Merseră cu maşina câteva minute fără să spună nimic. Nici unul dintre ei nu voia să rupă tăcerea. Joel se concentra asupra străzilor; ştia foarte bine pe unde trebuie s-o ia şi mai ştia că îi vine să urle. Încerca astfel să se controleze, ca să nu oprească maşina şi s-o strângă în braţe, s-o întrebe de ce făcuse ceea ce făcuse şi să-i spună, indiferent ce răspuns ar fi primit, că e de-a dreptul nebună! De ce s-a întors din nou în viaţa lui? El însemna moarte… Dar cel mai mult dorea s-o strângă în braţe, să-şi lipească obrazul de obrazul ei, să-i mulţumească şi să-i spună cât de rău îi părea pentru tot ce se întâmplase.

  — Ştii încotro mergem? rupse Val tăcerea.

  — Am închiriat maşina la ora şase, împreună cu o hartă a oraşului şi mi-am petrecut timpul mergând pe străzi, ca să aflu tot ceea ce doream.

  — Da, asta e în firea ta. Întotdeauna ai procedat metodic.

  — Am crezut că aşa trebuie, spuse el pe un ton defensiv. Am mers după tine de la hotel că să văd dacă nu cumva te urmăreşte cineva. Şi oricum mă simt mai bine în maşină decât pe stradă.

  — N-am avut intenţia să te jignesc.

  Converse o privi; Val îl studia, ochii ei îi cercetau chipul.

  — Scuză-mă. Cred că am devenit cam sensibil în ultimele zile şi nu înţeleg de ce!

  — Nici eu. Te caută poliţia doar pe două continente şi în vreo opt ţări. Se zice că eşti cel mai abil asasin după maniacul ăla de Carlos.

  — E nevoie să-ţi spun că toate astea nu sunt decât minciuni? O minciună uriaşă cu un scop bine precizat.

  — Nu, răspunse Valerie simplu. Dar trebuie să-mi povesteşti. Absolut tot.

  Converse o privi din nou, căutându-i ochii, încercând să pătrundă în ei, să treacă prin norii care îi umbreau şi să ajungă la gândurile ei, la motive. Dar nu putea face acest lucru acum; ceea ce simţea ea avea rădăcini adânci, dar nu era dragoste. Ştia asta. Avocatul din el îl sfătuia să fie precaut.

  — Ce te-a făcut să crezi că am să te văd? M-am uitat cu totul întâmplător la televizor.

  — Nu m-am gândit la televiziune, mă bizuiam pe ziare. Ştiam că fotografia mea o să fie pe prima pagină a tuturor ziarelor din Europa. Am presupus că memoria nu te-a lăsat şi o să mă recunoşti. Şi mai ştiu că reporterii precizează întotdeauna hotelurile sau adresele, căci asta conferă un plus de autenticitate relatărilor.

  — Dar nu ştiu să citesc decât în engleză.

  — Se pare că memoria a început să te lase. Am fost de trei ori cu tine în Europa, de două ori la Geneva şi o dată la Paris. Nu-ţi beai niciodată cafeaua de dimineaţă dacă nu aveai alături de ea şi Herald Tribune. Chiar şi când ne-am dus să schiem la Chamonix ai făcut tărăboi până când chelnerul ţi-a adus Herald Tribune.

  — Ai apărut şi în Herald Tribune?

  — Fireşte, dar în altă variantă. Oricum, cu toate detaliile. Am presupus că vei lua un exemplar şi îţi vei da seama ce intenţionez să fac.

  — Afirmaţia aceea că suntem ca doi străini şi că nu ne mai vedem de ani de zile şi că tu nu vorbeşti nici germana, nici franceza?

  — Da. Exista o explicaţie acceptabilă pentru cei care ştiau că vorbesc aceste limbi: nu voiam să se ştie. Sunt oameni care vorbesc mai multe limbi şi procedează la fel. E ceva foarte obişnuit: în felul acesta scapi de o mulţime de întrebări, te poţi rezuma numai la declaraţiile generale şi eşti sigur că ele nu vor fi deformate.

  — Am uitat, asta e meseria ta, într-un anume fel.

  — Dar nu de aici mi-a venit ideea, ci de la Roger.

  — De la tata?

  — Da. Când a venit cu avionul de la Hong Kong acum câteva zile, un funcţionar le-a spus ziariştilor că este pe lista de pasageri. Când a ajuns pe aeroportul Kennedy a fost orbit de bliţuri. El nu citise nici un ziar şi nici nu ascultase ştirile de vreo două zile. S-a speriat şi mi-a dat telefon. Aşa mi-a venit ideea. Am avut grijă ca serviciile noastre din Berlinul de Vest să ştie că mă duc acolo.

  — Ce mai face tata? Cum suportă povestea asta?

  — Destul de bine. La fel şi sora ta; soţul ei a intervenit şi a preluat conducerea. E mai de treabă decât îţi închipui tu, Converse.

  — Ce s-a întâmplat cu ei? Cum au suportat şocul?

  — Sunt derutaţi, furioşi, uluiţi. Şi-au schimbat numerele de telefon. Vorbesc numai prin intermediul avocaţilor. Să ştii că te sprijină. Poate că nu-ţi dai seama, dar te iubesc toţi, deşi sunt sigură că nu le-ai oferit nici un motiv special.

  — Cred că ne-am apropiat de casă, spuse Joel calm, când ajunseră la Schellingwouder Brug. Căminul nostru de odinioară.

  Intrară în conul de umbră de sub pod; luminile strălucitoare de deasupra se reflectau pe faţa apei. Valerie nu răspunse, deşi nu-i stătea în fire să evite o provocare.

  Joel nu mai suportă.

  — De ce, Val? strigă el. Te-am mai întrebat şi mai înainte, te întreb şi acum. De ce ai venit aici?

  — Scuză-mă, tocmai mă gândeam la ceva, spuse ea, evitând să-l privească. Cred că e mai bine să-ţi răspund acum, în timp ce conduci. Arăţi groaznic şi asta îmi spune prin ce ai trecut.

  — Mă simt de-a dreptul jignit, spuse Converse blând, încercând să glumească. Tocmai am fost solicitat să pozez pentru coperta unei reviste de modă.

  — Încetează cu prostiile! Nu e câtuşi de puţin amuzant, ştii şi tu asta.

  — Retrag cele spuse. Niciodată n-ai înţeles ce vreau să spun.

  — Te-am înţeles întotdeauna corect, Joel! Valerie continuă să privească şoseaua luminată de farurile maşinii. Nu mai face pe naivul cu mine. Nu avem timp pentru aşa ceva. Întotdeauna m-a întristat modul în care i-ai respins pe oamenii care doreau să vorbească cu tine, dar acum nu-mi mai pasă.

  — Mă bucur să aud aşa ceva. Spune-mi: de ce naiba te-ai băgat în chestia asta?

  Se priviră furioşi, amintindu-şi probabil de dragostea de odinioară. Valerie întoarse capul, în timp ce Converse vira ca să iasă de pe şosea ca să continue drumul de-a lungul malului.

  — Foarte bine, spuse Valerie. Am să-ţi explic cât am să pot mai bine. Spun „cât am să pot mai bine”, pentru că nu sunt foarte sigură – există prea multe complicaţii. Poate că eşti un soţ neglijent, un om căruia nu-i pasă de sentimentele altora, dar în nici un caz un asasin. Nu tu i-ai omorât pe oamenii aceia.

  — Asta ştiu. Ai spus că şi tu ştii. Totuşi, de ce ai venit aici?

