Alergă pe lângă ascensoare spre scară, coborî treptele câte două deodată, ţinându-se de balustrada de fier şi ajunse în holul aflat cu patru etaje mai jos. Deschise brusc uşa, dar se opri la fel de brusc şi încetini pasul, pentru a nu atrage atenţia asupra Iui. Cei câţiva oameni care mişunau prin faţa băncilor de lângă perete îşi căutau un partener pentru seara aceea sau voiau să bea ceva în cafeneaua zgomotoasă. O, Dumnezeule mare! Mintea îi lucra cu febrilitate! Putea să iasă afară, în noapte, să doarmă pe o bancă într-un parc, dar l-ar fi zărit foarte uşor cei care îl urmăreau sau poliţiştii. Trebuia să-şi găsească un loc undeva, înăuntru. Să nu fie la vedere.

  Cafeneaua! Tinerii lui samariteni!  Îşi ridică gulerul hainei de piele, trase pantalonii mai jos ca să-i acopere gleznele şi se apropie calm de uşă, permiţându-şi să se clatine puţin în momentul în care o deschise. Fu întâmpinat de valuri de fum des – nu numai de ţigară, asta era clar – şi clipi din ochi ca să se obişnuiască cu lumina slabă. Încercă să ignore zgomotul – o combinaţie de urlete răguşite şi muzică disco. Samaritenii lui plecaseră. O căută cu privirea pe tânăra blondă, care era elementul central al grupului, dar nici aceasta nu mai era acolo. Masa la care stătuseră era ocupată acum de alţi patru oameni – de fapt trei – care se alăturaseră studentului cu care vorbise în maşină. Joel se apropie de ei, apucă în drum un scaun liber, îl trase lângă masa lor şi se aşeză, zâmbindu-i blondului.

  — Nu ştiam dacă v-am lăsat destui bani pentru cele douăsprezece beri pe care le-am promis, spuse el zâmbind.

  — Ah, dumneavoastră sunteţi. Mein Herr Amerikaner! Aceştia sunt prietenii mei – studenţi, la fel ca mine! Cei trei nou-veniţi se prezentară rapid, iar numele li se pierdură în zgomot şi fum. Toată lumea dădu din cap. Americanul era bine venit.

  — Ceilalţi prieteni au plecat?

  — Ţi-am spus, strigă blondul cel tânăr încercând să acopere zgomotul. Voiau să ajungă acasă să facă dragoste! Părinţii noştri s-au dus la festivalul de muzică de la Bayreuth, aşa că o să facă şi ei muzică în pat.

  — Un aranjament foarte bun, spuse Converse, încercând să se gândească cum să abordeze subiectul care-l presa. Avea foarte puţin timp.

  — Foarte bine, domnule! spuse un tânăr brunet din dreapta lui: Hans nu cred că a înţeles; nu vorbeşte aşa de bine engleza. Eu am făcut parte dintr-un grup de studenţi care au fost într-un schimb de experienţă în Massachusetts, timp de câţiva ani. Aranjament este şi un termen muzical. Le-aţi potrivit foarte bine. Bravo!

  — Îmi dau şi eu silinţa, spuse Joel fără vreun scop anume, privindu-l pe student. Şi chiar vorbeşti engleza? întrebă el de astă dată sincer interesat.

  — Foarte bine, Mein Herr. Bursa mea depinde de asta. Prietenii mei de aici sunt băieţi de treabă, dar fiind bogaţi nu vin aici decât pentru a se distra. Când eram copil, locuiam la două străzi de locul ăsta. Dar pe băieţii de aici îi atrage. Şi de ce nu? Lasă-i să se distreze: nu fac rău nimănui şi cheltuiesc bani.

  — Eşti treaz, spuse Converse, fiind gata să pună o întrebare.

