— N-am avut de ales! spuse Connal; servieta diplomat se afla pe canapea, iar avocatul stătea pe un scaun şi încă mai tremura.

  — Linişteşte-te, încearcă să te relaxezi. Converse se duse spre măsuţa elegantă de lângă perete, unde se afla o tavă mare de argint cu whisky, gheaţă şi pahare.

  — Ai nevoie de o băutură, spuse el, turnându-i whisky lui Fitzpatrick.

  — Şi încă cum! N-a mai tras nimeni în mine până acum. Iisuse! Oare aşa te simţi când trage cineva în tine?

  — Da. Nu-ţi vine să crezi, pare ireal. Auzi nişte sunete ciudate care n-au nimic de-a face cu tine. Asta până când… până când ai dovada că este adevărat şi te vizează pe tine şi atunci ţi se face rău.

  Converse aduse paharul cu whisky.

  — Ai omis ceva, spuse Connal, luând paharul şi privind în sus, spre Joel.

  — Nu, n-am omis nimic. Hai să ne gândim la cele întâmplate. Dowling are dreptate, ambasadorul n-o să spună nimic celorlalţi de la ambasadă…

  — Acum îmi amintesc, îl întrerupse Fitzpatrick, luând câteva înghiţituri din whisky. Era într-un alt material secret. În timpul celei de-a două încercări de evadare, un om a fost omorât. Te-ai dus lângă el şi ai înnebunit pentru câteva minute. După cum susţinea tipul ăla – un sergent, aşa cred – ai scotocit prin junglă, l-ai găsit pe vietnamez, l-ai ucis cu propriul lui cuţit şi i-ai luat arma. Şi după aceea ai mai omorât alţi trei vietnamezi din zonă.

  Joel se opri în faţa juristului şi i se adresă cu o voce calmă:

  — Urăsc relatările de felul ăsta. Stârnesc amintiri pe care le detest. Să-ţi spun eu cum a fost. Un copil, nu avea mai mult de nouăsprezece ani, a vrut să-şi facă nevoile şi s-a îndepărtat pentru a-şi rezolva nevoile fireşti, folosind frunzele în loc de hârtie igienică. Maniacul – căci nu pot folosi cuvântul soldat – a aşteptat exact acest moment şi a tras o rafală de mitralieră care i-a smuls faţa băiatului. Când am ajuns lângă el, cu jumătate din faţa lui în mâinile mele, am auzit hohotul acela de râs scos de acel om obscen care personifica pentru mine tot ceea ce consideram mai demn de dispreţ – indiferent că era vorba de vietnamezi sau de americani. Dacă vrei să ştii adevărul, am făcut ceea ce am făcut împotriva tuturor, pentru că şi unii şi alţii erau vinovaţi şi americanii şi vietnamezii; ne transformaseră pe toţi în animale, inclusiv pe mine. Ceilalţi trei vietnamezi, roboţii ăia în uniformă care probabil că aveau neveste şi copii în sat, nu şi-au dat seama că am ajuns în spatele lor. I-am împuşcat pe la spate, domnule avocat. Ce ar spune despre asta John Wayne?

  Connal nu comentă, iar Joel se duse la măsuţa de lângă perete ca să-i mai toarne un whisky. Connal bău şi apoi spuse:

  — Acum câteva ore ziceai că ştii unde sunt pentru că şi tu vii de acolo. Ei bine, eu n-am fost unde ai fost tu, dar încep să înţeleg de unde vii. Dispreţuieşti tot ceea ce reprezintă Aquitania, nu-i aşa? Mai ales pe cei care o conduc.

  — Cu fiecare fibră a fiinţei mele, spuse Converse. Despre asta va trebui să vorbim în seara asta.

  — Ţi-am spus că n-am avut încotro. Ai zis că oamenii de la ambasadă pe care i-am văzut la aeroport erau ai lui Delavane. Nu-mi puteam permite să risc.

  — Ştiu. Acum suntem amândoi fugăriţi de ai noştri şi protejaţi de cei pe care încercăm să-i prindem în cursă. Trebuie să ne gândim bine, comandorule.

  Telefonul sună; două ţârâituri stridente, supărătoare. Fitzpatrick sări de pe scaun. Joel îl linişti din priviri.

