Connal Fitzpatrick şedea în faţa lui Joel la masa adusă de cei de la serviciul de cameră şi bea ultimele picături de cafea. Terminaseră de mâncat, terminaseră şi povestea, iar Converse răspunsese la toate întrebările puse de jurist, respectându-şi cuvântul dat. Avea nevoie de un aliat devotat.

  — Cu excepţia câtorva identităţi şi a unor materiale de dosar, spuse Connal, nu ştiu mult mai mult decât ştiam înainte. Dar voi afla atunci când voi vedea numele alea de la Pentagon. Spuneai că nu ştii cine le-a furnizat?

  — Nu. Beale zicea că o parte din ele sunt probabil greşite, spre deosebire de restul; trebuie să se facă legătura între ele şi Delavane.

  — Dar cineva le-a furnizat. Trebuie să fi existat vreun motiv pentru care au fost trecute pe listă.

  — Beale i-a numit „factori de decizie” în domeniul aprovizionării militare.

  — Atunci va trebui să-i văd. Am lucrat cu oamenii ăştia.

  — Tu?

  — Da. Nu foarte des, dar suficient pentru a mă descurca printre ei.

  — De ce tocmai tu?

  — În esenţă, pentru că am tradus diverse interpretări juridice dintr-o limbă în alta când era vorba de tehnică militară. Cred că ţi-am mai spus că vorbesc…

  — Da, mi-ai spus, interveni Joel.

  — La naiba! strigă Fitzpatrick, mototolind şervetul în pumn.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Press ştia că am legături cu comitetele astea, cu băieţii de la tehnologie şi arme! Ba chiar m-a întrebat de ei. Pe cine cunosc, cine îmi place… În cine am încredere. Iisuse! De ce nu mi-a spus mie! Dintre toţi cei pe care îi cunoştea, eu aş fi fost alegerea cea mai potrivită. Doar eram cel mai bun prieten al lui.

  — Tocmai de asta nu ţi-a spus.

  — Ticălos nenorocit! exclamă Connal. Ridică privirea în sus: sper că auzi şi tu asta, Press.

  — Chiar crezi că s-ar putea să te audă.

  Fitzpatrick îl privi pe Joel.

  — Da. Să ştii că cred. Deşi sunt conştient că n-ar trebui să cred, totuşi cred. Şi trebuie neapărat să aflu numele alea!

  — Iar eu trebuie să ajung la servieta mea diplomat, dar nu mă pot duce singur.

  — Eu sunt cel ales, spuse marinarul. Eşti convins că Leifhelm are dreptate? Chiar crezi că poate să anuleze ordinul Interpolului?

  — Am unele îndoieli în privinţa asta, dar când mă gândesc la libertatea mea de mişcare, sper să poată. Şi dacă poate, încep să mă sperii.

  — În privinţa asta sunt de acord cu tine, consimţi Connal, ridicându-se de pe scaun. Am să sun la recepţie să-mi comande un taxi. Dă-mi cheia de la seiful din gară.

  Converse băgă mâna în buzunar şi scoase o cheie mică.

  — Leifhelm te-a văzut. Ar putea să pună pe cineva să te urmărească; a mai făcut-o.

  — De data asta am să fiu de zece ori mai precaut. Dacă văd aceeaşi maşină de două ori, mă duc la o berărie. Ştiu mai multe prin zonă.

  Joel se uită la ceas.

  — E ora zece fără douăzeci. Crezi că ai putea să treci mai întâi pe la universitate?

  — Dowling?

  — A zis că vrea să-mi facă cunoştinţă cu cineva. Treci pe lângă el – sau ei – şi spune că totul este sub control, nimic mai mult. Îi datorez măcar atâta lucru.

  — Dar dacă încearcă să mă oprească?

  — Atunci arată-i cartea de identitate şi spune că e prioritate numărul unu, sau ceva ultrasecret sau orice altă frază îţi vine în mintea aia a ta inventivă.

