâi m-am îndrăgostit de Gorbaciov, apoi m-am supărat pe el. Am mers la demonstraţii şi am scandat alături de ceilalţi: „Elţîn – da! Gorbaciov – nu!” Strigam: „Jos Articolul 6^[96]!” Şi chiar am lipit manifeste. Vorbeam şi citeam, citeam şi vorbeam. Ce voiam noi? Părinţii noştri voiau să spună tot şi să citească tot. Ei visau să trăiască într-un comunism uman... cu fată umană... Iar tinerii?

Noi... Şi noi visam la libertate. Dar ce înseamnă asta? Numai teorii... Voiam să trăim ca în Occident. Să ascultăm muzica lor, să ne îmbrăcăm la fel, să călătorim prin lume. „Vrem schimbarea... schimbarea...” cânta Viktor Ţoi. Încotro ne îndreptam – nu înţelegeam. Toţi visam... Iar în magazinele alimentare erau doar borcane de trei litri cu suc de mesteacăn şi varză murată. Pachete cu frunze de dafin. Erau cartele pentru macaroane, unt, arpacaş... pentru tutun... La cozi oamenii se puteau omorî între ei pentru o vodcă! Dar erau publicaţi Platonov, Grossman, care fuseseră interzişi... Erau retrase trupele din Afganistan. Eu am rămas în viaţă şi credeam că noi toţi, cei care am fost acolo, eram eroi. Ne-am întors în patrie, dar patria nu mai era! În loc de patrie – o ţară nouă, care ne scuipa în faţă! Armata s-a destrămat, soldaţii au început să fie înjuraţi, trataţi ca nişte ucigaşi! Din apărători s-au transformat în asasini. Se dădea vina pe noi pentru toate: şi Afganistan, şi Vilnius, şi Baku. Pentru tot sângele vărsat. Seara nu era prudent să ieşi pe stradă în uniformă militară, puteai fi luat la bătaie. Oamenii sunt răi pentru că n-au nici ce mânca, nici ce îmbrăca. Nimeni nu înţelege nimic. În regimentul nostru avioanele nu zburau – nu exista combustibil. Echipajele stăteau la sol – jucau cărţi, se îmbibau de vodcă. Din salariul de ofiţer puteai să-ţi cumperi zece pâini. Un prieten s-a împuşcat... apoi altul... Am ieşit din armată, am fugit care-ncotro. Toţi aveam familii... eu am doi copii, un căţel şi o pisică... Cum să trăim? Căţelului i-am înlocuit carnea cu brânză de vaci, noi am mâncat săptămâni întregi numai caşa. Toate astea ţi se şterg din minte... Da, trebuie să le scriem, cât mai are cine să-şi aducă aminte. Ofiţerii... Noaptea descărcăm vagoane, lucram ca paznici. Turnam asfalt. Alături de mine trudeau doctori în ştiinţe, medici, chirurgi, îmi amintesc şi de un pianist de la filarmonică. Am învăţat să pun gresie şi să montez uşi metalice. Şi aşa mai departe... şi aşa mai departe... Am început afaceri... unii aduceau computere... alţi „prespălau” jeanşi... (Râde.) Se înţeleg doi: unul cumpără o cisternă de vin, altul o vinde. Bat palma! Unul se duce să caute bani, iar celălalt se gândeşte: de unde fac rost de o cisternă de vin? E şi banc, şi realitate. Au venit şi la mine din ăştia: purtau bascheţi rupţi, dar vindeau un elicopter... (Face o pauză.)

