Despre singurătate, care seamănă foarte mult cu fericirea

Alisa Z-ler – manager în publicitate, 35 de ani

M-am dus la Petersburg pentru o altă poveste şi m-am întors cu asta. Am stat de vorbă în tren cu o tovarăşă de drum...

— Am o prietenă care s-a sinucis... Puternică, de succes. Mulţi admiratori, prieteni. Toţi am fost şocaţi. Sinucidere – ce-i asta? Laşitate, sau un act de forţă? Un plan radical, un strigăt de ajutor sau sacrificiu de sine? O ieşire... o capcană... o pedeapsă... Vreau... Pot să vă spun de ce eu n-o să fac asta niciodată.

Dragostea? Varianta asta nici măcar n-o iau în calcul... Nu sunt împotriva acestui fenomen frumos, strălucitor şi melodios, dar cred că sunteţi prima în ultimii zece ani care a pronunţat acest cuvânt în faţa mea. Secolul XXI înseamnă bani, sex, sex şi pe faţă şi pe dos, şi dumneavoastră vorbiţi despre nu ştiu ce sentimente... Toţi ne-am repezit mai întâi să facem bani... Nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc repede, să fac copii, mereu am vrut să fac carieră, asta e pe primul loc. Am conştiinţa valorii mele, a valorii timpului şi vieţii mele. Şi de unde aţi scos că bărbaţii caută iubire? Iubire!... Bărbaţii cred că femeia e un vânat, un trofeu de război, o victimă, iar ei sunt vânătorii. Sunt reguli vechi de secole. Iar femeile caută un prinţ nu pe cal alb, ci pe un sac cu aur. Un prinţ fără vârstă determinată... N-are decât să fie şi „tătic”... Şi ce-i cu asta? Banii conduc lumea. Dar eu nu sunt o victimă, sunt eu însămi vânător...

Acum zece ani am venit la Moscova... Eram nebunatică, eram activă, îmi spuneam: m-am născut ca să fiu fericită, oamenii slabi suferă, modestia e virtutea celor slabi. Am venit din Rostov... Părinţii mei lucrează la şcoală: tata e chimist, mama e profesoară de limba şi literatura rusă. S-au căsătorit când erau studenţi, tata avea un singur costum bun, dar o rezervă nesfârşită de idei, şi pe vremea aceea asta era de ajuns ca să suceşti capul unei fete. Şi acum le place să-şi aducă aminte cum s-au descurcat multă vreme cu un singur rând de aşternuturi, o singură pernă şi o singură pereche de papuci. Noaptea îşi citeau unul altuia cu schimbul din Pasternak. Îl ştiau pe dinafară! Erau săraci, dar fericiţi! „Până la primul îngheţ”, râdeam eu. „N-ai imaginaţie”, se supăra mama. Eram o familie sovietică normală: dimineaţa, hrişcă sau macaroane cu unt, portocale o dată pe an – de Anul Nou. Îmi amintesc mirosul lor. Nu cel de acum, cel de atunci... era mirosul altei vieţi... al unei vieţi frumoase... Concediul vara – la Marea Neagră. Mergeam la Soci „ca sălbaticii”, stăteam toţi într-o singură cameră de nouă metri pătraţi. Dar de ceva eram mândri... de ceva eram totuşi foarte mândri... Eram mândri de cărţile preferate, de care făceam rost pe sub tejghea, cu mari pile, şi încă o bucurie: invitaţii la premiere (o prietenă a mamei lucra la teatru). Teatru! Un etern subiect de conversaţie într-o companie selectă... Acum se scrie despre lagărul sovietic, ghetoul comunist. O lume canibalică. Eu nu-mi amintesc nimic înfricoşător... Îmi amintesc că lumea asta era naivă, foarte naivă şi absurdă. Am ştiut întotdeauna că eu n-o să trăiesc aşa! Nu vreau!! Era să mă dea afară şi de la şcoală din pricina asta. Doamne! E drept, născut în URSS e deja un diagnostic. O ştampilă! Noi aveam lecţii de gospodărie, pe băieţi îi învăţau să conducă maşina, iar pe fete să prăjească pârjoale, şi mie mi se ardeau întotdeauna pârjoalele astea blestemate. Profesoara, care ne era şi dirigintă, a început să mă educe: „Nu ştii să faci nimic! O să te căsătoreşti, cum o să-ţi hrăneşti soţul?” Am ripostat pe loc: „Eu n-am de gând să prăjesc pârjoale. O să am menajeră.” Eram în 1987... aveam treisprezece ani... Ce capitalism, ce menajeră?! Eram încă în plin socialism! Părinţii mei au fost chemaţi la directorul şcolii, eu am fost mustrată într-o adunare generală în faţa întregii clase, apoi a consiliului pe şcoală. Au vrut să mă excludă din organizaţia de pionieri. Pionieratul, Comsomolul – astea erau lucruri serioase. Am şi plâns... Deşi eu n-am avut niciodată poezii în cap, numai formule... nici un fel de poezii... Când rămâneam singură acasă, mă îmbrăcam cu rochia şi pantofii mamei şi mă aşezam pe canapea. Citeam Anna Karenina. Baluri mondene, servitori, eghileţi... Întâlniri de dragoste... Totul îmi plăcea până în momentul în care Anna se aruncă sub tren: de ce? Era frumoasă, bogată... Din dragoste? Nici măcar Tolstoi nu reuşea să mă convingă... Romanele occidentale îmi plăceau şi mai mult, acolo îmi plăceau curtezanele, frumoasele curtezane din cauza cărora bărbaţii se împuşcau, se chinuiau. Se prăbuşeau la picioarele lor. La şaptesprezece ani am plâns pentru ultima dată din cauza unei iubiri neîmpărtăşite – toată noaptea, în baie, cu robinetul deschis. Mama mă alina cu versuri de Pasternak... Îmi amintesc: „A fi femeie – mare pas,/ Bravură-i capete-a suci.”^[110] Nu-mi iubesc copilăria, nici tinereţea nu mi-o iubesc, tot timpul am aşteptat să se termine. Toceam, făceam exerciţii fizice la sală. Mai rapidă decât toţi, mai sus decât toţi, mai puternică decât toţi! În casă se tot rulau casetele cu muzica lui Okudjava: „Să ne luăm de mâini, prieteni...” Nu! Nu era idealul meu.