  — Mi se pare mie sau simt un fel de invidie?

  — Nu, e vorba doar de recunoaşterea meritelor. Ştiu de unde vii. Am fost şi eu acolo.

   

  Fitzpatrick păşea încet pe aleea largă din faţa uriaşei clădiri a Universităţii, cândva palatul puternicului arhiepiscop de Koln. Lumina lunii se reflecta în ferestrele catedralei. Dincolo de alee, grădina părea ieşită dintr-un ţinut straniu, de o eleganţă feerică – cercuri adormite de flori absolut inconştiente de frumuseţea lor. Pe Connal îl impresionă atât de mult peisajul, încât aproape că uită de ce se afla acolo.

  Motivul îi reveni rapid în memorie când văzu un bărbat zvelt, aşezat pe o bancă. Omul întinsese picioarele şi le încrucişase în dreptul gleznelor. Pe cap avea o pălărie moale de fetru care nu-i lăsa părul blond să se vadă la tâmple şi la ceafă. Aşadar, acest Caleb Dowling era actor, îşi zise Connal, amuzat de faptul că Dowling mimase surprinderea când îşi dăduse seama că Fitzpatrick nu auzise de el. Dar nici Converse nu auzise; reprezentau fără îndoială o minoritate nesemnificativă în comparaţie cu fanii televiziunii. Un profesor universitar care îşi consumase fanteziile tinereţii, un om căruia îi plăcea să-şi asume riscuri, după cum spunea Joel, care câştigase o luptă dură, dar era marcat de faptul că soţia lui trebuia să facă faţă unui coşmar cumplit. Însă nici marinarul care luptase în iadul de la Kwajalein nu putea fi subestimat.

  Fitzpatrick se duse direct spre bancă şi se aşeză la câţiva centimetri de Dowling. Actorul îi aruncă o privire, apoi scutură din cap:

  — Dumneata?

  — Îmi cer scuze pentru noaptea trecută, spuse Connal. Mi se pare că nu am fost prea convingător.

  — Îţi lipseşte o anumită fineţe, tinere. Dar unde naiba e Converse?

  — Îmi pare rău. N-a putut să vină, dar nu fiţi îngrijorat. Totul este OK şi sub control.

  — Care OK şi al cui control? ripostă actorul supărat. I-am spus lui Joel să vină aici, nu să trimită un înlocuitor.

  — Îmi pare nespus de rău. Sunt locotenent-comandor în Marina Militară a Statelor Unite şi jurisconsult principal la una dintre cele mai mari baze navale. Domnul Converse a acceptat o misiune din partea noastră care comportă un important risc personal şi este strict secretă. Vă rog să vă retrageţi, domnule Dowling. Apreciem în mod deosebit – vorbesc şi în numele lui Converse – apreciem interesul şi generozitatea dumneavoastră, dar acum este timpul să vă retrageţi. Şi asta, pentru binele dumneavoastră.

  — Ce se aude cu Interpolul? A omorât un om.

  — Care încerca să-l omoare, adăugă Fitzpatrick repede, ca un avocat care continuă declaraţia supărătoare a unui martor. Acest lucru se va lămuri pe căi interne şi acuzaţiile vor fi retrase.

  — Sunteţi foarte blând, domnule comandor, spuse Dowling, îndreptându-şi spatele. Mai blând decât aseară – de fapt, azi de dimineaţă.

  — Eram foarte supărat. Îi pierdusem urma şi trebuia să-i transmit nişte informaţii vitale.

  Actorul îşi puse picior peste picior şi se lăsă pe spătar, cu mâinile atârnând peste marginea băncii.

  — Aşadar, chestia în care sunteţi implicaţi amândoi, dumneavoastră şi Converse, este o treabă secretă?

  — Strict secretă, domnule.

  — Iar faptul că şi el şi dumneavoastră sunteţi avocaţi are o legătură cu anumite iregularităţi care aduc atingere armatei, aşa este?

