Converse ieşi repede din magazinul de îmbrăcăminte de pe Bornheimer Strasse şi îşi studie imaginea reflectată în vitrină, comparând-o cu cea a celorlalţi. Constată cu satisfacţie că nu atrăgea prin nimic atenţia. Fotografia din ziare – singura din ultimii cincisprezece ani care se putea găsi la agenţiile de ştiri – fusese făcută aproximativ cu un an în urmă, când dăduse un interviu agenţiei Reuter, împreună cu numeroşi alţi avocaţi specializaţi în corporaţii internaţionale. Fotografia înfăţişa capul şi partea superioară a bustului, într-un costum de culoare închisă, cu vestă, cămaşă albă şi o cravată în dungi, vestimentaţia tipică a unui specialist de renume internaţional. Aceasta era imaginea pe care o aveau acum în minte toţi cei care citiseră despre el în ziare şi, întrucât pe aceasta nu o putea schimba, era nevoit să se schimbe el. În plus, nu mai putea purta aceleaşi haine cu care fusese la bancă. Dacă Lachmann intra în panică, fără îndoială că avea să dea o descriere completă la poliţie. Purtase un costum de culoare închisă, cămaşa albă şi cravata în dungi. Conştient sau nu, îşi zise Joel, dorise să inspire respectabilitate. Poate că aşa procedau toţi cei care fugeau ca să-şi salveze viaţa. Oricum, aceasta era înfăţişarea pe care o prezentau ziarele.

  Acum avea în minte o altă înfăţişare şi anume pe aceea a unui profesor de istorie de la universitate. Sacourile unui astfel de individ erau întotdeauna de tweed şi cu cotiere de piele, pantalonii gri – dintr-o stofă mai groasă sau mai subţire, după anotimp. Cămăşile erau întotdeauna bleu. Deasupra ochelarilor cu ramă groasă de baga se afla aproape întotdeauna o pălărie irlandeză cu boruri largi, lăsate în mod invariabil în jos. Indiferent unde s-ar fi dus, pe Fifth Avenue în New York sau în Beverly Hills era clar pentru oricine că aparţine lumii universitare engleze.

  Converse reuşi să realizeze o replică destul de fidelă a imaginii pe care o avea în minte, înlocuind ochelarii cu ramă de baga cu unii cu lentile negre.

  Din motive pe care abia acum începea să le conştientizeze, ochelarii deveniseră vitali pentru el. Tergiversa rezolvarea problemei, neştiind cum să procedeze în continuare, nefiind convins că e în stare să facă ceva.

  Îşi privi chipul şi fu din nou satisfăcut de ceea ce vedea. Ochelarii cu ramă din imitaţie de baga, groşi şi cu lentile transparente îl făceau să semene cu o bufniţă savantă. Nu mai semăna cu bărbatul din fotografia publicată în ziar şi, ceea ce era la fel de important, atenţia cu care se ocupase de schimbarea înfăţişării sale exterioare îl ajutase să-şi limpezească gândurile. Acum gândea din nou clar. Putea să se aşeze undeva, să-şi facă ordine în idei. Şi mai simţea nevoia de a mânca şi de a bea ceva.

  În cafeneaua aglomerată, geamurile cu vitralii filtrau lumina verii, aruncând jeturi albastre şi roşii prin fumul de ţigară. Fu condus la o masă din faţa unei banchete tapiţate cu piele neagră şi primi asigurări din partea şefului de sală că nu avea nimic altceva de făcut decât să ceară un meniu în engleză; felurile de mâncare erau numerotate. În Europa, whiskyului i se spunea scotch. Îşi comandă unul dublu şi scoase o foaie de hârtie şi un pix. Chelnerul îi aduse paharul şi Joel începu să scrie.

   

  Connal Fitzpatrick?

  Servieta diplomat?

  Nouăzeci şi trei de mii de dolari

  Excludem ambasada

  Pe Larry Talbot & colab.