Dar am supravieţuit! Am supravieţuit... Şi ţara a supravieţuit! Dar ce ştim noi despre suflet? Doar că există. Eu... prietenii mei... La noi totul e bine... Unul are o firmă de construcţii, altul un mic magazin alimentar – brânză, carne, salamuri, altul face comerţ cu mobilă. Unul are capital în străinătate, altul casă în Cipru. Unul e fost doctor în ştiinţe, altul inginer. Oameni inteligenţi, educaţi, în ziare e descris „rusul nou” cu un lanţ de aur de vreo zece kilograme, cu bara de protecţie a maşinii din aur şi roţile din argint. Folclor! În afacerile de succes e cine vreţi, numai proşti nu. Ei, şi ne descurcăm... Aducem coniac scump, dar bem vodcă. Bem vodcă şi către dimineaţă, beţi, ne îmbrăţişăm şi cântăm cântece comsomoliste: „Comsomolişti plini de avânt,/ Mai tari suntem fiindcă suntem prieteni...” Ne amintim cum mergeam „la cartofi” în studenţie sau întâmplări amuzante din armată. Pe scurt, ne amintim epoca sovietică, înţelegeţi? Şi conversaţiile se încheie întotdeauna astfel: „E vremea fărădelegii. E nevoie de un Stalin.” Deşi noi, vă spun, o ducem bine. Cum vine asta? Uite, eu, de exemplu... Pentru mine 7 noiembrie e sărbătoare. Sărbătoresc ceva măreţ, îmi pare rău, ba chiar foarte rău. Dacă e să spunem adevărul... Pe de o parte nostalgie, pe de altă parte frică. Toată lumea vrea să plece, să se care din ţară. Să câştige „lovele” şi să se care. Iar copiii noştri? Toţi vor să studieze contabilitatea, întrebaţi-i însă despre Stalin... O varză totală! Au doar o idee vagă... I-am dat fiului meu să citească Soljeniţîn – a râs tot timpul. L-am auzit, râdea. Pentru el faptul că un om putea fi acuzat că e agent triplu e deja comic. „Tată... Nici un singur anchetator nu ştie să scrie, la fiecare cuvânt e o greşeală de ortografie. Până şi cuvântul «împuşcare» e scris greşit...” N-o să ne înţeleagă niciodată pe mine şi pe mama, pentru că el n-a trăit nici măcar o zi în ţara sovietică. Eu... şi fiul meu... şi mama mea... Fiecare trăieşte în altă ţară, deşi toate sunt Rusia. Dar suntem într-un fel monstruos legaţi unii de alţii. Monstruos! Toţi ne simţim înşelaţi... ...socialismul e o alchimie. O idee alchimică. Am zburat înainte, dar nu ştim unde am ajuns. „Cui trebuie să i te adresezi dacă vrei să intri în partidul comunist?” „Unui psihiatru.” Iar ei... părinţii noştri... mama mea... vor să audă că au trăit o viaţă măreaţă şi nobilă şi că au crezut în ceva în care merită să crezi. Şi ce aud? Aud din toate părţile că viaţa lor a fost plină de rahat, că n-au avut nimic în afară de oribilele lor rachete şi tancuri. Erau gata să pună pe fugă orice duşman. Şi ar fi făcut-o! Dar totul s-a prăbuşit fără nici un război. Nimeni nu poate înţelege: de ce? Aici e de gândit... Dar să gândească n-au învăţat. Toţi îşi amintesc numai frica... şi vorbesc despre frică... Am citit undeva că frica e şi ea o formă de iubire. Se pare că aceste cuvinte îi aparţin lui Stalin... Astăzi în muzee e pustiu... Dar bisericile sunt pline, fiindcă toţi avem nevoie de psihoterapeut. De şedinţe de psihoterapie. Credeţi că Ciumak şi Kaşpirovski^[97] tratează trupul? Ei tratează sufletul. Sute de mii de oameni stau la televizor şi-i ascultă ca hipnotizaţi. E un narcotic! Senzaţia cumplită de singurătate... de abandonare... O au toţi: de la taximetrist şi funcţionarul din birou până la artistul poporului şi academician. Toţi sunt teribil de singuri. Şi aşa mai departe... Viaţa s-a schimbat complet. Acum lumea se împarte altfel: nu în „albi” şi „roşii”, nu în cei care au fost închişi şi cei care i-au închis, cine l-a citit pe Soljeniţîn şi cine nu l-a citit, ci în cei care pot să cumpere şi cei care nu pot. Nu vă place asta? Nu vă place... e clar... Nici mie... nu-mi place... Dumneavoastră, şi chiar şi eu... noi am fost romantici... Dar naivii şaizecişti? O sectă de oameni cinstiţi... Credeau că va cădea comunismul şi ruşii se vor repezi pe loc să înveţe ce-i libertatea, dar ei s-au repezit să înveţe să trăiască. Să trăiască! Să încerce, să guste din toate. Să mănânce lucruri bune, să se îmbrace la modă... să călătorească... Au început să-şi dorească să vadă palmierii şi deşertul. Cămilele. Nu să ardă şi să se mistuie, nu să alerge tot timpul undeva înarmaţi cu o făclie şi un topor. Nu, doar să trăiască, aşa cum trăiesc alţii... În Franţa sau în Monaco... Că dacă nu mai apucă! Li s-a dat pământul înapoi, dar pot să li-l ia din nou. Li s-a permis să facă comerţ, dar ar putea fi închişi. Ar putea să li se ia şi fabrica, şi magazinaşul. Frica asta le sfârâie în creier. Trebuie să câştige bani mai repede. Nimeni nu se mai gândeşte la nimic măreţ... grandios... S-au săturat de lucruri măreţe! Vor lucruri umane. Normale. Obişnuite... obişnuite, înţelegeţi? Despre grandoare îţi poţi aminti aşa... la o vodcă... Am fost primii care am zburat în cosmos... Şi am făcut cele mai bune tancuri din lume, dar nu se găsea detergent şi hârtie igienică. Closetele alea blestemate curgeau întruna! Spălam pungile de plastic şi le uscam pe balcon. Şi să ai videocasetofon era ca şi cum ai avea elicopter personal. Dacă vedeai un băiat în jeanşi nu simţeai invidie, ci interes estetic... Ţi se părea exotic! Ăsta era preţul! Preţul pentru rachete şi nave cosmice. Pentru istoria măreaţă! (Face o pauză.) V-am împuiat capul... Acum toată lumea vrea să vorbească, dar nu ne mai ascultăm unii pe alţii...