  — Într-un sens foarte larg, da. Din păcate, nu vă pot da mai multe amănunte. Converse zicea că vreţi să-i faceţi cunoştinţă cu cineva.

  — Da, aşa este. Am spus câteva lucruri dure despre el, dar le retrag; îşi făcea datoria. Nu ştia cine sunt eu, aşa după cum nu ştiaţi nici dumneavoastră. I-a spus soţia. E un om inteligent, dur, dar corect.

  — Sper că înţelegeţi că, date fiind împrejurările, Converse nu poate răspunde acestei cereri.

  — O s-o faceţi dumneavoastră, spuse Dowling calm, luându-şi braţul de pe spătarul băncii.

  Connal tresări. În spatele lui simţi o mişcare; întoarse rapid capul şi privi peste umăr. Din umbra aruncată de clădire apăru silueta unui bărbat; omul se apropia traversând pajiştea verde… Braţul aruncat ca din întâmplare peste spătarul băncii! Şi apoi luat tot aşa, ca din întâmplare! Ambele mişcări reprezentaseră semnale! Identitate confirmată. Intră în scenă.

  — Ce naiba ai făcut? întrebă juristul furios.

  — Încerc să vă bag minţile în cap, spuse Dowling. Dacă intuiţia a funcţionat corect, am făcut ceea ce trebuie. Dacă am dat greş, tot am făcut ceea ce trebuie.

  — Ce?

  Bărbatul care traversa pajiştea ajunse în lumina clară a lunii. Era un tip solid, îmbrăcat în costum şi purta cravată. Părea să fie de vârstă mijlocie şi părul cărunt îi dădea aerul unui om de afaceri prosper, dar cât se poate de furios în momentul acela. Dowling se ridică în picioare şi spuse:

  — Domnule comandor, ţi-l prezint de Excelenţa sa, Walter Peregrine, ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Republica Federală Germană.

   

  Locotenentul David Remington îşi şterse ochelarii cu ramă de oţel cu un şervet îmbibat cu silicon, pe care îl aruncă apoi în coşul de hârtii. Se ridică de la birou, îşi puse ochelarii şi se duse la o oglindă fixată pe uşa din spate a biroului, ca să-şi verifice nodul de la cravată. Apoi îşi inspectă cu privirea dunga de la pantaloni. Ţinând seama de faptul că era ora 17.30 şi se afla la birou de la ora 8.00, că mai fusese şi urgenţa aia patru-zero de la comandorul Fitzpatrick, se putea spune că arată destul de acceptabil. Oricum amiralul Hickman nu le pretindea ofiţerilor jurişti să arate ca scoşi din cutie. Ştia că aceştia pot pleca în orice clipă în posturi mult mai bine plătite în viaţa civilă dacă ar fi încercat să impună cu stricteţe regulamentele. Ei bine, David Remington nu va face aşa ceva. Unde altundeva ar putea un om să călătorească în toată lumea, să-şi ţină nevasta şi cei trei copii în cele mai frumoase apartamente, să aibă asigurate şi plătite toate consultaţiile medicale, inclusiv stomatologice şi să fie lipsit de stresul promovării pe linia ierarhică a corporaţiilor particulare. Tatăl lui fusese jurisconsult al uneia dintre cele mai mari companii de asigurări din Hartford, Connecticut şi făcuse ulcer la treizeci şi trei de ani, o cădere nervoasă la patruzeci şi opt, primul infarct la cincizeci şi unu şi, în cele din urmă, un atac coronarian masiv la cincizeci şi şase de ani, exact în momentul în care toată lumea spunea că este un as în meseria lui, că s-ar putea să devină chiar preşedinte. Astfel de lucruri se spun de obicei când oamenii mor fiind încă în activitate, ceea ce, din păcate, se întâmplă destul de des.