  — Scuză-mă, spuse Connal. Nu mi-am revenit. Răspund eu. Ascultă câteva secunde, apoi acoperi receptorul cu mâna şi se uită la Converse: Este operatoarea de la internaţional. San Francisco – e Meagen.

  — Ceea ce înseamnă Remington, spuse Joel, simţind cum i se usucă brusc gâtul şi i se accelerează pulsul.

  — Meagen? Da, sunt aici. Ce este? Fitzpatrick privi în gol cât timp vorbi sora lui; dădu din cap de mai multe ori, în timp ce muşchii maxilarelor i se contractau de concentrare. O, Dumnezeule!… Nu, e foarte bine. Sigur că da, vorbesc serios. Ai numărul? Connal se uită la măsuţa pe care stătea telefonul, pe care se afla un blocnotes, dar nici un creion. Îi aruncă o privire lui Joel care se repezi spre biroul unde se aflau pixurile cu emblema hotelului. Fitzpatrick întinse mâna, luă unul şi scrise mai multe numere. Converse stătea alături aproape fără să respire, strângând paharul pe care îl ţinea în mână. Mulţumesc, Meagen. Ştiu că e un moment foarte greu pentru tine; dacă mai trebuie să telefonezi, fă o comandă specială. Da, aşa am să fac, Meg. Îţi dau cuvântul meu. La revedere.

  Connal puse receptorul în furcă şi rămase un timp cu mâna pe el.

  — A telefonat Remington, nu-i aşa? întrebă Joel.

  — Da.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Cineva a încercat să scoată steguleţul de pe dosarul tău de serviciu, spuse Fitzpatrick, privind spre Converse. E în ordine, Remington l-a oprit.

  — Cine a fost?

  — Nu ştiu, trebuie, să iau legătura cu David. Meagen habar n-are ce înseamnă un steguleţ şi cu atât mai puţin cine eşti tu.

  Mesajul a fost scurt: „S-a cerut ridicarea steguleţului, dar el l-a oprit”.

  — Atunci totul e în ordine.

  — Aşa am spus şi eu, dar realitatea e alta.

  — Explică-te, la naiba!

  — Există o limită în timp în care ordinele mele sunt valabile. Este vorba numai de o zi sau două, după care…

  — Adică patruzeci şi opt de ore, îl întrerupse Joel.

  — Da, dar după aceea? Tu ai spus că aşa o să se întâmple, dar ca să fiu sincer, eu n-am crezut. Cel care cere eliberarea acestor documente nu este un oarecare. Poţi să pleci de la întâlnirea aia de mâine, însă câteva ore mai târziu noii tăi asociaţi o să aibă materialul în mână. Converse, cel care îl urăşte pe Delavane. Întrebarea va fi dacă nu ai devenit cumva vânătorul lui Delavane?

  — Sună-l pe Remington.

  Joel se duse spre uşile de la balcon, le deschise şi ieşi afară. Norişorii răzleţi filtrau lumina lunii; departe, spre est, se vedeau fulgere care îi aminteau lui Converse de focurile de artilerie şi de ceilalţi prizonieri evadaţi care priveau spre dealurile inaccesibile, unde ar fi putut găsi refugiu. Îl auzea pe Fitzpatrick vorbind: cerea legătura cu San Diego. Joel băgă mâna în buzunar după ţigări, scoase una şi o aprinse. Nu ştia de ce, poate din cauza flăcării brichetei, se uită spre dreapta. Două balcoane mai încolo, cam la zece metri de el, se afla un om care îl privea. Era doar o siluetă în lumina slabă. Acesta dădu din cap şi intră în cameră. Să fi fost doar un oaspete al hotelului care ieşise să la o gură de aer? Sau Aquitania îşi pusese un paznic? Converse se întoarse şi intră în cameră.

  Connal şedea pe un scaun la celălalt capăt al mesei, cu receptorul la ureche, în timp ce scria ceva. El îl întrerupse pe interlocutor:

  — Stai puţin, zici că Hickman ţi-a cerut să-i dai drumul, dar a refuzat să-ţi spună clar cine a solicitat acest lucru?… Înţeleg. Foarte bine, David, îţi mulţumesc foarte mult. Ieşi undeva în seara asta?… Atunci, dacă mai am nevoie de tine, te găsesc la numărul ăsta… da, ştiu, aşa e cu telefoanele astea păcătoase din Sonoma. E de ajuns o ploaie mai zdravănă pe dealuri şi trebuie să te consideri norocos dacă mai obţii o legătură. Mulţumesc încă o dată, David. La revedere.

