Erich Leifhelm… născut la 15 martie 1912, la Munchen, fiu al dr. Heinrich Leifhelm şi al amantei acestuia, Marta Stoessel. Stigmatul nelegitimităţii şi-a pus amprenta asupra copilăriei lui în Germania atât de morală din acei ani, dar i-a influenţat esenţial cariera de mai târziu în cadrul mişcării naţional-socialiste. La naştere nu i se permisese să poarte numele de Leifhelm; până în 1931 fusese cunoscut sub numele de Erich Stoessel.

   

  Joel şedea la o masă din cafeneaua în aer liber a aeroportului Kastrup din Copenhaga, străduindu-se să se concentreze. Era a doua încercare de acest fel în ultimele douăzeci de minute. Prima dată se lăsase păgubaş constatând că nu reţine nimic; vedea numai un şir de litere negre care formau nişte cuvinte vag cunoscute, undeva, într-un colţ foarte îndepărtat al minţii lui. Nu se putea concentra asupra acestui om. Erau prea multe interferenţe, reale şi imaginate. Nu reuşise să citească nici în timpul zborului care durase două ore. Îşi luase bilet la clasa turist, sperând să se piardă în mulţimea de oameni din această secţiune mare a avionului. Ideea fusese bună, însă locurile foarte apropiate unul de altul din avionul plin până la refuz făceau imposibilă studierea documentelor, atât din cauza lipsei de spaţiu, cât şi a posibilităţii ca cei de alături să tragă cu ochiul.

   

  Heinrich Leifhelm îşi mutase amantă şi fiul în oraşul Eichstatt, la vreo şaptezeci de kilometri nord de Munchen, unde îi vizita din când în când şi le asigura o viaţă confortabilă, dar nu luxoasă. Doctorul se pare că era sfâşiat între dorinţa de a-şi menţine pacienţii din Munchen – motiv pentru care trebuia să aibă o reputaţie impecabilă – şi imposibilitatea de a părăsi definitiv mama stigmatizată şi pe copilul acesteia. După cum susţineau cei apropiaţi lui Erich Stoessel-Leifhelm, anii copilăriei au avut un efect profund asupra lui. Deşi era prea mic ca să sesizeze întregul impact al primului război mondial, o amintire avea să-l urmărească apoi mult timp – nivelul de viaţă al micii gospodării scăzuse dramatic, o dată cu incapacitatea lui Leifhelm de a mai contribui la întreţinerea ei din cauza nenumăratelor taxe de război. Vizitele tatălui îi subliniau în subconştient faptul că nu putea fi recunoscut ca fiu legitim şi nu putea profita de privilegiile de care se bucurau cei doi fraţi şi sora lui vitregă, nişte străini pe care nu avea să-i cunoască niciodată şi în a căror casă nu putea să intre. Prin absenţa unei ascendenţe legitime, certificată de nişte documente ipocrite şi de binecuvântarea încă şi mai ipocrită a Bisericii, simţea că i se refuza ceva ce îi aparţinea de drept. Ca urmare, i s-a instalat în suflet un resentiment agresiv, competitivitatea şi o mânie cumplită împotriva regulilor sociale existente. După cum recunoştea el însuşi, prima lui dorinţă conştientă a fost să obţină cât mai mult pentru sine – atât din punct de vedere material, cât şi sub forma recunoaşterii – prin propriile sale puteri şi calităţi, pentru a lichida astfel statutul care încercase să-l emasculeze. În adolescenţă, mânia îi rodea sufletul.

   

  Converse se opri din citit, căci sesizase brusc prezenţa femeii din cafeneaua pe jumătate goală; stătea singură la o masă şi îl privea. Ochii lor se întâlniră şi femeia întoarse capul, punând braţul pe balustradă albă care înconjura spaţiul cafenelei; studia cu privirile mulţimea din terminal, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva. Nedumerit, Joel încercă să analizeze privirea pe care femeia i-o aruncase. Era vorba de o recunoaştere? Îl cunoştea? Ştia cum arată? Sau era vorba de o evaluare? O prostituată bine îmbrăcată care umblă prin aeroport în căutarea vreunui om de afaceri singur. Aeroporturile servesc de multe ori drept locuri de întâlnire, căci apetitul sexual creşte din cauza distanţei şi a dorului de acasă. Banii servesc adesea nu pentru conversaţii, ci pentru împreunare, un anumit gol fiind umplut în acest fel. Femeia întoarse încet capul şi se uită din nou la el, de astă dată vădit supărată că privirile lui zăboveau încă asupra ei. Brusc, cu mişcări sigure, se uită la ceas, îşi aranjă pălăria cu boruri largi şi deschise poşeta. Scoase o bancnotă de o coroană, o puse pe masă, se ridică şi porni repede spre intrarea în cafenea. Ieşi, grăbi pasul tot mai mult şi se îndreptă spre zona unde se aduceau bagajele. Converse o urmări cu privirea şi scutură capul enervat că intrase în panică. Vedea fantome peste tot. Observându-i servieta diplomat şi raportul pe care îl citea, femeia îl luase probabil drept un angajat al aeroportului. Atunci pe cine aştepta?

  Vedea prea multe fantome, conchise el, urmărind silueta graţioasă care se apropia de coloane. Prea multe fantome acolo unde nu era nimic. În avionul cu care venise de la Paris observase un om care stătuse cu câteva rânduri în faţa lui. Omul se ridicase de două ori şi se dusese la toaletă şi de fiecare dată când se întorsese la locul lui îl privise, de fapt, îl studiase. Asta fusese suficient ca să-i stimuleze adrenalina. Să-l fi identificat la aeroportul de Gaulle? Omul acesta să fi fost un agent al lui Bertholdier?… Aşa cum fusese omul de pe alee. Nu te mai gândi la el, îşi zise Joel.

  — Recunosc de departe un bătrân american cumsecade! Nu mă înşel niciodată!

  Aşa îl salutase americanul în timp ce aşteptau împreună bagajele la Copenhaga.

  — Ei bine, o dată m-am înşelat. Era un ticălos într-un avion care plecase de la Geneva. Stătea chiar lângă mine. Arăta ca un cobai gras în costumul ăla al lui cu vestă. Vorbea englezeşte cu stewardesa şi am crezut că e unul din ştabii ăia cubanezi bogaţi, din Florida, înţelegi ce vreau să spun?

  Un emisar în haine de comis-voiajor. Un diplomat.

  Geneva. Totul începuse la Geneva.