  — Pentru că trebuia să vin, spuse Valerie pe un ton categoric. După ce am aflat ştirea de la televizor m-am plimbat pe plajă şi m-am gândit la tine. N-au fost gânduri plăcute. M-ai făcut să trec printr-un adevărat infern, Joel. În trecut ai suferit agresiuni cumplite şi am încercat să înţeleg. În schimb, tu nu ai încercat niciodată să mă înţelegi pe mine. Foarte bine, mi-am zis atunci. Va veni o zi când coşmarurile vor dispărea pentru el şi atunci se va uita la mine şi va spune: ia te uită, eşti tot aici! Ei bine, coşmarurile au dispărut, dar lucrul acesta tot nu s-a întâmplat.

  — Mă plec în faţa logicii adversarilor mei, spuse Joel cu tristeţe, dar tot nu înţeleg.

  — Aveam nevoie de tine, Joel, dar tu nu puteai să-mi răspunzi în acelaşi fel. Erai amuzant, chiar şi atunci când ştiam că nu ai chef să glumeşti şi erai extraordinar în pat, însă principala ta preocupare a fost întotdeauna propria ta persoană.

  — Recunosc, aşa este, doamnă avocat. Şi?

  — Mi-am amintit ce-am gândit în după-amiaza acea, când ai plecat de acasă. Mi-am jurat că, dacă vreodată un om apropiat va avea nevoie de mine atât de mult cât aveam eu nevoie de tine, să nu-l dezamăgesc. Ironia sorţii a vrut ca acel om să fii tocmai tu. Nu eşti nici nebun, nici ucigaş, dar cineva vrea ca lumea să te considere aşa. Şi indiferent cine este omul din umbră, se descurcă foarte bine. Până şi cei care te cunosc de ani de zile au început să creadă ce se spune despre tine. Eu însă, nu. Şi nu pot să te părăsesc.

  — O, Doamne, Val…

  — Fără romantisme, Converse, fără nostalgii care să ne ducă înapoi, în pat. Asta iese din discuţie. Am venit aici să te ajut, nu să te consolez. Şi pot face asta. Rădăcinile mele sunt adânc înfipte aici şi, pentru că în sfârşit ai şi tu nevoie de mine, am să te ajut. E bine aşa, prietene?

  — Ciudată întorsătură au luat lucrurile, spuse Joel, continuând să conducă maşina în viteză spre terenurile puştii de la marginea oraşului. Mai mergem câteva minute, adăugă el, nu ne putem permite să fim văzuţi în oraş.

  — Eu n-aş fi chiar aşa de îngrijorată. Suntem păziţi de prieteni.

  — Ce fel de… prieteni?

  — În faţa hotelului Amstel erau nişte oameni. Nu i-ai văzut?

  — Ba cred că da. Dar nici unul dintre ei nu s-a urcat în maşină ca să te urmărească.

  — La ce bun? Mai erau şi alţii pe străzile şi pe canalele care duceau spre Consulat.

  — Ce naiba vrei să spui?

  — Şi un bătrân pe bicicletă, în Museumplein.

  — L-am văzut. Era şi el…

  — Mai târziu, spuse Valerie, mutând sacoşa mare de pânză, ca să-şi poată întinde picioarele. S-ar putea să ne urmărească şi aici, dar nu vor ieşi la vedere.

  — Cine eşti dumneata, drăguţă doamnă?

  — Nepoata lui Hermione Geyner, sora mamei mele. Nu l-ai întâlnit pe tatăl meu, evident, dar dacă l-ai fi cunoscut, te-ar fi copleşit cu poveştile despre mama, despre ce făcuse în timpul războiului. În schimb, n-ar fi fost încântat să-ţi povestească despre mătuşa mea. Chiar şi francezii spuneau că a mers prea departe. Mişcările de rezistenţă din Olanda şi Germania colaborau. Am să-ţi vorbesc despre asta mai târziu.

  — Crezi că şi acum suntem urmăriţi?

  — Eşti nou în meseria asta. Nu poţi să-i vezi.

  — La dracu’!

  — Te exprimi foarte delicat.

  — Foarte bine, foarte bine!… Şi ce e cu tatăl meu?

  — Nu e nimic, stă la mine acasă.

  — La Cape Ann?

  — Da.

  — Acolo am trimis plicul! „Schiţele” despre care ţi-am pomenit la telefon. Acolo e totul! Totul în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Există numele, motivele, absolut totul!

  — Am plecat acum trei zile. Până atunci nu sosiseră. În schimb, Roger e tot acolo. Valerie păli brusc. O, Dumnezeule!

  — Ce este?

  — Am tot încercat să-i telefonez! Acum două zile, apoi ieri şi astăzi din nou.

  — La naiba!

  Pe malul apei se vedeau luminile unei cafenele. Joel vorbi repede, dând un ordin care nu putea fi trecut cu vederea.

  — Nu-mi pasă cum o să faci, dar trebuie să iei legătura cu Cape Ann! Du-te şi când te întorci spune-mi că tata e viu şi nevătămat, înţelegi?

  — Da. Pentru că şi eu vreau să aud acelaşi lucru.

  Converse coti şi opri în faţa cafenelei, conştient că greşeşte, dar indiferent la posibilele urmări. De fapt, nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. Valerie coborî repede din maşină, cu cartea de credit în mână. Dacă înăuntru se afla un telefon, avea să-l folosească. Nimeni n-ar fi putut s-o împiedice. Joel îşi aprinse o ţigară; fumul acrişor îi ardea gâtul, fără să-l calmeze. Privi afară, în întuneric, la luminiţele care se vedeau în depărtare, pe pod, încercând să nu mai gândească. Nu reuşea. Oare ce făcuse? Tatăl lui îi cunoştea scrisul şi precis că va desface plicul, ca să vadă ce e înăuntru. Evident că îl va chema imediat la telefon pe Nathan Simon – după care s-ar putea să se petreacă ceva, la care nu dorea să se gândească. Val şi-ar fi dat seama după conţinutul materialului că nu trebuie să spună nimic la telefon, nu însă şi tatăl lui. iar dacă mai asculta şi altcineva pe linia aceea…! Oare unde zăbovea Val? Vorbea prea mult!

  Converse nu mai avea răbdare. Deschise portiera, coborî, o luă la fugă spre intrarea în cafenea, dar se opri apoi brusc pe aleea cu pietriş. Valerie ieşea din cafenea, făcându-i semn să întoarcă. Lacrimile îi şiroiau pe obraji.

  — Intră în maşină, spuse ea, apropiindu-se de el.

  — Nu, spune-mi ce s-a întâmplat. Acum.

  — Te rog, Joel, urcă-te în maşină. Înăuntru sunt doi indivizi care m-au urmărit tot timpul. Am vorbit în germană, dar şi-au dat seama că discut cu cineva din America şi au văzut că sunt supărată. Cred că m-au recunoscut. Trebuie să plecăm imediat de aici.

  — Dar ce s-a întâmplat?

  — În maşină.

  Valerie scutură din cap, îşi şterse lacrimile, trecu pe lângă Converse şi se urcă în maşină.

  — La naiba!

  Tremurând, Converse sări la volan, porni motorul, trânti uşa şi demară în viteză. Pneurile scrâşniră pe pietrişul aleii şi ieşi în şosea. Ţinu piciorul pe acceleraţie până când din cauza vitezei nu mai putu desluşi peisajul înconjurător.

  — Mai încet, spuse Val, fără să ridice vocea. Nu faci decât să atragi atenţia asupra noastră.

  Joel se conformă îndemnului şi ridică piciorul de pe pedală.

  — E mort, nu-i aşa?

  — Da.

  — O, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Ce ţi-au spus? Cu cine ai vorbit?

