Converse opri motoarele şi viră spre stânga pistei aflată la mai puţin de opt sute de metri, care abia se vedea printre norii ce pluteau deasupra Mării Nordului. Joel spera că ea va fi perfect vizibilă de la trei sute de metri, când va începe manevra finală pentru aterizare, încercând să se depărteze cât mai mult de fosta bază de submarine, pentru a reduce la minimum zgomotul făcut de roţi la contactul cu solul. Manevra în sine era deosebit de pretenţioasă şi observă cu satisfacţie că mâinile şi privirea îi erau la fel de sigure ca înainte. Anxietatea de care se temuse nu exista. Furia însă, da, dar asta era cu totul altceva.
Valerie şi LeFevre rămăseseră pe un debarcader pustiu din Cuxhaven, unde Johnny Reb reuşise să instaleze o staţie de releu primitivă, dar eficace. Val urma să menţină în permanenţă legătura radio cu echipa, iar Rebelul sau Converse să manevreze puternicul echipament portativ de la Scharhorn. Cei cinci „recruţi” pe care îi angajase Johnny Reb contra unei sume substanţiale erau greu de evaluat – vorbeau foarte puţin şi purtau nişte căciuli negre, tricotate, trase până deasupra sprâncenelor şi pulovere cu guler răsfrânt, care le acopereau partea de jos a feţei. La fel erau îmbrăcaţi şi Joel, expertul englez în computere şi Geoffrey Larson. Cu excepţia lui Larson, toţi aveau un pistol cu amortizor într-un toc legat în jurul taliei. Pe partea stângă a curelei care ţinea tocul se afla un cuţit de vânătoare cu lamă lungă şi alături de el un colac de sârmă foarte subţire. Erau dotaţi şi cu măşti împotriva gazelor, pentru eventualitatea că le vor folosi.
Avionul viră lent, pregătindu-se pentru manevra finală de aterizare. Joel privea pe rând la aparatură de control şi pistă. Ridică flapsurile şi lăsă în jos trenul de aterizare; cauciucurile absorbiră o mare parte din şocul contactului cu solul.
— Am ajuns, spuse Johnny Reb în aparatul de radio. Şi cu puţin noroc o să şi reuşim să ne oprim, ce zici, fiule?
— O să oprim, spuse Converse. Şi oprise la doar zece metri de capătul pistei. Joel îşi scoase căciula tricotată; părul şi fruntea îi erau ude de transpiraţie.
— Hai să coborâm, spuse Rebelul şi îşi băgă radioul în sân. Văzând că Joel îl priveşte surprins, Johnny îi zâmbi: Am uitat să-ţi spun, puloverul are o mulţime de ascunzători.
— Eşti plin de surprize.
— Nici tu nu te-ai descurcat prea rău la capitolul ăsta în ultimele câteva săptămâni. Hai să mergem la vânătoare, băiete.
Johnny Reb deschise uşa cabinei din dreptul lui; Joel procedă la fel şi coborâră urmaţi de Larson şi cei cinci bărbaţi, dintre care trei duceau nişte cârlige învelite în cauciuc, legate de colaci de frânghie. Al doilea bărbat, care nu scosese nici un cuvânt cât timp discutaseră planul de atac, i se adresă lui Joel uimindu-l cu accentul lui american:
— Eu sunt pilot, domnule. Rolul meu era să pilotez avionul, dar îmi pare bine că n-am făcut-o. Sunteţi foarte priceput, domnule.
— Unde ai zburat? Cu cine?
— Să zicem – pe o linie peruviană particulară. Pe ruta Florida!
— Haideţi, porunci Rebelul! îndreptându-se spre marginea năpădită de iarbă a pistei.
Se apropiară de zidurile înalte ale bazei de submarine mergând ghemuiţi, la adăpostul tufelor. Converse fu uimit de dimensiunea zidului de beton care părea fără sfârşit. Era ca o fortăreaţă inabordabilă şi impenetrabilă. Singura breşă se afla în partea din stânga, vizavi de pistă – o poartă dublă de oţel cu nituri uriaşe de fier.
— Locul acesta are o anumită istorie, îi şopti Johnny Reb lui Joel. Jumătate din înaltul Comandament German habar n-avea ce se petrece aici; nici Aliaţii nu i-au dat de urmă. Era baza privată a amiralului Doenitz. Unii spun că avea de gând s-o folosească în cazul în care Hitler s-ar fi întors împotriva lui.
— Dar mai avea şi o altă destinaţie, spuse Converse, amintindu-şi incredibila poveste relatată de Leifhelm cu privire la înălţarea celui de-al patrulea Reich cu ajutorul unei noi generaţii postbelice. Operaţiunea Sonnenkinder.
Unul dintre oameni începu să se caţăre şi îi spuse ceva lui Johnny în germană. Sudistul îi răspunse furios, dar până la urmă încuviinţă din cap.
