— Mag ik u even lastig vallen? strigă bătrâna, clătinându-se nesigură pe picioare şi adresându-se pasagerului care şedea alături de Converse. Bărbatul se uită în sus, către cotoroanţă. Aceasta strigă din nou, cu mâna dreaptă tot în sacoşă. Părul cărunt de nepieptănat îi atârna încâlcit pe faţă şi femeia făcu semn spre dreapta, spre partea din faţă a vagonului. Zou ik op uw plaats mogen zitten?

  — Mij best! Bărbatul se ridică în picioare zâmbind, iar Joel îşi retrase instinctiv picioarele ca să-l lase să treacă. Dank U wel, adăugă omul, îndreptându-se spre un loc liber de pe partea cealaltă.

  — Mută-te mai încolo! îi şopti bătrâna, clătinându-se – dar nu ca o beţivă, ci în ritmul mişcării trenului.

  Dacă e să se întâmple, îşi spuse Converse, acum e momentul. Dădu să se ridice, privind drept în faţă, cu cotul la câţiva centimetri de sacoşa umflată a femeii. Dintr-o dată, Joel se repezi înainte şi apucă strâns prin sacoşă mâna grasă care ţinea pistolul. Strânse puternic mâna femeii, împreună cu metalul şi cu o smucitură violentă spre stânga o aruncă pe bătrână pe locul liber, de lângă geam. Arma percută, se auzi un fel de sâsâitură abia perceptibilă şi în sacoşă apăru o gaură prin care ieşea fum, iar glonţul se înfipse undeva în podea. Bătrâna se dovedi mai puternică decât se aşteptase şi se lupta, încercând să-l zgârie pe faţă, până când Joel îi trase mâna în jos. Şi i-o răsuci la spate. Lupta pentru sacoşă continua. Femeia nu voia să dea drumul pistolului, iar el nu putea să facă altceva decât să-l ţină îndreptat în jos, imobilizându-i degetele. Femeia n-avea de gând să se dea bătută.

  Hărmălaia din tren creştea tot mai mult; oamenii cântau care mai de care şi din când în când se auzeau hohote de râs. Nimeni nu dădea atenţie luptei pe viaţă şi pe moarte care se desfăşura pe bancheta îngustă. Brusc, Joel îşi dădu seama că trenul încetineşte. Din nou instinctele lui de pilot îi spuneau că aterizarea e iminentă. Îşi repezi cotul în sânii femeii, încercând s-o înghiontească ca s-o facă să scape pistolul, dar femeia rezista.

  — Dă-i drumul, îi şopti el răguşit. N-am să-ţi fac nici un rău – nu te omor. Indiferent cât te-au plătit, îţi dau eu mai mult.

  — Nu! M-ar ucide! N-ai cum să scapi, Mijnheer! Eşti aşteptat la Amsterdam, te aşteaptă la toate trenurile! Strâmbându-se, femeia zvârli din picioare şi, eliberându-şi pentru o clipă braţul stâng, îl zgârie pe faţă pe Joel. Acesta o prinse de încheietură, îi trase braţul peste genunchii lui şi i-l răsuci încercând s-o imobilizeze. Nu reuşi. Femeia avea puterea unei leoaice bătrâne care nu ea dispusă să dea drumul prăzii. Nu lăsa pistolul.

  — Minţi, strigă Converse. Nu ştie nimeni că sunt în trenul ăsta. Te-ai urcat în el abia acum douăzeci de minute.

  — Greşeşti, americanule! Sunt în trenul ăsta de la Arnhem – te-am căutat şi când apoi te-am găsit am coborât la Utrecht şi am dat un telefon.

  — Mincinoaso!

  — Ai să vezi.

  — Cine te-a angajat?

  — Nişte bărbaţi.

  — Cine?

  — Ai să vezi.

  — Naiba să te ia, tu nu faci parte din organizaţia lor! Nu se poate!

  — Dar mă plătesc. Plătesc peste tot, în susul şi în josul căii ferate, în aeroporturi, pe cheiuri. Spun că nu vorbeşti decât engleza.

  — Şi ce altceva mai spun?

  — Ce importanţă are? Te-am prins. Ar trebui să-mi dai drumul. Ar putea fi mai uşor pentru mine.

  — Cum? Trăgându-mi un glonţ în ceafă?