  — Cu o vecină, nu contează cum o cheamă. Are cheia de la casa mea. S-a oferit să ia ziarele şi să păzească locuinţa până când poliţia va lua legătura cu mine. S-a întâmplat să fie acolo când am telefonat. Am întrebat-o dacă printre scrisori nu este un plic mare, expediat din Germania. Mi-a spus că nu există.

  — Poliţia? Dar ce s-a întâmplat?

  — Ştii casa mea de pe plajă. Cam la vreo sută de metri de ea este un dig de stânci, nu prea lung…

  — Spune o dată ce s-a întâmplat! strigă Joel.

  — Au presupus că s-a dus la plimbare pe dig noaptea trecută, a alunecat şi a căzut printre stânci. Avea o vânătaie mare la cap. În dimineaţa asta valurile au scos cadavrul pe plajă.

  — Minciuni! L-au auzit nenorociţii vorbind la telefon! Şi s-au dus la el!

  — La telefonul meu? M-am gândit şi eu la asta în avion.

  — Tu te-ai gândit, dar el nu. L-am ucis! Naiba să mă ia, eu l-am ucis.

  — Sunt la fel de vinovată că tine pentru ceea ce s-a întâmplat, spuse Valerie, atingându-i tandru braţul. Mi-a fost foarte drag. Noi doi ne-am despărţit, dar a continuat să-mi fie prieten, poate unul dintre cei mai buni.

  — Îţi spunea Valley, îşi aminti Joel cu vocea sugrumată de lacrimi, încercând să-şi stăpânească durerea. Ticăloşii! Ticăloşii!

  — Vrei să conduc eu?

  — Nu.

  — Telefonul! Probabil că poliţia, FBI-ul sau alţii ca ei au obţinut aprobarea de a-l asculta.

  — Bineînţeles că au obţinut! Tocmai de aceea nu ţi-am telefonat. Aveam intenţia să-l sun pe Nathan Simon.

  — Dar aici nu e vorba de poliţie sau de FBI, ci de cu totul altcineva.

  — Da. Nimeni nu ştie cine sunt, dar sunt peste tot. Şi pot să facă tot ce vor. Dumnezeule mare! Şi tata! Asta este lucrul cel mai cumplit!

  — Şi e momentul să-mi povesteşti, tot, nu-i aşa?

  — Da. Acum câteva minute aveam intenţia să ascund câte ceva de tine, să nu-ţi spun chiar totul şi să încerc să te determin să-l convingi pe Nate să vină aici şi să vadă că nu sunt nebun. Acum trebuie să renunţ. Nu mai avem timp. Au pus mâna pe plic – era tot ce aveam… Îmi pare rău, Val. O să-ţi spun absolut tot. Martor mi-e Dumnezeu că nu mi-am dorit acest lucru – am vrut să te protejez. Acum nu mai am de ales.

   

  Joel opri maşina pe un teren pustiu de la marginea apei. iarba era înaltă, cornul lunii strălucea frumos deasupra golfului şi luminile Amsterdamului sclipeau în depărtare. Coborâră şi Joel o conduse, ţinând-o de mână, spre cel mai întunecos loc pe care îl găsi. N-o mai ţinuse de mână de ani de zile şi atingerea mâinii ei îi făcea bine. Joel Converse devenise mesagerul morţii.

  — Hai să stăm aici, spuse el, eliberându-i mâna.

  — Foarte bine. Valerie se aşeză dând stufărişul la o parte. Cum te simţi? întrebă ea.

  — Îngrozitor, răspunse Joel privind cerul întunecat. Eu l-am ucis. Atâţia ani am încercat să ne apropiem unul de altul şi până la urmă am reuşit să-l omor. Dacă l-aş fi lăsat în pace, dacă l-aş fi lăsat să fie aşa cum voia el, probabil că ar fi fost acuma într-o cârciumă şi ar fi băut pe săturate, povestind istorioare hazlii, făcându-i pe toţi să râdă şi nu ar fi murit, ieri, la Cape Ann.

  — Nu tu l-ai obligat să la avionul de la Hong Kong, Joel.

  — O, la naiba, evident că nu l-am rugat şi nici nu i-am poruncit, dacă asta vrei să spui. Dar l-am determinat să vină. După ce a murit mama, între noi au rămas multe lucruri nespuse. „Bagă-ţi minţile în cap, tată, îi spuneam. N-ai decât să pleci în câte o excursie, dar nu sta prea mult departe de noi. Ne facem griji cu toţii. Încearcă să ai mai mult simţ de răspundere.” Am făcut atâta timp pe grozavul cu el şi până la urmă l-am ucis.

  — Nu tu l-ai ucis! Alţii au făcut-o! Acum vorbeşte-mi despre ei!

  Converse oftă şi îşi şterse lacrimile.

  — Da, ai dreptate, nu mai avem timp, nici măcar pentru bătrânul Roger.

  — O să avem timp mai târziu.

  — Dacă o să mai existe un „mai târziu”, spuse Joel, inspirând adânc şi recăpătându-şi controlul. Îl ştii pe Rene, nu-i aşa?

  — Da, am citit despre el ieri. Mi s-a făcut rău… Larry mi-a spus că te-ai văzut cu el la Paris şi că Rene considera că eşti tulburat; aşa a apreciat şi Larry când ai vorbit cu el. Rene a fost ucis pentru că s-a întâlnit cu tine. Probabil că Larry e pe cale să-şi piardă minţile.

  — Nu acesta este motivul pentru care a fost ucis Rene. Hai să vorbim despre Larry. Când am luat prima dată legătura cu el, aveam nevoie de informaţii, însă nu i le-am cerut direct. M-a ascultat, dar n-a înţeles. Dacă i-aş fi spus adevărul, ar fi reacţionat imediat şi ar fi fost ucis în plină stradă. Ultima oară când am vorbit cu el i-am spus mai multe – tocmai scăpasem de oamenii care mă ţinuseră în captivitate. I-am povestit totul.

  — Mi-a spus că retrăiai experienţele din Vietnam. A amintit de o noţiune din psihiatrie.

  Converse scutură din cap şi râse scurt, răguşit.

  — Au existat şi anumite asemănări şi sunt sigur că am făcut nişte aluzii la ele, dar asta e tot; Larry n-a ascultat ce i-am spus, ci a căutat să depisteze în convorbirea noastră ceea ce auzise de la alţii, ceea ce credea că este adevărat. A pretins că este prietenul meu dintotdeauna, dar s-a purtat ca un avocat care încearcă să-şi convingă clientul că este bolnav, că pentru binele tuturor ar trebui să se predea autorităţilor. Când mi-am dat seama ce urmărea, i-am spus unde sunt; am ştiut că o să-i anunţe pe toţi, convins că face un lucru bun. Nu voiam decât să scap de acolo, aşa că m-am declarat de acord cu el, am închis telefonul şi am luat-o la fugă… Douăzeci de minute mai târziu am văzut o maşină care se oprea în faţa hotelului, iar în ea se aflau călăii mei.

  — Eşti sigur?

  Joel dădu afirmativ din cap.

  — În ziua următoare, unul dintre ei a declarat că mă văzuse pe Podul Adenauer împreună cu Walter Peregrine. Nu m-am apropiat în viaţa mea de podul ăla. Habar n-am unde se află.

  — Am citit reportajul din Times. Era vorba de un ofiţer, un tip de la ambasadă, pe nume Washburn.

  — Aşa este. Converse rupse un fir lung de iarbă, îl răsuci şi începu să-l învârtă între degete. Se pricep foarte bine să manipuleze mass-media – ziarele, televiziunea, radioul. Fiecare vorbuliţă pe care o lansează este periată şi lustruită până pare absolut autentică, oficială. iau vieţile oamenilor ca şi când ar elimina piesele de pe tabla de şah. Nu le pasă nici dacă este vorba de piesele lor. Nu vor decât să câştige. Este cea mai mare partidă din istoria modernă a omenirii. Şi au şansa s-o câştige.