...la spital... lângă mama zăcea o femeie... Când intram în salon, o vedeam întâi pe femeia asta. Odată, am observat că voia să-i spună ceva fiicei ei, dar nu putea: m-ma... m-mu... A venit soţul ei, a încercat să vorbească cu el, n-a reuşit. S-a întors spre mine: m-ma... Şi atunci se întinde, îşi ia cârja si, înţelegeţi, începe să dea cu ea în instalaţia de perfuzii. În pat... Nu simţea că loveşte... că rupe... Voia să vorbească... Dar cu cine mai poţi să vorbeşti azi? Spuneţi-mi, cu cine? Omul însă nu poate să trăiască în pustie...

...toată viaţa l-am iubit pe tata... E mai mare ca mama cu cincisprezece ani, a fost în război. Dar războiul nu l-a zdrobit, ca pe alţii, nu l-a legat de el ca de cel mai important eveniment al vieţii lui. Merge şi acum la vânătoare, la pescuit. Dansează. A fost căsătorit de două ori, şi de două ori cu femei frumoase. O amintire din copilărie... Mergem la cinematograf, şi tata mă opreşte: „Uite ce frumoasă e mama!” N-a avut niciodată acea mândrie animalică a războiului pe care o au bărbaţii care au luptat: „Am tras. S-a prăbuşit. Curgea carnea din el ca din maşina de tocat.” Îşi aminteşte nişte lucruri nevinovate. Prostii. Cum de Ziua Victoriei s-a dus împreună cu un camarad într-un sat după fete şi au prins doi nemţi care se băgaseră într-o latrină din lemn – în groapă până la gât. Le-a fost milă să-i împuşte! Războiul se terminase. Se saturaseră să tragă. Dar nici să se apropie de ei nu puteau... Tata a avut noroc: în război ar fi putut fi ucis, dar n-a fost ucis; înainte de război ar fi putut fi arestat, dar nu fusese arestat. Avea un frate mai mare – unchiul Vania. Lui i se întâmplase cu totul altfel – pe vremea lui Ejov... În anii ‘30... l-au trimis la cărbuni, la Vorkuta. Zece ani fără drept de corespondenţă. Soţia lui, persecutată de colegii de serviciu, s-a aruncat de la etajul al cincilea. Fiul lor a fost crescut de bunică. Dar unchiul Vania s-a întors... S-a întors cu o mână paralizată, fără dinţi şi cu ficatul mărit. A început să lucreze din nou în fabrica lui, pe acelaşi post, şi stătea în acelaşi birou, la aceeaşi masă... (Îşi mai aprinde o ţigară.) Iar în faţa lui stătea cel care îl turnase. Toată lumea ştia... şi unchiul Vania ştia că acela îl turnase... Ca şi înainte, mergeau la adunări şi demonstraţii. Citeau ziarul Pravda, lăudau politica partidului şi guvernului. De sărbători beau vodcă la aceeaşi masă. Şi aşa mai departe... Ăştia suntem noi! E viaţa noastră! Aşa suntem... Imaginaţi-vă un călău şi o victimă de la Auschwitz stând în acelaşi birou şi primindu-şi salariul de la acelaşi ghişeu de la contabilitate. Cu aceleaşi medalii după război. Iar acum şi cu aceeaşi pensie... (Tace.) Sunt prieten cu fiul unchiului Vania. El nu-l citeşte pe Soljeniţîn, în casa lui nu există nici o singură carte despre lagăr. Fiul şi-a aşteptat tatăl, dar de întors s-a întors altcineva... s-a întors o ruină umană... Zdrobit, gârbovit. S-a stins repede. „Tu nu ştii cât de frică poate să-ţi fie”, îi spunea el băiatului. „Nu ştii...” Îl avea în faţa ochilor pe anchetatorul său... un zdrahon... băgase un om cu capul într-o găleată plină cu excremente şi-l ţinuse acolo până se sufocase. Iar pe unchiul Vania... l-a spânzurat de tavan gol, şi în nas, în gură, în toate găurile pe care le avem, i-a turnat amoniac. Anchetatorul îi urina în ureche şi striga: „Pe deştepţii ăia... spune-mi-i pe deştepţii ăia!” Şi unchiul Vania i-a spus... A semnat tot. Dacă nu i-ar fi spus şi n-ar fi semnat, l-ar fi băgat şi pe el cu capul în găleată. Mai târziu, pe câţiva dintre cei pe care-i turnase i-a întâlnit în barăci... „Cine m-o fi turnat?” se întrebau ei. Cine m-o fi turnat? Cine... Eu nu pot să judec. Nici dumneavoastră nu puteţi. Unchiul Vania a fost adus în celulă pe targa, leoarcă de sânge şi urină. Mânjit cu propriile excremente. Nu ştiu unde se termină omul... Dumneavoastră ştiţi?