  — Poate că aşa ar fi mai bine. Eşti prea tânăr ca să ştii, Mijnheer. N-ai trăit sub ocupaţie.

  — Iar tu eşti prea puternică pentru vârsta ta. Asta trebuie să recunosc.

  — Da, aşa e, am învăţat să fiu aşa.

  — Dă-i drumul!

  Trenul frâna şi bărbaţii începură să ia valizele din plase. Pasagerul care şezuse alături de Joel se repezi să-şi recupereze bagajul, apăsându-l pe Converse în umăr cu burta. Joel încercă să lase impresia că este cufundat în conversaţia cu prizoniera sa; omul căzu pe spate cu valiza în mână, râzând.

  Femeia se aplecă rapid înainte şi îşi înfipse dinţii în braţul lui Converse, la numai câţiva milimetri de rană. Muşcă cu furie, sfârtecându-i carnea.

  Converse se retrase doborât de durere, femeia îşi eliberă rapid mâna şi trase. Glonţul făcu o gaură în podeaua intervalului dintre bănci, la numai câţiva centimetri de piciorul lui Joel. Joel apucă pistolul şi îl răsuci, încercând din răsputeri să-l smulgă. Femeia trase din nou, apoi se prăbuşi pe banchetă cu ochii larg deschişi, în timp ce sângele îmbiba ţesătura subţire a rochiei ei, în dreptul stomacului. Murise, iar Joel simţi că i se face rău şi trebui să inspire aer de mai multe ori ca să nu vomite. Tremura din tot corpul şi se întrebă cine o fi fost femeia asta, prin ce anume trecuse ca să devină ceea ce devenise. Eşti prea tânăr ca să ştii… N-ai trăit sub ocupaţie.

  Alungă acele gânduri! Femeia voise să-l ucidă şi nişte oameni îl aşteptau. Trebuia să se gândească, să se mişte rapid!

  Răsuci pistolul scoţându-l din interiorul sacoşei şi îl împinse sub sacoul lui ponosit; apoi înfipse arma sub curea, conştient de greutatea celuilalt pistol aflat în buzunar. Se aplecă deasupra femeii, acoperi cu şalul petele de sânge de pe burtă şi îi trase părul încâlcit peste faţă. Apoi scoase o cutie de bere din sacoşa femeii, o desfăcu şi i-o puse în poală.

  — Amsterdam! Următoarea oprire este Amsterdam-Central!

  Mulţimea de vilegiaturişti scoase un urlet de satisfacţie şi se repezi spre uşă. O, Dumnezeule, îşi spuse Joel. Femeia spusese că dăduse un telefon. Un telefon – da, dar probabil că nu-l dăduse ea, nu ar fi avut timp. Probabil că îi plătise altei cerşetoare care acţiona în gara Utrecht ca să facă acest lucru. Femeia din faţa lui fusese o angajată specială, o militantă cum numai Aquitania putea să găsească, bătrână dar foarte puternică, capabilă să folosească o armă şi să ia viaţa unui om fără să clipească. Probabil că a dat numai un număr de telefon şi i-a transmis celui care a răspuns la ce oră ajunge trenul. Aşadar… mai avea o şansă. Fiecare bărbat va fi privit cu multă atenţie şi chipul lui va fi comparat atent cu cel din ziar. Dar el nu mai avea acel chip. Totuşi, nu vorbea decât engleză şi această informaţie fusese transmisă peste tot.

  Gândeşte!

  — Ze is dronken! Cuvintele fură rostite de bărbatul jovial cu nevasta cu sâni mari. Omul arăta spre femeia moartă. Amândoi râdeau, iar Joel nu avu nevoie de interpret ca să-i înţeleagă. Credeau că femeia adormise. Converse dădu din cap şi zâmbi larg, în timp ce ridica neajutorat din umeri. Găsise calea de a ieşi din gara Amsterdam.

  Converse înţelesese că există un limbaj universal când numărul decibelilor de la o petrecere făcea imposibilă orice conversaţie. Era folosit şi atunci când erai plictisit la un cocteil, sau când priveai un meci de fotbal la televizor cu nişte caraghioşi care îşi închipuiau că ştiu mult mai mult decât antrenorii sau selecţionerii. În astfel de situaţii zâmbeai, încuviinţai din cap, puneai din când în când mâna prieteneşte pe umărul cuiva, dar nu spuneai nimic.