La Moscova... Moscova! Am simţit-o mereu ca pe o rivală, a trezit în mine din prima clipă spiritul de competiţie. Oraşul meu! Un ritm nebunesc – extaz! Un spaţiu pe măsura aripilor mele! În buzunar aveam două sute de „verzişori” şi ceva „neaoşei”. Atât! Bravii ani ‘90... Părinţii mei nu-şi mai luaseră salariul de mult. Eram săraci! Tata încerca în fiecare zi să se convingă şi să ne convingă: „Trebuie să răbdăm. Să aşteptăm. Eu am încredere în Gaidar.” În conştiinţa unor oameni ca părinţii mei încă nu-şi făcuse loc ideea că începuse capitalismul. Capitalismul rusesc... tânăr şi cu obrazul gros, acelaşi care s-a prăbuşit în 1917... (Cade pe gânduri.) Oare înţeleg ei asta acum? Greu de spus... De un lucru sunt sigură: părinţii mei nu au vrut capitalism. Punct. Eu l-am vrut, l-au vrut cei care, ca şi mine, nu voiau să rămână în colivie. Tineri, puternici. Pentru noi capitalismul e interesant... e aventuros... riscant... Nu e vorba numai de bani. Măria Sa dolarul! Acum o să vă împărtăşesc secretul meu! Mie despre capitalism, despre capitalismul modern, nu cel din romanele lui Dreiser, îmi place să citesc mai mult decât despre Gulag şi deficitul bugetar sovietic. Despre turnători. Vai, vai! Ah, am atins un subiect sacru. Faţă de părinţii mei nu pot nici să deschid gura despre asta. Nici un cuvânt. Păi cum! Tata a rămas un romantic sovietic. În august 1991... Puci!! La televizor se dădea încă de dimineaţă baletul Lacul lebedelor... şi tancurile intrau în Moscova ca în Africa... Iar tata, şi mai erau cu el vreo şapte, toţi prieteni de-ai lui, a dat fuga în capitală direct de la serviciu. Să susţină revoluţia! Eu stăteam la televizor... Mi-l amintesc pe Elţîn pe tanc. Se prăbuşea un imperiu... N-are decât să se prăbuşească... Îl aşteptam pe tata ca de la război – s-a întors erou! Cred că şi acum trăieşte din asta. După n ani înţeleg că ăsta e lucrul cel mai important care s-a petrecut în viaţa lui. Ca la bunicul... El a povestit toată viaţa cum i-au bătut pe nemţi la Stalingrad. După imperiu, tata găsea totul plictisitor, neinteresant, nu mai avea pentru ce să trăiască, în esenţă, au fost dezamăgiţi... generaţia lui... Au senzaţia că au fost înfrânţi de două ori: idealul comunist s-a prăbuşit, iar ce a ieşit după aceea e la fel de neînţeles pentru ei, nu pot accepta. Altceva au vrut ei, dacă era să fie capitalism, atunci să fi fost un capitalism cu faţă umană şi surâs încântător. Lumea asta nu e a lor. E străină. Dar e lumea mea! Eu sunt fericită că mai văd sovietici doar la 9 Mai... (Tace.)