...ne e milă de bătrânii noştri, fireşte... Adună sticlele goale pe stadioane, noaptea vând ţigări la metrou. Caută prin gunoaie. Dar bătrânii noştri nu sunt lipsiţi de vină... E un gând cumplit! Şocant, înspăimântător şi pentru mine însumi. (Tace.) Dar despre asta n-o să pot să vorbesc niciodată cu mama... Am încercat... Devine isterică!

(Vrea să încheie conversaţia, dar, nu ştiu de ce, se răzgândeşte.) ...dacă aş citi undeva sau aş auzi de la cineva asta, n-aş crede. Dar în viaţă se întâmplă... se întâmplă, ca într-un roman poliţist prost... Întâlnirea cu Ivan D... E nevoie de numele de familie? De ce? Nu mai trăieşte. Copiii? O veche zicală spune că fiul nu răspunde pentru tată... Da, acum şi copiii sunt bătrâni. Nepoţii, strănepoţii? Despre nepoţi nu ştiu, dar strănepoţii... ei deja nu mai ştiu nici cine a fost Lenin... Tăicuţa Lenin a fost uitat. Nu mai e decât un monument. (Face o pauză.) Aşa, despre întâlnire... Tocmai fusesem avansat locotenent, mă pregăteam să mă însor... Cu nepoata lui. Cumpăraserăm deja verighetele şi rochia de mireasă. Anna... aşa o chema... frumos nume, nu-i aşa? (O nouă ţigară.) Era nepoata... nepoata adorată... Toţi cei din casă o numeau în glumă „Adorana”. O poreclă inventată de el... Asta însemna că era adorată... Îi şi semăna – chiar foarte mult, pe dinafară. Eu sunt dintr-o familie sovietică normală, care toată viaţa s-a târât de la o chenzină la alta, iar ei aveau lustre de cristal, porţelan chinezesc, covoare, un Jiguli nou-nouţ. Totul şic! Aveau şi o Volga veche, pe care bătrânul nu voia s-o vândă. Şi aşa mai departe... Eu deja locuiam la ei, dimineaţa beam ceai în sufragerie din pahare în suport de argint. Era o familie mare – gineri, nurori... Unul dintre gineri era profesor. Când bătrânul se supăra pe el, întotdeauna rostea una şi aceeaşi frază: „Pe unii ca tine... Îi făceam să-şi înghită rahatul...” Ei, un fel de a spune... Dar atunci nu înţelegeam... Nu înţelegeam! Mai târziu mi-am amintit... după... Veneau la el pionieri, îi consemnau amintirile, i se cereau fotografii pentru muzeu. Pe vremea mea era deja bolnav, stătea acasă, dar înainte vorbea în şcoli, le lega cravata roşie elevilor premianţi. Era un veteran respectat. La fiecare zi de sărbătoare cutia poştală era plină de felicitări, în fiecare lună primea raţie specială de produse alimentare. Odată, am fost cu el să iau produsele astea... Ne-au invitat într-un fel de subsol: un salam, un borcan de castraveciori şi roşii murate bulgăreşti, conserve de peşte din import, şuncă ungurească la borcan, mazăre, ficat de cod... Pe vremea aceea nimic din toate astea nu se găsea. Era un privilegiu! Pe mine m-a adoptat de la început: „Îmi plac militarii, pe civili îi dispreţuiesc.” Mi-a arătat puşca lui de vânătoare scumpă: „Ţie ţi-o las!” în tot apartamentul acela uriaş, pe pereţi erau atârnate coarne de cerb, pe rafturile de cărţi erau trofee de vânătoare. Era vânător pasionat, fusese vreo zece ani preşedintele asociaţiei orăşeneşti a vânătorilor şi pescarilor. Şi mai ce? Povestea mult despre război... „În luptă una e să tragi la distanţă mare... Poate oricine... Dar să duci pe cineva la execuţie... Omul să stea la trei metri...” Mereu scotea câte una din astea. Nu te plictiseai cu el, îmi plăcea bătrânul.