  Fitzpatrick puse receptorul în furcă şi se uită ciudat, aproape cu vinovăţie, la Joel. În loc să vorbească, clătina din cap.

  — Ce este? Ce s-a întâmplat?

  — Ai face bine să obţii tot ce poţi la întâlnirea aia de mâine – de fapt de astăzi.

  — Ai dreptate, e trecut de miezul nopţii. De ce?

  — Pentru că peste douăzeci şi patru de ore steguleţul va fi ridicat şi documentele vor ajunge la Direcţia a cincea – adică la Norfolk. Vor afla despre tine tot ceea ce nu vrei să se ştie. Limita de timp este de şaptezeci şi două de ore.

  — Obţine o prelungire!

  Connal se ridică în picioare, privindu-l neajutorat.

  — Pe ce temei?

  — Cum pe ce temei? Securitatea naţională!

  — Trebuie să spun clar motivul, ştii şi tu.

  — Nu, nu ştiu. Prelungirile se acordă pentru diverse motive: ai nevoie de mai mult timp ca să te pregăteşti; o sursă sau un martor nu sunt disponibili; s-a îmbolnăvit cineva sau a avut un accident. Există şi motive personale – înmormântarea cumnatului tău, doliul surorii tale. Toate acestea ţi-au îngreuiat ancheta!

  — Las-o baltă, Joel. Dacă încerc să fac aşa ceva, te asociază cu Press şi atunci, adio, Charlie. Pe el l-au ucis, ţii minte?

  — Nu, spuse Converse ferm. Este exact invers. Ne separă.

  — Cum adică?

  — M-am gândit la asta şi am încercat să mă pun în locul lui Avery. Avery ştia că toate mişcările lui sunt supravegheate şi că telefonul îi este ascultat. Spunea că fuziunea celor două companii, micul dejun, Geneva însăşi trebuia să aibă o logică; nu putea fi altfel. Şi la sfârşitul mesei a întrebat dacă sunt de acord să discutăm mai târziu.

  — Şi?

  — Ştia că vom fi văzuţi împreună – era inevitabil – şi cred că avea de gând să-mi comunice ce trebuie să spun dacă mă întreba cineva din Aquitania despre el. Intenţiona să facă totul pentru a-mi da imboldul de care aveam nevoie pentru a ajunge la oamenii aceia.

  — Ce naiba tot spui?

  — Avery avea intenţia să-mi pună în frunte eticheta pe care trebuia s-o port în interiorul reţelei lui Delavane. N-o să ştim niciodată, dar cred că voia să-mi spună că el, A. Preston Halliday mă suspectează că fac parte dintre ei şi că se infiltrase în afacerea cu fuziunea Comm Tech-Bern ca să mă ameninţe că mă va da în vileag, ca să mă oprească.

  — Stai puţin, spuse Connal. Press nu ştia dacă ai să accepţi sau nu.

  — Nu există decât o modalitate de a face acest lucru şi el ştia! Ştia că şi eu voi ajunge la aceeaşi concluzie după ce voi afla amănuntele. Singura modalitate de a-i opri pe Delavane şi pe feldmareşalii lui era să ne infiltrăm în Aquitania. De ce crezi că s-au pus la bătaie toţi banii ăştia? Eu n-am nevoie de ei şi Halliday ştia că nu poate să mă cumpere. În acelaşi timp, era convins că vor trebui utilizaţi pentru a pătrunde în interior şi pentru a începe să discutăm, să adunăm probe… Telefonează-i din nou lui Remington. Spune-i să pregătească o decizie de prelungire.

  — Asta nu mai e de competenţa lui Remington, ci a comandantului SAND PAC, un amiral pe nume Hickman. David a spus că s-ar putea să mă sune mâine. Trebuie să văd ce fac şi să-i dau un telefon lui Meagen. Hickman este foarte pornit; vrea să ştie cine eşti şi de ce prezinţi atâta interes.

  — Cât de bine îl cunoşti pe acest Hickman?

  — Destul de bine. Am fost cu el la New London şi la Galveston. M-a cerut ca jurist principal la San Diego, aşa am obţinut tresa.