M-am dus în capitală cu autostopul – aşa era mai ieftin şi, cu cât mă uitam mai mult pe fereastră, cu atât deveneam mai înverşunată, ştiam deja că n-o să mă mai întorc de la Moscova. Pentru nimic în lume! Pe ambele părţi ale drumului era bazar... Se vindeau servicii de ceai, cuie, păpuşi – se plătea cu mărfuri la schimb. Puteai da fiare de călcat sau tigăi pe salam (la combinatele de produse din carne se dădea salariul în salamuri), pe bomboane, pe zahăr. Lângă un refugiu dintr-o staţie de autobuz stătea o mamaie grăsană care avea atârnate pe ea jucării pentru copii precum benzile de cartuşe pe soldat. Ca-n desene animate! La Moscova ploua, dar eu tot m-am dus în Piaţa Roşie, să văd cupolele de la Vasili Blajenîi şi zidul Kremlinului – aici e putere, e forţă, şi eu sunt aici! Chiar în inima acestei forţe! Mergeam şchiopătând, înainte de plecare îmi rupsesem la sala de gimnastică degetul mic de la un picior, dar eram pe tocuri şi îmbrăcată cu cea mai bună rochie. Fireşte, destinul înseamnă noroc, auspicii, dar eu am intuiţie şi ştiu ce vreau. Universul nu dă nimic aşa, pur şi simplu... de pomană... Poftim, ia! Na şi ţie! Trebuie să-ţi doreşti foarte tare. Eu îmi doream! Mama îmi aducea numai prăjituri de casă şi îmi povestea cum ea şi tata mergeau la mitingurile democraţilor. Şi în fiecare lună se dădeau pe cartelă câte două kilograme de arpacaş, un kilogram de carne şi două sute de grame de ulei de persoană. Cozi, cozi, cozi şi numere scrise în palmă^[111]. Mie nu-mi place cuvântul sovok!! Părinţii mei nu sunt sovki, ci romantici! Nişte preşcolari în viaţa normală. Nu-i înţeleg, dar îi iubesc! Am călătorit singură prin viaţă... În solitudine... N-am primit cadouri... Şi am motive să mă iubesc! Fără meditaţii, fără bani sau pile, am intrat la MGU^[112], la Facultatea de Jurnalistică... În anul întâi s-a îndrăgostit de mine un coleg şi m-a întrebat: „Tu eşti îndrăgostită?” La care eu am răspuns: „Eu sunt îndrăgostită de mine.” Am făcut totul singură. Singură! Colegii nu mi se păreau interesanţi, la cursuri mă plictiseam. Ne predau profesori sovietici după manuale sovietice. Iar în jur clocotea o viaţă care nu mai era sovietică – o viaţă sălbatică, nebunească! Au apărut primele maşini străine la mâna a doua – ce entuziasm! Primul McDonald’s pe strada Puşkinskaia... Cosmetice poloneze... şi zvonul cumplit că sunt pentru morţi... Prima reclamă la televizor – o reclamă la ceai turcesc, înainte totul era cenuşiu, iar acum – culori vii, firme luminoase. Voiam totul! Puteam obţine totul! Puteai să fii ce doreai: broker, killer, gay... Anii ‘90... pentru mine au fost binecuvântaţi... de neuitat... Epoca politicienilor de carton, a bandiţilor şi aventurierilor! Sovietice rămăseseră numai obiectele, oamenii erau deja altfel programaţi... Te învârteşti, dai din coate şi obţii totul. Care Lenin? Care Stalin? Toate astea sunt deja în urmă, în faţa ta se deschide o viaţă fabuloasă: poţi să vezi toată lumea, să locuieşti într-un apartament minunat, să te plimbi cu o maşină luxoasă, să mănânci carne de elefant la prânz... Ruşilor le fugeau ochii în toate părţile... Pe stradă şi la petreceri învăţai mai repede, aşa că am trecut la fără frecvenţă. Mi-am găsit de lucru la un ziar. Viaţa îmi plăcea de când se lumina de ziuă.