Am venit în permisie... Nunta se apropia. Era la mijlocul verii. Stăteam toţi la dacea lui mare. O dacea din acelea vechi... Nicidecum cei patru sute de metri pătraţi regulamentari, nu-mi mai amintesc exact câţi, dar cuprindeau şi o bucată de pădure. Nişte pini bătrâni. Asemenea case primeau numai cei cu funcţii înalte. Pentru merite deosebite. Academicienii şi scriitorii. Şi el... Dimineaţa, când mă trezeam, bătrânul era în grădină: „Eu am suflet de ţăran. Am venit de la Tver la Moscova în opinci.” Seara adeseori stătea singur pe terasă şi fuma. Nu era un secret pentru mine: îi dăduseră drumul din spital ca să moară – avea un cancer la plămâni, neoperabil. Nu s-a lăsat de fumat. De la spital s-a întors cu o Biblie: „Toată viaţa am fost materialist, dar înainte de moarte am ajuns la Dumnezeu.” Biblia i-o dăruiseră nişte călugăriţe care se îngrijeau de cei grav bolnavi la spital. Citea cu o lupă. Până la prânz citea ziare, după somnul de după-amiază memorii de război. Adunase o întreagă bibliotecă de memorii: Jukov, Rokossovski... Îi plăcea să-şi amintească şi el... Cum i-a văzut pe viu pe Gorki şi Maiakovski... pe cei de pe Celiuskin... Deseori repeta: „Poporul vrea să-l iubească pe Stalin şi să sărbătorească ziua de 9 Mai.” Mă certam cu el: începuse perestroika... primăvara democraţiei ruse... Eram total naiv! Odată, am rămas singur cu el – toţi plecaseră în oraş. Doi bărbaţi într-o dacea pustie. Cu o carafă de vodcă. „Scuip pe doctori! Am trăit destul.” „Să vă torn?” „Toarnă.” Şi ne-am pornit... N-am înţeles imediat... Nu mi-am dat seama imediat că aici era nevoie de un preot. Omul se gândeşte la moarte... Nu mi-am dat seama... La început a fost o discuţie obişnuită pentru anii aceia: socialism, Stalin, Buharin... testamentul politic al lui Lenin, pe care Stalin l-a ascuns partidului... despre ce se mai spunea, ce mai scria în ziare. Am băut. Am băut bine! La un moment dat, nu ştiu de ce, s-a burzuluit: „Mucosule! Tânăr şi necopt... Ascultă la mine! Omului nostru nu trebuie să-i dăm libertate. Se pişă pe ea! Ai priceput?!” Şi trage o înjurătură. Un rus nu-l poate convinge de ceva pe alt rus fără să-njure. Nu mai reproduc înjurăturile. „Bagă-ţi bine în cap...” Eu... fireşte... eram şocat. Şocat! Şi el se dezlănţuie: „Toţi guralivii ăştia ar trebui mânaţi în cătuşe la muncă grea! Cu târnăcopul în mână. Teroarea e necesară. Fără teroare, totul se prăbuşeşte într-o clipă.” (O pauză lungă.) Noi credem că monştrii trebuie să aibă coarne şi copite. Dar pare că ai în faţă un om... un om obişnuit... Îşi suflă nasul... e bolnav... bea vodcă... Şi eu mă gândesc... Atunci m-am gândit la asta pentru prima oară... Întotdeauna rămân să dea mărturie victimele, dar călăii tac. Dispar undeva, într-o groapă nevăzută. Ei n-au nume de familie, n-au voci. Pier fără urmă, nu ştim nimic despre ei.