— Un ticălos împuţit! exclamă el încet. Mi-a spus că va executa primul asalt pe flancul de est – pe care ştii că nu l-am studiat – dacă îi mai dau încă cinci mii de dolari!
— Şi o să-i dai.
— Bineînţeles. Sunt oameni de cuvânt. Dacă este ucis, plătim până la ultimul peni neveste-sii şi copilului. Îl cunosc pe băiat. Am luat împreună cu asalt o clădire din Meinhof. A urcat pe dinafară până la etajul opt, a intrat prin puţul ascensorului, a dat uşa de perete şi i-a ucis pe ticăloşi cât ai clipi din ochi.
— Nu pot să cred aşa ceva, şopti Converse.
— Ba să crezi, spuse Rebelul pe un ton blând, uitându-se la Joel. I-am angajat pentru treaba asta pentru că nimeni altcineva n-o poate face. Suntem noi nişte ticăloşi, dar uneori luptăm de partea îngerilor – depinde de preţ.
Fâşâitul discret al frânghiei rupse liniştea şi cârligul se agăţă de coama zidului. Câteva secunde mai târziu, omul îmbrăcat în negru începu să urce repede ajutându-se de mâini şi de picioare. Ajunse pe coama zidului şi se întinse pe burtă. Apoi ridică brusc braţul stâng, legănându-l înainte şi înapoi de două ori, semnalizând, după care scoase arma din toc. Se auzi un pocnet discret şi din nou totul se cufundă în tăcere. Omul ridică din nou mâna stângă. Al doilea semnal. Ceilalţi doi oameni ancorară frânghiile de o parte şi de cealaltă a tovarăşului lor şi câteva secunde mai târziu ajunseră sus pe zid. Joel ştia că acum e rândul lui: făcea parte din plan, cu condiţia să fie în stare să se caţere. Se ridică şi se apropie de cei doi oameni angajaţi de Rebel. Aceştia îi arătară frânghia din mijloc. Joel se agăţă de ea şi îşi începu ascensiunea spre coama zidului.
Bătrânul Johnny Reb şi Geoffrey Larson urmau să utilizeze frânghiile doar în caz extrem. După cum recunoştea chiar Johnny, s-ar putea să nu fie în stare să urce şi nici să nu-şi poată asuma riscul ca specialistul în computere să păţească ceva.
Cu picioarele şi braţele aproape amorţite de efort, Converse fu tras pe coama zidului de partenerii lui germani.
— Trageţi frânghiile sus, ordonă omul în şoaptă, lăsaţi-le să atârne pe partea cealaltă a zidului şi inversaţi priza cârligelor.
Joel făcu ce i se spusese. La baza zidului văzu un om în uniformă întins jos împuşcat drept în frunte. În lumina palidă a lunii distinse în depărtare sclipirea apei, întreruptă la intervale regulate de cheiurile de beton. Aşezate în semicerc, cu faţa spre docurile de submarine şi spre mare erau cinci clădiri cu un singur etaj, cu ferestre mici. Între ele se vedeau poteci de beton, iar în faţa clădirii centrale, ceva mai ridicată de la sol, erau câteva trepte de acces. Fără îndoială că acolo fusese cândva sediul conducerii, aici se reuneau comandanţii acelor uriaşe balene ucigaşe care străbăteau adâncurile Oceanului Atlantic.
Chiar sub zidul pe care atârnau acum cele trei frânghii se aflau nişte trepte ceva mai largi, care duceau spre ambele părţi ale unei platforme; zona din faţă era un fel de curte interioară de vreo treizeci de metri lăţime. Probabil că fusese un teren de paradă, îşi spuse Converse, imaginându-şi echipajele submarinelor în poziţie de drepţi, primind ordine şi ascultând elucubraţiile comandanţilor lor, în timp ce se pregăteau să înceapă un nou măcel.
— După mine! spuse neamţul, bătându-l pe Joel pe umăr şi, apucând frânghia, se lăsă să alunece până la platforma de beton de dedesubt. Îl urmară şi ceilalţi unul după altul; Converse, mai puţin agil decât profesioniştii, apucă strâns frânghia şi se lăsă greoi până jos.
Cei doi bărbaţi din stânga lui Joel străbătură în fugă platforma şi urcară treptele ce duceau spre uşile mari de oţel. Cei doi din dreapta, mânaţi parcă de instinct, se ghemuiră în faţa platformei, cu armele pregătite de tras. Converse, urmându-l pe neamţ, se alătură perechii aflate la uşă. Cei doi studiau zăvoarele şi încuietorile complicate cu ajutorul unei lanterne puternice.
— Aruncă-le în aer, spuse americanul. Nu e nici o alarmă.
— Eşti sigur? întrebă Joel. Din câte am înţeles, locul ăsta e plin de fire.