Ţinteam sus... pe o treaptă înaltă de pe scara vieţii... Visul meu nu era să fiu tăvălită prin scări de bloc ori saune şi pentru asta să fiu dusă prin restaurante scumpe. Aveam mulţi admiratori... Celor de aceeaşi vârstă nu le dădeam atenţie, cu ei puteam să fiu prietenă, să mergem împreună la bibliotecă. Nu era nimic serios, nici un pericol, îmi plăceau însă bărbaţii mai în vârstă şi de succes, care aveau deja o situaţie. Cu ei era interesant, amuzant şi instructiv. Iar eu... (Râde.) Am avut multă vreme o ştampilă: fată dintr-o familie bună, dintr-o casă cu multe cărţi, în care mobila cea mai importantă era biblioteca, şi îmi dădeau atenţie scriitorii şi pictorii. Genii nerecunoscute. Eu însă nu aveam de gând să-mi dedic viaţa unui geniu care va fi recunoscut abia după moarte şi duios iubit de posteritate. Şi-apoi, toate conversaţiile alea de care mă săturasem încă de acasă: despre comunism, despre sensul vieţii, despre fericirea pentru alţii... despre Soljeniţîn şi Saharov... Nu, ăştia nu erau eroii romanului meu, ci eroii mamei mele. Cei care citeau şi visau să zboare, ca pescăruşul lui Cehov, fuseseră înlocuiţi de cei care nu citeau, dar puteau să zboare. Toate acele elemente ale „lumii bune” rămăseseră pe fund: samizdatul, conversaţiile în şoaptă în bucătărie. Ce ruşine – tancurile noastre au fost la Praga! Păi au fost şi la Moscova! Cine se mai miră? În loc de versuri în samizdat, un inel cu briliant, mărci scumpe de îmbrăcăminte... Revoluţia dorinţei! A voinţei! Îmi plăceau... Îmi plac funcţionarii şi businessmenii...

Mă inspira vocabularul lor: offshore, declin economic, barter. Marketing în reţea, abordare creativă... În redacţie, la o şedinţă, editorul a zis: „Avem nevoie de capitalişti. O să-i ajutăm pe Elţîn şi guvernul Gaidar să creeze capitalişti. De urgenţă!” Eram tânără... frumoasă... M-au trimis să le iau interviuri acestor capitalişti: cum au ajuns bogaţi? Cum au câştigat primul milion? Nişte oameni socialişti se transformaseră în capitalişti? Trebuia să descriem toate astea... Cumva, cuvântul „milion” stârnea imaginaţia. Să câştigi un milion! Noi ne-am obişnuit cu ideea că omul sovietic parcă nici nu vrea să fie bogat, se teme chiar. Dar ce vrea? El vrea mereu un singur lucru, şi anume să nu se îmbogăţească altcineva. Să nu devină mai bogat decât el. Jachete zmeurii, lanţuri de aur... Toate astea-s din filme... din seriale... Cei pe care i-am întâlnit eu aveau o logică de fier şi o mână de fier. O gândire sistemică. Toţi învăţaseră engleza. Studiaseră managementul. Academicienii şi doctorii în ştiinţe plecau din ţară... fizicienii şi poeţii la fel... Iar ăştia... noii eroi... ei nu voiau să plece nicăieri, le plăcea să trăiască în Rusia. Era momentul lor! Şansa lor! Voiau să fie bogaţi, voiau totul. Totul!