  — În seara asta, da, răspunse tânărul râzând. Mâine după-amiază am un examen foarte greu şi trebuie să fiu cu mintea limpede. Sesiunea din vară este cea mai grea. Profesorii abia aşteaptă vacanţa.

  — Voiam să discut cu el, spuse Joel, arătând cu capul spre blond, care acum se certa cu doi dintre colegii lui. Dar nu are sens. E mai bine să vorbesc cu tine.

  — Despre ce, domnule, scuzaţi-mi redundanţa expresiei.

  — Redundanţa? În ce te specializezi?

  — Drept fundamental, domnule.

  — N-am nevoie de asta.

  — Aveţi vreo dificultate, domnule?

  — Nu eu… ascultă, n-am prea mult timp şi am o problemă. Trebuie să-mi găsesc alt loc unde să stau peste noapte – numai până mâine dimineaţă. Te asigur că n-am făcut nimic rău, nimic ilegal – în cazul în care hainele mele sau înfăţişarea mea te fac să crezi altceva. Este vorba de o chestiune strict personală.

  Tânărul brunet păru să şovăie, ca şi când n-ar fi vrut să dea nici un răspuns, dar în cele din urmă spuse:

  — Întrucât aţi adus vorba despre asta, Mein Herr, sunt sigur că înţelegeţi situaţia: nu se cade ca un student la drept să ajute un om în împrejurări îndoielnice.

  — Tocmai din acest motiv am adus vorba despre acest lucru, spuse Converse repede. Sunt avocat, chiar un avocat foarte respectabil. Numai că am acceptat un client nepotrivit aici şi abia aştept să ajung la avionul de mâine.

  Tânărul îl ascultă privindu-l cu atenţie.

  — Aşadar, nu acesta este genul de cazare pe care îl căutaţi de obicei?

  — Trebuie să fie cât mai puţin vizibil. M-am gândit că ar fi bine să nu atrag deloc atenţia în timpul nopţii.

  — Există puţine locuri de acest fel la Bonn, domnule.

  — Spre lauda oraşului, domnule avocat. Privind la cafenea şi la clientela acesteia, lui Converse îi veni în minte un alt gând: E vară! spuse el studentului. Nu există pe aici cămine studenţeşti?

  — Cele din apropiere de Bonn sau de Koln sunt pline, mai ales de americani şi olandezi. Celelalte, unde aţi putea găsi un loc, sunt foarte departe, spre nord, la Hanovra. Totuşi cred că ar putea exista o soluţie.

  — Care?

  — Pensiunile, domnule. Cele care oferă camere de închiriat pentru studenţi sunt acum libere. În casa unde stau eu în gazdă există două camere goale la etajul al doilea.

  — Credeam că locuieşti în zonă.

  — Asta a fost mai de mult. Părinţii mei au ieşit la pensie şi locuiesc împreună cu sora mea la Mannhein.

  — Mă cam grăbesc. Am putea să mergem acolo chiar acum? Am să-ţi plătesc acum o parte, restul îţi dau mâine dimineaţă.

  — Parcă spuneaţi că vreţi să prindeţi avionul de dimineaţă.

  — Mai întâi trebuie să merg în două locuri. Poţi să mă însoţeşti şi să-mi arăţi unde sunt.

  Tânărul şi Joel îşi cerură scuze, conştienţi că n-o să li se simtă lipsa. Studentul porni spre uşa care dădea în hol, dar Converse îl apucă de braţ şi îi indică ieşirea în stradă.

  — Dar bagajele dumneavoastră, domnule?

  — O să-mi împrumuţi dumneata mâine dimineaţă un aparat de ras! zise Converse, trăgându-l pe tânăr spre uşa care dădea afară. Cu câteva mese înainte de a ajunge la ieşire, Converse zări pe un scaun o şapcă de pânză. O luă şi-o puse pe cap şi ieşi pe trotuar, îndesând-o bine. Se adresă studentului:

  — În ce parte?