  — Joel, tu îţi dai seama ce spui? Un ambasador american, comandantul suprem al NATO, Rene, tatăl tău… tu. Apoi ucigaşi la ambasadă, o presă manipulată, minciuni peste tot, la Washington, Paris, Bonn – şi toate acestea cu statut oficial. Descrii un fel de Anschluss, un fel de ocupaţie demonică.

  Converse se uită lung la ea, în timp ce briza adia uşor, vălurind faţa apei.

  — Exact asta este, o nebunie născută în mintea bolnavă a unui om şi pusă în aplicare de o mână de alţi nebuni, cât se poate de sinceri în convingerile lor şi de un înalt profesionalism. În realitate, sunt nişte fanatici, nişte ucigaşi, care nu au nimic sfânt. Au recrutat şi recrutează oameni asemeni lor în toată lumea. Se agaţă de fel de fel de teorii, fac promisiuni, vorbesc despre mitul eficienţei şi al disciplinei, al sacrificiului de sine pentru că ştiu că acestea conduc spre putere. Puterea de a-i înlocui pe cei indisciplinaţi, ineficienţi, corupţi sau corupători. Sunt orbi: nu pot vedea mai departe de propria lor imagine distorsionată… N-am dormit prea mult, dar m-am gândit foarte mult.

  — Juriul este la locul lui, Joel, spuse Valerie privindu-l în ochi. Nu accept doar o prezentare, vreau să-mi spui totul. Cred că trebuie să începi cu începutul, adică din momentul în care te-ai angajat în luptă.

  — Foarte bine, totul a început la Geneva…

  — Asta ştiu, îl întrerupse Val în şoaptă.

  — Cum?

  — Nimic. Continuă.

  — Cu un bărbat pe care nu-l mai văzusem de douăzeci şi trei de ani. Îl cunoşteam sub un nume, dar la Geneva purta altul. Mi-a dat o explicaţie plauzibilă, însă mie mi s-a părut stranie. Nu ştiu câte lucruri mi-a ascuns sau câte minciuni mi-a spus că să mă manipuleze. Necazul este că a făcut tot ceea ce a făcut dintr-un motiv corect. Eu eram omul de care aveau nevoie. Ei. Dar nu ştiu cine sunt aceşti ei, ştiu numai că sunt acolo, undeva… Cât am să mai trăiesc – cât o să-mi mai fie dat să rămân viaţă – n-am să uit cuvintele pe care le-a folosit când a ajuns la miezul problemei pentru care venise la Geneva. „Ei sunt acolo în spate”, aşa a spus. „Generalii sunt în spate.”

  Joel îi povesti totul, încercând să nu-i scape nici un amănunt. Numărătoarea inversă începuse. În câteva zile, cel mult o săptămână-două pretutindeni se vor dezlănţui incidente violente – asemeni celui care se desfăşura chiar acum în Irlanda de Nord. „Acumulări”, aşa spuseseră, „accelerare rapidă!” Numai că nimeni nu ştia care sunt ţintele. George Marcus Delavane era nebunul care născocise totul şi alţi oameni puternici şi nebuni îl ascultau, îi îndeplineau ordinele, ocupau poziţiile din care să pună mâna pe pârghiile de comandă. Pretutindeni.

  În cele din urmă îşi termină expunerea. Era speriat, deoarece ştia că, dacă Val va fi prinsă de soldaţii Aquitaniei, narcoticele pe care i le vor administra o vor face să le dea toate informaţiile înainte de a o ucide. Îi spuse şi asta când termină. Simţea o dorinţă nebună să înlăture tot ce-i îndepărta şi s-o ia în braţe; se detesta pentru faptul că făcea ceea ce trebuia să facă.

  — Uneori, spuse ea calmă, când visai urât sau beai prea mult, vorbeai în somn de acest Delavane. Erai cuprins de panică, tremurai şi, uneori, ţipai. Îl urai, dar îţi era şi frică de el.

  — A semănat o mulţime de cadavre în jurul lui, fără nici o motivaţie. Copii… nişte puştani în uniforme de adulţi care nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrecea în jurul lor.

  — Nu crezi că s-ar putea să fie şi ceva din ceea ce susţin ei – vreau să spun că îţi transferi sentimentele de atunci…

  — Dacă eşti dispusă să crezi aşa ceva, te duc înapoi la Amstel şi mâine dimineaţă poţi să iei avionul şi să te duci înapoi, la şevaletul tău. Val, nu sunt nebun. Lucrurile astea se întâmplă cu adevărat.

  — Foarte bine, dar trebuia să te întreb. Probabil că nu-ţi mai aminteşti de nopţile acelea.

  — Nu cred că s-a întâmplat prea des.

  — Asta e adevărat, dar atunci când se întâmpla, erai total absent.

  — Tocmai acesta este motivul pentru care am fost recrutat la Geneva.

  — Şi acest Fowler sau Halliday ştia exact cum te-ai exprimat tu. Erau propriile tale cuvinte.

  — Fitzpatrick îi făcuse rost de informaţie. Considera că face ceea ce trebuie.

  — Da, ştiu, mi-ai povestit. Ce crezi că s-a întâmplat cu el? Adică cu Fitzpatrick?

  — Am încercat zile în şir să găsesc un motiv pentru care l-ar fi lăsat să trăiască. Dar n-am găsit nici unul. Este mai periculos decât mine. El a lucrat pe drumurile pe care le minează ei acum. Ştie exact cum funcţionează Pentagonul şi de ce aprobări este nevoie pentru efectuarea exporturilor de arme, aşa că putea să-i prindă imediat. Sunt sigur că l-au ucis.

  — Ţi-a plăcut omul, nu-i aşa?

  — Da. Şi ceea ce este la fel de important, m-a uluit felul în care raţiona. Gândea rapid şi avea o imaginaţie al naibii de bogată, aproape că îmi era frică să recurg la ea.

  — Seamănă cu un bărbat cu care am fost căsătorită eu, spuse blând Valerie.

  Converse o privi fix câteva clipe, apoi întoarse capul.

  — Dacă scap cu viaţă din treaba asta – ceea ce sincer să fiu nu prea cred – am să încep o vânătoare. Am să aflu cine a ordonat execuţia şi cine a apăsat pe trăgaci. N-o să fie nici un proces, nici martori ai acuzării sau ai apărării, nici un fel de circumstanţe, nici atenuante, nici de alt fel. Numai eu şi pistolul.

  — Îmi pare rău să te aud vorbind astfel, Joel. Întotdeauna te-am admirat pentru principiile tale. Aveai, cum să spun, un fel de veneraţie pentru lege. Nu era vorba de prefăcătorie sau ambiţie, ştiu bine lucrul acesta. Puteai să te uiţi la lege şi să te cerţi cu ea, aşa cum face un copil cu tatăl său, ştiind că ea reprezintă într-un fel adevărul absolut… Tatăl tău nu s-a purtat niciodată cu tine aşa…

  — Nu e cazul să discutăm despre asta.

  — Iartă-mă. El a adus o dată vorba.

  — E în ordine. Hai să stăm de vorbă. N-am prea făcut treaba asta în ultimii ani.

  — N-am crezut că doreşti aşa ceva.

  — Să lăsăm trecutul. Să ne ocupăm de prezent.

  — Nu au împotriva ta nici o probă! I-am spus asta şi lui Larry – au afirmat că ai fost în locul respectiv, că ai făcut nu ştiu ce, dar nu pot dovedi nimic pentru că n-ai făcut nimic din ceea ce susţin ei. Eşti avocat, Joel, pentru numele lui Dumnezeu, ridică-te în picioare şi apără-te!