Şi atunci l-am întâlnit pe el... Cred că l-am iubit pe omul ăsta. Sună ca o revelaţie... Da? (Râde.) Era cu douăzeci de ani mai mare ca mine, avea familie şi doi copii. O soţie geloasă. O viaţă la microscop... Dar eram atât de seduşi unul de celălalt, era un asemenea elan, o asemenea pasiune, încât mi-a mărturisit că dimineaţa, ca să nu înceapă să plângă la serviciu, lua două tablete de diazepam. Şi eu făceam gesturi nebuneşti, numai cu paraşuta n-am sărit. Asta a fost... cum se spune... perioada roz... Nu contează încă cine pe cine amăgeşte, cine pe cine vânează şi cine ce vrea. Eram tânără, aveam doar douăzeci şi doi de ani... Eram îndrăgostită... Îndrăgostită... Acum înţeleg ce e dragostea – e ca în business, fiecare cu riscul lui. Să fii pregătit pentru o nouă combinaţie... Întotdeauna! Acum rar se întâmplă să te topeşti de drag. Toată energia e investită în salt! În carieră! La noi, fetele tinere stau la taclale în fumoar, iar dacă vreuna are sentimente autentice, e căinată: proasta, s-a zis cu ea. (Râde.) Proasta! Am fost şi eu o astfel de proastă fericită! Îi dădea drumul şoferului, închiria o maşină şi ne plimbam noaptea prin oraş în vreun Moskvici mirosind a benzină. Ne sărutam întruna, „Îţi mulţumesc”, spunea el, „m-ai readus cu o sută de ani în urmă”. Flashback-uri... flash-uri... Mă ameţea ritmul lui... presiunea... Telefon seara: „Mâine zburăm la Paris” sau „Plecăm în Canare. Am trei zile libere.” În avion zburam la clasa întâi, luam o cameră la cel mai scump hotel, cu podea din sticlă, sub care înoată peşti. Un rechin viu! Dar altceva am să ţin minte toată viaţa... O să ţin minte Moskviciul care mirosea a benzină pe străzile din Moscova. Şi... cum ne sărutam... ca nebunii... Îmi scotea curcubee din fântâni... M-am îndrăgostit... (Tace.) El făcea din viaţă o sărbătoare. Pentru el... totul pentru el, da! Poate când o să împlinesc patruzeci de ani o să-l înţeleg... o să-l înţeleg cândva... Uite, de pildă nu-i plăceau ceasurile când funcţionau, îi plăceau numai când stăteau. Avea o relaţie specială cu timpul... Da... Ador pisicile, îmi plac pentru că ele nu plâng, nimeni nu le-a văzut lacrimile. Dacă cineva mă întâlneşte pe stradă, se gândeşte: e bogată şi fericită! Am totul: o casă mare, o maşină scumpă, mobilă italienească. Şi o fiică pe care o ador. Am menajeră, nu prăjesc pârjoale şi nu spăl rufe, pot să-mi cumpăr tot ce vreau... am munţi de bibelouri... Dar trăiesc singură. Şi vreau să trăiesc singură! Cu nimeni nu mă simt atât de bine cum mă simt cu mine însămi, îmi place să vorbesc singură... În primul rând despre mine... O companie excelentă! Ce gândesc... ce simt... Cum vedeam lucrurile ieri şi cum le văd azi? Îmi plăcea culoarea albastră, iar acum lila... În fiecare dintre noi se petrec atâtea! În noi. Cu noi. Acolo, înăuntru, e un întreg univers. Dar aproape că nu-l băgăm în seamă. Toţi suntem ocupaţi cu lucruri exterioare... (Râde.) Singurătatea înseamnă libertate... Acum mă bucur în fiecare zi că sunt liberă: mă sună sau nu mă sună, vine sau nu vine? Mă părăseşte sau nu mă părăseşte? Ia lăsaţi-mă! Nu-s problemele mele! Nu... nu mi-e frică de singurătate... Mi-e frică... de cine mi-e frică? De stomatolog... (Pe neaşteptate, izbucneşte în hohote isterice.) Oamenii mereu mint când vorbesc despre dragoste... şi despre bani... mint mereu, în multe feluri. Eu n-am chef să mint... Pur şi simplu n-am chef. (Se linişteşte.) Vă rog să mă scuzaţi... Vă rog... E mult timp de când nu m-am mai gândit la toate astea...

Povestea? Veşnica poveste... Eu voiam un copil de la el, am rămas însărcinată... Poate s-a speriat? Bărbaţii sunt laşi! Vagabond sau oligarh – nu-i nici o diferenţă. Pleacă la război, fac revoluţii, dar în iubire trădează. Femeia e mai puternică: „Opreşte calul în galop, şi intră în izba în flăcări.”^[113] Şi după legile firii... „Iar caii gonesc şi gonesc. Şi izbele ard, ard mereu”^[114]... „Nu există bărbat care să aibă mai mult de paisprezece ani” – e primul sfat înţelept pe care mi l-a dat mama. Îmi amintesc că... a fost aşa... I-am dat vestea asta înainte de a pleca în delegaţie, eram trimisă în Donbas. Îmi plăceau delegaţiile, îmi plăcea mirosul gărilor şi al aeroporturilor. Era interesant, când mă întorceam, să-i povestesc, să comentăm. Acum înţeleg că nu numai că mi-a deschis o lume, m-a uimit şi m-a dus în buticuri care-mi luau minţile, mi-a făcut cadouri, dar m-a învăţat şi să gândesc. Nu că şi-ar fi propus asta, a venit de la sine. Îl priveam, îl ascultam. Nici când îmi imaginam că vom fi împreună nu aveam de gând să stau în spinarea lată a cuiva şi să strălucesc fără griji de acolo. Să mă distrez! Aveam propriul plan de viaţă, îmi plăcea meseria mea, am făcut repede carieră. Călătoream mult... Şi de data aceea... M-am dus într-o aşezare de mineri – o istorie cumplită, dar, se poate spune, tipică pentru vremea aceea: cu ocazia unei sărbători, nişte mineri fruntaşi au fost recompensaţi cu casetofoane, şi într-o noapte a fost măcelărită o întreagă familie. Singurul lucru furat a fost casetofonul. Un Panasonic din plastic! O cutie! În Moscova erau maşini elegante, supermarketuri, iar dincolo de centură – un casetofon era o minune. „Capitaliştii” locali, la care visa editorul meu, mergeau pe străzi însoţiţi de un alai de mitraliere. Şi la toaletă se duceau cu bodyguard. Dar peste tot era plin de cazinouri. Şi ici-colo câte un mic restaurant privat. Anii ‘90... Ei – da... ei... Am stat trei zile în delegaţie. Când m-am întors, ne-am întâlnit. La început s-a bucurat, o să avem un... curând o să avem un copil! Avea doi băieţi, îşi dorea o fetiţă. Dar cuvintele... cuvintele... ele nu înseamnă nimic, ele ascund, apără. Ochii! Ochii lui... În ochi i se ivise teama: trebuia să ia o decizie, să-şi schimbe viaţa. Iată... iată... o sincopă... O luptă. Ah! Sunt bărbaţi care pleacă deodată, îşi umplu geamantanul cu chiloţi şi cămăşi încă umede şi pleacă... Şi sunt cei ca el... Lugu-lugu, c-o fi, c-o păţi... „Ce vrei? Spu-ne-mi, ce să fac?” mă întreba el. „Un singur cuvânt de-al tău şi divorţez. Spune-mi numai.” Mă uitam la el...