  Pe Beale

  Anstett

  Omul din San Francisco

  Oamenii de la Washington. Cine?

  Caleb Dowling? Nu.

  Hickman, Marina Militară, San Diego? Posibil.

  … Mattilon?

   

  Rene! Cum de nu se gândise până acum la Mattilon? Înţelegea de ce făcuse francezul observaţiile care i se atribuiseră în reportajul din ziar. Rene încerca să-l apere. În lipsa altor argumente care să stea în picioare, cea mai bună variantă logică era nebunia. Joel încercui numele lui Mattilon şi scrise în dreptul lui, în stânga, cifra 1. O să găsească o centrală telefonică manuală, dintre acelea care asigurau cabine telefonice pentru turiştii speriaţi şi rătăciţi şi îl va suna pe Rene la Paris. Luă două înghiţituri de whisky şi se relaxă, în timp ce căldura alcoolului i se răspândea în corp. Continuă apoi să examineze lista.

  Connal…? Presupunea că fusese ucis, dar nu era obligatoriu să fie aşa. Dacă trăia, era închis undeva pentru a i se smulge toate informaţiile pe care le deţinea. În calitate de jurist şef al celei mai mari şi mai puternice baze navale de pe Coasta de Vest, Fitzpatrick se întâlnea periodic cu membrii Comisiei pentru controlul muniţiilor din Departamentul de Stat, ceea ce era de maxim interes pentru Aquitania. Cu toate acestea, n-ar fi ezitat să-l ucidă, dacă ar fi atras atenţia asupra lor. Dacă mai era în viaţă, singura cale de a-l salva era să-l găsească, dar nu prin metode oficiale, ortodoxe. Connal trebuia salvat pe ascuns. Joel dădu cu ochii de silueta unui bărbat în uniforma Armatei Statelor Unite care stătea în cealaltă parte a cafenelei şi discuta cu doi civili de la bar. Nu-l cunoştea. Uniforma fusese cea care îi atrăsese atenţia. Gândul îi zbură la însărcinatul militar cu afaceri de la ambasadă, acel ofiţer care declarase că văzuse un om pe pod, deşi acesta nu exista. Un mincinos în slujba Aquitaniei, care îl identificase pe el drept posibil asasin. Dacă acest mincinos nu ştia unde este Fitzpatrick, putea fi obligat să afle. Poate că există totuşi o posibilitate. Converse trase o linie în partea dreaptă a listei şi îl legă pe Connal Fitzpatrick de numele amiralului Hickman din San Diego. Nu-i dădu număr; aici erau mai multe lucruri de luat în considerare.

  Servieta diplomat? Era convins că oamenii lui Leifhelm nu dăduseră de ea. Dacă generalii Aquitaniei ar fi pus mâna pe servietă lui, i-ar fi dat de înţeles acest lucru. Nu era în firea lor să tacă dacă ar fi capturat o asemenea pradă şi în nici un caz faţă de prizonierul care îşi imaginase că se poate măsura cu ei. Nu, ar fi făcut ceva ca el să afle fie şi numai pentru a-i demonstra că totul eşuase lamentabil. Dacă gândea corect, Connal trebuie s-o fi ascuns undeva. La pensiunea Das Rektorat? Merita oricum să încerce. Joel încercui cuvântul servietă şi îi dădu numărul doi.

  — Speisekarte, Mein Herr? întrebă un chelner care se apropiase de masă fără ca Joel să-l observe.

  — În engleză, vă rog.

  — Desigur, domnule. Chelnerul separă meniurile ca pe nişte cărţi de joc uriaşe. Apoi luă unul şi i-l întinse lui Joel în timp ce vorbea.

  — Specialitatea casei este astăzi Wienerschnitzel – şi în engleză se spune la fel.

  — Foarte bine. Nu-mi mai da meniul, iau şniţel.

  — Danke.

  Bărbatul dispăru înainte ca Joel să apuce să-i comande ceva de băut. Mai bine, îşi zise el.