  — N-am să ajung niciodată în faţa unui tribunal, nu înţelegi? Indiferent unde şi când voi ieşi la suprafaţă, se va găsi imediat cineva care să mă lichideze, chiar dacă ar trebui să-şi piardă viaţa. Intenţionam să folosesc dosarele şi informaţiile care nu puteau proveni decât din surse guvernamentale, convins că am nişte parteneri pe undeva, pe la Washington. Cu ajutorul lor aş fi putut ajunge la oameni pe care îi cunosc, pe care îi cunoaşte firma şi cu ajutorul lui Nathan i-aş fi obligat să mă asculte, să vadă că sunt în toate minţile, să afle ce am văzut şi ce am aflat. Dar fără plicul acela, nici Nate nu va fi dispus să mă ajute. Mai mult chiar, o să insiste să mă întorc în ţară şi să mă predau, spunându-mi că o să mi se asigure protecţia. Dar pentru mine nu există protecţie, nu mă poate apăra nimeni de ei. Sunt peste tot, în ambasade, în bazele navale şi ale armatei de uscat, la Pentagon, la poliţie, la Interpol, la Departamentul de Stat. Sunt peste tot. Şi nu-şi pot permite să mă lase în viaţă. Am auzit totul de la prima sursă.

  — Şah mat, spuse Val, blând.

  — Şah, fu de acord Joel.

  — Atunci trebuie să găsim pe altcineva.

  — Pe cine?

  — Un om pe care cei la care vrei să ajungi sunt dispuşi să-l asculte. Cineva care i-ar putea sili pe cei care te-au recrutat să spună cine sunt – adică să iasă la suprafaţă.

  — La cine te gândeşti? La Ioan Botezătorul?

  — La Sam. Sam Abbott.

  — Sam? Cum naiba… exact la el m-am gândit şi eu mai deunăzi la Paris. Cum de ţi-a trecut prin minte…

  — La fel ca şi tine, am avut destul timp să mă gândesc. La New York, în avion, noaptea trecută după ce am vizitat-o pe mătuşa mea de la Berlin.

  — Mătuşa ta?

  — Ajungem şi acolo… Ştiam că dacă eşti în viaţă ai un motiv ca să stai ascuns, să nu ieşi la lumină şi să dezminţi tot ceea ce se spune despre tine. Nu se potrivea, nu era în firea ta să taci. Dacă ai fi fost ucis sau prins, ştirea s-ar fi aflat pe prima pagină a tuturor ziarelor, pe toate canalele de televiziune şi de radio. Văzând că nu apare nimic, am presupus că eşti, încă, în viaţă. Dar de ce fugeai, de ce te ascundeai? Şi atunci mi-am zis, „Dumnezeule, dacă nici Larry Talbot nu-l crede, atunci cine o să-l creadă?” iar dacă Larry nu te credea, însemna că oamenii din preajma lui, prietenii tăi şi cunoscuţii influenţi acceptau că ai devenit un maniac care cutreieră Europa. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se apropie de tine, deşi cineva trebuia s-o facă. Nu eu, Doamne fereşte. Sunt fosta ta soţie şi nu o persoană cu greutate, aşa cum îţi trebuia ţie… În consecinţă, m-am gândit la cineva despre care mi-ai mai vorbit, o persoană cunoscută. Aşa mi-a venit în minte numele lui Sam Abbott. Generalul de brigadă Abbott.

  — Sam Abbott, zise Joel încetişor. A fost doborât la trei zile după mine şi ne-au mutat dintr-un lagăr în altul. A rămas în cadrul Forţelor Aeriene conştient că acolo îi este locul.

  — Avea o părere foarte bună despre tine. Spunea că ai făcut mai mult pentru moralul oamenilor decât oricine altcineva din lagăr. Ultima ta evadare le-a dat speranţe tuturor.

  — Nu-i chiar aşa. Eram un element recalcitrant – aşa mi se spunea – care îşi permitea să rişte. Sam ar fi putut face acelaşi lucru, dar era ofiţer superior şi evadarea lui s-ar fi soldat cu represalii. El este cel care ne-a ţinut pe toţi la un loc.

  — Abbott susţine altceva. Cred că din cauza lui n-ai avut niciodată o părere prea bună despre cumnatul tău. Îţi mai aminteşti când Sam a venit la New York şi ai încercat să-i faci cunoştinţă cu sora ta, Ginny? Am luat masa cu toţii la un restaurant scump, care ne depăşea posibilităţile.

  — Ginny l-a speriat îngrozitor. Mi-a spus mai târziu că, dacă ar fi fost înrolată şi numită comandant al Saigonului, oraşul n-ar fi căzut niciodată. Nu avea de gând să ducă o bătălie tot restul vieţii.

  — Şi aşa ai pierdut un cumnat care ţi-ar fi plăcut. Valerie schiţă un zâmbet, apoi spuse cu un ton grav: Pot să ajung la el, Joel. Am să-l găsesc şi am să-i spun, am să-i povestesc tot ce mi-ai povestit tu mie. În primul rând, că nu eşti mai nebun decât mine sau decât el. Că ai fost manipulat de nişte oameni pe care nu-i cunoşti, care te-au minţit ca să faci o treabă pe care ei fie că n-o puteau face, fie că le era frică.

  — Nu e bine, spuse Converse. Dacă vor săpa în jurul Departamentului de Stat şi al Pentagonului, s-ar putea să urmeze o mulţime de accidente – mortale… Nu, aveau dreptate. Trebuie să pornească de aici. Aceasta este singura cale.

  — Dacă poţi să spui asta după toate cele prin care ai trecut, înseamnă că eşti cel mai zdravăn la minte dintre noi toţi. Sam o să-şi dea seama de asta. O să ne ajute.

  — S-ar putea, spuse Joel gânditor. Va trebui să fie foarte precaut. Nu va putea acţiona pe nici unul din canalele obişnuite, dar ar putea face ceva. Acum trei sau patru ani – după divorţul nostru – a aflat că sunt la Washington pentru câteva zile şi m-a chemat la el. Am cinat împreună şi pe urmă am băut câteva păhărele în plus. Până la urmă şi-a petrecut noaptea pe canapeaua din camera mea de la hotel. Am discutat mult – prea mult chiar – cu despre mine şi despre tine, iar Sam despre cea mai recentă frustrare a lui.

  — Asta înseamnă că sunteţi destul de apropiaţi.

  — Nu asta voiam să spun; e vorba despre ceea ce făcea el pe atunci. Sam se străduia din răsputeri să pătrundă în programul NASA, însă era mereu refuzat. Spuneau că nu are pe cine pune în locul lui. Nimeni nu-l egala când era vorba de manevre la mare înălţime; era suficient să se uite la un avion ca să-ţi spună tot ce se poate face cu el.

  — Scuză-mă, nu înţeleg.

  — O, da, iartă-mă. A fost adus la Washington pentru a fi numit consultant la Agenţia Naţională de Securitate, care se călca pe picioare cu CIA. Sam răspundea de evaluarea noilor echipamente sovietice şi chineze.

  — Ce?

  — Avioane, Val. A lucrat la Langley şi în nenumărate case conspirative din Virginia şi Maryland, evaluând fotografiile aduse de agenţi, luând interogatorii evadaţilor – mai ales piloţilor, mecanicilor şi tehnicienilor. Ştie la cine trebuie să ajung, a lucrat cu oamenii respectivi.

  — După câte îmi dau seama, vorbeşti despre serviciile de informaţii.