Mă uitam la el şi îmi îngheţau vârfurile degetelor, deja începeam să înţeleg că n-o să fiu fericită cu el. Mică şi proastă... Acum l-aş hăitui cum hăituieşti un lup la vânătoare, pot să fiu animal de pradă, panteră. L-aş prinde cu un laţ de oţel! Atunci, doar am suferit. Suferinţa e ca un dans, e în ea şi mişcare, şi plâns, şi smerenie. Ca într-un balet... Dar există un secret, un secret simplu – e neplăcut să fii nefericit... umilitor... Din când în când, mă internam în spital pentru analize, într-o dimineaţă îl sun să-l rog să vină să mă ia, urma să fiu externată la prânz, iar el îmi răspunde cu o voce somnoroasă: „Nu pot. Azi nu pot.” Şi nu m-a mai sunat. În ziua aceea a plecat cu copiii lui la schi, în Italia. Era 31 decembrie... A doua zi era Anul Nou. Am chemat un taxi... Oraşul era acoperit de zăpadă, mergeam prin nămeţi ţinându-mă cu mâinile de burtă. Singură. Ba nu! În doi, eram deja două. Cu fetiţa mea...copiliţa mea... A mea! Adorată! Deja o iubeam mai mult decât orice pe lume! Pe el l-am iubit oare? E ca în povestea aceea: au trăit fericiţi până au murit. Sufeream, dar nu mă dădeam de ceasul morţii: „Nu pot să trăiesc fără el. Fără el o să mor.” Cred că nu am întâlnit încă un astfel de bărbat... Pentru care să spui asemenea cuvinte... Chiar aşa! Da, da! Dar am învăţat să pierd, nu mă tem să pierd... (Se uită pe fereastră.) De atunci nu mai am mari poveşti... au fost idile... Accept uşor să fac sex, dar asta-i altceva. Nu-mi place mirosul de bărbat, nu mirosul dragostei, ci mirosul de bărbat. Când intru într-o baie simt întotdeauna dacă a fost un bărbat acolo... Chiar dacă are cel mai scump parfum, cele mai scumpe ţigări... Mă apucă groaza când mă gândesc ce muncă grea e să ai pe cineva lângă tine. E ca şi cum ai sparge pietre! Să uiţi de tine, să renunţi la tine, să te eliberezi de tine. În iubire nu există libertate. Chiar dacă-ţi găseşti idealul, n-o să-i placă aceleaşi parfumuri, o să-i placă fripturile şi o să râdă de sălăţelele tale, o să-şi lase chiloţii şi pantalonii cine ştie pe unde. Şi mereu trebuie să suferi. Să suferi?! Din dragoste... din cauza acestui mecanism... Eu nu mai vreau să fac munca asta, mi-e mai uşor să mă bizui pe mine. Cu bărbaţii e mai bine să fii prietenă, să ai relaţii de afaceri. Până şi să flirtez am chef rar, mi-e lene să-mi pun masca asta, să intru în joc. Spa, manichiură franţuzească, tunsoare italienească. Machiaj. Parcă te-ai vopsi pentru război... Doamne! Doamne! Fete din Tmutarakan... din toată Rusia vin la Moscova! La Moscova! Acolo le aşteaptă prinţi bogaţi! Visează ca ei să le transforme din broscuţe în prinţese. Aşteaptă un basm! O minune! Eu prin asta... am trecut deja... Le înţeleg pe broscuţe, dar mi-e milă de ele. Nu există rai fără iad. Numai rai... nu se poate... Dar ele încă nu ştiu asta... N-au idee...