  Nouăzeci şi trei de mii de dolari; aici nu mai era nimic de spus. Îi avea asupra lui şi trebuia să-i folosească.

  Ambasada se exclude… La fel Larry Talbot şi ceilalţi… Beale nu mai este… Nici Anstett… Nici omul din San Francisco… În timp ce mânca, se întrebă cum de se putuseră întâmpla toate acestea. Concepuse cu grijă fiecare pas, reţinuse toate faptele, memorase dosarele, îşi luase toate măsurile de prevedere. Şi iată, totul fusese aruncat în aer de complicaţii care depăşeau cu mult strategia simplă expusă de Preston Halliday la Geneva.

  Elaborează două sau trei cazuri, spusese el, care să fie legate de Delavane – chiar şi circumstanţial – şi va fi suficient.

  În lumina celor aflate pe insula Mykonos, apoi la Paris, Copenhaga şi Bonn, simplitatea acestei observaţii i se părea aproape criminală. Halliday ar fi fost uluit şi cutremurat de profunzimea şi amploarea influenţei pe care o exercitau legiunile lui Delavane, de modul în care pătrunseseră până la cele mai înalte niveluri ale armatei, poliţiei, Interpolului şi, după cum reieşea clar acum, al celor care controlau fluxul de ştiri provenite din aşa-zise „surse de mare încredere” ale guvernelor occidentale. Era cutremurător.

  Converse îşi întrerupse brusc şirul gândurilor, conştient că îl apreciase greşit pe Halliday. Acesta cunoştea materialele pe care i le înmânase pe insula aceea din Marea Egee; ştia despre legăturile din Paris, Bonn, Tel Aviv şi Johannesburg; despre factorii de decizie din Departamentul de Stat şi de la Pentagon – ştia totul! Pusese la cale povestea cu nişte oameni necunoscuţi din Washington! Halliday îl minţise la Geneva. Acel coleg din California cu care se împrietenise în anii de şcoală şi care se numea Avery Fowler era un manipulator şi îl minţise în numele lui A. Preston Halliday.

  Unde erau acei indivizi misterioşi din Washington care aveau curajul să pună la dispoziţie jumătate de milion de dolari pentru acest incredibil pariu, dar care se temeau să iasă în faţă? Ce fel de oameni sunt? Cercetaşul pe care îl trimiseseră fusese ucis. Cât vor mai aştepta? Cine sunt?

  Aceste întrebări îl înfuriară în aşa hal pe Converse încât renunţă să le găsească răspuns. Îi întunecau mintea. Avea nevoie să gândească limpede pentru a se salva. Nu putea risca să acţioneze orbeşte. Venise momentul să caute un telefon şi să discute cu Mattilon. Rene îl va crede şi îl va ajuta. Era convins că vechiul lui prieten nu-l va dezamăgi.

   

  Bărbatul în haine civile se apropie de fereastra hotelului, conştient că trebuie să ia o hotărâre care să producă un miracol, nu o soluţie, un miracol şi aşa ceva nu exista în meseria pe care o stăpânea foarte bine. Peter Stone era un om venit din trecut, un renegat care văzuse totul şi în ultimii ani se prăbuşise. Alcoolul luase locul curajului autentic şi, în cele din urmă, îl transformase într-un mutant profesionist; o parte din el era încă mândră de realizările profesionale din trecut, în vreme ce alta se cutremura de vieţile omeneşti distruse, de strategiile abandonate, căci morala fusese aruncată la coşul inconştienţei colective.

  Cândva fusese cel mai bun – asta nu putea uita. Atunci când totul se terminase îşi dăduse seama că se sinucide cu băutura şi autocompătimirea. Se lăsase. Dar nu înainte de a-şi fi câştigat adversitatea foştilor lui patroni de la CIA, nu pentru că declarase în public, ci pentru că le comunicase între patru ochi ce părere avea despre ei. Din fericire, după ce se trezise din beţia prelungită, înţelesese că patronii lui aveau alţi duşmani la Washington, duşmani neimplicaţi în complicaţiile cu străinătatea sau concurenţa. Erau pur şi simplu bărbaţi şi femei care voiau să ştie ce se întâmpla atunci când Langley nu voia să le spună nimic. El supravieţuise – şi încă mai supravieţuia. Se gândea la toate acestea, în vreme ce ceilalţi doi oameni din încăpere îşi închipuiau că reflectează la problema ridicată de ei.