  Prea multe fantome. Nu descoperi nici o surpriză, nici un motiv de alarmă. Femeia dispăru sub arcade, iar Joel îşi îndreptă din nou atenţia asupra raportului despre Erich Leifhelm. Brusc, o mişcare uşoară îl făcu să se oprească din citit. Privi în direcţia femeii. Din umbră apăruse un bărbat, care îi atinse cotul. Cei doi schimbară câteva cuvinte foarte repede, apoi se despărţiră la fel de brusc precum se întâlniseră, bărbatul continuându-şi drumul spre terminal, după ce femeia dispăru din vedere. Bărbatul privise spre el? Nu-şi dădea seama. Capul acestuia se rotea în toate direcţiile, de parcă ar fi căutat pe cineva sau ceva. Apoi, ca şi când ar fi găsit ceea ce căuta, omul se apropie de ghişeul Liniilor Aeriene Japoneze, îşi scoase portofelul din buzunar şi începu să vorbească cu un funcţionar cu înfăţişare orientală.

  Nici o surpriză, nici un motiv de alarmare. Un călător care ceruse informaţii despre o anumită direcţie. Conexiunile din capul lui Joel se datorau imaginaţiei. O, Dumnezeule! Dă-le pace! Hai să ne concentrăm!

   

  La vârsta de şaptesprezece ani, Erich Stoessel-Leifhelm îşi terminase studiile la liceul din Eichstatt, cu rezultate excelente atât la învăţătură, cât şi pe terenul de sport, unde se făcuse cunoscut drept un adversar de temut. Era o perioadă de haos financiar total, căci prăbuşirea bursei americane din 1929 agravase şi mai mult starea disperată a economiei Republicii de la Weimar şi foarte puţini tineri cu relaţii înalte puteau urma o universitate. Într-un gest pe care îl calificase ulterior faţă de prietenii săi drept o izbucnire de furie, Stoessel-Leifhelm se dusese la Munchen să-l înfrunte pe tatăl său şi să-i ceară să-l ajute. Acolo avusese parte nu numai de un şoc, ci şi o extraordinară şansă. Viaţa confortabilă şi liniştită a doctorului era pe cale să se destrame. Căsătoria, care de la bun început se dovedise dezagreabilă şi umilitoare, îl făcuse să cadă în patima băuturii. Devenise un alcoolic notoriu şi curând băutura îi întunecase judecata. Fusese admonestat de comunitatea medicală (în care existau mulţi medici evrei), acuzat de incompetenţă şi i se interzisese să mai lucreze la spitalul Karlstor. Pacienţii îl părăsiseră, iar soţia îl dăduse afară din casă, în urma intervenţiei socrului său, o figură notabilă în comunitatea medicilor. Când Stoessel-Leifhelm îşi găsi tatăl, descoperi că acesta locuia într-un apartament ieftin de la periferia oraşului, unde câştiga câţiva pfenigi scriind reţete pentru droguri şi încasând câteva mărci pentru avorturi ilegale.

  Într-un adevărat torent de lacrimi – după mărturia unor persoane apropiate – doctorul Leifhelm îşi îmbrăţişase fiul nelegitim şi îi povestise viaţa sa chinuită cu o soţie antipatică ale cărei rude dovediseră o atitudine tiranică. Era un sindrom clasic pentru un om cu ambiţii mari, dar cu talente minime şi relaţii maxime. Doctorul susţinu că nu o părăsise pe iubita lui prietenă şi pe fiul lor. În timpul acestei spovedanii lungi făcută, fără îndoială, sub influenţa băuturii, îi dezvăluise lui Stoessel-Leifhelm un fapt pe care acesta nu-l ştiuse. Soţia tatălui lui era evreică. Adolescentului asta îi fusese suficient.

  Băiatul cândva respins îl luă sub ocrotirea sa pe bărbatul distrus.

   

  La difuzoarele aeroportului, se auzi un anunţ făcut în limba daneză. Joel se uită la ceas. Anunţul se repetă, de astă dată în germană. Ascultă cu atenţie: Hamburg – Koln – Bonn. Era primul apel pentru îmbarcarea în ultima cursă de noapte spre capitala Germaniei de Vest, via Hamburg. Un zbor de două ore. Escala la Hamburg era justificată de dorinţa diverşilor directori executivi de a fi la biroul lor a doua zi dimineaţă. Converse îşi expediase bagajul pentru Bonn, propunându-şi să înlocuiască sacul de voiaj greu din piele cu o geantă de umăr. Dorea să evite staţionarea provocată de aşteptarea bagajelor – şi asta în loc deschis, unde putea fi văzut de oricine. Puse dosarul lui Erich Leifhelm în servieta diplomat, închise capacul şi răsuci încuietoarea cu disc. Se ridică apoi de la masă, ieşi din cafenea şi se îndreptă spre terminalul companiei Lufthansa.

   

  Transpiraţia îi năclăise părul; inima începuse să-i bată din ce în ce mai tare. Omul de lângă el îi era cunoscut, dar nu-şi dădea seama de unde îl ştie şi nici din ce etapă a vieţii. Chipul brăzdat de cute adânci, obrajii bronzaţi, ochii de un albastru intens sub sprâncenele groase şi părul presărat cu fire argintii; îi erau familiare, dar nu-i venea în minte nici un nume.

  Joel aşteptă un semn de recunoaştere din partea bărbatului, iar în lipsa acestuia se trezi că priveşte cu coada ochiului la bărbatul bronzat de lângă el. „O privire fugară”, aceasta era expresia stânjenitoare care îi venea în minte. Omul nu reacţionă. Privea un teanc de foi de hârtie dactilografiate, cu litere mai mari decât cele care se folosesc de regulă în actele oficiale. Probabil că nu vede bine, îşi zise Converse şi poartă lentile de contact. Dar dacă era vorba de altceva? Dacă îl evită? Nu cumva îl văzuse pe omul acesta şi la Paris? Nu cumva fusese şi acesta alături de el la Les Etalons Blancs? Sau în grupul de foşti militari din sala de jocuri… Într-un colţ, ascuns printre mulţi alţii? Sau chiar la masa lui Bertholdier, stând cu spatele spre Joel? Oare acum îl urmărea? se întrebă Converse, apucând servieta diplomat, întoarse puţin capul şi îl studie pe vecinul său.

  Pe neaşteptate, omul se uită la Converse. Privirea lui era neutră, nu exprima nici îngrijorare, nici curiozitate.

  — Scuzaţi, spuse Converse, stânjenit.

  — Nu face nimic, veni răspunsul laconic, cu un accent clar texan. Omul îşi întoarse privirea la paginile lui.

  — Ne cunoaştem de undeva? întrebă Joel, neputându-se abţine.

  Bărbatul ridică privirea din hârtii.

  — Nu cred, răspunse el sec şi se întoarse la raportul lui sau ce or fi fost paginile acelea.