Au trecut şapte ani de când ne-am despărţit... Mă sună, mă sună întotdeauna, nu ştiu de ce, noaptea. Totul îi merge prost, a pierdut mulţi bani... spune că-i nefericit... A mai fost o fată tânără, acum e alta. Îmi propune: hai să ne întâlnim... De ce? (Tace.) Multă vreme mi-a lipsit, stingeam lumina şi stăteam ore întregi pe întuneric. Pierdeam noţiunea timpului... (Tace.) Pe urmă... pe urmă au fost doar idile... Dar eu... Eu n-o să pot niciodată să mă îndrăgostesc de un bărbat fără bani dintr-un cartier mărginaş. Din vreun ghetou prăpădit, din Harlem. Îi detest pe cei care au crescut în sărăcie, cu mentalitate de „sărăcani”, banii înseamnă pentru ei atât de mult, încât nu se poate avea încredere în ei. Nu-mi plac săracii, umiliţii şi obidiţii. Toţi aceşti Başmacikini^[115] şi Opiskini^[116] ... eroi ai marii literaturi ruse... Nu am încredere în ei! Ce? E ceva în neregulă cu mine... nu intru în tipare? Staţi un pic... Nimeni nu ştie cum e construită lumea asta... Mie nu-mi place un bărbat datorită banilor, nu numai datorită banilor, îmi place întreaga imagine a bărbatului de succes: cum merge, cum conduce maşina, cum vorbeşte, cum are grijă de mine – totul e altfel la el. Totul! Eu din ăştia îmi aleg... De asta... (Tace.) Mă sună... nu e fericit... Ce n-a văzut şi n-a putut cumpăra? El... şi prietenii lui... Bani deja au câştigat. Bani mulţi. Sume nebuneşti! Dar cu toţi banii lor nu-şi pot cumpăra fericire, iubire. Dragoste-pacoste. O are până şi un student sărac, dar ei nu. Câtă nedreptate! Şi lor li se pare că pot orice: zboară cu avioane private în orice ţară să vadă un meci de fotbal, la New York, la premiera unui musical. Îşi pot permite! Ca să-şi aducă în pat cel mai frumos manechin, s-o ducă la Courchevel – închiriază un avion întreg! Toţi l-am citit pe Gorki în şcoală, ştim ce-i ăla chef de negustori: sparg oglinzi, zac cu botul în icre negre... scaldă fete în şampanie... Dar s-au săturat... s-au plictisit. Agenţiile de voiaj din Moscova propun unor astfel de clienţi distracţii speciale. De exemplu, două zile în închisoare, în reclamă scrie: „Vreţi să fiţi două zile în pielea lui Hodorkovski?” Sunt duşi într-o dubă de poliţie cu gratii în oraşul Vladimir, în cea mai cruntă închisoare – închisoarea Centrală din Vladimir —, acolo sunt îmbrăcaţi în zeghe, sunt fugăriţi prin curte cu câinii şi sunt bătuţi cu bastoane de cauciuc. Adevărate! Sunt înghesuiţi ca sardelele într-o cameră murdară şi puturoasă, cu un singur closet. Şi ei sunt fericiţi. Senzaţii noi! Pentru trei-cinci mii de dolari poţi să te joci „de-a homeless-ul”: doritorii sunt îmbrăcaţi în zdrenţe, machiaţi şi trimişi pe străzile din Moscova să cerşească. E drept, undeva după colţ stau bodyguarzii – cei personali şi cei de la agenţia de voiaj. Există şi pachete mai mari, pentru întreaga familie: soţia e prostituată, soţul peşte. Ştiu o poveste... La un moment dat, soţia modestă, cu înfăţişare sovietică, a celui mai bogat producător de dulciuri din Moscova a atras cei mai mulţi clienţi într-o noapte. Şi soţul a fost fericit! Există şi distracţii la care agenţiile de voiaj nu fac reclamă... Absolut secrete... Se pot organiza noaptea vânători de oameni vii. Unui vagabond amărât i se dau o mie de parai – ţine „verzişorii” ăştia, sunt ai tăi! El n-a văzut în viaţa lui atâţia bani! Iar pentru asta – fă-o pe animalul sălbatic! Dacă scapi înseamnă că ai avut zile; dacă te împuşcă, asta e. Totul e cinstit! Poţi să iei o fetiţă pentru o noapte... să dai frâu liber celor mai obscene fantezii, cum nici marchizul de Sade n-a visat! Sânge, lacrimi şi spermă! Asta se cheamă fericire... Fericire în stil rusesc – să intri la închisoare pentru două zile, ca apoi să ieşi de acolo şi să înţelegi cât de bine îţi este. Minunat! Să-ţi cumperi nu doar maşină, casă, iaht, un fotoliu de deputat... ci şi o viaţă umană... Să fii dacă nu Dumnezeu, măcar un zeu mai mititel... un supraom! Da... Asta e!! Toţi cei născuţi în URSS au rămas încă acolo. E diagnosticul lor. Atât de... Atât de naivă era lumea... visau să creeze un om bun... Promiteau: „vom mâna omenirea spre fericire cu o mână de fier...” Spre raiul pe pământ.