  De fapt nu exista nici o problemă. Dosarul fusese închis. Erau atât de tineri – Dumnezeule! Prea tineri pentru a accepta o realitate atât de cumplită. Îşi amintea vag cum şi pe el îl bulversase o asemenea concluzie. Se întâmplase cu vreo patruzeci de ani în urmă; acum avea aproape şaizeci de ani şi auzise mult prea des astfel de concluzii ca să se mai lase copleşit de regrete. Regretele – tristeţea, mai bine zis – existau – dar timpul şi repetarea îi amorţiseră sensibilitatea: acum era vorba numai de o evaluare clară. Stone se întoarse spre ei:

  — Nu putem face nimic, spuse el, pe un ton autoritar.

  Căpitanul din armata terestră şi locotenentul de marină erau vizibil supăraţi. Peter Stone continuă:

  — Am petrecut douăzeci şi trei de ani în tunele, inclusiv un deceniu cu Angleton şi vă spun că nu se poate face absolut nimic. Trebuie să-l lăsăm în pace, nu putem să ne atingem de el.

  — Pentru că nu ne putem permite? întrebă ofiţerul de marină spumegând de furie. Aşa aţi spus şi când Halliday a fost ucis la Geneva. Că nu ne putem permite!

  — Chiar nu putem. Am fost manevraţi.

  — Dar este vorba de un om, insistă locotenentul. Noi l-am trimis acolo…

  — Şi ei l-au trimis sus, interveni Stone, cu o voce calmă. E ca şi mort. Trebuie să căutăm altceva.

  — Dar de ce? întrebă căpitanul. De ce e ca şi mort?

  — Au mult prea multe posibilităţi de control, acum suntem conştienţi de asta. Dacă nu l-au prins, cu siguranţă că ştiu unde se află. Indiferent cine îl va găsi, îl va ucide. Trupul mutilat al unui asasin nebun este aruncat undeva şi toată lumea răsuflă uşurată. Acesta este scenariul.

  — Şi aceasta este cea mai cinică analiză a unei crime pe care am auzit-o vreodată! Crimă, execuţie fără condamnare!

  — Uite ce e, locotenente, spuse Stone, depărtându-se de fereastră. M-ai rugat să vin, m-ai convins că trebuie să fiu alături de voi că să aveţi pe cineva cu experienţă. Această experienţă este cea care vă spune că trebuie să vă împăcaţi cu gândul că aţi fost învinşi. Nu înseamnă că sunteţi terminaţi, dar aţi pierdut runda asta. Am fost eliminaţi şi, după părerea mea, vom mai fi eliminaţi şi din alte runde.

  — Poate că… începu căpitanul şovăielnic. Poate că ar trebui să mergem la Agenţie şi să le spunem tot ce ştim – adică tot ceea ce credem că ştim – şi ceea ce am făcut. Poate că aşa l-am ajuta pe Converse să scape cu viaţă.

  — Îmi pare rău, îl contrazise fostul membru al CIA. Oamenii ăia vor capul lui şi îl vor avea. Nu ar fi făcut atâta vâlvă dacă pe fruntea lui n-ar sta scris cuvântul „moarte”. Aşa se fac lucrurile astea.

  — În ce lume trăim? întrebă calm ofiţerul de marină, dând din cap.

  — Eu nu mai trăiesc în nici una, locotenente şi ştii şi dumneata asta. Cred că tocmai de aceea ai apelat la mine. Am făcut şi eu ceea ce faci acum dumneata. Am dat alarma, numai că am făcut-o după două luni de whisky şi zece ani de dezgust. Zici că vrei să te duci la Agenţie? N-ai decât, dar fără mine. Nici unul din ăia care valorează ceva la Langley n-o să pună mâna pe mine.