  Converse privi prin hublou cerul negru şi sclipirile roşii intermitente ale luminii de pe aripă. Încercă să calculeze în gând cursul avionului, dar mintea lui de pilot refuza să funcţioneze. Îl cunoştea pe bărbatul acela, iar răspunsul pe care i-l dăduse nu făcuse decât să-l tulbure şi mai tare. Să fi fost un semnal, un avertisment? Aşa cum cuvintele lui adresate lui Jacques Louis Bertholdier constituiseră un semnal, un avertisment pe care generalul îl înţelesese şi după care îl contactase.

  Vocea stewardesei îi întrerupse şirul gândurilor.

  — Herr Dowling, este o adevărată plăcere să vă avem la bord.

  — Mulţumesc, drăguţo, spuse bărbatul cu faţa ridată zâmbind larg. Dacă îmi aduci un whisky cu gheaţă am să-ţi întorc complimentul.

  — Desigur, domnule. Sunt sigură că vi s-a mai spus de multe ori şi poate v-aţi şi plictisit să mai auziţi fraza asta, dar show-ul dumneavoastră de la televiziune se bucură de mare succes aici, în Germania.

  — Mulţumesc, draga mea, dar nu este show-ul meu. Sunt o mulţime de fetiţe drăguţe care se fâţâie pe ecran.

  Un actor. La naiba, un actor! îşi spuse Joel. Imaginaţia lui o lua razna.

  — Sunteţi prea modest, Herr Dowling. Sunt toate la fel, de-a dreptul antipatice. Însă dumneavoastră sunteţi atât de chipeş, atât de… bărbat, ştiţi să vă faceţi înţeles.

  — Am să-ţi spun ceva, am văzut un episod la Koln, săptămâna trecută şi n-am înţeles o iotă.

  Stewardesa râse.

  — Whisky cu gheaţă, da?

  — Da, iubito.

  Stewardesa porni spre chicineta de la clasa întâi, iar Joel rămase cu privirile aţintite asupra actorului. Apoi i se adresă cu o voce şovăitoare:

  — Îmi cer scuze, ar fi trebuit să vă recunosc, fireşte.

  Dowling întoarse spre el chipul bronzat, îi examină faţa, apoi coborî cu privirile la geantă diplomat şi zâmbi amuzat:

  — Aş fi putut să vă pun într-o situaţie stânjenitoare dacă v-aş fi întrebat de unde mă cunoaşteţi, pentru că nu aveţi aerul de a face parte din fanii de la Santa Fe…

  — Santa Fe…? A, da, sigur, aşa se numeşte show-ul.

  Da, aşa era, îşi spuse Converse. Unul din acele fenomene ale televiziunii care făcea furori în mod incredibil, aducând profituri uriaşe reţelei. Apăruse de nenumărate ori pe coperta revistelor Time şi Newsweek. Joel nu se uitase niciodată la show-ul respectiv.

  Stewardesa se întorcea păşind pe culoarul dintre scaune.

  — Whiskyul dumneavoastră, domnule, spuse ea, întinzându-i actorului paharul.

  — O, mulţumesc, draga mea! Eşti mult mai drăguţă decât toate fetiţele alea din spectacol.

  — Mein Herr, sunteţi prea amabil.

  — Puteţi să-mi aduceţi şi mie un whisky? întrebă Joel.

  — Aşa e mai bine, fiule, spuse Dowling, zâmbind din nou după ce stewardesa plecă. Şi acum, când îmi cunoşti toate păcatele, spune-mi şi mie cum îţi câştigi existenţa?

  — Sunt avocat.

  — Cel puţin ai ceva ca lumea de citit. Scenariul ăsta mă agasează.

   

  Deşi considerat de cei mai mulţi dintre cetăţenii respectabili din Munchen drept o adunătură de derbedei şi de neisprăviţi, Partidul Muncitoresc Naţional Socialist, cu sediul la Munchen, se făcea tot mai auzit în Germania. Mişcarea radical-populistă lua amploare, bazându-şi mesajul pe cei „răi, non-germanii”. Vina pentru relele din ţară era pusă pe seama bolşevicilor şi a bancherilor evrei, a jefuitorilor străini care violau pământul arienilor până la tot ceea ce nu era arian. Erau acuzaţi mai ales evreii, cu averile lor dobândite pe căi necinstite.

  Lumea cosmopolită din Munchen şi populaţia evreiască luau în derâdere aceste absurdităţi; nu le ascultau. Însă restul Germaniei asculta; asculta şi auzea şi ceea ce dorea să audă.

  Erich Stoessel-Leifhelm auzea şi el. Acesta era paşaportul lui spre recunoaştere şi spre avansare.

  În câteva săptămâni, tânărul îl readuse cu forţa pe tatăl său în formă de dinainte. În ciuda protestelor vehemente ale tatălui, fiul aruncă toată băutura şi ţigările din casă şi nu-l scăpă nici o clipă din ochi. Îi impuse un regim dur de exerciţii fizice şi o dietă riguroasă. Cu zelul unui antrenor puritan, Stoessel-Leifhelm începu să-l ducă pe tatăl său la ţară, în „Gewaltmarsche”, ajungând treptat să petreacă cu el câte o zi întreagă de drumeţie pe cărările istovitoare ale munţilor Bavariei, obligându-l pe bătrân să meargă, să meargă, să se mişte şi să se odihnească numai la comanda sa, să bea apă numai atunci când îi permitea.

  Efectele acestui regim fură atât de mari încât hainele începură să atârne pe bătrân de parcă ar fi fost cumpărate de la târgul de vechituri pentru o persoană mult mai grasă. Era nevoie de o garderobă nouă, dar costumele de calitate pe vremea aceea, la Munchen, nu erau accesibile decât celor înstăriţi. Stoessel-Leifhelm voia tot ce e mai bun pentru tatăl lui, nu dintr-un spirit de devotament filial, ci, aşa cum vom vedea, din cu totul alte motive.

  Trebuia să facă rost de bani – cu alte cuvinte, trebuiau furaţi. Îi puse nenumărate întrebări tatălui său în legătură cu casa pe care fusese silit s-o părăsească şi află tot ce avea nevoie să ştie. Într-o noapte, pe la ora trei, Stoessel-Leifhelm pătrunse prin efracţie în locuinţa de pe Luisenstrasse şi luă tot ce era de valoare, inclusiv argintăria şi întregul conţinut al seifului. În 1930 nu era greu să găseşti cumpărători pentru diverse obiecte şi când toate lucrurile fură valorificate, tatăl şi fiul rămaseră cu echivalentul a aproximativ opt mii de dolari americani, practic o avere pe vremea aceea.