În anii ‘90... Era o vreme când călăii încă trăiau... s-au speriat... În ziare a apărut numele de familie al anchetatorului care l-a torturat pe academicianul Vavilov. Îmi amintesc: Aleksandr Hvat. Au mai fost publicate câteva nume. Şi ei au intrat în panică, s-au temut că se vor deschide arhivele şi se va anula menţiunea „secret”. Au început să se agite. Nimeni n-a consemnat asta, nu există o statistică, dar au fost zeci de sinucideri, în toată ţara. Toţi au dat vina pe prăbuşirea imperiului... pe sărăcie... dar mie mi s-a povestit despre sinuciderea unor bătrâni înlesniţi şi merituoşi. Fără vreun motiv aparent. Un singur lucru aveau în comun: toţi erau activişti. Unora li s-a trezit conştiinţa, alţii au făcut-o de frică să nu afle familia. S-au speriat. Au avut un moment de panică. Nu puteau înţelege ce se întâmplase brusc... şi de ce se face gol în jurul lor... Câini credincioşi! Slujitori de nădejde! Fireşte, nu toţi au tremurat... În Pravda sau în Ogoniok, aici poate mă-nşală memoria, s-a publicat scrisoarea unui gardian de lagăr. El nu s-a temut! Descria bolile căpătate în timpul serviciului în Siberia, unde îi păzise vreme de cincizeci de ani pe „duşmanii poporului”. Nu şi-a cruţat sănătatea... Slujba, se plângea el, era grea: vara te mâncau ţânţarii şi te chinuia arşiţa, iarna erau geruri. Măntăluţele – îmi amintesc că aşa scria: „măntăluţele” – care se dădeau soldaţilor erau subţiri, dar şefii cei mari aveau şube şi pâslari. Iar acum, zicea, duşmanii pe care nu-i dovediseră îşi iţesc capul... Contrarevoluţie! O scrisoare plină de răutate... (Pauză.) Foştii zeki i-au răspuns imediat... Nu le mai era frică. N-au tăcut. Au scris cum prizonierii puteau fi dezbrăcaţi complet, legaţi de un copac şi lăsaţi acolo zile întregi, să se hrănească insectele cu ei până nu mai rămânea decât scheletul. Iarna, pe un ger de minus patruzeci de grade, turnau apă peste nenorociţii care nu-şi îndepliniseră norma zilnică. Zeci de statui de gheaţă stăteau acolo până primăvara ca avertisment... (Pauză.) Nimeni n-a fost judecat! Nimeni! Călăii au trăit până la adânci bătrâneţi ca nişte pensionari respectaţi... Ce să vă spun? Nu chemaţi la căinţă. Nu vă gândiţi ce popor minunat avem. Nimeni nu e pregătit să se căiască. E treabă grea căinţa. Eu însumi intru în biserică, dar nu mă hotărăsc să mă spovedesc. Mi-e greu... La drept vorbind, omului nu-i e milă decât de el însuşi. De el şi de nimeni altcineva. Aşadar... Bătrânul se agita pe terasă... ţipa... Mi s-a făcut părul măciucă... Măciucă! Din cauza vorbelor lui. Deja ştiam destul de multe la vremea aceea... Îl citisem pe Şalamov... Iar acolo, pe masă, era un vas cu bomboane, un buchet de flori... Un decor absolut paşnic. Contrastul ăsta făcea totul şi mai impresionant. Îţi stârnea şi frică, şi curiozitate. Curiozitatea, vă spun sincer, era mai mare decât frica, îmi doream... Mereu ne dorim să aruncăm o privire în abis. De ce? Aşa suntem construiţi.

„...Când m-au luat să lucrez la NKVD, am fost foarte mândru. Din primul salariu mi-am cumpărat un costum bun...

...era o muncă... cu ce s-o compar? Poate fi comparată cu războiul. Dar în război m-am odihnit. Dacă împuşti un german, el ţipă în germană. Ăştia însă... ăştia ţipau în rusă... Părea că sunt de-ai tăi... În lituanieni şi polonezi mi-era mai uşor să trag. Dar ăştia ţipau pe ruseşte: «Bestiilor! Idioţilor! Terminaţi-ne mai repede!» F...!! Eram plini de sânge... ne ştergeam palmele de propriul păr... Uneori ni se dădeau şorţuri de piele... Aşa era munca. Slujba. Tu eşti tânăr... Perestroika! Perestroika! Crezi nişte palavragii... N-au decât să strige: libertate! libertate! Să alerge prin pieţe... Securea e tot acolo... securea stăpânului pândeşte... Ţine minte! F...!! Eu sunt soldat! Mi se spunea, mă duceam. Trăgeam. Dacă ţi se spune, şi tu te duci. Te duci!! Eu omoram duşmani. Dăunători! Exista un document: condamnat la «cea mai înaltă măsură de apărare socială»... Sentinţă de stat... Slujba... să nu dea Dumnezeu! Când nu moare, şi cade jos şi se tăvăleşte ca un porc... scuipă sânge... Deosebit de neplăcut e să tragi într-un om care râde. Fie a înnebunit, fie te dispreţuieşte. Plouă cu înjurături şi urlete din ambele părţi. Nu poţi să mănânci când ai o asemenea activitate... Eu nu puteam... Tot timpul mi-era sete. Apă! Apă! Ca după o beţie... F...!! Către sfârşitul schimbului ni se aduceau două găleţi: o găleată cu vodcă şi una cu apă de colonie. Vodca ţi se aducea după program, nu înainte. Ai citit undeva altfel? Aşa, aşa... Acum se scriu de toate... se inventează multe. Ne spălam cu apă de colonie până la brâu. Mirosul de sânge e pătrunzător, special... seamănă puţin cu cel de spermă... Aveam un câine ciobănesc, nu se apropia de mine când veneam de la serviciu. F...!! De ce taci? Eşti încă necopt... netrecut prin foc... Ascultă! Rar... se nimerea câte un soldat căruia îi plăcea să ucidă... era mutat din plutonul de execuţie. Nu erau agreaţi. Mulţi erau de la ţară, ca mine, ţăranii sunt mai puternici decât orăşenii. Mai rezistenţi. Mai obişnuiţi cu moartea: unii mai înjunghiaseră acasă câte un porc, tăiaseră un viţel, iar găini tăia toată lumea. Cu moartea... cu ea trebuie să te înveţi... În primele zile ne duceau să ne uităm. .. Soldaţii doar asistau la execuţie sau însoţeau convoaiele de condamnaţi. Au fost cazuri când au înnebunit pe loc. N-au rezistat. E treabă sensibilă... Şi ca să omori un iepure îţi trebuie obişnuinţă, nu oricine poate. F...!! Aşezi omul în genunchi şi tragi cu pistolul aproape lipit de tâmpla stângă... În zona urechii stângi. La sfârşitul programului îţi atârna mâna ca o cârpă. Cel mai afectat era degetul arătător. Şi noi aveam un plan de îndeplinit, ca în orice altă slujbă. Ca la fabrică. La început nu făceam faţă. Fizic nu puteam să-l îndeplinim. Atunci au fost chemaţi medicii. S-a făcut consiliu. Decizia a fost următoarea: de două ori pe săptămână tuturor soldaţilor li se va face masaj. Masaj la mâna dreaptă şi la degetul arătător. Degetul arătător era obligatoriu să fie masat, pe el e cea mai mare presiune când tragi. Am rămas doar un pic surd de urechea dreaptă, fiindcă tragi cu mâna dreaptă...