  — Pe aici, domnule, spuse tânărul neamţ, arătând spre hotelul alăturat.

  — Să mergem, spuse Joel, păşind primul.

  Se opriră brusc – adică Joel se opri şi îl apucă pe student de cot, împingându-l înapoi, în clădire. O maşină neagră ce venea în viteză opri în faţa hotelului, sub copertina de pânză. Doi bărbaţi coborâră şi porniră în fugă spre intrarea în hotel. Joel lăsă capul în jos în timp ce tânărul neamţ îl privea mirat. Joel îi recunoscuse: erau doi americani, cei care îl întâmpinaseră la aeroportul din Bonn cu opt nopţi în urmă, în speranţa că vor pune mâna pe el. Maşina neagră ieşi din conul de lumină şi se ascunse în umbră, ceva mai departe.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă tânărul neamţ, incapabil să-şi ascundă spaima.

  — Nimic deosebit, spuse Converse. Lăsă cotul tânărului şi îl bătu prieteneşte pe spate. Să-ţi fie învăţătură de minte, tinere – mai întâi să ştii cine e clientul tău şi după aceea să te lăcomeşti la un onorariu prea mare.

  — Da, spuse neamţul, cu ochi aţintiţi la maşina neagră încercând fără succes să zâmbească.

  Trecură apoi repede pe lângă maşină. Strălucirea unei ţigări trăda prezenţa şoferului. Joel îşi trase şi mai mult şapca pe ochi şi lăsă capul în jos, îndepărtându-se repede de conaţionalul său.

  Adevărul este o fantezie plină de minciuni… Supravieţuirea însemna să fugă şi să se ascundă. O adevărată nebunie!

   

  Dimineaţa trecu fără evenimente speciale, cu excepţia gândurilor care îl frământau. Studentul, care se numea Johann, îi făcuse rost de o cameră la pensiune, iar proprietăreasa fusese încântată de cele o sută de mărci pe care Joel i le dăduse. Acopereau pe deplin şi tifonul, antisepticul şi leucoplastul pe care i le dădu ca să-şi refacă bandajul de pe rană. Converse dormise foarte bine, chiar dacă se mai trezise de câteva ori din cauza spaimelor transpuse în coşmaruri. La ora şapte se trezi. Exista o problemă pe care trebuia s-o rezolve urgent. Ştia că riscă, dar nu avea încotro – îi trebuiau bani, mai mult ca oricând. La Mykonos, vicleanul Laskaris trimisese câte o sută de mii de dolari la bănci din Paris, Londra, Bonn şi New York, folosind practica unanim acceptată a parolei formată din cifre pentru retragerea banilor. Laskaris îi propusese să nu încerce să memoreze patru seturi diferite de cifre. Bancherul hotărâse să telegrafieze birourilor de turism ale băncii American Express să ţină timp de trei luni un mesaj la dispoziţia – cui? Domnule Converse? întrebase bancherul. Trebuie să fie un nume care să însemne ceva pentru dumneavoastră, dar nu şi pentru altcineva. Acesta va fi codul, fără nici un fel de altă identificare – aşa cum este şi cu telefonul în anumite aranjamente financiare din ţara dumneavoastră… Să fie Carpentier. J. Carpentier.

  Joel se întreba dacă nu dezvăluise acest aranjament cât fusese sub influenţa narcoticelor. Puţin probabil, deoarece mintea lui nu era preocupată de bani. Avea suficient de mulţi bani şi narcoticele scoteau de regulă la iveală numai ceea îl preocupa cel mai mult pe subiect. Învăţase acest lucru cu mult timp în urmă, în lagăre, când încercase să evadeze: niciodată nu vorbise despre tehnicile de evadare. Acum avea şi un sprijin, dacă nu se mai gândea la aspectul etic. Tânărul neamţ, Johann, urma să-i servească drept intermediar. Riscul nu putea fi evitat total, dar putea fi redus la minimum; învăţase şi acest lucru cu mult în urmă. Dacă băiatul va fi înhăţat, nu i se întâmplă cine ştie ce. Nu avea nici un rost să se gândească la asta, trebuia să acţioneze.