  — Nu numai de servicii, o corectă Joel. Există nişte oameni care se află în spatele lor, oameni care au încercat s-o termine cu ticăloşi precum Delavane şi tribul lui, să-i reducă la tăcere în mod discret, folosind mijloace şi tehnici despre care tu şi cu mine nu ştim nimic – droguri, prostituate şi băieţei. Ar fi trebuit să se implice din primul moment, nu să înceapă de la Geneva şi nu cu mine. Oamenii de care vorbesc omoară pentru că este cel mai practic aşa şi se justifică invocând, în ultimă instanţă, interesul ţării lor. Doamne şi cât am mai urlat împotriva lor; avocatul corect din mine cerea să fie traşi la răspundere. Ei bine, mi-am schimbat opinia după ce l-am zărit pe duşman. Dacă e nevoie să sugrumi pe cineva ca să distrugi un cancer atunci când medicina cinstită nu poate face nimic, ei bine, sunt gata s-o fac.

  — Credeam că nu-ţi plac fanaticii.

  — Aşa este, dar…

  — Sam, insistă Valerie. Mă întorc mâine acasă şi-l caut.

  — Nu, spuse Converse. Vreau să pleci chiar astăzi, întotdeauna porţi paşaportul la tine, aşa e?

  — Da, dar…

  — Nu vreau să te mai întorci la Amstel. Trebuie să dispari din Amsterdam. Este o cursă KLM pentru New York la ora douăsprezece fără un sfert.

  — Dar lucrurile mele…

  — Nu merită. Dă telefon la hotel când ajungi acasă şi trimite-le banii pentru cameră. Spune-le că a intervenit ceva urgent şi au să-ţi trimită toate lucrurile.

  — Sper că nu vorbeşti serios?

  — În viaţa mea n-am fost mai serios. Cred că ar trebui să ştii adevărul despre Rene. N-a fost ucis pentru că ne-am întâlnit la Paris; atunci nu s-a întâmplat nimic. I-am dat telefon de la Bonn acum câteva zile şi el m-a crezut. A fost ucis pentru că m-a trimis la Amsterdam, la un om care m-ar fi ajutat să iau un avion spre Washington. Acum chestiunea iese din discuţie şi nici nu mai contează. În schimb, tu contezi. Ai venit aici, ne-am întâlnit şi cei care mă caută vor afla în curând.

  — N-am spus nimănui că mă duc la Amsterdam, interveni Valerie. Am lăsat intenţionat vorbă la hotelul Kempinski că mă duc acasă şi, dacă primesc vreun telefon, să fie redirecţionat spre New York.

  — Ţi-ai făcut rezervare la avion?

  — Evident. Numai că nu m-am prezentat la aeroport.

  — Foarte bine, dar nu suficient. Oamenii lui Delavane sunt teribili de eficienţi. Leifhelm are legături cu toate aeroporturile şi serviciile de imigraţie din Germania. Vor afla într-un fel sau altul. Poate că acum i-am păcălit, dar a doua oară n-o să mai reuşim. Sunt sigur că un neamţ te aşteaptă deja la hotelul Amstel, probabil chiar la tine în cameră. Vreau să se convingă că mai eşti în oraş.

  — Dacă o să intre cineva la mine în cameră – în camera mea… ei bine, o să aibă un şoc.

  — Ce vrei să spui?

  — Este altcineva acolo. Cineva cu multe amintiri care a primit nişte instrucţiuni pe care prefer să nu le repet.

  — E treaba mătuşii tale?

  — Mătuşa mea vede lucrurile în negru sau alb, pentru ea nu există cenuşiu. Sunt duşmani şi cei care nu sunt duşmani. Oricine are intenţia să-i facă vreun rău nepoatei ei este fără îndoială un duşman. Tu nu-i cunoşti pe oamenii ăştia, Joel. Trăiesc în trecut; nu uită niciodată. Sunt bătrâni acum, dar îşi amintesc ce au fost şi de ce au făcut ceea ce au făcut. Pentru ei, totul era foarte simplu atunci: bun sau rău. Trăiesc acum cu aceleaşi amintiri; uneori mă sperie. De atunci, nimic important şi autentic nu s-a petrecut în viaţa lor. Cred că ar prefera să revină vremurile de atunci, cu toate ororile lor.

  — Dar mătuşa ta? După tot ce s-a spus despre mine la televiziune şi în ziare a rămas tot de partea ta? Nu pune nici un fel de întrebări? Faptul că eşti fiica surorii ei îi este suficient?

  — A, nu, mi-a pus întrebări foarte concrete şi i-am răspuns. Totuşi, e destul de ciudată – chiar foarte ciudată – dar poate face ceea ce trebuie şi asta contează.

  — Foarte bine… Aşadar te întorci în America în noaptea asta?

  — Da, spuse Val, dând din cap. Mi se pare rezonabil şi cred că sunt mai utilă la New York decât aici. Din ceea ce ai spus, fiecare moment contează.

  — Este vital. Mulţumesc… S-ar putea să ajungi greu până la Sam. N-am nici ce mai mică idee unde; se află şi cei de la serviciu nu sunt foarte cooperanţi când este vorba de o femeie care încearcă să la legătura cu un ofiţer – mai ales dacă are un grad superior. Li se pare ciudat – poate fi o poveste de dragoste, de un copil de care omul n-a ştiut niciodată nimic; oricum, sunt foarte circumspecţi.

  — Atunci n-am să-i rog să-mi dea adresa lui. Am să spun că sunt o rudă pe care el încearcă s-o găsească, că eu călătoresc foarte mult şi că am să fiu la hotelul cutare în următoarele douăzeci şi patru de ore. Sunt sigură că unui general i se va transmite un astfel de mesaj.

  — Cu siguranţă. Dar să nu-ţi laşi numele, rişti prea mult. Nu numai tu, ci şi Sam.

  — Am să recurg la o şmecherie. Valerie clipi din ochi şi se uită în jur. Am să-mi spun Parquette – ceva care să se asocieze cu numele meu, Charpentier, care în franceză înseamnă „tâmplar”. Şi am să adaug şi Virginia – o să-şi amintească de sora ta, Ginny. Virginia Parquette – cred că o să ghicească.

  — Probabil. Însă s-ar putea să ghicească şi ceilalţi. Dacă în noaptea asta n-ai să apari la hotel, Leifhelm va verifica toate aeroporturile şi te va localiza la Kennedy.

  — Atunci am să-i păcălesc în La Guardia. Am să mă duc la un motel unde stau de obicei când iau avionul pentru Boston. Am să mă înregistrez şi apoi o să plec fără ca ei să bage de seamă. Dar ce ai de gând să faci tu?

  — Voi încerca să mă dau la fund. Am devenit foarte priceput în chestia asta şi am cu ce plăti ca să-mi fac rost de tot ce-mi trebuie.

  — Nu prea e în ordine. Cu cât cheltuieşti mai mult, cu atât laşi urme mai clare. O să te găsească. Trebuie să pleci şi tu din Amsterdam.

  — Ei bine, aş putea să trec clandestin câteva frontiere şi să mă duc la Paris, la vechiul meu apartament de la George V. Bineînţeles că ar fi cam bătător la ochi, dar dacă am să dau nişte bacşişuri grase…

  — Nu încerca să fii amuzant.

  — Nu consider că mă aflu într-o situaţie amuzantă. În plus, mi-ar plăcea teribil o toaletă ca lumea şi un duş, chiar o baie. În camerele unde mă pot caza eu nu există astfel de facilităţi.

  — Cine ştie de când n-ai mai făcut un duş – mi-am dat seama de asta chiar dacă suntem în aer liber.

  — O, fereşte-te de soţia, care se simte deranjată de lipsa de igienă a soţului ei.

  — Încetează, Joel. Nu sunt soţia ta… Trebuie să ştiu cum să dau de tine.