...se dădeau diplome «pentru îndeplinirea unei misiuni speciale încredinţate de partid şi de stat», «pentru devotament faţă de cauza partidului leninisto-stalinist». Am un dulap întreg de diplome din astea, tipărite pe hârtie excelentă. O dată pe an te trimiteau împreună cu familia la un sanatoriu bun. Mâncare delicioasă... multă carne... tratament... Nevastă-mea n-a ştiut nimic despre munca mea. Aveam o muncă de răspundere, secretă, şi gata. M-am însurat din dragoste.

...economiseam cartuşe pentru război. Dacă eram aproape de mare... Umpleam o barjă ca pe un borcan cu sardele. Din închisoare nu se auzeau ţipete, ci răgete ca de fiară: «Nicicând nu se predă Variagul nostru mândru,/ Nimeni nu caută-ndurare...»^[98] Fiecărui condamnat i se legau mâinile cu sârmă şi i se atârna o piatră de picioare. Dacă vremea era bună... marea liniştită...se vedea multă vreme cum se duceau la fund... Ce te uiţi aşa? Papă-lapte! Ce te uiţi?! F...!! Toarnă! Aşa era munca... slujba... Îţi povestesc ca să pricepi: ne-a costat mult puterea sovietică. Trebuie s-o păstrăm. S-o apărăm! Seara, ne întorceam cu barjele goale. O linişte de mormânt. Toţi aveam acelaşi gând: când o să coborâm pe uscat şi pe noi o să ne... F...!! Am ţinut ani de zile sub pat un geamantan mic din lemn pregătit: lenjerie de schimb, periuţă de dinţi, aparat de ras. Pistolul îl ţineam sub pernă... Eram gata să-mi trag un glonţ în frunte. Toţi trăiam aşa pe vremea aia! Şi soldaţii, şi mareşalii. Era egalitate.

...a început războiul... Am cerut imediat să plec pe front. În luptă nu-i atât de înspăimântător să mori. Ştii că mori pentru patrie, totul e simplu şi clar. Am eliberat Polonia, Cehoslovacia... F...!! Mi-am încheiat drumul războinic la Berlin. Am două decoraţii şi medalii. Victorie! Şi... mai departe a fost aşa... După Victorie m-au arestat. Cei de la direcţia specială aveau listele pregătite... Cekistul are doar două posibilităţi: să moară de mâna duşmanului sau de mâna NKVD. Mi-au dat şapte ani. Am stat toţi cei şapte ani. Şi acum... Înţelegi... mă trezesc ca în lagăr – la şase dimineaţa. Pentru ce am fost condamnat? Nu mi-au spus. Pentru ce?! F...!!”

(Mototoleşte nervos pachetul de ţigări gol.)