  Joel făcu toate aceste lucruri când coborî din tren, împreună cu tipul jovial şi consoarta acestuia. Îşi scosese ochelarii negri, îşi dăduse şapca pe ceafă şi ţinea mâna pe umărul bărbatului. Străbătură împreună peronul; olandezul râdea în timp ce povestea ceva, iar Joel dădea din cap aprobator, bătându-l din când în când pe umăr şi râzând ori de câte ori se ivea o pauză în conversaţie. Întrucât cei doi soţi băuseră destul de mult, nu mai dădeau atenţie răspunsurilor.

  Când se apropiară de capătul peronului, Converse remarcă un om amestecat în mulţimea care aştepta să-şi întâmpine rudele şi prietenii. Joel îl remarcă pentru că, spre deosebire de ceilalţi, ale căror chipuri exprimau o nerăbdare veselă, faţa acestuia avea o expresie aproape solemnă. Era foarte atent; studia mulţimea care se revărsa pe peron, deşi era clar că nu venise acolo pentru a spune bun venit cuiva. Brusc, Converse îşi dădu seama că mai exista un motiv pentru care omul îi atrăsese atenţia. Recunoscuse chipul, amintindu-şi unde îl văzuse. Ultima oară mergea grăbit pe o cărare prin pădurea deasă, împreună cu un alt paznic. Era unul din cei care patrulau pe moşia lui Erich Leifhelm de pe malul Rinului.

  Când se apropiară de arcadă peronului, Joel râse ceva mai tare şi strânse puţin mai mult umărul olandezului mimând o conversaţie. El dădu de câteva ori din cap, se încruntă, zise ceva şi apoi zâmbi. Cu coada ochiului sesiză că paznicul Im Leifhelm îl priveşte; omul întoarse apoi capul în altă direcţie. În timp ce treceau pe sub arcadă, Joel îşi dădu seama că se întâmplase ceva. Un om se răsucise brusc şi îi împingea pe cei din faţa lui, încercând să-şi facă loc. Converse se întoarse şi privi peste umărul olandezului. Asta era! Privirea lui o întâlni pentru o secundă pe cea a paznicului lui Leifhelm. În clipa aceea neamţul îl recunoscu şi fu cuprins de panică, îşi întoarse capul înapoi, spre gară, strigând ceva, după care, cu mâna în buzunarul sacoului îşi continuă urmărirea.

  Joel se despărţi brusc de cei doi olandezi şi începu să alerge strecurându-şi privirea printre oameni către coloanele de la ieşirea din gară. În timp ce alerga, se uită în urmă şi îl văzu pe urmăritor. Paznicul lui Leifhelm striga nişte ordine către cineva. Se ridicase în vârful picioarelor ca să fie văzut şi făcu un gest indicând uşa de la ieşire. Converse mări viteza, făcându-şi drum spre scările care duceau spre ieşirea monumentală. Le urcă repede, ca un pasager foarte grăbit, ţinându-se printre pasageri şi încercând să atragă cât mai puţin atenţia asupra sa.

  Ţâşni afară, în lumina soarelui, într-o confuzie totală. La picioarele lui era apă, cheiurile şi bărcile cu acoperiş de sticlă care săltau uşor pe valuri; unii treceau pe lângă ele, iar alţii erau invitaţi la bord sub privirile vigilente ale unor oameni în uniforme alb-albastre. Coborâse din tren pe un fel de debarcader ciudat. Apoi îşi aminti: gara din Amsterdam era construită pe o insulă care se afla vizavi de centrul oraşului. De aceea i se spunea Gara Centrală. Existau totuşi, două drumuri, ba chiar trei, care traversau apa. Nu avea timp! Era în câmp deschis şi străzile pe care le vedea în depărtare erau salvarea lui; râpele şi tufişurile dese care altădată îl ocrotiseră. Alergă cât putu de repede de-a lungul bulevardului aflat pe malul apei şi ajunse la o arteră aglomerată, plină de autobuze, tramvaie şi maşini care claxonau încercând să-şi croiască drum. Văzu o coadă apreciabilă la un tramvai; ultimii doi pasageri tocmai se urcau. Sprintă, apucând să se urce înainte ca uşa să se închidă.