  Procesul de „renovare” a continuat. În Maximilianstrasse au fost comandate costume elegante, încălţămintea de cea mai bună calitate a fost cumpărată de la Odeonplatz şi, în sfârşit, s-au operat şi anumite schimbări cosmetice. Părul ciufulit al doctorului a fost tuns şi vopsit într-un blond nordic, iar barba i-a fost rasă. I s-a lăsat numai o mică mustaţă, foarte distinsă, deasupra buzei superioare. Transformarea era terminată; mai rămânea de realizat prezentarea.

  În fiecare seară, în timpul săptămânilor lungi ale perioadei de refacere, Stoessel-Leifhelm îi citise tatălui său cu voce tare tot ce putuse lua de la sediul Partidului Naţional Socialist. Şi materialele de propagandă existau din abundenţă. Erau broşuri inflamatoare, pagini întregi de teorie prin care cititorul trebuia convins de superioritatea purităţii ariene şi, evident, de inevitabila deteriorare a rasei prin căsătoriile mixte – toate diatribele naziste uzuale, plus citate generoase din Mein Kampf. Fiul insistă până când tatăl fu în stare să recite pe dinafară toate aberaţiile mesajelor naţional-socialiste. În tot acest timp, tânărul de şaptesprezece ani continua să-i spună tatălui său că aceasta era singura cale pe care putea să redobândească tot ceea ce îi fusese furat, să se răzbune pentru anii de umilinţă şi ridiculizare. Germania însăşi fusese umilită de restul lumii, iar acum partidul nazist era răzbunătorul, cel care va restabili tot ceea ce este cu adevărat german. Începea o nouă ordine şi era nevoie de oameni noi care să se ridice la înălţimea acestei misiuni.

  Şi veni şi ziua în care Stoessel-Leifhelm află că două personalităţi de frunte urmau să vină la Munchen. Era vorba de Josef Goebbels şi de aşa-zisul aristocrat, Rudolph Hess. Fiul îşi însoţi tatăl la sediul Partidului Naţional Socialist unde doctorul arian, bine îmbrăcat şi, evident, bogat, ceru o audienţă la cei doi lideri nazişti în legătură cu o problemă confidenţială şi urgentă. Audienţa i-a fost acordată şi, după cum menţionează arhivele, primele lui cuvinte către Hess şi Goebbels au fost: „Domnilor, sunt un medic cu state de serviciu excelente. Am fost chirurg şef la spitalul Karlstor şi am avut unul din cabinetele particulare cele mai căutate din Munchen. Apoi m-au distrus evreii, care mi-au furat totul. M-am întors, mă simt bine şi sunt la dispoziţia dumneavoastră.”

   

  Când avionul companiei Lufthansa îşi începu coborârea spre Hamburg, Joel îndoi colţul paginii din dosarul lui Leifhelm şi se aplecă spre servieta diplomat. Alături, actorul Caleb Dowling se întinse, cu scenariul în mână, după care îl îndesă într-un sac de voiaj aflat la picioarele lui.

  — Singurul lucru mai tâmpit decât acest film este suma uriaşă de bani pe care mi-o dau ca să joc în el.

  — Filmezi mâine? întrebă Joel.

  — Astăzi, îl corectă Dowling, privindu-şi ceasul. Trebuie să fiu pe platoul exterior, undeva pe malul Rinului, la cinci şi jumătate. Cred că e un peisaj foarte romantic.

  — Dar ai venit de la Copenhaga!

  — Da.

  — Înseamnă că n-o să te poţi odihni deloc.

  — Cam aşa ceva.

  — Oh! Actorul se uită la Joel, iar zbârciturile din colţul ochilor lui blânzi se adânciră când zâmbi. Soţia mea este la Copenhaga şi am avut două zile libere. Acesta a fost ultimul avion pe care am putut să-l iau.

  — O, eşti căsătorit! făcu Converse şi regretă imediat cele rostite; i se păru că fraza lui sunase prosteşte.

  — De douăzeci şi şase de ani, tinere. Cum crezi că m-aş fi putut descurca altfel? Este o secretară minunată.

  — Aveţi copii?

  — Nu poţi avea chiar totul. Nu, n-avem.

  — Dar de ce e la Copenhaga? Vreau să spun, de ce nu te însoţeşte unde filmezi?

  Zâmbetul dispăru de pe chipul bronzat al lui Dowling.

  — E o întrebare justificată, nu-i aşa? Mai ales pentru dumneata, care eşti avocat.

  — Nu e treaba mea, evident. iartă-mă că am întrebat.

  — Nu, nu-i nici o problemă. Nu-mi place să vorbesc despre asta, dar uneori tovarăşii de călătorie din avion îşi povestesc unele lucruri. Nu-i mai vezi după aceea niciodată şi câteodată e bine să-ţi deschizi sufletul în faţa cuiva. Actorul încercă să schiţeze un zâmbet, dar nu reuşi. Soţia mea se numeşte Muhlstein – asta înseamnă piatră de moară. Este evreică. Povestea ei nu diferă de cea a multor alte milioane, dar pentru ea… ei bine, pentru ea reprezintă ceva personal. A fost despărţită de părinţi şi de cei trei fraţi mai mici la Auschwitz. A văzut cum sunt luaţi de lângă ea, în timp ce ţipa, incapabilă să înţeleagă ce se întâmplă. A avut noroc. Împlinise paisprezece ani şi au băgat-o într-o baracă să coase uniforme, până când va da dovadă şi de alte calităţi. Două zile mai târziu, auzind nişte zvonuri, fusese cuprinsă de isterie şi fugise de acolo, încercând să-şi găsească familia. A ajuns într-o secţie a lagărului care se numea Abfall – gunoaiele – aici erau cadavrele scoase din camera de gazare. A găsit acolo cadavrele tatălui, mamei şi ale celor trei fraţi. Priveliştea şi duhoarea erau atât de cumplite încât nu le-a putut uita niciodată. Nu vrea să pună piciorul în Germania, iar eu n-am să-i cer acest lucru.

  Nu e nici un motiv de alarmă, nici o surpriză… O altă Cruce de Fier pentru Erich Leifhelm şi cei asemeni lui, oferită retroactiv.

  — Dumnezeule, îmi pare rău, murmură Converse. N-am vrut să…

  — N-ai făcut nimic. Eu ţi-am spus… Ştii şi ea îşi dă seama că nu are sens.

  — Nu are sens? Poate că n-ai auzit ce ai povestit.

  — Ba da, dar încă n-am terminat. Când a împlinit şaisprezece ani, a fost urcată într-un camion împreună cu alte fete pentru a fi duse la un alt fel de muncă. Fetele şi-au luat inima în dinţi şi l-au bătut măr pe caporalul Wehrmacht-ului care le păzea, i-au smuls pistolul, au preluat controlul asupra maşinii şi au evadat.