Poate că minţea. Nu... nu minţea... nu era genul... Nu cred că minţea... A doua zi dimineaţa am găsit un motiv, un fleac oarecare. Am plecat. Am fugit! Nunta s-a anulat. Păi da... daaa... Ce nuntă? Nu mai puteam să mă întorc în casa aia. Nu puteam! Am plecat la unitate. Logodnica mea... nu putea înţelege, îmi scria scrisori... suferea... Şi eu... Dar nu despre asta vorbesc acum... Nu despre dragoste... Asta-i altă poveste. Vreau să înţeleg... şi dumneavoastră vreţi să înţelegeţi: ce fel de oameni au fost ăştia? Aşa-i? Totuşi... Criminalul e interesant, orice s-ar spune, un criminal nu poate fi banal. Te atrage... eşti curios... Răul hipnotizează... S-au scris sute de cărţi despre Hitler şi Stalin. Cum erau în copilărie, în familie, ce femei au iubit... ce vin şi ce ţigări preferau... Ne interesează orice mărunţiş. Vrem să înţelegem... Timur Lenk, Genghis-Han – cine sunt ei? Cine? Şi milioanele de copii ale lor... mici copii... care au făcut tot lucruri cumplite, şi numai unii au înnebunit. Toţi ceilalţi au trăit normal: au sărutat femei şi au jucat şah... au cumpărat jucării pentru copiii lor... Fiecare îşi zicea: nu sunt eu. Nu eu l-am spânzurat „de-a-n picioarelea” şi i-am „Împrăştiat creierii pe tavan”, şi nu eu am băgat creioane ascuţite în sfârcurile femeilor. Nu eu, sistemul. Stalin însuşi... până şi el spunea: nu eu hotărăsc, ci Partidul... Îşi învăţa fiul: „Tu crezi că eu sunt Stalin. Nu! Stalin e el!” Şi arăta spre portretul de pe perete. Nu spre el, ci spre portretul lui! Maşinăria morţii... Maşinăria a funcţionat fără oprire... zeci de ani... Era o logică genială: victimă-călău, iar la sfârşit călăul devine şi el victimă. Parcă n-ar fi gândit-o un om... Ceva atât de desăvârşit există doar în natură. Roata se învârteşte şi nu există vinovaţi. Nu există! Toţi vor să fie compătimiţi. Toţi sunt victime. Toţi sunt la sfârşitul lanţului trofic! Uite-aşa! Atunci, tânăr fiind, m-am speriat, am amuţit, azi aş fi pus mai multe întrebări... Am nevoie să ştiu... De ce? Mi-e frică... După tot ce-am aflat despre oameni, mi-e frică de mine. Mi-e frică. Sunt un om obişnuit... slab... Sunt şi alb, şi negru, şi galben. .. de toate... În şcoala sovietică am fost învăţaţi că omul în sine e bun, e minunat, şi mama mea crede şi acum că doar situaţiile îngrozitoare îl fac îngrozitor. Dar omul e bun! Şi asta... nu-i aşa... nu-i aşa! Daaaa... Omul pendulează toată viaţa între bine şi rău. Fie înfigi creionul ascuţit în sfârcuri, fie ţi se întâmplă ţie... Alege! Alege! Câţi ani au trecut... şi tot nu pot să uit... Cum răcnea: „Mă uit la televizor, ascult radioul. Din nou bogaţi şi săraci. Unii înfulecă icre, cumpără insule şi avioane, altora nu le ajunge nici de un corn. N-o să ţină asta multă vreme! Stalin încă e numit măreţ... Securea e tot acolo... Securea stăpânului pândeşte... O să-ţi aduci aminte vorbele mele... M-ai întrebat... (îl întrebasem) dacă omul se sfârşeşte repede, cât rezistă. Îţi răspund: un picior de taburet vienez în cur sau o sulă în boaşe – şi s-a zis cu omul. Ha, ha... s-a zis cu omul... Un gunoi rămâne! Ha, ha...”

(Când deja ne luam rămas-bun.) Ei, am răscolit toată istoria... Mii de dezvăluiri, tone de adevăr. Trecutul e pentru unii o ladă cu carne şi un butoi cu sânge, iar pentru alţii o epocă măreaţă. Ne certăm în bucătării în fiecare zi. Dar curând vor creşte... lupii tineri, cum îi numea Stalin... Curând vor creşte...

(Ne luăm din nou rămas-bun, dar imediat începe din nou să vorbească.)

Am văzut nu demult pe Internet nişte fotografii de amator... Fotografii de război obişnuite, dacă nu ştii cine-i în ele.

Comandamentul SS de la Auschwitz... Ofiţeri şi soldaţi de rând. Multe fete. Se fotografiau la serate sau când făceau plimbări. Tineri, veseli. (Face o pauză.) Şi fotografiile cekiştilor noştri din muzee? Să le priviţi cu atenţie cândva: veţi vedea chipuri frumoase... Însufleţite... Multă vreme am fost învăţaţi că sunt sfinţi...

Aş fi vrut să plec din ţara asta sau măcar să-mi expediez copiii de aici. O să plecăm. Securea stăpânului pândeşte... Am ţinut minte...

După câteva zile mă sună să-mi spună că nu va permite publicarea relatării lui. De ce? Refuză să-mi explice. Mai târziu aflu că a emigrat în Canada cu familia, îl regăsesc după zece ani şi este de acord cu publicarea, îmi spune: „Mă bucur că am plecat la timp. Era o vreme când toată lumea îi iubea pe ruşi, acum iar le e frică tuturor de noi. Dumneavoastră nu vă e frică ?”