  Se îndreptă repede spre capătul vagonului unde zărise un loc liber şi se aşeză. Respira greu, sudoarea îi şiroia pe faţă, iar cămaşa îi era udă leoarcă. Abia acum îşi dădu seama cât era de obosit şi confuz. Dorinţa de a trăi şi ură pe care o nutrea faţă de Aquitania îl ţinuseră în viaţă. Durere? Simţi brusc durerea din umăr, de deasupra rănii mai vechi. Răzbunarea acelei femei – împotriva cui? Pentru ce? Împotriva unui duşman? Pentru bani? N-avea timp pentru asta.

  Tramvaiul se urni din loc şi Joel se întoarse la timp ca să-l vadă pe omul lui Leifhelm alergând prin intersecţie şi pe un altul venind dinspre chei. Cei doi se întâlniră, schimbară câteva vorbe părând cuprinşi de panică. Apoi apăru un al treilea şi Joel nu-şi dădu seama de unde. Paznicul lui Leifhelm părea să fie şeful, căci gesticula şi părea să dea ordine. Unul dintre oameni alergă în josul străzii şi începu să cerceteze cele câteva taxiuri prinse în ambuteiaj; al doilea o luă printre mesele cafenelei de pe trotuar şi intră în interior. Paznicul lui Leifhelm alergă înapoi prin intersecţie printre maşini şi scoase un fluierat. Dintr-un magazin ieşi o femeie care se apropie de el.

  Nimeni nu se gândise la tramvai. Era prima peşteră în care putea supravieţui liniştit un timp. Se rezemă de spătarul scaunului şi încercă să-şi adune gândurile. Aquitania va scotoci tot Amsterdamul pentru a-i da de urmă. Exista oare vreo cale de a ajunge la Thorbecke? Nu era momentul să se gândească la asta. Deocamdată trebuia să stea în „peşteră” şi să aprecieze situaţia şi, dacă va adormi, să spere că nu va avea coşmaruri. Privi pe geam şi văzu o firmă: Damrak.

  Rămase în tramvai cam o oră. Străzile animate, arhitectura clădirilor vechi de secole şi canalele fără sfârşit aveau un efect liniştitor asupra lui.

  Hotelurile nu intrau în discuţie. Soldaţii Aquitaniei le vor scotoci pe toate şi vor oferi recompense grase pentru orice fel de informaţie în legătură cu un anume american, ale cărui semnalmente erau cunoscute. Probabil că Thorbecke va fi urmărit pas cu pas, iar telefonul lui ascultat. Chiar şi la ambasadă, probabil că se afla un alt însărcinat cu afaceri militare gata să-l primească cum se cuvine pe cel care pretindea că nu este asasin şi dorea să-şi dovedească nevinovăţia. Dacă raţionamentul lui era corect, nu-i mai rămânea decât un singur colac de salvare – Nathan Simon.

  Nathan cel înţelept, aşa cum îi spusese Joel cândva şi care ripostase afirmând că din partea cuiva care nu era evreu s-ar fi aşteptat la ceva mai original. Avuseseră o discuţie deosebit de lungă pe parcursul căreia Nate îi expusese motivele pentru care, după părerea lui, nu trebuia să preia un client pe nume Leibowitz, deoarece efortul de a păstra confidenţialitatea clientului ar fi fost prea mare. În timpul expunerii, Lawrence Talbot adormise, iar Converse îi propusese să-şi schimbe poreclă din Nathan cel înţelept în Nathan cel Nesuferit. Nate izbucnise în râs, îl trezise pe Talbot şi spusese: „Îmi place la nebunie! Şi Sylviei o să-i placă.”

  Joel învăţase mai mult drept de la Nathan Simon decât de la oricine altcineva, dar între ei existase întotdeauna o anume distanţă. Nate lăsa impresia că nu doreşte o apropiere, în ciuda afecţiunii pe care o nutrea faţă de mai tânărul său coleg. Converse ajunsese la concluzia că era o problemă de loialitate. Simon avea doi fii care, după cum spunea chiar el, „aveau afaceri pe cont propriu în California şi Florida”. Unul dintre ei vindea asigurări în Santa Barbara, iar celălalt avea un bar în Key West. Nate Simon nu se împăcase cu această situaţie, iar Joel înţelesese acest lucru într-o după-amiază când Simon îl invitase la o bere, după o şedinţă obositoare de pe Bulevardul Cinci.

  — Îmi place tatăl tău, Converse. Îmi place Roger. E un om cumsecade.