  Dowling se opri, cu ochii ţintă la Joel. Acesta îi întoarse privirea în tăcere, nesigur de semnificaţia ei, dar profund impresionat de ceea ce auzise.

  — Este o poveste extraordinară, spuse el încet. Extraordinară.

  — Timp de doi ani, continuă actorul, au stat ascunse la diverse familii de nemţi, care fără îndoială ştiau ce fac şi ce li s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost prinşi. Fetele au fost căutate, oamenii au fost ameninţaţi, voiau să le prindă căci se temeau de mărturiile lor. Cu toate acestea, nemţii au continuat să le ascundă, să le mute de la o familie la alta, până când au trecut frontiera în Franţa ocupată, unde situaţia era mai uşoară, cu ajutorul Rezistenţei. Al Rezistenţei germane, înţelegi?

  — Înţeleg chiar foarte bine.

  — Poartă în suflet o ură şi o durere cumplită şi Dumnezeu mi-e martor că o înţeleg. Ar trebui să simtă, însă şi puţină recunoştinţă. Unii germani au fost torturaţi, doi chiar împuşcaţi pentru ceea ce au făcut. Nu vreau să întind prea mult coarda, dar cred că ar putea să simtă şi puţină recunoştinţă. Ar putea vedea lucrurile şi dintr-o altă perspectivă.

  Actorul îşi prinse centura de siguranţă. Joel apăsă încuietorile servietei, întrebându-se dacă e cazul să spună şi el ceva. Mama lui Valerie făcuse şi ea parte din Rezistenţa germană. Fosta lui soţie îi povestise fel de fel de istorioare nostime relatate de mama ei despre un ofiţer francez sobru şi inhibat din serviciul de spionaj care fusese obligat să lucreze cu o tânără nemţoaică încăpăţânată şi deşteaptă, membră a mişcării ilegale, Untergrundbewegung. Cu cât se certau mai mult, cu cât îşi reproşau apartenenţa la naţionalităţile lor, cu atât deveneau mai apropiaţi. Francezul era tatăl lui Valerie şi aceasta se mândrea cu el, dar parcă era mai mândră de mama ei. Şi în sufletul acelei femei fusese multă durere. Şi ură. Dar exista un motiv şi acesta era lipsit de echivoc. Existase unul şi pentru Joel, cu mulţi ani mai târziu.

  — Am mai spus, dar am să repet, zise Joel. Evident, nu e treaba mea, dar în locul dumitale n-aş insista. iartă-mă, e mai bine să-mi ţin gura.

  — Nu, eu trebuie să-mi cer scuze. Te-am împovărat pe dumneata cu asta. Aşa este? Spune-mi, te rog!

  — Foarte bine. Mai întâi a fost oroarea, după aceea a venit ura. Acesta a fost primul stagiu. Dacă acestea nu ar fi existat, nu ar fi existat nici motive de recunoştinţă. Într-un anume fel, recunoştinţa este tot atât de dureroasă, pentru că nu ar fi trebuit să existe.

  Actorul îl privi cu atenţie aşa cum o făcuse la începutul convorbirii lor.

  — Eşti un băiat deştept, nu-i aşa?

  — Priceput profesional. Dar am fost şi eu acolo… asta e. Cunosc oameni care au fost acolo unde a fost soţia dumitale. Totul începe cu oroarea.

  Dowling privi în sus, spre lumina din plafon şi când începu să vorbească cuvintele plutiră în aer, iar vocea îi era încordată:

  — Când mergem la cinema, trebuie să am grijă ce film e; dacă ne uităm împreună la televizor sunt întotdeauna încordat, căci nu ştiu cum o să reacţioneze. Nu suportă să vadă o svastică, să audă pe cineva ţipând în germană sau să privească filme cu soldaţii germani mărşăluind cu pasul lor de gâscă. Nu poate. O ia la fugă, vomită şi tremură toată. Uneori are impresia că sunt şi eu unul dintre ei şi începe să ţipe. După atâţia ani… Dumnezeule!

  — Ai încercat să recurgi la ajutorul unui profesionist, la un psihiatru?

  — O, îşi revine foarte repede, spuse actorul adoptând o atitudine defensivă. Şi apoi, până acum câţiva ani nici nu aveam bani pentru aşa ceva, adăugă el cu tristeţe.

  — Dar acum? Acum nu mai poate fi o problemă.

  Dowling privi în jos, spre sacul de voiaj de la picioarele lui.

  — Dacă aş fi întâlnit-o mai devreme… poate. Dar am fost nişte tomnatici, amândoi. Ne-am căsătorit când trecusem de patruzeci de ani – doi singuratici în căutare de ceva mai bun. Acum e prea târziu.

  — Îmi pare rău.

  — N-ar fi trebuit să fac niciodată filmul acela blestemat. Niciodată.

  — Şi de ce l-ai făcut?

  — Ea a spus că trebuie să demonstrez că sunt în stare să joc şi altceva decât roluri uşoare. I-am spus că nu contează… am făcut războiul, am fost în Marină. Am văzut câteva grozăvii în sudul Pacificului, dar nu se compară nici pe departe cu ceea ce a trăit ea, nici vorbă. Iisuse! Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva?

  — Da, pot.

  Actorul îşi ridică privirile şi un început de zâmbet neîncrezător apăru pe faţa lui bronzată.

  — Tu, bobocule? Numai dacă n-ai fost cumva prizonier în Coreea…

  — N-am fost în Coreea.

  — Atunci îţi este la fel de greu să-ţi imaginezi. Erai prea tânăr, iar eu prea norocos.

  — Păi, a fost…

  Converse tăcu. Nu avea nici un rost. Se întâmplase atât de des încât nici nu se mai ostenea să se gândească la asta. Vietnamul fusese şters din conversaţiile curente ale americanilor. Ştia că dacă o să-i pomenească despre asta unui om ca Dowling, se va grăbi să-şi ceară scuze; nu servea la nimic să mai scormonească o amintire dureroasă. Nu-i servea nici doamnei Dowling, născută Muhlstein.

  — S-a aprins semnalul Nu fumaţi! spuse Joel. În câteva minute vom fi la Hamburg.

  — Am mers cu zborul ăsta de vreo şase ori în ultimele două luni, spuse Caleb Dowling, aşa că dă-mi voie să-ţi spun: Hamburgul este o pacoste. Nu-i vorba de vama germană, e floare la ureche, mai ales la ora asta. Ştampilele de cauciuc zboară şi în zece minute ai trecut de ei. După aia trebuie să aştepţi. De două sau de trei ori am stat mai mult de o oră până a sosit avionul de Bonn. Apropo, vrei să bem împreună un pahar?