  Lui, însă, nu i se va întâmpla. David Remington va deveni unul dintre cei mai buni jurişti militari ai Marinei SUA, va sluji cei treizeci de ani, se va pensiona la cincizeci şi cinci de ani cu o pensie frumuşică şi va deveni un foarte bine plătit consultant militar la vârsta de cincizeci şi şase de ani. Exact la vârsta la care tatăl lui murise, el va începe să trăiască foarte decent şi liniştit. Trebuia să-şi creeze o reputaţie de om care ştie foarte multe despre legislaţia militară în domeniul marinei, pe care o respectă cu stricteţe. Dacă va trebui să calce pe cineva pe picior, asta conta mai puţin. S-ar fi putut chiar să-i consolideze reputaţia. Nu-i păsa dacă se bucură sau nu de popularitate, important era să fie corect. Nu lua niciodată o hotărâre până nu se convingea că aceasta era corectă din punct de vedere legal. Consultanţi ca el erau foarte preţuiţi în practica civilă.

  Remington se întreba de ce dorea amiralul Hickman să-l vadă, mai ales la această oră, când cei mai mulţi dintre funcţionari plecaseră deja. Era o curte marţială care ar fi putut ridica o problemă delicată. Un ofiţer negru, absolvent de la Annapolis, fusese prins vânzând droguri în apropierea unui distrugător ancorat în Filipine; probabil că despre asta era vorba. Remington pregătise dosarul pentru judecătorul-avocat, care de fapt nici nu dorise să-l acuze pe cel în cauză; cantitatea era mică şi existau mulţi alţii care vindeau mult mai mult. Aceştia, însă, nu fuseseră prinşi.

  Avea de gând să-i spună acelaşi lucru şi lui Hickman. Avea de gând să rămână ferm pe poziţii. Ei bine, la vârsta de cincizeci şi şase de ani – vârsta la care tatăl lui fusese ucis de politica companiei – el avea să se bucure de tot confortul unui club exclusivist, fără a plăti preţul cerut de corporaţie. Locotenentul Remington deschise uşa, pătrunse în holul cenuşiu şi porni spre ascensorul care urma să-l ducă până la etajul trei, la biroul ofiţerului cu cel mai înalt grad de la baza navală din San Diego.

  — Stai jos, Remington, spuse contraamiralul Brian Hickman. Strângând mâna locotenentului înţepenit într-o poziţie rigidă şi îi indică un scaun din faţa biroului său mare. Nu ştiu ce părere ai, dar când eram de vârsta dumitale spuneam despre o zi ca ăsta că e al naibii de împuţită. Uneori îmi doresc că domnii din Congres să nu ne mai aloce aşa de mulţi bani. Toţi s-au ambalat de parcă fumează numai marijuana.

  — Da, domnule. Înţeleg ce vreţi să spuneţi, spuse Remington, aşezându-se în timp ce Hickman continua să stea în picioare la câţiva metri, în stânga lui. Referirea la droguri îi confirma bănuielile; amiralul avea de gând să se lanseze în argumentarea obişnuită – „de ce să mai aţâţăm nişte conflicte rasiale cu ceva ce se petrecuse tocmai în Filipine”. Ei bine, era pregătit. Legea, legea navală, nu era sensibilă la culoarea acuzaţilor.

  — O să-mi torn un binemeritat pahar de băutură, locotenente, spuse Hickman, îndreptându-se spre un bar lipit de perete. Pot să-ţi ofer ceva?

  — Nu, vă mulţumesc, domnule.

  — Uite ce e, Remington, apreciez faptul că ai stat atât de târziu pentru… pentru această discuţie, dar nu vreau să te văd într-o postură atât de oficială. Ca să fiu sincer, n-avem nici un chef să beau de unul singur, iar ceea ce am să-ţi spun nu e chiar atât de important. Vreau numai să-ţi pun câteva întrebări.

  — Postură oficială, domnule? Atunci am să iau un pahar de vin alb, dacă aveţi.

  — Întotdeauna am, spuse amiralul resemnat. Îl păstrez pentru cei care se pregătesc să divorţeze.