Stăteam de vorbă cu mama... Vrea să plece de la şcoală: „Mă fac garderobieră. Sau paznic.” Le povestea copiilor despre cărţile lui Soljeniţîn... despre eroi şi oameni drepţi... Ei îi strălucesc ochii, copiilor nu. Mama era obişnuită ca elevii s-o asculte cu ochi strălucitori, dar copiii de astăzi îi răspund: „Ne interesează cum aţi trăit voi, dar noi nu vrem să trăim aşa. Noi nu visăm la fapte măreţe, vrem să trăim normal.” Studiază Suflete moarte de Gogol. Istoria unui escroc... Pe noi aşa ne-au învăţat la şcoală... Astăzi însă, în clasă sunt altfel de copii: „De ce e escroc? Cicikov, ca şi Mavrodi^[117], a construit o piramidă financiară din nimic. E o idee clasică de business!” Pentru ei, Cicikov este un erou pozitiv... (Tace.) Pe fiica mea n-o s-o educe mama... N-o s-o las. Dacă e s-o ascult pe ea, copilul trebuie să se uite numai la desene animate sovietice, fiindcă sunt „umane”. Dar se termină desenul animat şi ieşi pe stradă, într-o lume total diferită. „Ce bine că sunt deja bătrână”, a mărturisit mama. „Pot să stau acasă, în cetatea mea.” Înainte mereu îşi dorea să fie tânără: îşi făcea măşti faciale cu suc de roşii, îşi limpezea părul cu muşeţel...

În tinereţe îmi plăcea să fac schimbări, să provoc destinul. Acum nu mai vreau, mi-a ajuns. Fiica mea creşte, mă gândesc la viitorul ei. Şi asta înseamnă bani! Vreau să-i câştig singură. Nu vreau să cer, nu vreau să iau de la nimeni. Nu vreau! Am plecat de la ziar la o agenţie de publicitate – se plăteşte mai bine. Sunt bani buni. Oamenii vor să trăiască frumos – ăsta e fenomenul cel mai important care se petrece cu noi astăzi. Şi asta-i atinge pe toţi. Deschideţi televizorul: se adună la mitinguri... să zicem, câteva zeci de mii de oameni, dar un obiect sanitar italienesc frumos îl cumpără milioane. Pe oricine ai întreba, toţi reconstruiesc, îşi renovează apartamentele sau casele. Călătoresc. Niciodată n-a fost aşa în Rusia. Facem reclamă nu numai la mărfuri, ci şi la dorinţe. Producem noi necesităţi: cum să trăieşti frumos. Mergem în pas cu vremurile... Reclama e oglinda revoluţiei ruse... Viaţa mi-e plină până la refuz. N-am de gând să mă mărit... Am prieteni, toţi sunt oameni bogaţi. Unul s-a „Îngrăşat” din petrol, altul din îngrăşăminte minerale... Ne întâlnim ca să mai stăm de vorbă, întotdeauna într-un restaurant scump: sală de marmură, mobilier vechi, tablouri scumpe pe pereţi... portari cu morgă de moşieri ruşi... Îmi place să mă aflu în decoruri frumoase. Un prieten apropiat trăieşte şi el singur şi nu vrea să se căsătorească, îi place să stea singur în vila lui cu trei etaje: „Noaptea e bine în doi, iar ziua singur.” Ziua are capul plin de cotaţiile metalelor neferoase la Bursa din Londra. Cupru, zinc, nichel... Ţine în mâini trei telefoane mobile care vibrează la fiecare treizeci de secunde. Munceşte câte douăsprezece-cincisprezece ore pe zi. Fără weekenduri sau vacanţe. Fericirea? Ce-i aia fericire? Lumea se schimbă... Acum oamenii singuri au succes, sunt fericiţi, nu sunt consideraţi slabi sau rataţi. Ei au totul: bani, o carieră. Singurătatea e o alegere. Eu vreau să progresez. Sunt vânător, nu o pradă umilă. Aleg singură. Singurătatea seamănă foarte mult cu fericirea... Sună ca o revelaţie... Nu? (Tace.) De fapt nu dumneavoastră, ci mie voiam să-mi povestesc toate astea...