  Converse îl privi atent pe Fitzpatrick, apoi fără un motiv aparent se întoarse şi se îndreptă spre uşa de la balcon care rămăsese deschisă. Connal îl urmări în tăcere. Văzuse mulţi avocaţi, inclusiv pe el, în momentul în care le venea o idee şi încercau să şi-o contureze mai bine, pentru a putea construi un caz. Joel se întoarse. Umbrele estompate, abstracte ale posibilităţii începură să prindă contur.

  — Fă-o, spuse el. Fă ceea ce cred eu că ar fi făcut cumnatul tău. Termină ceea ce ar fi vrut el să spună şi n-a mai apucat. Să presupunem că eu l-am mai întâlnit după şedinţa de fuziune. Dă-mi trambulina de care am nevoie.

  — Explică-te, domnule avocat, nu înţeleg nimic.

  — Oferă-i lui Hickman un scenariu ca şi când ar fi scris de A. Preston Halliday. Spune-i că steguleţul va trebui să rămână acolo unde este, pentru că ai motive să crezi că dosarul are legătură cu asasinarea cumnatului tău. Spune-i că înainte de a pleca la Geneva, Halliday a stat de vorbă cu tine – ceea ce s-a şi întâmplat – şi că ţi-a spus că o să se întâlnească cu mine, avocatul adversarilor, pe care îl suspectează că este amestecat în licenţele ilegale de export, o formă legală pentru nişte profitori din diverse consilii de administraţie. Spune-i că avea de gând să mă pună faţă în faţă cu dovezile. Spune-i că eşti convins că m-a provocat şi că, din moment ce din această afacere se obţin milioane bune, eu l-am respins şi mi-am creat un alibi aranjând să fiu acolo în momentul în care a fost ucis… Sunt considerat un tip bine organizat.

  Connal lăsă capul în jos şi îşi trecu mâinile prin păr, înainte de a se îndrepta spre măsuţa cu băuturi. Se opri, ridică privirile spre una din gravurile cu cai de curse şi se întoarse din nou către Converse.

  — Îţi dai seama ce îmi ceri să fac?

  — Da. Creează-mi trambulina care mă va catapulta direct în mijlocul acestor Genghis Hani moderni. Ca să realizezi acest lucrul va trebui să mergi mai departe cu Hickman. Întrucât eşti atât de implicat personal şi atât de furios – ceea ce e adevărat – cere-i să explice poziţia ta tuturor celor care doresc îndepărtarea steguleţului. Nefiind vorba de o problemă militară, spune-i că vei raporta ceea ce ştii autorităţilor civile.

  — Asta înţeleg, zise Fitzpatrick. Tot ceea ce spui e adevărat, aşa am considerat şi atunci când am luat avionul ca să vin până aici. Numai că acum trebuie să inversez ţintele. În loc să fii tu cel care mă ajută, vrei să fii cel pe care eu să-l bag după gratii.

  — Exact, domnule avocat. Şi voi fi întâmpinat de un comitet special la moşia lui Leifhelm.

  — Atunci presupun că nu înţelegi.

  — Ce să înţeleg?

  — Îmi ceri să te implic într-o crimă cu premeditare. Adică să te etichetez drept asasin. Dacă fac lucrul acesta, nu mai pot da înapoi.

  — Ştiu asta. Fă-o.

   

  George Marcus Delavane stătea pe scaunul biroului aflat în faţa acelei hărţi fragmentate atât de ciudat colorată. Era uşor iritat căci nu-i plăcea să audă despre oprelişti şi tocmai acum i se explica că apăruse una. Un amiral de la Districtul naval cinci încerca să-i explice:

  — Statutul steguleţului este patru-zero. Pentru ca acest steguleţ să fie înlăturat trebuie să trecem prin procedurile Pentagonului şi nu-i nevoie să vă spun ce presupune asta. Semnătura a doi ofiţeri superiori, unul din serviciul de informaţii al Marinei Militare şi o contrasemnătură de la Agenţia Naţională de Securitate; toate acestea trebuie să apară pe cerere împreună cu menţionarea nivelului de investigaţie, ceea ce pune în primejdie cererea ca atare. Domnule general, putem face toate acestea, dar există riscul…

  — Cunosc riscul, îl întrerupse Delavane. Semnăturile reprezintă un risc, căci dezvăluie anumite identităţi. Dar de ce patru-zero? Cine a stabilit acest statut?