— Farurile de căutare sunt de partea cealaltă, explică pilotul, arătând spre un zid înalt de un metru aflat de ambele părţi ale terenului de paradă.
Cel de-al patrulea bărbat îndesa tampoane îmbibate într-o pastă moale, asemănătoare cu chitul, în mecanismul de închidere. Luă apoi un dispozitiv circular nu mai mare decât o monedă de cincizeci de cenţi, mai puse un strat de pastă pe încuietoare şi introduse monedă în ea.
— Daţi-vă la o parte, porunci el.
Converse privea mirat. Nu se auzi nici o explozie, dar se simţi o căldură foarte puternică şi apăru o flăcăruie alb-albăstruie care topi literalmente oţelul. Americanul trase repede cele trei zăvoare, deschise poarta din dreapta şi semnaliză scurt cu lanterna. Câteva clipe mai târziu, Johnny Reb şi Geoffrey Larson intrară pe poarta ciudatului complex.
— Celule foto, îi spuse americanul lui Johnny. Sunt plasate de-a lungul peretelui, le vezi?
— Da, le văd, răspunse sudistul. Asta înseamnă că declanşează automat tragerea; va trebui să ne târâm, băieţi. Burta la pământ şi începeţi înaintarea.
Johnny şopti ceva în germană, apoi se întoarse spre Larson:
— Dragă prietene englez, vreau să stai exact aici până când unul dintre noi îţi face semn să te apropii. Apoi se uită la Joel: Eşti sigur că vrei să vii cu noi?
— Să mergem, zise Joel.
Unul câte unul, în frunte cu neamţul mai bogat acum cu cinci mii de dolari, cei şapte bărbaţi începură să se târască. Neamţul îi conduse spre breşa dintre clădirile doi şi trei, numărând de la dreapta. O potecă asfaltată, în trepte, se înălţa în partea stângă. Când ajunse la spaţiul deschis se ridică în picioare.
În clipa următoare pocni din degete – nu foarte tare, dar suficient ca să fie auzit. Ceilalţi încremeniră în locul unde se găseau, sub nivelul celulelor fotoelectrice care declanşau alarma. Converse întoarse puţin capul ca să vadă ce se întâmpla. Neamţul rămăsese ghemuit în umbră în timp ce o siluetă îşi făcu apariţia – un paznic cu arma atârnată la brâu. Neamţul făcu un salt cu cuţitul în mână. Joel închise ochii, ca să nu mai vadă ceea ce ar fi dorit să nu ştie.
Grupul se puse din nou în mişcare. Când ajunseră pe potecă, Converse, lac de transpiraţie, privi şirul de cheiuri şi simţi nevoia să se arunce în apă. Scurta visare îi fu întreruptă de Johnny, care îi atinse cotul făcându-i semn să-şi scoată pistolul. Johnny Reb preluă comanda şi se târî afară, în faţa clădirii numărul doi şi o luă la dreapta, îndreptându-se spre ferestrele luminate. O pocnitură din degete şi orice mişcare încetă; trupurile erau lipite de pământ, cu faţa în jos. În diagonală spre dreapta, la marginea unui chei mai lung, sclipeau în noapte vârfurile unor ţigări; trei paznici înarmaţi cu puşti, discutau în şoaptă.
Ca la un semnal misterios, trei dintre angajaţii lui Reb – Converse nu-şi putu da seama care anume – se desprinseră din formaţie şi începură să se târască în arc de cerc, fără să facă zgomot, spre partea opusă a vechiului doc. După mai puţin de două minute nişte strigăte înăbuşite parcă înainte de a începe răsunară în liniştea nopţii. Oamenii reveniră şi Johnny Reb le făcu semn să meargă înainte. Când ajunseră la singura fereastră luminată a clădirii numărul doi, Reb se ridică în picioare şi privi prin fereastră. Apoi se întoarse, dădu din cap şi echipa porni înainte.
Traversară în fugă spaţiul deschis dintre clădirile unu şi doi ghemuindu-se imediat ce ajungeau în partea opusă. Veni şi rândul lui Joel; se ridică în genunchi, apoi în picioare.
— Horst? Bist das du? Un bărbat ieşi pe uşă, intenţionând să pornească pe poteca asfaltată.
Converse rămase nemişcat. Restul unităţii trecuse deja de marginea clădirii numărul unu, iar zgomotul făcut de valurile Mării Nordului care se izbeau de stânci acoperea vocea intrusului. Joel încercă să nu intre în panică. Era singur şi putea să rateze toată operaţiunea, să distrugă complexul Scharhorn, omorându-i pe toţi cei de acolo, inclusiv pe Fitzpatrick, în cazul în care tânărul comandor mai era în viaţă.
— Ja, se auzi el răspunzând şi făcu un pas înapoi, în umbră.