  — Căsătoria mea merge bine, domnule.

  — Mă bucur să aud. Eu sunt la a treia nevastă – şi îmi dau seama că ar fi trebuit să rămân cu prima.

  Hickman turnă în pahare, le aşeză pe birou apoi îşi lărgi cravata înainte de a vorbi. Vocea lui era neutră, dar pe Remington nu-l lăsa deloc indiferent ceea ce auzi.

  — Cine naiba este Joel Converse? întrebă amiralul.

  — Poftim?

  Amiralul oftă, hotărât s-o la de la capăt.

  — La ora douăsprezece şi douăzeci şi unu de minute ai pus statutul de steguleţ pentru toate cercetările legate de dosarul unui anume locotenent Joel Converse. A fost pilot în războiul din Vietnam.

  — Ştiu ce a fost, spuse Remington.

  — La ora cincisprezece şi două minute, continuă Hickman privind în blocnotesul lui, am primit un telex de la Secţia navală cinci prin care se cerea îndepărtarea steguleţului şi eliberarea materialului de urgenţă. Temeiul cererii era – ca de obicei – securitatea naţională. Amiralul făcu o pauză şi sorbi din pahar; nu părea grăbit, ci numai uşor plictisit. I-am ordonat aghiotantului meu să-ţi telefoneze şi să te întrebe de ce ai pus steguleţul.

  — Şi i-am oferit răspunsul complet, domnule, interveni Remington. Am primit instrucţiuni de la juristul principal SAND PAC şi i-am citat regulamentul unde se precizează clar că juristul principal al unei baze navale poate să reţină anumite dosare în baza faptului că propriile lui cercetări pot fi compromise prin intervenţia unei terţe părţi. Este o chestiune standard în legislaţia civilă, domnule. Biroul Federal de Investigaţii nu dă decât rareori poliţiei locale sau metropolitane anumite informaţii din cele adunate în cadrul unei anumite anchete pentru simplul motiv că investigaţia poate fi compromisă prin scurgerea de informaţii sau prin practici corupte.

  — Şi juristul nostru principal, comandorul Fitzpatrick, efectuează acum o investigaţie asupra unui ofiţer care a părăsit serviciul militar cu optsprezece ani în urmă?

  — Nu ştiu, domnule, spuse Remington. Ştiu numai că acestea au fost ordinele lui şi că rămân în vigoare şaptezeci şi două de ore. După aceea, puteţi semna ordinul de eliberare a documentelor. Şi preşedintele ţării poate face acest lucru în caz de necesitate naţională.

  — Ştiam că e vorba de patruzeci şi opt de ore, spuse Hickman.

  — Nu, domnule. Termenul de patruzeci şi opt de ore este pentru eliberarea oricărui dosar cu steguleţ, indiferent cine îl cere, cu excepţia preşedintelui Americii. Această procedură nu are nimic comun cu prerogativele juristului principal.

  — Cunoşti bine legea, aşa e?

  — La fel ca oricare alt jurist al Marinei SUA, domnule.

  — Înţeleg. Amiralul se lăsă pe spătarul scaunului său rotativ şi îşi puse picioarele pe colţul biroului.

  — Comandorul Fitzpatrick este plecat din bază, aşa e? Din câte îmi amintesc, a avut o urgenţă.

  — Da, domnule. Este la San Francisco cu sora lui şi cu copiii. Soţul ei a fost ucis la Geneva, iar înmormântarea este mâine. Cel puţin aşa cred.

  — Da, am citit despre asta. A naibii încurcătură… Dar ştii cum să dai de el, nu-i aşa?

  — Am numărul de telefon. Doriţi să-l anunţ despre cererea Diviziei a cincea?