  — Juristul principal de la SAND PAC. L-am verificat. Este un locotenent-comandor pe nume Fitzpatrick şi nu există nimic în dosarul lui care să ne ofere vreun indiciu în legătură cu motivul pentru care a procedat în acest fel.

  — Am să vă spun eu de ce, izbucni războinicul de la Saigon. Ascunde ceva. Îl protejează pe acest Converse.

  — De ce l-ar proteja un jurist principal al Marinei Militare pe un civil în aceste împrejurări? Nu există nici o legătură. Mai mult chiar, stabilind statutul de patru-zero nu face decât să atragă atenţia şi mai mult asupra acţiunii lui, dacă aceasta ar exista.

  — Dar trânteşte capacul deasupra dosarului. Delavane făcu o pauză, apoi continuă înainte ca amiralul să apuce să-l întrerupă. L-ai verificat pe Fitzpatrick ăsta pe lista principală?

  — Nu e de-ai noştri.

  — Dar a fost vreodată analizat? Sau abordat?

  — N-am avut timp să aflu acest lucru.

  Se auzi bâzâitul unui interfon pe altă linie, nu pe cea care vorbeau cei doi. Scanlon apăsă un buton, apoi spuse cu o voce clară, oficială:

  — Da? urmă o tăcere şi câteva secunde mai târziu, amiralul reveni la convorbirea cu Palo Alto. E tot Hickman.

  — Poate că are ceva pentru noi. Dă-mi telefon mai târziu.

  — Hickman nu ne-ar da nimic dacă ar avea cea mai vagă idee că existăm, spuse Scanlon. Peste câteva săptămâni va fi printre primii care vor zbura. Dacă ar fi după mine, ar trebui împuşcat.

  — Dă-mi telefon mai târziu, spuse George Marcus Delavane, privind harta Aquitaniei care atârna pe perete.

   

  Chaim Abrahms şedea la masa din bucătăria micii lui vilă de la Tzahala, o suburbie a Tel Avivului în care locuiau, de regulă, militarii pensionari. Ferestrele erau deschise şi briza ce bătea dinspre grădină domolea căldura apăsătoare a nopţii de vară. Două dintre camere erau prevăzute cu aer condiţionat, iar în alte trei existau ventilatoare, dar Chaim prefera bucătăria. Pe vremuri, şedeau în bucătării primitive şi planificau raidurile; la Negev, muniţia era adesea încărcată în timp ce în bucătărie se pregătea desertul pe o plită cu lemne. Bucătăria era sufletul casei. Oferea căldură şi sprijin trupului, limpezea mintea pentru a elabora o nouă tactică – când femeile plecau după ce îşi isprăveau treburile şi nu-i mai întrerupeau pe bărbaţi cu flecăreala lor. Soţia lui dormea sus. Acum nu prea mai aveau ce să-şi spună. Nu-l mai putea ajuta. Şi dacă ar fi putut, n-ar fi făcut-o. Îşi pierduseră fiul în Liban, fiul ei, cum spunea ea, profesor, om de ştiinţă, nu ucigaş voluntar. Susţinea că pieriseră prea mulţi fii de ambele părţi din cauza unor bătrâni care îi contaminau pe tineri cu ura lor, folosind legende biblice ca să-şi justifice crimele. Ucid înainte să stea de vorbă! zicea ea. Uitase anii tinereţii; mult prea mulţi oameni îi uită prea repede. Chaim Abrahms nu uitase şi nu va uita niciodată.

  Nasul lui era la fel de fin ca de obicei. Avocatul ăsta, Converse! Prea era isteţ! Avea o judecată rece, analitică, nu pătimaşă. Specialistul de la Mossad era cel mai bun, dar şi Mossadul poate greşi. Specialistul căuta o motivaţie, ca şi când ai putea diseca un creier uman pentru a susţine apoi că această acţiune a provocat următoarea reacţie; pedeapsa care a generat dorinţa de răzbunare. Prea sofisticat, la naiba! Credinciosul este pătimaş, mânat de ardoarea convingerilor sale, unica sa motivaţie, care nu necesită nici un fel de manipulare.