  — Nu are nevoie de asistenţă juridică şi am încercat să-l împiedic să vină la noi.

  — Nu se putea. Era un gest pe care trebuia să-l facă, adică să se adreseze firmei la care lucrează fiul lui. E înduioşător.

  — Cu un testament absolut inutil pentru care l-ai taxat cu numai două sute de dolari. Faptul că obţinuse medalii de la diverse instituţii aiurite te-a făcut să nu îi iei bani. Ai făcut-o din motive patriotice?

  — Am fost pe acelaşi câmp de luptă.

  — Unde?

  — În Europa.

  — Las-o baltă, Nate. E tatăl meu şi îl iubesc, dar ştiu că-i un pic ţicnit. Dacă îl scoţi din ale lui, nu mai ştie pe ce lume se află. Pan Am a câştigat banii pe care îi merită, datorită lui, căci era imbatabil în privinţa convenţiilor.

  Nathan Simon strânsese paharul în mână şi vorbise cu o voce înăbuşită. Vocea unui om profund tulburat:

  — Să-l respecţi pe tatăl tău, Joel, auzi? Prietenul meu Roger a făcut acest gest pentru fiul lui pentru că asta era tot ce avea, tot ce putea să-ţi ofere. Eu n-am ştiut cum să fac un gest ca acesta. Eu nu fac decât să dau ordine… A spus că aş putea să mă apuc şi eu de asta. Adică să încep să zbor cu avionul.

  Simon declarase că îl va ajuta, cu condiţia ca dosarul să aibă consistenţă. Dacă va constata că este vorba de o relaţie personală sau sentimentală prin care vrea să-l manipuleze, se va retrage imediat. Evident, dacă se va formula vreo acuzaţie la adresa lui, nu va ezita să-l apere: era un gest profesional, aşa cerea etica. Probabil că Valerie i-a trimis deja plicul cu dosarele şi implicaţiile lor cutremurătoare. Acestea reprezentau exact substanţa de care avea nevoie Simon. Cunoscând-o bine pe Val, era sigur că trimisese plicul şi, pentru că era vorba de o diferenţă de fus orar de cinci ore, va aştepta până seara şi apoi îi va telefona lui Nathan Simon. Mintea începuse să-i funcţioneze din nou.

  Tramvaiul ajunsese la penultima staţie. Rămăsese singur în vagon. Se ridică, coborî din tramvai şi se urcă imediat în altul. Era la adăpost.

  Trecu pe nenumărate străzi şi canale şi privi pe geam, încurajat de cartierul pe care îl vedea – curat şi strălucitor. Tramvaiul trecea pe lângă un sexy shop. Deasupra, la etaj, fetele machiate strident stăteau în vitrină, punându-şi şi scoţându-şi sutienele, mişcându-şi plictisite şoldurile. Strada era foarte animată şi domnea o atmosferă ca de carnaval. Converse se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă, spunându-şi că era un loc prielnic pentru a se pierde în mulţime.

  Pe partea cealaltă a străzii văzu o cafenea, cu mesele pe trotuar, chiar pe malul canalului. Traversă strada şi intră în cafenea cu intenţia de a mânca ceva. Nu mai luase o masă ca lumea de aproape trei zile. Găsi o masă liberă în fundul încăperii şi se aşeză, deşi îl deranja televizorul care era fixat chiar deasupra capului. Cel puţin trăncănea în olandeză, limbă pe care n-o înţelegea.

  Porţia zdravănă de whisky îl mai relaxă un pic, însă neliniştea omului care se ştia urmărit persista. Rămase la pândă, cu ochii spre intrare, aşteptându-se în orice clipă să vadă pe vreunul din soldaţii Aquitaniei intrând şi îndreptându-se spre el. Se duse la toaletă, îşi scoase sacoul, puse pistolul cu amortizor în buzunarul interior şi îşi rupse mâneca stângă de la cămaşă. Umplu chiuvetă cu apă rece şi îşi cufundă capul în ea. Simţi o vibraţie, un zgomot! Ridică repede capul şi întinse instinctiv mâna către sacoul atârnat alături. Un bărbat corpolent de vârstă mijlocie dădu din cap şi se îndreptă spre un pisoar. Joel îşi privi rana de pe braţ: arăta ca o muşcătură de câine. Dădu drumul robinetului de apă caldă şi stoarse zona dureroasă cu ajutorul unui şervet de hârtie până când sângele ţâşni din rană. Asta era tot ce putea să facă; procedase la fel cu mulţi ani în urmă când era atacat de şobolanii de apă care pătrundeau în cuşca lui de bambus. Atunci învăţase că şi şobolanii pot fi ucişi. Individul care intrase mai înainte se îndreptă spre uşă, aruncându-i lui Converse o privire ostilă.