  — Ei bine… Joel se simţea măgulit. Nu numai că îi plăcea Dowling, dar a fi oaspetele unui om celebru îi făcea o plăcere deosebită. Şi în ultima vreme nu i se întâmplaseră prea multe lucruri plăcute.

  — Trebuie să te avertizez că, deşi este târziu, adăugă celebritatea de lângă el, fanii se mai adună şi că cei de la Relaţii cu publicul au ceva de furcă cu ei. De regulă reuşesc să-i ţină departe pe fotografi, dar nu pentru multă vreme.

  Converse îi fu recunoscător pentru acest avertisment.

  — Am de dat câteva telefoane; dacă le termin la timp, mi-ar face plăcere să beau ceva cu dumneata.

  — Telefoane? La ora asta?

  — În America. La… Chicago nu este aşa de târziu.

  — Telefonează din salonul VIP. Îl ţin deschis pentru mine.

  — Poate că o să ţi se pară ciudat, dar gândesc mai bine când sunt singur. Am câteva chestiuni complicate de explicat. După ce trecem prin vamă am să caut o cabină telefonică.

  — Mie nimic nu mi se pare ciudat, fiule. Doar lucrez la Hollywood. Brusc, zâmbetul dispăru de pe chipul actorului. Poate îţi mai aminteşti de filmul ăla din Skokie, Illinois? Eram în studio şi îmi învăţam replicile, când am auzit ţipete şi uşa trântită. Am alergat afară şi am văzut-o pe soţia mea cum fugea spre plajă. A trebuit s-o târăsc afară din apă. Avea şaizeci şi şapte de ani, dar redevenise fetiţa de atunci, din lagărul ăla blestemat, vedea şirurile de prizonieri cu ochii înfundaţi în orbite… Îi vedea pe tatăl şi pe mama ei, pe cei trei frăţiori. Când te gândeşti la asta, înţelegi de ce oamenii aceştia spun mereu şi mereu… „niciodată din nou”. Nu se mai poate întâmpla niciodată. Am vrut să vând nenorocita aia de casă. Nu pot s-o las singură acolo.

  — Şi acuma e singură?

  — Nu, spuse Dowling şi zâmbetul îi înflori din nou pe faţă. După noaptea aceea am privit adevărul în faţă. Am înţeles că nu se poate. I-am angajat o însoţitoare, asta am făcut. Vorbeşte fără încetare şi povesteşte fel de fel de istorioare despre studiouri, căci s-a învârtit prin ele vreo patruzeci de ani.

  — O actriţă?

  — Nu o vedetă. E o femeie cumsecade şi se înţelege foarte bine cu soţia mea.

  — Mă bucur să aud asta, spuse Joel, în momentul în care avionul atinse cu roţile asfaltul pistei şi motoarele frânară puternic. Aparatul rulă înainte, apoi viră la stânga şi se îndreptă spre terminal.

  Dowling se întoarse spre Joel:

  — Dacă termini cu telefoanele, întreabă unde este salonul VIP. Spune-le că eşti prietenul meu.

  — Am să încerc să ajung acolo.

  — Dacă nu reuşeşti, spuse actorul, nu uita că mai avem de parcurs încă un tronson de drum împreună.

  Avionul se opri, uşa din faţă se deschise în mai puţin de treizeci de secunde şi pasagerii emoţionaţi se înghesuiră pe culoarul din mijloc. Din şoaptele care se auzeau, din privirile aruncate şi gesturile celor care se ridicau pe vârfuri ca să vadă mai bine era clar că atenţia le fusese atrasă de Caleb Dowling. Actorul îşi juca rolul şi împărţea generos zâmbete, clipind şiret din ochi, stârnind hohote de râs. În timp ce privea, Joel simţi un val de compasiune pentru acest bărbat ciudat, acest actor căruia îi plăcea să-şi asume riscuri şi a cărui viaţă particulară era un coşmar, trăit împreună cu femeia pe care o iubea.

  Niciodată din nou. Nu se mai poate întâmpla niciodată. Vorbe.

  Converse privi servieta diplomat pe care o ţinea cu ambele mâini pe genunchi. Înăuntru era o altă poveste, o poveste care bubuia ca un tunet în depărtare, departe de arcul fulgerului care umplea aerul de electricitate.

  M-am întors, mă simt bine şi sunt la dispoziţia dumneavoastră. Tot vorbe, vorbe dintr-o altă lume, dar umflate de presiunea prezentului, pentru că făceau parte din povestea revenirii silenţioase a unui om. O rotiţă din angrenajul Aquitaniei.

  Primul val de pasageri curioşi se scurse după starul de televiziune, iar Joel păşi printre cei mai puţin grăbiţi. Voia să treacă cât mai repede şi mai discret prin vamă, iar apoi să-şi găsească un colţişor cât mai retras şi eventual întunecos al aeroportului unde să aştepte până când difuzoarele aveau să anunţe plecarea avionului spre Koln – Bonn.

   

  Goebbels şi Hess au acceptat oferta dr. Heinrich Leifhelm cu entuziasm. Ni-l putem imagina foarte uşor pe Goebbels examinându-l cu privirea pe acest medic arian blond, „cu state de serviciu excelente”, care avea să apară pe nenumărate pliante şi broşuri confirmând teoriile naziste referitoare la genetică, condamnându-i pe evreii hrăpăreţi. Era o adevărată mană cerească. Pentru Rudolph Hess, care dorea ca băieţii lui să fie acceptaţi de junkeri şi de clasa avută, Herr Doktor, un adevărat aristocrat şi, cu timpul, cine ştie, poate chiar amant, reprezenta soluţia.

  Îmbinarea între momentul bine ales, pregătirea minuţioasă şi înfăţişare dăduse rezultate peste aşteptările lui Stoessel-Leifhelm. Adolf Hitler s-a întors de la Berlin pentru unul din faimoasele lui raliuri din Marienplatz şi impunătorul doctor, împreună cu fiul lui atent şi manierat, au fost invitaţi să cineze cu Fuhrer-ul. Hitler a ascultat ceea ce dorea să audă şi din acel moment până în ziua morţii sale, în 1934, Heinrich Leifhelm a fost medicul lui personal.

  Nimic nu mai stătea în calea tânărului fiu. Curând a căpătat tot ce îşi dorise. În iunie 1931 s-a oficiat o ceremonie la Heiligtum Hof, sediul naţional-socialiştilor la care s-a declarat că prima căsătorie a lui Heinrich Leifhelm este nelegală, pentru că familia evreiască oportunistă a ascuns faptul că erau evrei. Toate drepturile şi pretenţiile asupra moştenirii formulate de copiii rezultaţi din această unire nelegală au fost declarate nule. S-a oficiat apoi o căsătorie civilă între Leifhelm şi Marta Stoessel, iar adevăratul moştenitor, singurul care avea dreptul să se numească Leifhelm, a fost declarat un tânăr de optsprezece ani, pe nume Erich.