  — Nu putem să ne ducem la G-2 sau la Informaţiile Navale, spuse ofiţerul din armata terestră. Asta o ştim cu toţii şi am fost de acord. Acolo sunt numai oamenii lui Delavane; ne lichidează cât ai clipi din ochi.

  — Bine spus, căpitane. Crezi că o vor face cu gloanţe adevărate?

  — Nu ştiu, zise marinarul. Raportul de la San Diego spune că juristul, Remington, a murit într-un accident de maşină la „La Jolla”. A fost ultimul care a stat de vorbă cu Fitzpatrick şi, înainte să plece de la bază, a stat de vorbă cu un alt jurist pe care l-a întrebat cum se ajunge la un restaurant de pe coline. N-a mai ajuns până acolo. Eu nu cred că a fost un accident.

  — Nici eu, zise Stone. Dar asta ne duce în altă parte, nu acolo unde dorim noi să ajungem.

  — Ce vreţi să spuneţi? întrebă căpitanul.

  — Fitzpatrick. SAND PAC nu poate da de urma lui, aşa e?

  — Are concediu, interveni ofiţerul naval. Are încă vreo douăzeci de zile sau cam aşa ceva.

  — Dar tot nu înţeleg, obiectă căpitanul.

  — Să mergem pe urma lui Fitzpatrick, spuse Stone. Pornim de la San Diego, nu de la Washington. Găsim un motiv ca să-l rechemăm. O urgenţă de la SAND PAC, o chestiune strict secretă pe care n-o poate rezolva decât el.

  — Îmi displace să mă repet, spuse căpitanul, dar nu vă înţeleg. Unde vreţi să începem? Şi cu cine vreţi?

  — Cu unul din oamenii dumitale, căpitane. În momentul de faţă este unul dintre cele mai importante persoane. Însărcinatul cu afaceri de la Mehlemer House.

  — De unde?

  — De la Ambasada Americană din Bonn. E şi el unul de-al lor. A minţit când a fost nevoie să mintă, spuse Stone. Numele lui este Washburn. Maior Norman Anthony Washburn al patrulea.

   

  Centrala telefonică se afla în holul de la parterul unei clădiri cu birouri. Era o cameră largă, pătrată, cu cinci cabine telefonice încastrate în trei dintre pereţi şi un birou central cu patru operatoare aşezate în faţa consolelor. Fiecare operatoare vorbea două sau mai multe limbi străine. Pe rafturile din stânga şi din dreapta intrării se aflau cărţile de telefon ale celor mai mari oraşe din Europa şi ale suburbiilor acestora. Alături existau pupitre confortabile pe care se aflau blocnotesuri cu foi detaşabile şi pixuri, pentru notarea numerelor căutate. Cel care dorea să telefoneze dădea numărul de telefon pe o foaie de hârtie operatoarei şi specifica modalitatea de plată – cash, carte de credit sau taxă inversă, după care i se repartiza o cabină.

  Joel găsi numărul firmei lui Mattilon în cartea de telefon a Parisului. Îl notă, se duse la o operatoare şi preciză că va plăti cu bani gheaţă. I se spuse să meargă la cabina şapte şi să aştepte. Joel intră repede în cabină, cu borul pălăriei lăsat peste ochelarii cu ramă de baga. Orice incintă închisă, indiferent că era vorba de o cabină de toaletă sau una de sticlă, era de preferat unui spaţiu deschis. Simţi cum i se accelerează pulsul şi crezu că inima îi va face explozie când auzi ţârâitul telefonului.

  — Saint Pierre, Nelli et Mattilon, spuse o voce de femeie de la Paris.

  — Monsieur Mattilon, vă rog – s’il vous plaît.