Duse instinctiv mâna dreaptă la brâu şi scoase cuţitul de vânătoare. În întunericul acela nu avea încredere în pistol.
— Warten Sie einen Augenblick! Sie sind nicht Horst!\'7b23\'7d
Omul se apropie şi îl apucă de umăr. Joel se răsuci pe călcâie, îl apucă pe neamţ de păr şi trecu lama ascuţită ca briciul peste gâtul acestuia.
Simţi că-i vine să vomite, dar se stăpâni, îl trase pe neamţ la întuneric şi o luă la fugă prin spaţiul deschis pentru a-i ajunge pe ceilalţi. Nimeni nu-i remarcase absenţa, deoarece priveau pe rând ferestrele luminate. Johnny Reb dădea ordine, organizând atacul pentru etapa imediat următoare. Converse se ridică şi el până la marginea ultimei ferestre şi privi înăuntru. Înţelese imediat de ce Reb trebuia să acţioneze rapid. Înăuntru se aflau zece paznici în uniforme imposibil de identificat. Unii îşi puneau pistoalele la brâu şi se uitau la ceas, alţii îşi striveau ţigările şi îşi verificau muniţia. Discuţiile se purtau pe un ton vesel şi destul de ridicat, dar Joel nu înţelegea ce spuneau. Se ghemui şi se îndepărtă de fereastră apropiindu-se de Johnny Reb.
— E o patrulă care iese în misiune, nu-i aşa?
— Nu, fiule, răspunse sudistul. Este un pluton de execuţie. Tocmai au primit ordinele.
— Dumnezeule mare!
— Îi vom urmări. Poate că până la urmă o să-l găsim pe vechiul tău prieten Fitzpatrick.
Următoarele minute i se părură lui Joel desprinse dintr-un roman. Cei zece oameni se aliniară şi ieşiră pe uşă, îndreptându-se spre clădirea numărul doi. Brusc, luminile se aprinseră inundând terenul de paradă; celulele infraroşii fuseseră scoase din funcţiune în timp ce plutonul înainta pe platforma de beton. Doi oameni cu automatele în mână alergară spre clădirea numărul patru; deschiseră uşa grea şi pătrunseră înăuntru strigând ordine:
— Aufwachen! Aufstehen! Raus antreten! Macht schnell! Eilt Euch!\'7b24\'7d
Câteva secunde mai târziu, nişte oameni, cu lanţuri şi cătuşe, ieşiră afară, clipind din cauza luminii puternice. Unii abia mai puteau să meargă şi erau sprijiniţi de colegii lor de suferinţă. Zece, douăzeci, douăzeci şi cinci, treizeci şi doi, patruzeci…
Patruzeci şi trei. Patruzeci şi trei de prizonieri ai Aquitaniei erau mânaţi spre platforma de beton de la malul mării, pentru a fi executaţi.
Brusc, prizonierii o luară la fugă, iar cei aflaţi în apropierea paznicilor îi loviră pe aceştia cu lanţurile peste faţă. Se auziră împuşcături şi trei prizonieri se prăbuşiră. Plutonul de execuţie ridică armele.
— Acum, ticăloşilor! urlă Johnny Reb şi echipa de la Scharhorn intră în acţiune, sunetele înăbuşite se amestecau cu pocniturile asurzitoare ale armelor fără amortizor.
Totul se termină în mai puţin de douăzeci de secunde. Cei zece oameni ai Aquitaniei zăceau pe jos. Şase erau morţi, trei răniţi, iar unul stătea în genunchi, tremurând de frică. Trupa lui Reb nu suferise pierderi; doar doi oameni erau răniţi uşor.
— Connal! strigă Joel, alergând spre prizonierii care se împrăştiaseră. Fitzpatrick! Unde naiba eşti?
— Aici, locotenente, se auzi o voce slabă în dreapta lui Joel. Ţi-a trebuit ceva timp să ajungi până aici.
— Ce se întâmplă? Ar fi putut să vă ucidă pe toţi!
— Întocmai! Ni s-a dat destul de clar de înţeles chestia asta ieri-seară, aşa că ne-am organizat.
— Dar de ce voi? De ce toţi?
— Am stat de vorbă şi n-am reuşit să ne dăm seama de ce. Toţi suntem ofiţeri superiori aflaţi în concedii de treizeci-patruzeci de zile, cei mai mulţi în vacanţa de vară. Ce să însemne asta?
— Trebuia să inducă oamenii în eroare dacă începeau să-şi dea seama de caracterul acţiunii lor. Au trimis nouăzeci şi şapte de oameni afară – echipe de şoc – toţi în vacanţa de vară. Din punct de vedere numeric, reprezentaţi aproximativ cincizeci la sută din acest număr, oameni în afara oricăror suspiciuni. Eraţi un fel de garanţie şi asta v-a salvat vieţile.