  — Du-te înăuntru şi întreabă dacă este vreun mesaj pentru J. Carpentier, îi spuse Joel studentului. Se aflau pe bancheta din spate a unui taxi, vizavi de birourile American Express. Dacă răspunsul va fi „da” studentul va spune: „Trebuie să fie o telegramă de la Mykonos.”

  — E neapărat necesar, domnule? întrebă neamţul brunet, privindu-l încruntat pe Converse.

  — Da. Dacă nu menţionezi numele de Mykonos şi faptul că e vorba de o telegramă, n-o să ţi-l dea. Este şi un mijloc de identificare. Nu va trebui să semnezi nimic.

  — Chestia asta e foarte ciudată, Mein Herr.

  — Dacă ai de gând să fii avocat, trebuie să te obişnuieşti şi cu forme de comunicare mai ciudate. Nu-i nimic ilegal, ci pur şi simplu un mijloc de protejare a clientului şi de păstrare a confidenţialităţii firmei.

  — Mai am multe de învăţat, după cum se vede.

  — Nu faci nimic incorect, continuă Joel calm, privindu-l drept în ochi pe Johann. Dimpotrivă. Şi am să te plătesc dacă faci treaba asta bine.

  — Sehr gut, spuse tânărul.

  Converse aşteptă în taxi, scrutând strada, concentrându-se în special asupra maşinilor care staţionau şi a pietonilor care mergeau încet sau stăteau pe loc şi păreau să arunce priviri ciudate spre American Express. Johann intră în clădire. Joel înghiţi de mai multe ori în sec: aşteptarea era cumplită, cu atât mai mult cu cât ştia că profită de acest tânăr, punându-l într-o situaţie delicată. O clipă îşi aminti de Avery Fowler-Halliday şi de Connal Fitzpatrick; aceştia pierduseră. Tânărul neamţ avea infinit mai multe şanse să trăiască mulţi ani de acum înainte.

  Minutele treceau şi sudoarea se scurgea pe ceafa lui Converse. În cele din urmă, Johann ieşi afară, clipind în soarele puternic. Traversă strada şi se urcă în taxi.

  — Ce ţi-au spus? întrebă Joel, încercând să pară indiferent.

  — M-au întrebat dacă aştept de mult timp mesajul. Am răspuns că era vorba de o telegramă de la Mykonos. Altceva n-am ştiut ce să spun.

  — Te-ai descurcat foarte bine.

  Joel deschise plicul şi despături telegrama. Era o serie neîntreruptă de cifre, peste douăzeci, îşi zise Joel la o privire rapidă. Îşi aminti din nou de instrucţiunile lui Laskaris: Alege mereu a treia cifră începând de la a treia şi terminând cu a treia. Gândeşte din trei în trei. Este foarte simplu – aşa cum sunt de regulă aceste lucruri – şi în nici un caz nu poate semna altcineva pentru dumneata. Reprezintă doar o măsură de precauţie.

  — E în regulă? întrebă Johann.

  — Am mai făcut un pas înainte şi dumneata eşti cu un pas mai aproape de bonificaţie, domnule avocat.

  — Dar şi de examen.

  — La ce oră este?

  — La trei şi jumătate.

  — E semn bun. Gândeşte din trei în trei.

  — Poftim?

  — Nu contează. Hai să găsim un telefon public. Mai ai de făcut un singur lucru şi după aceea vei putea să le oferi prietenilor tăi cea mai copioasă cină.

   

  Taxiul aşteptă la colţ, în timp ce Converse şi tânărul neamţ stăteau în faţa cabinei telefonice. Johann scrisese numărul băncii luat din cartea de telefon. Studentul nu prea avea chef să continue. Treburile astea ciudate care i se cereau nu erau pe placul lui.