  Joel aşeză un şervet de hârtie peste muşcătură, îşi puse haina şi se pieptănă. Apoi ieşi şi se întoarse la masă, enervat din nou de zgomotul televizorului.

  Meniul era tipărit în patru limbi, ultima probabil japoneză. Se simţi tentat să comande cea mai mare porţie de carne, dar instinctul lui de pilot îi dictă altceva. Nu mai dormise ca lumea de când fusese prizonierul lui Leifhelm. O masă bogată l-ar fi făcut somnolent şi nu putea conduce un avion cu nouă sute de kilometri pe oră în această stare. În clipa aceea la atât se cifra viteza cu care trebuia să acţioneze. Comandă un file de somn cu orez şi încă un whisky.

  Vocea aceea! O, Dumnezeule, vocea! Avea halucinaţii! Înseamnă că era pe cale să înnebunească! Auzea o voce – ecoul unei voci. Imposibil, nu putea fi aceea!

  — … De fapt, cred că este o trăsătură negativă generală, dar la fel ca mai toţi conaţionalii mei nu vorbesc decât engleză.

  — Frau Converse…

  — Domnişoară… fraulein… cred că aşa ar fi mai corect… Charpentier, dacă nu vă supăraţi.

  — Dames en heren… se auzi o a treia voce care întrerupse discuţia, vorbind olandeză.

  Joel trase adânc aer în piept, se apucă strâns cu mâinile de masă şi strânse din ochi şi din dinţi cu atâta putere încât fiecare muşchi al feţei îl duru. Răsuci capul, încercând să scape de ceea ce i se părea o halucinaţie.

  — Sunt la Berlin într-o problemă de afaceri – sunt consultantă a unei firme din New York…

  — Mevrouw Converse, of Juffrouw Charpentier, zoals we…

  Joel simţi că înnebuneşte de-a binelea. Îşi pierduse minţile!

  Se întoarse şi se uită în sus, la ecranul televizorului! Era ea! Era Valerie! Se afla acolo!

  — Cum doriţi dumneavoastră, fraulein Charpentier. Tot ce veţi spune va fi tradus exact, vă asigur.

  — Zoals Juffrouw Charpentier zojuist zei… auzi Joel traducerea în olandeză.

  — Nu l-am văzut pe fostul meu soţ de trei sau patru ani. De fapt, suntem ca doi străini. Nu pot decât să mă simt şocată, aşa cum se simt toţi cei care l-au cunoscut.

  — Juffrouw Charpentier, de vroegere Mevrouw Converse…

  — … este un om care a suferit tulburări serioase, a trecut prin perioade de dezechilibru sufletesc foarte puternic, dar nu mi-am imaginat niciodată aşa ceva.

  — Hij moet mentaal gestoord zijn…

  — Nu avem nici un fel de legături şi sunt surprinsă că aţi aflat de prezenţa mea la Berlin. Apreciez însă posibilitatea pe care mi-aţi oferit-o.

  — Mevrouw Converse gelooft…

  — În pofida împrejurărilor deosebit de neplăcute pe care le trăim şi asupra cărora nu am nici un fel de control, sunt încântată să mă aflu în frumosul dumneavoastră oraş. Am auzit că hotelul Bristol-Kempinski… o, îmi cer scuze, n-ar fi trebuit să pomenesc numele lui, să nu se creadă că îi facem reclamă.

  — Nu e nici o problemă, fraulein Charpentier. Aici nu este interzis. Vă simţiţi cumva în pericol?

  — Mevrouw Converse, voelt u zich bedreigd?

  — Nu, deloc. Nu am mai avut nimic de-a face unul cu altul de foarte mult timp.

  Dumnezeule! Val venise să-l caute! Îi trimitea un semnal, mai multe semnale! Menţinuseră permanent legătura; luaseră masa împreună acum şase luni la Boston! Tot ceea ce spusese erau numai minciuni şi acestea reprezentau un cod prin care îi transmitea: Vino la mine!