  — Nu, nu, strigă Hickman, scuturând din cap. Nu într-un moment ca acesta. Pot să aştepte cel puţin până mâine după-amiază. Sper că şi ei cunosc regulamentele. Dacă securitatea naţională se află într-un pericol aşa de mare, ştiu şi ei unde se află Pentagonul – şi ultimele zvonuri de la Arlington spun că au aflat şi unde este Casa Albă. Amiralul se opri, se încruntă, apoi îl privi pe locotenent. Dacă am presupune că nu ştii unde poţi să dai de Fitzpatrick?

  — Dar ştiu, domnule.

  — Da, dar să presupunem că nu ştii şi primeşti o cerere întemeiată – nu chiar de la preşedinte, dar foarte urgentă – ai putea să ridici steguleţul, nu-i aşa?

  — Teoretic, fiind al doilea că autoritate, aş putea. Atât timp cât îmi asum răspunderea legală pentru raţionamentul meu.

  — Ce?

  — Că am considerat cererea ca suficient de urgentă pentru a încălca ordinul dat anterior de juristul principal, ordin care prevedea o interdicţie de şaptezeci şi două de ore pentru orice fel de acţiune. Comandorul Fitzpatrick a fost foarte ferm. Sincer să fiu, în afară de intervenţia preşedintelui, din punct de vedere legal sunt obligat să menţin privilegiul juristului militar principal.

  — Aş spune că şi din punct de vedere moral, fu de acord Hickman.

  — Morala nu are nimic de-a face cu asta, domnule. Este vorba de o prevedere legală clară. Să dau telefon, domnule?

  — Nu, la naiba cu toate. Hickman îşi dădu jos picioarele de pe birou. Eram numai curios şi, sincer să fiu, m-ai convins. Fitz nu ţi-ar fi dat un asemenea ordin dacă nu ar fi avut motive serioase. Divizia a cincea poate să mai aştepte trei zile, doar dacă băieţii nu vor să dea o fugă până la Washington.

  — Aş putea să vă întreb cine a formulat această cerere?

  Amiralul îl privi fix pe Remington.

  — Am să-ţi spun peste trei zile. Ştii, am promis să ţin secret. Oricum ai să afli, pentru că în absenţa lui Fitz va trebui să semnezi ordinul de eliberare a documentaţiei.

  Hickman îşi goli paharul şi locotenentul înţelese. Discuţia se terminase. Remington se ridică în picioare şi puse paharul de vin băut numai pe jumătate pe bar, rămase în poziţie de drepţi şi întrebă:

  — Mai aveţi ceva să-mi spuneţi, domnule?

  — Nu, asta e tot, zise amiralul, cu privirea pierdută pe fereastră, spre oceanul aflat dincolo de ea.

  Locotenentul salută regulamentar şi Hickmam duse mâna alene spre frunte. Locotenentul făcu stânga împrejur şi se îndreptă spre uşă.

  — Remington?

  — Da, domnule! răspunse locotenentul întorcându-se.

  — Cine naiba este Converse ăsta?

  — Nu ştiu, domnule. Dar comandorul Fitzpatrick a spus că steguleţul marchează o urgenţă patru-zero.

  — Iisuse…

   

  Hickman ridică receptorul şi formă un număr. Câteva clipe mai târziu vorbea cu un coleg din Districtul naval cinci.

  — Mi-e teamă că va trebui să aştepţi trei zile, Scanlan.

  — De ce? întrebă amiralul cu numele de Scanlan.

  — Avizul negativ al juristului principal interzice accesul la dosarul Converse. Dacă vrei să încerci prin Washington, n-ai decât. Aşa am putea coopera.

  — Dar ţi-am spus, Brian, oamenii mei nu vor să treacă prin Washington. Washingtonul face prea multe valuri şi noi nu vrem asta.

  — Ei bine, atunci, de ce nu-mi spui la ce-ţi trebuie dosarul lui Converse? Cine e tipul ăsta?

  — Ţi-aş spune dacă aş putea. Ca să fiu sincer, nici eu nu ştiu prea multe, iar ceea ce ştiu am jurat să ţin secret.