  — Tot ceea ce trebuie să faci este să spui adevărul! insistă Joel. Numai adevărul. Ai cunoscut un avocat american care nu ştie germană şi te-a rugat să dai un telefon pentru el. Acest avocat trebuie să scoată nişte bani pentru un client, dintr-un transfer confidenţial şi doreşte să ştie cui trebuie să se adreseze. Asta e tot. Nimeni n-o să te întrebe cum te cheamă, nici pe mine, de altfel.

  — Şi după ce fac asta, o să mai fie altceva, Mein Herr? Nein, nu vreau. Puteţi să telefonaţi şi singur.

  — Dar nu-mi pot permite să comit nici o greşeală! Dacă nu înţeleg vreun cuvânt? Şi mai e ceva. Aşteaptă oriunde doreşti în preajma băncii sau în faţa ei. Când ies de acolo îţi dau două mii de mărci şi apoi, în ceea ce mă priveşte, nu ne-am văzut niciodată.

  — Aşa de mulţi bani pentru un serviciu atât de mic. Cred că înţelegeţi temerile mele.

  — Sunt nimic pe lângă ale mele, spuse Converse, calm dar apăsat. Te rog să faci ce-ţi cer. Am nevoie de ajutorul dumitale.

  La fel ca în seara precedentă, la bar, tânărul german îl privi pe Converse drept în ochi, ca şi când ar fi încercat să vadă ce se ascunde de fapt acolo. În cele din urmă încuviinţă din cap fără entuziasm.

  — Foarte bine, spuse el şi intră în cabină cu câteva monede în mână.

  Converse urmări atent, prin peretele de sticlă, cum studentul formează numărul şi cum discută cu două persoane diferite, înainte să vorbească cu cine trebuie. Dialogul i se părea lui Joel interminabil – mult prea lung şi prea complicat pentru o cerere atât de simplă cum era numele persoanei care răspundea de aceste conturi de transfer. La un moment dat, în timp ce scria ceva pe o hârtie, Johann păru să obiecteze ceva, iar Converse abia se abţinu să nu deschidă uşa cabinei şi să întrerupă convorbirea.

  Tânărul ieşi apoi din cabină enervat şi derutat.

  — Ce s-a întâmplat? Sunt probleme?

  — Numai cu ora şi politica instituţională.

  — Ce înseamnă asta?

  — Cu aceste conturi se lucrează numai după ora douăsprezece. Am explicat că trebuie să prindeţi un avion, dar domnul director a spus că asta e politica băncii.

  Johann îi dădu lui Converse o bucată de hârtie:

  — Trebuie să vă întâlniţi cu un domn pe nume Lachmann, de la etajul întâi.

  — Bine, am să iau alt avion, ceva mai târziu, spuse Joel, uitându-se la ceasul şoferului care arăta ora zece şi jumătate.

  — Eu speram să fiu la biblioteca facultăţii înainte de amiază, spuse Johann.

  — Se poate, spuse Converse. Ne oprim, cumpărăm un plic cu timbru şi îţi scrii adresa pe el. Îţi trimit banii prin poştă.

  Johann plecă privirea, încercând să-şi ascundă neîncrederea.

  — Poate că… poate că examenul ăsta nu e chiar aşa de greu pentru mine. Este una din materiile mele preferate.

  — Bineînţeles, zise Joel, nu ai nici un motiv să ai încredere în mine.

  — M-aţi înţeles greşit, domnule. Sunt convins că îmi veţi trimite banii prin poştă, dar nu sunt foarte sigur că e bine să primesc un plic.

  Converse zâmbi:

  — Te gândeşti la amprente? întrebă el blând. La probele acceptate în justiţie?

  — Şi acesta este unul din subiectele mele preferate.