  — Stai să mă gândesc. Ştii, am devenit foarte inventiv în ultima vreme. Am să găsesc eu ceva. Aş putea…

  — Lasă, am găsit eu, îl întrerupse Val. Înainte de a pleca din Berlin am vorbit cu mătuşa mea.

  — De la tine de acasă?

  — De la un hotel din New York, unde m-am înregistrat sub un alt nume.

  — Aşadar, te-ai gândit şi la telefon.

  — Nu în felul în care te-ai gândit tu… I-am spus ce cred cu că s-a întâmplat şi ce intenţionez să fac. A venit ieri la Berlin să mă vadă. Până la urmă s-a lăsat convinsă să te ajute. O să te ascundă. Şi nu numai ea.

  — În Germania?

  — Da. Locuieşte la ţară, la marginea oraşului Osnabruck. Este locul cel mai sigur, ultimul loc unde te-ar putea căuta cineva.

  — Şi cum ajung înapoi, în Germania? Mi-a fost destul de greu să plec de acolo! Lăsându-i la o parte pe oamenii lui Delavane, toate punctele de frontieră sunt în alertă şi au fotografia mea.

  — Am vorbit în după-amiaza aceasta cu Hermione; după ce ai telefonat tu – am sunat de la un telefon automat. Stă cu un prieten. A început imediat să facă toate aranjamentele şi când am ajuns aici, acum câteva ore, un bătrân m-a întâmpinat la aeroport. Acelaşi bătrân pe care l-ai văzut în seara asta pe bicicletă. Nu-l cunoşti, dar l-ai văzut în Museumplein. M-a dus la o casă de pe Lindengracht, unde se afla un telefon „sigur”.

  — Dumnezeule mare, s-au întors în anii ’40.

  — Da, nu s-a schimbat mare lucru.

  — Şi ce a spus?

  — Mi-a dat instrucţiuni. Mâine după-amiază, spre seară, când terminalul este plin, trebuie să te duci la Gara Centrală din Amsterdam şi să te învârţi pe lângă ghişeul de informaţii. O să se apropie de tine o femeie, o să te salute şi o să spună că v-aţi cunoscut la Los Angeles. Răspunde-i. În timpul discuţiei o să-ţi dea un plic în care vei găsi un paşaport şi un bilet de tren.

  — Un paşaport? De unde şi până unde?

  — N-a fost nevoie decât de o fotografie. La asta m-am gândit când am plecat de la Cape Ann.

  — Te-ai gândit la asta?

  — Doar ţi-am spus, am auzit o mulţime de poveşti: cum i-au scos pe ţigani, pe evrei şi pe toţi cei paraşutaţi din Germania şi cum i-au trecut în ţările neutre. Documente false, fotografii, toate astea au devenit o adevărată artă.

  — Şi ai adus o fotografie de-a mea cu tine?

  — Mi s-a părut cât se poate de logic. Aşa a spus şi Roger. Şi el a făcut războiul.

  — Logic… o fotografie.

  — Da. Am găsit una într-un album. Îţi mai aminteşti când am fost în Insulele Virgine şi te-ai ars prima zi la soare?

  — Sigur că da. M-ai pus să port o cravată la masa de seară şi simţeam că înnebunesc, aşa de tare mă ustura gâtul.

  — Am vrut să-ţi fie învăţătură de minte. Fotografia asta este făcută de aproape. Am vrut să se vadă cât eşti de bronzat.

  — Dar e tot faţa mea, Val.

  — Fotografia asta a fost făcută acum opt ani şi bronzul ţi-a estompat trăsăturile. O să meargă.

  — Şi n-am dreptul să ştiu nimic?

  — Dacă vei fi oprit şi ţi se vor pune întrebări de felul acesta, probabil că vei fi prins. Mătuşa mea nu crede că se va întâmpla.

  — Ce o face să fie atât de încrezătoare?

  — Scrisoarea. Acolo se explică tot.

  — Şi anume?

  — Că faci un pelerinaj la Bergen-Belsen şi după aceea la Auschwitz în Polonia. Este scrisă în germană şi trebuie s-o arăţi oricui te va opri, deoarece vorbeşti numai engleza.

  — Dar cum o să…

  — Eşti preot, îl întrerupse Valerie. Pelerinajul a fost finanţat de o organizaţie din Los Angeles numită Coaliţia Creştinilor şi a Evreilor pentru Pacea şi Căinţa Lumii. Am în sacoşa asta un costum negru şi o pălărie neagră, pantofi şi un guler de preot. Instrucţiunile vor fi în plicul cu biletul şi paşaportul. Ai să iei expresul de nord spre Hanovra, unde va trebui să iei trenul spre Celle, pentru a porni dimineaţa spre Bergen-Belsen. Când ajungi însă la Osnabruck te dai jos. Mătuşa mea te va aştepta. Între timp eu voi ajunge la New York şi voi lua legătura cu Sam.

  Converse dădu din cap.

  — Val, totul este extrem de bine gândit, dar nu m-ai ascultat. Oamenii lui Leifhelm m-au văzut chiar în această gară, aşa că ştiu foarte bine cum arăt.

  — Au văzut un om cu faţa palidă, cu barbă şi plin de vânătăi. Dă-ţi jos barba în seara asta.

  — Să fac şi o operaţie estetică?

  — Nu, aplică o cantitate mai mare de loţiune „Bronz artificial instant” – o găseşti în pachetul cu haine. Tenul îţi va deveni mai închis la culoare şi vânătăile nu se vor vedea. Pălăria neagră şi gulerul de preot vor face restul.

  — Îţi mai aminteşti când ai căzut şi te-ai lovit de masă din hol? întrebă Joel trecându-şi mâna peste vânătăi şi constatând că îl dureau mai puţin.

  — M-a cuprins panica; a doua zi aveam o prezentare. Te-ai dus şi ai cumpărat nişte fond de ten pentru mine.

  — Am cumpărat şi în dimineaţa asta o sticluţă. M-a ajutat.

  — Mă bucur.

  Se priviră în ochi, învăluiţi de lumină palidă a lunii.

  — Îmi pare rău pentru tot, Val, spuse Joel. N-am vrut să te amestec în toate astea. Ştii că n-aş fi făcut-o dacă aş fi avut altă posibilitate.

  — Ştiu, dar nu are nici o importanţă. Am venit aici pentru că mi-am făcut mie însămi o promisiune. Nu ţie. Cu tine am terminat, Joel, te rog să mă crezi.

  — Promisiunea pe care ţi-ai făcut-o a fost provocată de mine.

  — Ăsta e un fel de a gândi avocăţesc, spuse Val, întorcând capul. Şi apoi, mai e ceva – tot ce mi-ai spus mă înspăimântă. Nu este vorba de faptul A sau faptul B, că cineva conspiră împotriva cuiva. Eu sunt pictor peisagist; mă descurc bine cu astfel de lucruri. Teama provine din faptul că nu reuşesc să personalizez. Îmi dau seama că această Aquitania, oamenii ăştia, pot să câştige, să preia controlul asupra vieţilor noastre, transformându-ne pe toţi într-o turmă de oi. Dumnezeule, Joel, o să le spunem „Bun venit”!

  — Mi-e teamă că îmi scapă ceva.