  — Atunci du-te la Washington. Eu trebuie să ascult de juristul meu şef, care, din întâmplare, nu este aici.

  — Nu este…? Dar ai vorbit cu el.

  — Nu, cu adjunctul lui, un locotenent pe nume Remington. A primit ordin direct de la juristul principal. Te rog să mă crezi, pe Remington n-ai cum să-l clinteşti. S-a acoperit cu tot felul de articole de lege. Este cunoscut ca un tip încuiat.

  — A spus de ce s-a pus acest aviz negativ?

  — Nu are nici cea mai mică idee. Ce-ar fi să-i dai un telefon? Probabil că n-a plecat încă şi ai putea să…

  — Sper că n-ai pomenit numele meu? îl întrerupse Scanlan agitat.

  — Nu, fiindcă aşa m-ai rugat, dar oricum o să-l afle peste trei zile. Va trebui să semneze ordinul de eliberare a documentaţiei şi voi fi obligat să-i spun cine a cerut-o. Hickman făcu o pauză, apoi explodă: Ce naiba se petrece aici, amirale? Un pilot oarecare, lăsat la vatră acum optsprezece ani, apare dintr-o dată pe listele celor mai căutaţi oameni. Am primit un telex de la Divizia a cincea, apoi îmi telefonezi tu, vorbeşti de amintirile noastre de la Annapolis, dar nu-mi spui nimic. Acum aflu că însuşi juristul meu principal a pus un aviz negativ pe acest dosar, fără ca eu să ştiu nimic! În plus, are nişte probleme personale şi nu pot să-l deranjez până mâine. La naiba, cineva ar trebui să-mi spună şi mie ce se întâmplă!

  La celălalt capăt al firului nu se auzi decât un gâfâit.

  — Scanlon!

  — Ce-ai spus? Vocea amiralului venea de la peste cinci mii de kilometri.

  — Că am de gând să aflu ce naiba…

  — Nu, statutul. Statutul de urgenţă al steguleţului. Scanlon abia se mai auzea.

  — Urgenţă patru-zero, asta am spus.

  Convorbirea se întrerupse brusc; se auzi doar un clic scurt. Amiralul Scanlon pusese receptorul în furcă.

   

  Walter Peregrine, ambasadorul SUA în Republica Federală Germană era furios.

  — Cum vă numiţi, domnule comandor?

  — Fowler, domnule, răspunse Fitzpatrick, privind scurt, dar aspru, spre Dowling. Locotenent-comandor Avery Fowler, Marina Militară a Statelor Unite.

  Connal se uită din nou la actor, care-l privea fix.

  — Am înţeles că sunt unele nelămuriri în această privinţă, spuse Peregrine, cu o privire la fel de ostilă ca şi a lui Dowling. Pot să văd o carte de identitate?

  — Nu port asupra mea cărţi de identitate, domnule. Natura misiunii mele nu-mi permite. Fitzpatrick vorbea repede, precis, pe un ton categoric.

  — Vreau să-mi prezentaţi o dovadă care să ateste numele dumneavoastră, gradul şi serviciul în care lucraţi. Acum!

  — Numele pe care vi l-am dat este cel pe care am fost instruit să-l dau dacă voi fi întrebat de cineva din afara sferei de acţiune a misiunii.

  — Cine v-a instruit?

  — Superiorii mei, domnule.

  — Trebuie să înţelegem că Fowler nu este numele dumitale adevărat?

  — Cu tot respectul cuvenit, domnule ambasador, numele meu este Fowler, gradul meu este locotenent-comandor, serviciul în care activez este Marina Militară a Statelor Unite.

  — Unde dracu’ crezi că te afli? În spatele liniilor inamice, capturat de duşmani? „Numele, gradul şi numărul matricol – asta este tot ceea ce trebuie să spui în conformitate cu Convenţia de la Geneva!”

  — Asta este tot ce am permisiunea să spun, domnule.