  — OK, atunci trebuie să mai stai cu mine încă două ore. Mai am vreo şapte sute de mărci. Ştii vreun magazin cu îmbrăcăminte unde aş putea să-mi cumpăr un sacou şi nişte pantaloni?

  — Da, domnule şi dacă îmi daţi voie, vă sugerez să aveţi o cămaşă curată şi o cravată.

  — Examinează întotdeauna înfăţişarea clientului, spuse Converse. O să ajungi departe în avocatură, tinere.

   

  Ritualul de la Bonner Sparkasse era un adevărat model de eficienţă greoaie, dar riguroasă. Joel fu condus în biroul domnului Lachmann de la etajul întâi, unde nu i se oferi nici o strângere de mână şi nici un fel de conversaţie uşoară. Nu se discută decât strict la obiect.

  — Originea transferului, vă rog? întrebă directorul corpolent.

  — Banca Rhodos, filiala Mykonos, biroul de pe faleză. Numele… dispecerului, cred că aşa îi spuneţi, este Laskaris. Nu-mi amintesc numele lui de botez.

  — Nici cel de familie nu este necesar, spuse neamţul, deşi îl ascultase cu atenţie. Tranzacţia ca atare i se părea un fel de ofensă.

  — Îmi pare rău. Am dorit să vă ajut. După cum ştiţi, mă grăbesc foarte tare. Trebuie să iau un avion.

  — Totul se va face conform regulamentelor, Mein Herr.

  — Fireşte.

  Bancherul scoase o foaie de hârtie şi i-o întins peste birou.

  — Veţi scrie semnătura numerică de cinci ori, una sub alta, iar eu vă voi citi regulamentele care constituie politica băncii Bonner Sparkasse, în concordanţă cu legislaţia din Republica Federală Germania. După aceea va trebui să semnaţi – tot aşa, cu semnătura numerică – o declaraţie în sensul că aţi înţeles pe deplin şi acceptaţi aceste prohibiţii.

  — Parcă spuneaţi regulamente.

  — E acelaşi lucru, Mein Herr.

  Converse luă telegrama din buzunarul interior al sacoului sport proaspăt cumpărat şi o puse alături de foaia albă a formularului. Subliniase numerele corecte şi începu să scrie.

  — Subsemnatul, semnat mai jos numeric, originar din – locul transferului – mormăia monoton neamţul cel obez, lăsându-se pe spătarul scaunului şi citind de pe o foaie – jur că toate fondurile care se retrag din Bonner Sparkasse din acest cont confidenţial au fost supuse tuturor taxelor, individuale şi de corporaţie, indiferent de sursă şi venit. Ele nu sunt procesate prin diverse valute pentru a se eluda impozitele sau pentru a se efectua plăţi ilegale unor indivizi, companii sau corporaţii implicate în operaţiuni ilegale şi…

  — Las-o baltă, interveni Joel. Ştiu toate astea; semnez.

  — … contrare legilor Republicii Federale Germania sau legilor ţării al căror cetăţean sau rezident legal cu cetăţenie deplină este semnatarul acestor rânduri.

  — V-aţi gândit vreodată la cetăţenie limitată său statut de rezident străin? întrebă Converse în timp ce transcria ultimele cifre. Cunosc un student la drept care ar putea să ridice mai multe obiecţii împotriva acestui formular.

  — Mai sunt şi alte prevederi, dar aţi spus că semnaţi.

  — Sunt sigur că mai sunt şi altele şi bineînţeles că semnez. Joel împinse pagina cu numerele scrise de mână spre bancher. Poftim. Acum daţi-mi banii. O sută de mii de dolari americani, minus taxa dumneavoastră. Împărţiţi-i în două treimi şi o treime. Două treimi dolari, o treime mărci, bancnote de până la o mie.

  — Este o cantitate foarte mare de bancnote, domnule.

  — Mă descurc eu. Vă rog, grăbiţi-vă.