Un bărbat alerga spre clădirea numărul cinci.
— Ăsta e şeful paznicilor! urlă Fitzpatrick. Opriţi-l! Dacă ajunge la blocul doi aruncă totul în aer!
Joel porni în goană după omul care alerga din toate puterile. Paznicul ajunsese în dreptul clădirii cu numărul trei; şi mai avea de parcurs treizeci de metri până la uşa celei cu numărul doi; Converse trase, dar glonţul lovi pervazul unei ferestre. Omul ajunse la uşă, intră şi apoi o trânti cu putere în urma lui. Joel se aruncă cu toată forţa în uşa de lemn, care cedă, izbindu-se de perete. Neamţul alerga spre un panou de metal; Converse trase foc după foc. Omul se clătină, dar încercă să ajungă la nişte întrerupătoare. Joel făcu un salt, se aruncă peste el şi îl izbi cu capul de pardoseală de beton.
Gâfâind din greu, Converse se ridică cu mâinile pline de sânge. Unul din băieţii echipei lui Johnny îşi făcu apariţia.
— Ai păţit ceva?
— E în ordine, spuse Converse, simţind că-i vine să vomite.
Omul păşi pe lângă Joel, se uită la cel căzut şi se duse la panoul de comandă. Îl studie o clipă, apoi băgă mâna în buzunar şi scoase un fel de instrument mic cu mai multe faţete. Câteva secunde mai târziu, desfăcea şuruburile şi scotea placa de metal din interior. Apoi, cu o altă parte a instrumentului, tăie firele care făceau legăturile, lăsând tuburile goale.
— Nu trebuie să-ţi faci griji. Sunt cel mai bun specialist în demolări din Norvegia. Nu mai există nici un nenorocit de fir care să ne facă necazuri. Haide, mai avem încă multe de făcut.
Membrul echipei se opri şi se aplecă deasupra lui Joel care continua să stea pe pardoseală.
— Îţi datorăm viaţa. Ne vom achita de datorie.
— Nu e nevoie, spuse Joel, ridicându-se în picioare.
— E un obicei, spuse omul, îndreptându-se spre uşă.
Prizonierii Aquitaniei se aşezară pe jos, de-a lungul peretelui..
Trupurile celor cinci care pieriseră în luptă erau acoperite cu cearşafuri. Converse se apropie de Fitzpatrick.
— I-am pierdut, spuse acesta cu voce stinsă.
— Gândeşte-te la lucrurile în care crezi, Connal, spuse Joel. S-ar putea să ţi se pară banal, dar este singurul lucru care îmi vine în minte acum.
— E bun şi ăsta, zise Fitzpatrick ridicând privirile şi schiţând un zâmbet. Mulţumesc că mi-ai amintit. Du-te, au nevoie de tine acolo.
— Larson! strigă Johnny Reb, stând lângă gardianul care rămăsese în genunchi, tremurând de frică. Vino încoace.
Englezul cu chip de profesor păşi şovăielnic pe poartă de oţel de la capătul pistei intrând în curtea iluminată puternic. Se apropie de Reb, în timp ce privea în jur consternat.
— Dumnezeule mare! şopti el.
— Cred că asta spune tot, zise sudistul, în timp ce doi membri ai echipei veneau în fugă dinspre clădirea numărul cinci.
— Ce aţi descoperit? întrebă Johnny Reb.
— Încă şapte! strigă unul din apropiere. Sunt într-o toaletă.
— Nu cumva este printre ei şi omul de la computere? Geoffrey Larson ridică vocea.
— N-am întrebat, Mein Herr!
— Du-te şi întreabă, porunci Reb. Timpul fuge! Apoi se întoarse spre Converse: Am luat legătura cu soţia ta. Veştile din Israel şi de la Roma sunt îngrozitoare. Câteva din echipele de şoc au reuşit să treacă peste oamenii lui Stone. Demonstraţiile au început acum o oră şi au fost ucişi deja doisprezece reprezentanţi guvernamentali. La Ierusalim şi Tel Aviv mulţimile îl cheamă deja pe Abrahms să preia puterea. La Roma poliţia nu mai poate ţine în frâu revoltele şi panica; a intervenit armata.
Joel simţi un gol în stomac văzând o geană de lumină dinspre răsărit. Venise ziua a treia, aşadar omorurile fuseseră declanşate.
— O, Dumnezeule, zise el, simţindu-se neputincios.
— Computerul, băiete! urlă Johnny Reb, cu pistolul la tâmpla paznicului aflat la picioarele lui. N-ai încotro.
— Baracke vier!
— Danke! Este în clădirea numărul patru. Haide, englezule, să mergem!