  Chaim ştia că este un om direct şi sincer, fără ca aceasta să însemne că a fost lipsit de inteligenţă sau de subtilitate; faptele lui pe câmpul de luptă dovedeau contrariul. Era direct pentru că ştia ce doreşte şi n-avea rost s-o facă pe deşteptul. De când trăia cu aceste convingeri nu întâlnise nici un tovarăş care să-şi permită să irosească timpul.

  Converse ăsta ştia suficient pentru a-l aborda pe Bertholdier la Paris. Şi a dovedit chiar că este la curent cu multe lucruri când a pomenit de Leifhelm de la Bonn, apoi de oraşele Tel Aviv şi Johannesburg. Ce mai voia să dovedească, din moment ce asta era credinţa lui? De ce nu-şi pledase cauza în faţa primului om din reţea şi îi făcea să piardă timpul?… Nu, avocatul ăsta, Converse ăsta, venea din altă parte. Specialistul din Mossad spusese că omul are motive să se afilieze la organizaţia lor. Greşea. Avocatul nu era un om cu capul înfierbântat, ci unul înţelept.

  Nici specialistul nu respinsese ceea ce îi sugera lui Chaim mirosul lui fin. Şi nici n-ar fi putut, pentru că cei doi bărbaţi luptaseră împreună ani de zile, adesea împotriva europenilor cu comportările lor împăciuitoriste, a imigranţilor ălora care ţineau cu dinţii de Vechiul Testament, ca şi când l-ar fi scris chiar ei şi îi numeau pe vechii locuitori ai Israelului clovni, bădărani şi needucaţi. Specialistul din Mossad îl respecta pe fratele lui întru Sabra; respectul acesta se vedea în felul în care îl privea. Nimeni nu putea minimaliza instinctele lui Chaim Abrahms, fiu al lui Abraham, arhanghelul întunericului pentru duşmanii fiilor lui Abraham. Slavă Domnului că soţia lui dormea.

  Era momentul să telefoneze la Palo Alto.

  — Bună, prietene, dragul meu general.

  — Shalom, Chaim, spuse războinicul de la Saigon. Ai pornit spre Bonn?

  — Plec în dimineaţa aceasta – adică plecăm. Van Headmer se află acum în avion. O să sosească la Ben Gurion la opt treizeci. Vom pleca împreună cu zborul de ora zece spre Frankfurt, unde o să ne aştepte pilotul lui Leifhelm cu avionul lui.

  — Foarte bine, acum vorbeşte.

  — Trebuie neapărat să stăm de vorbă, spuse israelianul. Ce aţi mai aflat despre acest Converse?

  — Este o enigmă, Chaim.

  — Mie îmi miroase a cacealma.

  — Şi mie, dar poate că ne înşelăm noi. Ştii care a fost părerea mea. Am crezut că nu e decât un pion oarecare, un om de care profită cineva mult mai bine informat – printre care şi Lucas Anstett – ca să afle cât mai multe din zvonurile care circulă. Nu pot să neglijez existenţa unor scurgeri de informaţii. Acestea trebuie anticipate şi rezolvate, tratate cu dispreţ ca nişte accese de paranoia.

  — Treci la obiect, Marcus, spuse nerăbdător Abrahms, care i se adresa întotdeauna lui Delavane cu acest nume. Îl considera un nume ebraic, în ciuda faptului că tatăl lui Delavane insistase să-l boteze aşa în onoarea marelui filosof roman Marcus Aurelius, un adept al moderaţiei.

  — Astăzi s-au întâmplat trei lucruri, continuă fostul general de la Palo Alto. Primul m-a înfuriat, deoarece n-am reuşit să-l înţeleg; pe de altă parte, m-a tulburat deoarece presupune o infiltrare mult mai puternică decât aş fi crezut că se poate a unui sector pe care îl consideram inaccesibil.

  — Despre ce e vorba? interveni israelianul.

  — S-a instituit o interdicţie severă asupra unei părţi a dosarului de serviciu al lui Converse.

  — Asta e! izbucni Abrahms, cu o nuanţă de triumf în voce.

  — Ce este?

  — Continuă, Marcus, am să-ţi spun după ce termini. Care a fost a doua nenorocire?