  — Această cantitate reprezintă tot contul? Evident că n-am cum să ştiu până când scanerele nu verifică semnătura dumneavoastră.

  — Este tot contul.

  — Va dura câteva ore, fireşte.

  — Ce?

  — Regulamentele, politica băncii, domnule. Tipul gras ridică mâinile într-un gest rugător.

  — Dar nu am timp să aştept câteva ore!

  — Eu ce pot să fac?

  — Ce poţi să faci? O mie de dolari… pentru dumneata.

  — O oră, domnule.

  — Cinci mii!

  — Cinci minute, prietene.

   

  Converse ieşi din lift cu o centură specială de purtat banii mult mai incomodă decât cea pe care o cumpărase la Geneva. Oricum, nu avea sens s-o refuze. Fusese un gest de curtoazie din partea băncii, după cum susţinea Lachmann, în timp ce îşi băga în buzunar cele cinci mii de mărci germane. Cele cinci minute deveniseră o jumătate de oră, începând cu îndoctrinarea lui şi verificarea semnăturii cu ajutorul scanerelor electronice capabile să sesizeze cea mai mică abatere de la caracteristicile respective. Se pare că nimeni nu-şi permitea să facă greşeli în băncile germane, în ceea ce priveşte anumite practici îndoielnice. Regulamentele erau respectate întocmai, fiecare funcţionar era acoperit de o grămadă de hârtii.

  Converse porni spre uşa de bronz de la intrare şi îl zări pe Johann care şedea pe o bancă de marmură şi citea un fel de pliant pus la dispoziţie de bancă. Mai exact, se făcea că citeşte în timp ce privirile lui urmăreau agitaţia din holul pardosit cu marmură. Converse îi făcu un semn din cap; studentul se ridică de pe bancă şi aşteptă până când Joel ajunse la intrare; abia apoi porni după el.

  Se întâmplase ceva. Afară, pe trotuar, trecătorii se îndreptau grăbiţi spre dreapta. Se auzeau strigăte, întrebări rostite pe un ton îngrijorat.

  — Ce naiba s-a întâmplat? întrebă Converse.

  — Nu ştiu, spuse Johann, aflat acum alături de el. Cred că ceva urât. Oamenii aleargă la chioşcul de ziare.

  — Hai să luăm şi noi unul, spuse Joel, atingându-i braţul. Porniră împreună spre mulţimea care se îngrămădea în faţa ziarelor.

  — Attentat! Mord! Amerikanischer Botschafter ermordet!\'7b5\'7d

  Vânzătorii de la chioşc strigau cât îi ţinea gura, întindeau ziarele şi luau repede monedele şi bancnotele, fără a schiţa vreun gest de a da restul. Un sentiment de panică începea să cuprindă mulţimea. În jurul lor, oamenii se opreau şi citeau ştirea.

  — Mein Gott! strigă Johann, privind la un ziar împăturit din stânga lui. Ambasadorul american a fost asasinat!

  — Hristoase! exclamă Joel. Ia şi tu unul! Aruncă mai multe monede spre chioşc şi Johann apucă ziarul din mâna vânzătorului.

  — Hai să plecăm de aici! strigă Joel, trăgându-l pe student de mână.

  Johann nu se clinti din loc, ci rămase în mijlocul mulţimii care urla, cu ochii aţintiţi asupra ziarului, cu buzele tremurânde. Converse împinse doi oameni cu umărul în timp ce îl trăgea pe tânăr înainte, smulgându-l din masa agitată.

  Strigătul lui Johann era plin de o spaimă indescriptibilă.

  Joel smulse ziarul din mâna studentului. În jumătatea de sus paginii întâi se aflau fotografiile a doi oameni. În stânga era cea a lui Walter Peregrine, ambasadorul american în Republica Federală Germania. În dreapta era chipul unui Rechtsanwalt american – ceea ce însemna avocat. Fotografia îl reprezenta pe Joel.