  — Votre…? Femeia se opri, înţelegând fără îndoială încercarea stângace a americanului de a vorbi în franceză. Cine să spun că îl cheamă, vă rog?

  — Prietenul lui de la New York. Ştie el. Sunt clientul lui.

  Rene înţelese, căci după câteva clipe vocea lui încordată se auzi în receptor:

  — Joel? şopti el. Nu-mi vine să cred!

  — Nici nu trebuie, spuse Converse. Nimic din ceea ce spun ei despre Geneva şi Bonn nu e adevărat; nici chiar ceea ce ai spus tu. N-am nimic de-a face cu crimele acelea, iar chestia de la Paris a fost un accident. Aveam toate motivele să cred – şi am şi crezut – că omul intenţiona să scoată pistolul.

  — Şi de ce nu ai rămas pe loc, prietene?

  — Pentru că tocmai asta doreau ei, să nu mă lase să plec. Aşa am crezut şi n-am putut să-i las s-o facă… La George V mi-ai pus nişte întrebări, iar eu ţi-am dat răspunsuri evazive, dar cred că ai înţeles. Ai fost amabil şi te-ai făcut că mă crezi. Nu ai de ce să fii supărat, îţi dau cuvântul meu – şi sunt în toate facultăţile mintale, să ştii. Bertholdier a venit la mine în seara aceea; am stat de vorbă şi omul a intrat în panică. Acum şase zile l-am văzut din nou aici, la Bonn, numai că de astă data situaţia a fost alta. Primise ordin să se prezinte aici împreună cu ceilalţi trei oameni influenţi, doi generali şi un fost feldmareşal. Este o cabală, Rene, o cabală internaţională. Totul se mişcă foarte repede şi în cel mai mare secret. Au recrutat personal militar din toată Europa, Canada şi SUA. Nu putem să ştim cine este cu ei şi cine nu şi nici nu ne putem permite să facem greşeli. Au milioane de dolari la dispoziţie, depozite pline cu muniţie gata să fie expediată oamenilor lor atunci când va veni momentul.

  — Momentul? interveni Mattilon. Care moment?

  — Te rog, insistă Joel, grăbindu-se să continue. Au trimis arme şi explozive maniacilor de pretutindeni – terorişti, provocatori, nebuni cu certificat – cu un singur scop: destabilizarea prin violenţă. Acesta este pretextul pentru a interveni. Chiar în momentul de faţă devastează Irlanda de Nord.

  — Nebunia de la Ulster? îl întrerupse din nou francezul. Ororile alea care…

  — Le aparţin. Este o repetiţie generală. Au realizat-o cu un transport masiv de arme din SUA ca să dovedească de ce sunt în stare. Dar Irlanda este numai un test, un exerciţiu minor. Marea explozie va avea loc peste câteva zile, cel mult săptămâni. Trebuie să ajung la oamenii capabili să-i oprească şi nu pot face acest lucru dacă sunt mort! Converse făcu o pauză ca să-şi recapete suflul, dar nu-i dădu lui Mattilon posibilitatea să vorbească. Ăştia sunt oamenii pe care îi urmăresc eu, Rene – îi urmăresc pe cale legală, vreau să alcătuiesc câteva dosare împotriva lor, să-i dau în vileag în tribunale înainte să poată face ceva. Din nenorocire, au descoperit şi ei ce vreau să fac. Sunt deja aici. Am ajuns prea târziu.

  — Dar de ce tu?

  — Totul a început la Geneva, cu Halliday, omul care a fost împuşcat. L-au ucis oamenii lor, dar a apucat să mă recruteze. M-ai întrebat despre Geneva, iar eu te-am minţit, dar acesta este adevărul… Acum ori mă ajuţi, ori nu. Ţine cont că nu e vorba de mine – eu sunt lipsit de importanţă – însă lucrul de care mă ocup e foarte important. În clipa ăsta sunt cu mâinile legate, dar i-am văzut, am stat de vorbă cu ei şi sunt al dracului de convingători. O să transforme toată Europa într-o ţară fascistă; vor să întemeieze o federaţie militară în care ţara mea să fie pilonul principal. Asta pentru că totul a început la San Francisco, cu un om numit Delavane.