Maşina uriaşă şi strălucitoare se afla în camera cu aer condiţionat, de-a lungul peretelui lung de cinci metri. Larson o studie timp de nouă minute, lungi cât nouă ani, apăsă pe butoane, acţionă tastele şi mută întrerupătoarele de pe consolă, ţinând hârtia scrisă de Converse în mână. În cele din urmă anunţă:
— Există un blocaj la circuitele interioare. Nu pot fi eliberate fără un cod de acces.
— Ce dracu’ spui acolo? urlă Reb.
— Există nişte simboluri prestabilite care trebuie inserate pentru a permite arcurilor să elibereze şi să activeze bobinele. De aceea v-am întrebat dacă este aici cineva de la computere.
Radioul lui Johnny Reb începu să hârâie. Converse puse mâna pe el, smulgându-l din vesta lui Johnny.
— Val?
— Dragul meu, ai păţit ceva?
— Nu. Ce se întâmplă?
— Radio France. Au pus bombe în Palatul Elysee. Doi deputaţi au fost împuşcaţi în timp ce se îndreptau spre birourile lor. Guvernul a făcut apel la armată.
— Dumnezeule mare!
În încăpere intrară doi membri ai echipei lui Johnny târând după ei un al treilea.
— N-a vrut să recunoască ce funcţie are, dar când i-am pus la zid, ceilalţi n-au mai fost aşa de secretoşi.
Reb se îndreptă spre neamţ şi îl apucă de gât; Joel se repezi şi-l dădu la o parte, ţinând cuţitul de vânătoare în mână.
— Am trecut printr-o groază de nenorociri din cauza voastră, ticăloşilor, spuse el, ducând lama la nasul neamţului. Acum s-a terminat! strigă el. Vârî vârful cuţitului într-o nară a omului care începu să urle, în timp ce sângele i se prelingea din nas. Converse ridică din nou cuţitul, îndreptându-l de astă dată spre colţul ochiului drept. Codurile, sau ţi-l bag până la plăsele!
— Zwei, eins, null, funf.
— Procesează-le, urlă Joel.
— E liber! spuse englezul.
— Acum simbolurile! strigă Converse aruncându-l pe tehnician în mâinile oamenilor lui Johnny.
Toţi priveau uimiţi la literele verzi de pe ecranul negru al monitorului. Nume după nume, grad după grad, funcţie după funcţie. Larson porni imprimanta şi sute de nume şi numere de identificare apărură pe hârtia ce se prelingea pe jos.
— Nu mai serveşte la nimic! strigă Joel. Nu mai putem să le scoatem!
— Nu te pripi, bătrâne, spuse englezul arătând spre un telefon ciudat încastrat în consolă. Este un echipament admirabil. Există nişte sateliţi simpatici pe cer care pot trimite lista oriunde cu un dispozitiv adecvat. Suntem în epoca tehnologiei.
— Dă-i drumul, spuse Converse, lăsându-se să alunece pe lângă perete, epuizat de oboseală.
Lumea asista uluită la valul de asasinate şi violenţe. Pretutindeni oamenii ţipau şi cereau protecţie, o conducere mai eficientă care să pună capăt sălbăticiei. Populaţia cuprinsă de panică se împărţise în diferite grupări. Nimeni nu putea să spună cine e duşmanul, drept pentru care orice intervenţie era considerată un atentat, în vreme ce adevăraţii atentatori acţionau la ordinele primite de la posturi de comandă invizibile. Poliţia era neputincioasă, miliţiile şi trupele militare se dovedeau ineficiente, iar conducătorii lor depăşiţi. Situaţia scăpase de sub control; trebuia să se ia măsuri mai severe. După ce se institui legea marţială, comandanţii militari se pregăteau să preia controlul.
La Palo Alto, California, fostul general George Marcus Delavane şedea în scaunul lui cu rotile şi urmărea isteria care izbucnise. Avea trei televizoare. Ecranul celui din stânga îşi pierdu imaginea deoarece echipa de reporteri fu atacată în faţă. Pe ecranul din mijloc, o femeie reporter plângea, abia reuşind să-şi controleze vocea în timp ce citea rapoartele referitoare la distrugerile şi omorurile în masă. Pe ecranul din dreapta, un colonel de marină era intervievat pe o stradă baricadată din cartierul financiar al New York-ului. Pe ecranul din stânga imaginea se schimbă. Un om de stat, foarte cunoscut, rămase câteva secunde privind cu ochi sticloşi în obiectiv. Dădu să vorbească, dar nu reuşi; camera se mută repede spre un redactor de televiziune care ţipa într-un telefon:
— Ce naiba se întâmplă? Ticăloşi nenorociţi! Şi acesta plângea, la fel ca şi femeia reporter de pe ecranul din mijloc. Omul izbi cu pumnul în masă şi se prăbuşi pe birou cu capul în mâini; ecranul se întunecă.