  — O să aflăm noi imediat, domnule comandor, dacă eşti într-adevăr comandor. Cât despre acest Converse, se pare că este un mare mincinos: ba se prezintă ca un om respectabil, ba fuge din faţa legii…

  — Vă rog să înţelegeţi, domnule ambasador, misiunea noastră este secretă. Nu implică în nici un fel diplomaţia şi nici nu afectează eforturile dumneavoastră ca reprezentant al Americii, dar este secretă. Am să raportez această convorbire superiorilor mei şi veţi primi fără îndoială veşti de la ei. iar acum, domnilor, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să plec.

  — Nu cred, „comandorule”. Dacă eşti ceea ce spui, totul va fi în ordine. Nici eu nu sunt prost. Nu voi spune nimic nimănui de la ambasadă. Domnul Dowling a insistat şi eu am acceptat această condiţie. Ne vom încuia amândoi într-o cameră şi vei da un telefon la Washington. Nu am ajuns în acest post ca să descopăr că cineva face cercetări în parohia mea fără ca eu să ştiu despre ce e vorba. Dacă am să doresc o verificare din afară, am s-o cer eu!

  — Aş dori să vă pot face pe plac, domnule, e o cerinţă rezonabilă, dar mi-e teamă că n-am să pot.

  — Mi-e teamă că o să trebuiască să poţi.

  — Regret.

  — Fă aşa cum ţi se spune, domnule comandor, interveni Dowling. Aşa cum ţi-am promis, vom păstra secretul. Converse are nevoie de protecţie; este un om căutat de poliţie într-o ţară străină şi nici măcar nu vorbeşte limba aceasta. Acceptă oferta ambasadorului Peregrine. O să-şi ţină cuvântul.

  — Cu tot respectul, domnilor, răspunsul este negativ.

  Connal se întoarse şi porni pe alee.

  — Domnule maior! strigă ambasadorul furios. Opreşte-l! Opreşte-l pe omul ăsta!

  Fitzpatrick se uită înapoi. Nu se aşteptase la aşa ceva şi îşi dădu seama că greşise. Din umbra clădirii imense, maiestuoase, ieşi în fugă un om, în mod cert ataşatul militar al ambasadorului – membru al personalului ambasadei! Connal îngheţă, căci îşi aminti cuvintele lui Joel:

  Oamenii aceia pe care i-ai văzut la aeroport, cei de la ambasadă… sunt de partea cealaltă.

  În alte împrejurări, Fitzpatrick s-ar fi oprit şi ar fi respins orice atac. Nu făcuse nimic rău, nimic ilegal şi nimeni nu-l putea obliga să discute chestiuni personale atât timp cât nu fusese încălcată nici o lege. Apoi îşi dădu seama cât de mult greşea! Generali ca George Marcus Delavane puteau să-l forţeze şi aveau s-o facă! Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă.

  Auzi câteva focuri de armă. Două gloanţe sfâşiară aerul pe deasupra capului lui! Se aruncă la pământ şi se rostogoli în umbra tufişurilor, în timp ce o voce de bărbat răcnea tulburând liniştea grădinilor adormite:

  — Ticălos tâmpit ce eşti! Ce naiba vrei să faci?

  Se mai auziră alte împuşcături, o avalanşă de obscenităţi şi zgomotele unei lupte.

  — Vrei să-l omori…! Să nu spuneţi nimic, domnule ambasador!

  Connal se strecură pe aleea de pietriş şi dădu la o parte frunzele. În lumina lunii, actorul, Caleb Dowling, fostul marinar de la Kwajalein, stătea deasupra maiorului, cu gheata pe gâtul acestuia. Apucă cu mâna braţul întins al maiorului, făcându-l să lase pistolul.

  — Eşti un tâmpit, maiorule! O, naiba să te ia, poate că eşti şi altceva!

  Fitzpatrick se ridică în genunchi, apoi în picioare şi o luă la goană spre ieşire.