  — Ăla de la Saigon? Marcus Nebunul din Saigon?

  — În viaţă şi bine mersi la Palo Alto, de unde trage sforile. Este ca un magnet, toţi sunt atraşi de el ca puricii de pielea porcului.

  — Joel, te simţi… ăă, te simţi bine?

  — Uite ce este, Rene. Am luat un ceas prăpădit de la omul care mă păzea – un paranoic care a fost totuşi drăguţ cu mine – şi am reuşit să fug. Ai treizeci de secunde ca să te gândeşti la ceea ce ţi-am spus, după care închid. Acum, prietene, ai douăzeci şi nouă de secunde.

  Nu trecură decât zece şi Mattilon vorbi din nou:

  — Un nebun nu oferă explicaţii atât de precise şi de o manieră atât de corectă. Şi nici nu foloseşte cuvinte ca „pilon central”; nu pot exista în vocabularul lui… Foarte bine, poate că m-am ţicnit şi eu, dar ceea ce spui tu… la naiba, se potriveşte. Ce să mai spun? Totul e o nebunie.

  — Trebuie să ajung viu înapoi, la Washington. Cunosc nişte oameni acolo. Dacă pot să ajung la ei şi să mă arăt în adevărata lumină, au să mă asculte. Poţi să mă ajuţi?

  — Am anumite legături pe Quai d’Orsay. Am să mă duc la ei.

  — Nu, protestă Joel. Ei ştiu că suntem prieteni. O singură vorbă spusă unde nu trebuie şi eşti un om mort. iartă-mă, dar şi mai important este că ai da alarma şi nu ne putem permite aşa ceva.

  — Foarte bine, spuse Mattilon. Este un om la Amsterdam – nu mă întreba de unde îl cunosc, dar poate să aranjeze treburi dintr-astea. Presupun că nu ai paşaport.

  — Am unul, dar nu este al meu. E german. L-am luat de la un paznic care tocmai se pregătea să-mi bage un glonţ în cap.

  — Atunci sunt sigur că nu se poate plânge autorităţilor.

  — Aşa este.

  — În mintea ta te-ai întors de-adevăratelea în trecut, nu-i aşa, prietene?

  — Mai bine să nu vorbim despre asta, da?

  — Bien. Aşa eşti tu. Păstrează paşaportul; o să-ţi fie de folos.

  — Amsterdam. Şi cum ajung eu acolo?

  — Eşti la Bonn, nu-i aşa?

  — Da.

  — Există un tren care merge până la Emmerich, la frontiera cu Olanda. La Emmerich o să iei un tramvai sau un autobuz. Vameşii sunt îngăduitori, mai ales în orele de vârf, când o mulţime de muncitori trec dintr-o parte în alta. Nu se uită nimeni la tine. Le arăţi repede paşaportul şi gata. Încearcă să acoperi cumva fotografia. E bine că e german. N-ar trebui să ai necazuri.

  — Şi dacă am?

  — Atunci n-am cum să te ajut, prietene. Ţi-o spun cinstit: va trebui să mă duc la Quai d’Orsay.

  — Foarte bine. Am trecut frontiera. După aceea ce fac?

  — Te duci la Arnhem. De acolo iei trenul spre Amsterdam.

  — Şi după aia?

  — Te duci la omul meu. Am numele lui pe o carte de vizită din fundul sertarului. Ai cu ce să scrii?

  — Dă-i drumul, spuse Converse, apucând blocnotesul şi pixul care erau legate de un capăt al etajerei de sub telefon.

  — Uite: Thorbecke. Cort Thorbecke. Este un bloc din partea de sud-vest a intersecţiei Utrechtse cu Kerk Straat. Numărul lui de telefon este zero-doi-zero, patru-unu-unu-trei-zero. Când o să-i dai telefon ca să-ţi fixezi o întâlnire cu el să-i spui că eşti un membru al familiei Tatianei. Ai reţinut? Tatiana.