Pe buzele lui Delavane apăru un zâmbet răutăcios. Puse mâna pe două telecomenzi, închise televizoarele din stânga şi din dreapta şi se concentră asupra celui din centru. Un general din armata terestră, cu cascheta pe cap, fu surprins în momentul în care intră într-un birou de presă de undeva din Washington. Omul îşi scoase casca, se apropie de o tribună şi vorbi răguşit în microfon:
— Am blocat toate căile de acces spre Washington. Cuvintele mele trebuie să servească drept avertisment pentru orice persoană neautorizată. Orice încercare de a trece de punctele de control va fi reprimată imediat. Ordinele mele sunt clare. Trageţi şi ucideţi. Autoritatea mi-a fost conferită de preşedintele Parlamentului în absenţa preşedintelui şi a vicepreşedintelui care au fost evacuaţi din capitală din motive de securitate. Armata răspunde acum de tot. Se instituie legea marţială care va rămâne în vigoare până la noi ordine.
Delavane închise televizorul cu un gest triumfător.
— Am reuşit, Paul! spuse el întorcându-se spre aghiotantul care stătea în picioare lângă harta de pe perete. Nici măcar pacifiştii cei mai înverşunaţi nu mai pot obiecta! Şi dacă o vor face…
Generalul Aquitaniei ridică mâna dreaptă cu arătătorul întins înainte şi degetul mare în sus, mimând focurile de pistol.
— Da, s-a făcut, fu de acord aghiotantul aplecându-se spre biroul lui Delavane şi deschizând un sertar.
— Ce faci?
— Regret, domnule general, dar trebuie să facem şi asta.
Aghiotantul scoase un revolver Magnum 357.
Înainte să apuce să-l ridice, mâna stângă a lui Delavane ţâşni înainte înarmată cu un automat cu ţeava retezată. Invalidul trase de patru ori la rând.
— Credeai că nu sunt pregătit şi pentru asta? Că nu mă aşteptam la aşa ceva? Ticălosule! Laşule! Trădătorule! Cum te mai uitai la mine! Cum şopteai pe coridor! N-aţi putut suporta ideea că şi fără picioare, tot sunt mai bun decât oricare dintre voi! Ei bine, acum te-ai convins, tâmpitule! Curând se vor convinge şi ceilalţi pentru că şi ei vor fi împuşcaţi! Executaţi pentru trădarea întemeietorului Aquitaniei!…
Aghiotantul în uniformă fusese ţintuit de perete. Gâfâia şi sângele îi şiroia din gât. Cu ultimele puteri, ridică puternicul revolver Magnum şi trase înainte de a se prăbuşi.
George Marcus Delavane fu aruncat cu tot cu scaun în partea cealaltă a camerei, cu o gaură uriaşă în piept.
Nimeni nu ştia ce se întâmplă, dar treptat, treptat împuşcăturile scăzură în intensitate. Apărură şi formaţiuni de oameni în uniformă; multe se rupseseră de comandanţii lor şi porniseră pe străzi şi prin clădiri înfruntându-i pe terorişti. Acum soldaţii luptau împotriva soldaţilor. Comandanţii Aquitaniei erau neclintiţi. Cum de nu puteau înţelege subordonaţii lor? Mulţi dintre terorişti refuzau să se predea şi preferau capsula de cianură.
La Palo Alto, un om devenit legendar, George Marcus Delavane, fusese împuşcat, după ce înainte reuşise să-l ucidă pe atacatorul său, un obscur colonel din armata terestră. Nimeni nu ştia ce se întâmplase cu adevărat. În sudul Franţei fuseseră găsite cadavrele altor doi eroi legendari. Când plecaseră de la un castel din Alpi, fiecare primise câte o armă. Generalii Bertholdier şi Leifhelm pierduseră. Generalul Chaim Abrahms dispăruse. La bazele militare din întregul Orient Mijlociu, din Europa, Marea Britanie, Canada şi Statele Unite, ofiţeri cu diferite grade şi funcţii erau ţinuţi la respect cu armele ridicate în poziţie de tragere de subordonaţii lor care îi întrebau: sunteţi membri a Aquitaniei? Numele voastre erau pe listă! Răspundeţi!
În Norfolk, Virginia, un amiral pe nume Scanlon se aruncă pe fereastră de la etajul al şaselea, iar în San Diego, un alt amiral, Hickman, primi ordin să aresteze un căpitan cu patru petliţe care locuia în La Jolla sub acuzaţia de asasinarea unui ofiţer jurist la periferia elegantei aşezări. Colonelul Alan Metcalf îi telefonă personal şefului de operaţiuni de la Baza aeriană Nellis ordonându-i să-l aresteze şi să-l încarcereze într-o celulă de maximă securitate pe maiorul care răspundea de întreţinerea avioanelor. La Washington, un venerabil senator de origine italiană a fost invitat într-o cameră separată de către căpitanul Guardino din Armata G-2 care l-a arestat. La Departamentul de Stat şi la Pentagon unsprezece bărbaţi care se ocupau de controlul armamentelor şi de achiziţiile armatei au fost puşi sub pază.