  Munchenul şi comunitatea evreiască au continuat să se amuze, chiar dacă mai puţin, de anunţul absurd publicat de nazişti în rubricile de specialitate ale ziarelor. Numele de Leifhelm era discreditat, totul era considerat o absurditate. Evident, nu putea fi vorba de nici un fel de moştenire din partea tatălui. Oricum, totul era în afara legii. Oamenii însă au început să înţeleagă că şi legile aveau să se schimbe în Germania; în următorii doi ani a rămas o singură lege, hotărârea naziştilor.

  Erich Leifhelm a intrat în partid şi ascensiunea lui a fost uşoară şi rapidă. La vârsta de optsprezece ani era Jugendfuhrer, în mişcarea tineretului hitlerist. Chipul lui zâmbitor şi trupul robust invitau adolescenţii Noii Ordini să participe la cruciada naţională. În această perioadă a fost trimis să-şi completeze studiile la universitatea din Munchen, pe care a absolvit-o în trei ani cu înalte onoruri academice. Între timp, Adolf Hitler ajunsese la putere; controla Reichstag-ul şi deţinea puteri dictatoriale. Imperiul celor o mie de ani începuse, iar Erich Leifhelm a fost trimis la Centrul de instruire a ofiţerilor din Magdeburg.

  În 1935, la un an după moartea tatălui său, Erich Leifhelm, acum favorit al cercului intim al lui Hitler, a fost avansat la gradul de Oberstleutnant în Vergeltungswaffen Korps, devenind cel mai tânăr feldmareşal din Wehrmacht. S-a implicat profund în expansiunea militarilor şi, pe măsură ce războiul se apropia, a intrat în ceea ce s-ar putea numi a treia etapă a complicatei sale vieţi, care l-a dus în cele din urmă în centrul puterii naziste, oferindu-i, în acelaşi timp, un mijloc extraordinar de a se delimita de conducerea din care făcea parte intrinsec. Această chestiune, tratată pe scurt în următoarele câteva pagini de încheiere, reprezenta preludiul celei de-a patra etape, în care se manifestă ca un adept fanatic al teoriilor lui George Marcus Delavane.

  Dar înainte să-l părăsim pe tânărul Erich Leifhelm la Eichstatt, Munchen sau Magdeburg, trebuie să mai amintim două evenimente care oferă informaţii cu privire la mentalitatea de psihopat a acestuia. S-a menţionat mai sus jefuirea casei din Luisenstrasse şi rezultatul acesteia. Leifhelm nu neagă acest lucru nici în ziua de astăzi, ba chiar se delectează vorbind cu dispreţ de prima soţie a tatălui său şi de părinţii exagerat de protectori ai acesteia. Dar ceea ce nu spune nici el – şi nimeni altcineva în prezenţa lui – este ceea ce conţine raportul original al poliţiei din Munchen, distrus prin august 1934, dată care corespunde cu moartea lui Hindenburg şi ascensiunea lui Hitler la putere, atât în calitate de cancelar, cât şi de preşedinte al Germaniei, cu titlul de Der Fuhrer.

  Toate copiile acelui raport al poliţiei au fost îndepărtate din dosare, dar doi pensionari mai în vârstă de la poliţia din Munchen îşi amintesc foarte bine de el. Acum au amândoi aproape de optzeci de ani, nu s-au mai văzut de mult şi au fost chestionaţi separat.

  Jaful a fost cea mai neînsemnată dintre faptele comise în acea noapte în Luisenstrasse; despre o faptă mult mai gravă nu s-a vorbit la insistenţele familiei: fiica lui Leifhelm, pe atunci în vârstă de cincisprezece ani, a fost violată şi bătută crunt, iar când a fost internată la spitalul Karlstor medicii i-au dat foarte puţine şanse să se refacă. Fata s-a vindecat fizic, dar a rămas cu tulburări psihice pentru tot restul scurtei sale vieţi. Bărbatul care a abuzat de ea cunoştea foarte bine casa şi ştia unde se află scara de serviciu care ducea spre camera fetei, separată de cea a mamei ei şi a celor doi fraţi care se aflau în partea din faţă; Erich Leifhelm îl chestionase îndelung pe tatăl său ca să afle planul interior al casei. El a pătruns în camera fetei conştient de codul moral strict pe care îl impuneau „socrii tiranici”. Ura lui era atât de mare încât a simţit dorinţa să aplice insulta cea mai degradantă cu putinţă, convins că familia va insista să se păstreze tăcerea asupra acestui fapt.

  Al doilea eveniment a avut loc în luna ianuarie sau februarie a anului 1939. Amănuntele sunt puţin cunoscute, deoarece există puţini supravieţuitori dintre cei care cunoscuseră bine familia şi nu există nici un fel de documente oficiale. Din cele care au mai rămas şi în urma discuţiilor purtate au ieşit la suprafaţă anumite fapte. Soţia legitimă a lui Heinrich Leifhelm şi copiii acesteia au încercat fără succes timp de mai mulţi ani să părăsească Germania. Linia oficială a partidului prevedea că, întrucât medicii îşi dobândiseră calificarea în universităţile din Germania, trebuia să rămână acolo. În plus, mai erau şi anumite chestiuni nerezolvate referitoare la unele probleme generate de fosta căsătorie a răposatului doctor Heinrich Leifhelm cu un membru al familiei, chestiuni legate în special de bunuri aflate în proprietate comună şi de drepturile de moştenire care afectau pe unul dintre cei mai remarcabili ofiţeri ai Wehrmacht-ului.

  Erich Leifhelm nu era dispus să rişte nimic. „Fosta” soţie a tatălui său şi copiii erau ţinuţi, practic, prizonieri; toate mişcările le erau supravegheate, casa de pe Luisenstrasse se afla sub observaţie. După ce depuneau o nouă cerere de viză erau ţinuţi sub supraveghere politică strictă, pentru a preîntâmpina o eventuală tentativă de evadare. Această informaţie a fost dezvăluită de un bancher pensionar care îşi aminteşte că de la Ministerul de Finanţe şi de la Berlin fuseseră trimise instrucţiuni pentru băncile din Munchen conform cărora acestea trebuia să raporteze de îndată dacă fosta doamnă Leifhelm sau un membru al familiei ei retrăgeau o sumă importantă de bani.

  Nu se ştie exact în ce zi s-a întâmplat, dar prin ianuarie sau februarie 1936, doamna Leifhelm, copiii şi tatăl ei au dispărut.