  — Nu este vorba de o nenorocire, Chaim, ci de o explicaţie oferită cu atâta sinceritate încât nu poate fi ignorată. Mi-a telefonat Leifhelm şi mi-a spus că acest Converse a adus el însuşi vorba despre moartea lui Anstett, pretinzând că s-a simţit uşurat: a mai adăugat doar că era duşmanul lui – acesta a fost cuvântul pe care l-a folosit.

  — Aşa a fost instruit să spună! Vocea lui Abrahms reverberă în bucătărie. Şi care este cel de-al treilea cadou, dragul meu general?

  — Cel mai uluitor şi mai ilustrativ – şi Chaim, te rog, nu mai ţipa în receptor. Nu eşti pe stadion şi nici în Knesset.

  — Sunt pe câmpul de luptă, Marcus, chiar în momentul de faţă. Te rog să continui, prietene!

  — Omul care a pus capacul peste dosarul lui Converse este ofiţer de marină şi cumnat cu Preston Halliday.

  — Geneva, da!

  — Încetează, te rog!

  — Scuză-mă, prietene, dar se potriveşte perfect.

  — Nu ştiu ce vrei să spui, dar omul are motivele lui. Acest ofiţer, cumnatul lui Halliday, crede că amicul Converse a pus la cale asasinarea lui Halliday.

  — Bineînţeles. Perfect!

  — Te rog să nu mai ţipi! zise Delavane.

  — Îmi cer din nou scuze, dragul meu general… Asta e tot ce a spus acest ofiţer?

  — Nu, i-a explicat comandantului său de la baza din San Diego că Halliday îi spusese că urma să se întâlnească la Geneva cu un om despre care credea că este implicat în exporturi ilegale cu destinaţie ilegală. Un fel de avocat pentru profitorii din industria armamentelor. Intenţiona să stea de vorbă cu acest om, un avocat internaţional pe nume Converse şi să-l ameninţe că-l va da în vileag. Ei, ce crezi că avem aici?

  — O cacealma!

  — Dar din partea cui, Sabra? Doar volumul vocii tale nu mă convinge.

  — Să fii sigur că e aşa. Am dreptate. Acest Converse este un scorpion al deşertului!

  — Ce vrea să însemne asta?

  — Păi nu vezi? Mossadul înţelege!

  — Mossadul?

  — Da! Am discutat cu specialistul nostru care admite că există această posibilitate! Îţi garantez, dragul meu prieten, distins camarad de arme, că are informaţii care l-au condus la ideea că acest Converse ar putea fi sincer, că ar dori cu adevărat să fie alături de noi, însă când i-am spus că mie nu-mi miroase ceva a bine, a acceptat că s-ar putea să existe şi o altă posibilitate şi anume – să fie un agent al guvernului lui!

  — Un provocator?

  — Cine ştie, Marcus? Totul se potriveşte perfect. Mai întâi, se aplică interdicţia asupra dosarului lui militar, ceea ce spune ceva. Şi noi ştim asta. Apoi reacţionează negativ la moartea unui inamic – nu al lui, al nostru – şi pretinde că acesta fusese şi duşmanul lui – este aşa de simplu, aşa de transparent. În cele din urmă se insinuează că acest Converse este ucigaşul din Geneva – totul atât de bine pus la punct, atât de ordonat, în avantajul lui… Avem de-a face cu nişte minţi foarte analitice care urmăresc fiecare mişcare de pe tabla de şah.

  — Dar tot ce spui tu poate fi întors exact pe dos. Ar fi putut să fie…

  — Dar nu poate să fie! strigă Abrahms.

  — De ce, Chaim? Spune-mi şi mie de ce!

  — Nu are înflăcărare, nu are foc în el! Nu este un credincios fervent! Noi nu suntem inteligenţi, noi suntem numai neînduplecaţi.

  George Marcus Delavane tăcu o vreme. Israelianul ştia foarte bine că nu e momentul să întrerupă tăcerea. Aşteptă până când se auzi din nou în receptor vocea calmă.

  — Ţineţi şedinţa aia de mâine, generale. Ascultaţi-l şi fiţi politicoşi: jucaţi jocul pe care îl joacă el. Dar nu trebuie să părăsească acea casă până nu dau eu ordin. S-ar putea să nu mai plece niciodată.

  — Shalom, prietene.

  — Shalom, Chaim.