La Tel Aviv, serviciile de informaţii ale armatei israeliene au arestat douăzeci şi unu de colaboratori ai generalului Chaim Abrahms, precum şi pe unul dintre cei mai străluciţi analişti ai Mossadului. La Paris, treizeci şi unu de colaboratori, militari şi civili, ai generalului Jacques Louis Bertholdier, precum şi câţiva directori adjuncţi de la Surete şi de la Interpol erau ţinuţi în regim de izolare, în timp ce la Bonn, nu mai puţin de cincizeci şi şapte de colegi ai generalului Erich Leifhelm, printre care patru camarazi din Wehrmacht şi ofiţeri ai actualei armate a Republicii Federale Germane fuseseră arestaţi. Tot la Bonn, reprezentantul naval al Ambasadei SUA a arestat la ordinul Departamentului de Stat patru ataşaţi, inclusiv pe ataşatul militar, maiorul Norman Anthony Washburn IV.
Noaptea, mitralierele tăceau şi oamenii începeau să iasă din spatele baricadelor – din pivniţe, guri de metrou, clădiri minate, depozite de căi ferate, unde îşi găsiseră adăpost. Porneau în neştire pe străzi, năuciţi, întrebându-se ce s-a întâmplat, în timp ce automobile dotate cu megafoane străbăteau străzile oraşelor încercând să convingă cetăţenii că totul se terminase.
La Tel Aviv, Roma, Paris, Bonn, Londra şi dincolo de Atlantic, la Toronto, New York, Washington şi mai departe, în vest, luminile se reaprinseseră, dar lumea nu-şi revenise încă. Un uragan acoperise strigătul universal de pace. Oare ce se întâmplase?
Totul avea să se clarifice în ziua următoare. Automobilele cu megafoane îi rugau pe cetăţeni să aibă răbdare. Ora aleasă pentru anunţurile ce urmau să se facă era 15.00 GMT (ora 10.00 la Washington, 7.00 la Los Angeles). Pe parcursul nopţii şi al dimineţii, şefii de state discutaseră la telefon, până când îşi armonizaseră textele declaraţiilor. La ora 10.30 dimineaţa, preşedintele Statelor Unite se adresă naţiunii prin radio şi televiziune.
“Ieri un val de violenţă fără precedent a străbătut întreaga lume liberă, distrugând vieţi omeneşti, paralizând activitatea guvernelor, creând un climat de teroare menit să le răpească statelor libere însăşi libertatea şi să le conducă la soluţii care nu pot fi acceptate într-o societate democratică, adică să le transforme în state poliţieneşti, sub conducerea unor dictatori fără scrupule. A fost o conspiraţie organizată şi condusă de nişte demenţi avizi de putere, dispuşi să-şi sacrifice propriii tovarăşi pentru a o obţine şi să înşele populaţia determinând-o să creadă că ei deţin răspunsul la bolile serioase ale societăţii.
Pe măsură ce vor trece zilele şi săptămânile – şi aceste lucruri teribile vor rămâne în urmă – veţi fi informaţi cu tot ce s-a întâmplat. Acesta a fost un semnal de alarmă, tributul plătit pentru încredere zdruncinată în instituţiile noastre. Vă reamintesc, totuşi, că instituţiile au fost cele care au câştigat.
Peste o oră vor avea loc o serie de întâlniri la Casa Albă, Departamentul de Stat şi cel al Apărării, cu participarea liderilor majorităţii şi ai minorităţii Parlamentului şi Senatului şi ai Consiliului Securităţii Naţionale. Începând de mâine, împreună cu celelalte guverne, se vor elabora rapoarte zilnice până când vă vor fi prezentate toate faptele.
Coşmarul s-a încheiat. Fie ca lumina adevărului să ne îndrume şi să îndepărteze întunericul.”
În ziua următoare, directorul adjunct al CIA, Peter Stone, însoţit de căpitanul Howard Packard şi locotenentul William Landis, au fost invitaţi în Biroul Oval pentru o întâlnire particulară. Onorurile acordate nu au fost niciodată date publicităţii, deoarece toţi trei, cu profund respect şi recunoştinţă, au refuzat să le accepte, spunând că indiferent despre ce era vorba, aceste onoruri trebuia acordate unui om care nu locuia în momentul acela în Statele Unite.
O săptămână mai târziu, la Los Angeles, un actor pe nume Caleb Dowling îi lăsă cu gura căscată pe producătorii unui spectacol de televiziune intitulat Santa Fe, dându-şi demisia. El refuză toate ofertele susţinând că voia să-şi dedice timpul soţiei sale.