  — Atunci înseamnă că eşti orb. Nu-i vorba numai despre femei, de femei care trăiesc singure, aşa ca mine, ci şi de oamenii obişnuiţi care muncesc să-şi câştige existenţa, să plătească o ipotecă sau împrumutul pentru maşină. Toţi suntem sătui de ceea ce se întâmplă în jurul nostru! Acum ni se spune că putem fi aruncaţi cu toţii în aer de bombele nucleare dacă nu plătim impozite mai mari pentru a construi bombe mai mari şi că apele noastre sunt contaminate sau că nu putem cumpăra cutare lucru deoarece s-ar putea să fie otrăvit. Copiii dispar, oamenii sunt omorâţi când intră într-un magazin să cumpere o sticlă de lapte, fel de fel de drogaţi şi lunatici îi înjunghie pe trecători în plină stradă. Locuiesc într-un orăşel mic şi nu ies niciodată afară după ce se întunecă, iar dacă sunt într-un oraş mare – indiferent care – mă uit în spate şi în plină zi. N-am putut să-mi permit să instalez un sistem de alarmă în casa care nu este proprietatea mea, deşi într-o noapte o ambarcaţiune a stat în faţa ei până dimineaţa. Îmi imaginam fel de fel de oameni care se căţărau pe mal şi ajungeau până la ferestrele mele. Toţi păţim aşa, indiferent că suntem pe apă, într-un oraş mare sau într-un loc pustiu ca acesta. Suntem înspăimântaţi, suntem bolnavi de violenţă. Vrem să apară cineva puternic care să-i pună capăt. Şi nu ştiu dacă are importanţă cine va fi acela. Dacă oamenii despre care vorbeşti împing lucrurile mai departe – te rog să mă crezi că ştiu ce fac. Pot să păşească în frunte şi să fie încoronaţi imediat, fără să fie nevoie de alegeri… Şi mai există ceva, absolut înspăimântător. Acest ceva este motivul pentru care am acceptat să mă conduci acum la aeroport.

  — De ce te-am lăsat să pleci de lângă mine? şopti Joel, mai mult pentru sine.

  — Încetează, Joel. S-a terminat. Totul s-a terminat între noi.

   

  Joel privea dintr-un colţ întunecat al parcării aeroportului Schiphol cum avionul ia viteză, se ridică de pe pistă şi dispare în noapte. Oprise maşina într-un loc aglomerat. Val coborâse şi îi dăduse o bucăţică de hârtie pe care notase adresa refugiului lui pentru noaptea aceea. Ca să-i dea de ştire că a reuşit să obţină un bilet pentru zborul respectiv, trebuia să revină la peretele de sticlă al aeroportului şi să se uite la ceas. Dacă nu, Val urma să se ducă până la trotuarul din faţa aeroportului unde el ar fi aşteptat-o. Val venise, se uitase la ceas, apoi intrase din nou în clădirea terminalului. Joel se simţi uşurat şi întristat, în acelaşi timp.

  Urmări cu privirea uriaşul avion argintiu care, clipind din lumini, dispăru pe cerul întunecat.

   

  Joel stătea în pielea goală în faţa oglinzii din baia micuţă a casei de pe Lindengracht. Lăsase maşina câteva străzi mai departe şi venise pe jos. Bătrânul care locuia în apartament era o persoană plăcută şi vorbea binişor engleza, însă nu reuşea niciodată să-l privească în ochi pe Joel. Gândurile lui se concentrau asupra unor vremuri trecute.

  Joel se bărbierise cu mare grijă, făcuse un duş mult mai lung decât s-ar fi cuvenit pentru un oaspete şi îşi aplicase loţiunea roşcată pe faţă, pe gât şi pe mâini. În câteva clipe pielea lui căpătă culoarea bronzului. Imaginea părea mult mai autentică decât cea pe care o obţinuse cu produsul folosit anterior. Vânătăile de pe faţă nu se vedeau; arăta aproape ca un om normal. Hotărî să renunţe la ochelarii fumurii, care nu făceau decât să atragă atenţia asupra lui, mai ales că fusese văzut cu ei.

  Se încordă brusc şi pulsul i se acceleră. De undeva, din depărtare, se auzise o sonerie. Închise robinetul de apă şi ascultă, ţinându-şi respiraţia, cu ochii la pistolul pe care îl pusese pe pervazul îngust al ferestrei. Auzi o singură voce, cea a bătrânului care vorbea la telefon. Se şterse pe mâini, îmbrăcă halatul scurt de bumbac care îi fusese lăsat pe pat, în camera minusculă, dar curată. Îşi puse pistolul în buzunar, ieşi pe uşă şi pătrunse în coridorul întunecos care ducea spre „biroul” bătrânului, un fost dormitor plin cu reviste vechi, câteva cărţi şi ziare împrăştiate pe mese şi scaune, cu diferite articole şi imagini încercuite cu creionul roşu. Pe perete atârnau fotografii şi tăieturi din ziare referitoare la evenimente din timpul războiului, inclusiv cadavre şi diverse alte imagini macabre. În mod ciudat, imaginile de pe pereţi îi aminteau lui Converse de restaurantul Les Etalons Blancs de la Paris; diferenţa constă în faptul că aici nu se etala gloria războiului, ci hidoşenia morţii.

  — Ah, Mijnheer, spuse bătrânul, aşezându-se într-un fotoliu mare de piele în care trupul fragil se scufundă. Aici eşti în siguranţă, să nu ai nici o grijă! Era Kabel – evident, e un nume conspirativ – cel care a rămas la hotel că să urmărească ce se întâmplă. Olandezul în vârstă de vreo şaptezeci de ani se ridică ţeapăn în picioare, în poziţie de drepţi, ca soldaţii şi raportă. Operaţiunea Osnabruck continuă! Aşa cum au prevăzut rapoartele serviciilor din rezistenţă, inamicul s-a infiltrat în zonă şi a fost compromis.

  — Ce a fost?

  — Executat, Mijnheer. Cu o sârmă în jurul gâtului, apucat pe la spate. Sângele rămâne pe haine şi nu există nici un fel de urme. Apoi duşmanul este transportat de la locul compromisului.

  — Ce tot spui?

  — Kabel e un om viguros pentru anii lui, zise bătrânul şi când zâmbi faţa i se acoperi de zbârcituri mărunte. A târât cadavrul afară, pe scara de incendiu şi apoi pe aleea din spate. De acolo a ajuns în pivniţă şi l-a lăsat lângă injectoare. Acum e vară, s-ar putea să treacă vreo patru zile până să fie descoperit – numai dacă duhoarea nu devine prea puternică.

  Converse auzise cuvintele, dar se concentrase asupra unuia singur. Compromis. În limbajul acesta ciudat de altădată însemna… execuţie! Execuţie… crimă… asasinat!

  Ce ai zice de compromiterea câtorva indivizi din anumite guverne…? astea fuseseră cuvintele lui Leifhelm.

  N-o să meargă. Spusese el, Converse.

  Nu iei în considerare elementul temporal! Acumulare! Accelerare rapidă! Chaim Abrahms.

  Dumnezeule, îşi spuse Joel. Oare asta intenţionau generalii Aquitaniei? Asasinate? Ceilalţi se uitaseră dezaprobator la israelian şi acesta bătuse imediat în retragere:

  A fost numai o părere… Nu sunt sigur dacă se poate aplica.

  Acumulare, accelerare rapidă, una după alta – lideri naţionali doborâţi peste tot. Preşedinţi şi prim-miniştri, miniştri de stat şi vicepreşedinţi, oameni care deţin puterea pe întreg eşichierul forţelor politice eliminaţi în mod violent – guverne prăbuşite în haos. Şi totul în câteva ore. Sălbăticia dezlănţuită pe străzi, alimentată de isterie, victimele şi călăii amestecaţi unii cu alţii, până când comandanţii militari vor fi solicitaţi să preia controlul şi să reinstaureze ordinea. Climatul fusese deja creat, zilele erau numărate. Asasinate!

  Trebuia să se întoarcă în Germania. Trebuia să ajungă la Osnabruck, să fie acolo când va telefona Val. Sam Abbott trebuia să afle.