  Totuşi, dosarele tribunalului din Munchen, confiscate de Aliaţi la 23 aprilie 1945, oferă o imagine destul de clară, deşi incompletă, a ceea ce s-a întâmplat. Mânat fără îndoială de dorinţa de a-şi legitimiza în ochii legii averea pe care pusese mâna, Oberstleutnant Erich Leifhelm a pus să se întocmească un dosar cuprinzând suferinţele îndurate de tatăl său, dr. Heinrich Leifhelm, din partea familiei criminale care fugise din Reich, deşi fusese pusă sub acuzare. Acuzaţiile erau nişte minciuni sfruntate: de la furtul unor uriaşe conturi bancare, de fapt inexistente, până la omoruri făptuite cu intenţia de a uzurpa clientela unui mare medic. Exista, de asemenea, certificatul legal al divorţului „oficial” şi o copie după testamentul lui Heinrich Leifhelm. Era un singur certificat de căsătorie valabil şi un singur fiu moştenitor: Oberstleutnant Erich Stoessel Leifhelm.

  Cu ajutorul unor informaţii suficient de exacte, au fost găsiţi supravieţuitori care au confirmat că doamna Leifhelm, cei trei copii şi tatăl ei pieriseră la Dachau, un lagăr aflat la cincisprezece kilometri sud de Munchen.

  Ramura evreiască a familiei Leifhelm dispăruse, iar cea ariană rămăsese singura moştenitoare a unei averi considerabile şi a unor proprietăţi care, în condiţiile respective, ar fi fost confiscate. Înainte de a împlini vârsta de treizeci de ani, Erich se răzbunase pentru nedreptăţile pe care considera că le suferise, în ciuda faptului că era superior prin naştere şi calităţi personale. Ucigaşul se maturizase.

   

  — Se vede că ai un caz la naibii de interesant aici, spuse Caleb Dowling, zâmbind şi împungându-l cu cotul pe Joel. Ţigara ţi s-a stins singură în scrumieră. M-am întins peste dumneata ca să închid naibii capacul şi tot ce ai făcut a fost să ridici mâna, ca şi când aş fi vrut să te atac.

  — Îmi pare rău, scuză-mă. Este… este un caz al naibii de complicat. Doamne fereşte, cum aş îndrăzni eu să ridic mâna împotriva unei celebrităţi ca dumneata, spuse Converse şi râse, conştient că asta se aştepta de la el.

  — Ei bine, mai am o veste pentru dumneata, amice, anunţul cu Nu fumaţi s-a aprins de câteva minute bune, iar dumneata tot mai ţii o ţigară în mână. Sigur, ştiu că n-ai de gând s-o aprinzi, dar am văzut o mulţime de priviri naziste îndreptându-se spre noi.

  — Naziste… Joel rosti cuvântul fără să vrea, în timp ce punea ţigara în pachet.

  — E un fel de a spune şi nu foarte inspirat, spuse actorul. O să aterizăm la Koln înainte să-ţi strângi toate dosarele astea. Haide, băiatule, ne apropiem.

  — Nu, îl contrazise Joel fără să vrea. Face manevre până primeşte instrucţiuni de la turn.

  — Vorbeşti de parcă te-ai pricepe la chestiile astea.

  — Oarecum, spuse Converse, punând dosarul lui Leifhelm în servieta diplomat. Am fost cândva pilot.

  — Nu glumeşti? Pilot adevărat?

  — Ei bine, am fost plătit pentru asta.

  — La o companie aeriană? Vreau să spun la una din companiile aeriene adevărate?

  — Mai mare decât asta, aşa cred.

  — Dumnezeule, mă impresionezi. Nu mi-aş fi închipuit. Avocatura şi pilotajul nu par a fi două meserii compatibile.

  — A fost cu mult timp în urmă. Joel închise servieta şi fixă încuietorile.

  Avionul rula acum pe pistă; aterizarea fusese atât de lină încât pasagerii aplaudară. Dowling îşi desfăcu centura de siguranţă şi spuse:

  — Auzeam uneori aşa ceva după o lecţie bună.

  — Acum cred că auzi mult mai multe aplauze, spuse Converse.

  — Ba dimpotrivă. Apropo, unde vei locui, domnule avocat?

  Joel nu era pregătit pentru această întrebare.

  — De fapt, nu prea ştiu, răspunse el, căutându-şi cu greu cuvintele. Călătoria aceasta a fost o decizie de ultim moment.

  — S-ar putea să ai nevoie de ajutor. Bonnul este foarte aglomerat. Eu voi locui la Konigshof şi mă bucur acolo de oarecare trecere. Să vedem ce pot face.

  — Mulţumesc mult, dar nu va fi nevoie. Converse se străduia să gândească cât mai rapid. Ultimul lucru de care avea nevoie era atenţia de care s-ar fi bucurat cineva aflat în compania actorului. Firma mea va trimite pe cineva să mă întâmpine şi să-mi asigure cazarea. De fapt, mi s-a spus să ies ultimul, ca să nu fie nevoit să mă caute prin mulţime.

  — Ei bine, dacă ai timp şi chef să râzi ascultând câteva bancuri, dă-mi telefon la hotel şi lasă-mi un număr unde să te caut.

  — Probabil că aşa am să fac.

  Joel aşteptă. Ultimii călători părăseau avionul mulţumind din cap stewardeselor. Unii dintre ei căscau, alţii se luptau înverşunaţi cu genţile de voiaj, aparatele de fotografiat şi valizele speciale pentru costume bărbăteşti. Când ultimul pasager ieşi pe uşa concavă a avionului, Converse se ridică şi el, îşi luă servieta diplomat şi porni pe culoarul dintre scaune. Instinctiv, fără să aibă nici un motiv, aruncă o privire spre coada avionului.

  Ceea ce văzu şi faptul că fusese şi el văzut – îl făcură să încremenească. Simţi că explodează. Pe ultimul rând de scaune se afla o femeie. Faţa palidă sub pălăria cu boruri largi şi ochii înspăimântaţi care se întoarseră brusc în altă direcţie formară o imagine de care îşi aminti instantaneu. Era femeia din cafeneaua de la aeroportul Kastrup, din Copenhaga! Ultima dată o văzuse pornind repede spre zona de recuperare a bagajelor, îndepărtându-se de ghişeele liniilor aeriene. Fusese oprită de un bărbat grăbit cu care schimbase câteva cuvinte, iar acum Joel ştia că acele cuvinte se refereau la el.

  Femeia se întorsese şi pătrunsese în avion după aceea, neobservată în aglomeraţie. Joel simţise, ştiuse tot timpul. Îl urmărise din Danemarca!