  — Rene…? spuse Joel, terminând de scris. Nu mi-aş fi imaginat niciodată. Cum se face că ai asemenea relaţii?

  — Ţi-am spus să nu pui întrebări, dar, pe de altă parte, s-ar putea să te descoase el şi atunci trebuie să ai cel puţin un răspuns vag – întotdeauna răspunsurile trebuie să fie vagi. Tatiana este numele uneia din fiicele ţarului despre care se crede că a fost executat la Ekaterinburg în 1918. Am spus se crede pentru că sunt mulţi oameni care susţin că a fost cruţată împreună cu sora ei Anastasia şi trecută pe furiş peste graniţă, împreună cu dădaca; aceasta avea o adevărată avere în bijuterii. Dădaca o preferă pe Tatiana şi, după ce au scăpat, se spune că i-ar fi dat ei totul, fără să-i lase nimic surorii ei. Se vorbeşte că a dus o viaţă anonimă, dar pe picior mare. Unii spun că ar mai fi în viaţă şi astăzi.

  — Şi asta trebuie să ştiu eu? întrebă Converse.

  — Nu, am vrut numai să-ţi spun de unde provine numele. Ea reprezintă un simbol al încrederii care se acordă în zilele noastre unui număr restrâns de indivizi; aceştia, la rândul lor, se bucură de încrederea celor mai suspicioşi oameni din lume, oameni care nu-şi pot permite să facă greşeli.

  — Dumnezeule mare, cine sunt ăştia?

  — Ruşii, puternicii comisari sovietici care au o afecţiune specială pentru sistemul bancar occidental, care transferă bani de la Moscova pentru investiţii aici. Cred că înţelegi de ce este vorba de un cerc restrâns. Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Thorbecke este unul dintre ei şi face afaceri mari cu paşapoartele. Am să iau legătura cu el şi am să-i spun să aştepte telefonul tău. Ţine minte, nici un fel de nume, în afară de Tatiana. O să te urce într-un avion al KLM-ului cu destinaţia Washington. O să ai nevoie de bani, aşa că…

  — Banii sunt singurul lucru de care n-am nevoie, îl întrerupse Converse. Numai de un paşaport şi un bilet de avion pentru aeroportul Dulles unde nu vreau să fiu aşteptat de nimeni.

  — Du-te la Amsterdam. Thorbecke o să te ajute.

  — Mulţumesc, Rene. Ştiam eu că mă pot bizui pe tine. Asta înseamnă foarte mult pentru mine. Mi-ai salvat viaţa.

  — Încă n-ai ajuns la Washington, prietene. Să-mi dai telefon imediat ce ajungi acolo, indiferent la ce oră.

  — Aşa am să fac, mulţumesc.

  Joel puse receptorul în furcă, băgă blocnotesul şi pixul în buzunar şi se duse spre biroul operatoarelor. Întrebă cât avea de plată şi, în timp ce operatoarea care vorbea engleză făcea socotelile, îşi aminti de obiectul care avea numărul doi pe lista lui. Servieta diplomat cu dosarele şi numele factorilor de decizie de la Pentagon şi de la Departamentul de Stat. Das Rektorat. Reuşise oare Connal s-o ascundă undeva? Poate a fost găsită de vreunul din salariaţii de la pensiune? Converse se adresă operatoarei, în timp ce aceasta îi întindea nota de plată.

  — Există un hotel care se numeşte Das Rektorat. E pe undeva, pe la ţară, dar nu ştiu unde. Aş dori să vorbesc cu directorul hotelului. Mi s-a spus că ştie engleza.

  — Da, domnule. Das Rektorat are apartamente splendide.

  — Nu vreau să-mi rezerv loc. Un prieten de-al meu a stat acolo săptămâna trecută şi s-ar putea să fi uitat ceva important în cameră. Mi-a dat telefon şi m-a rugat să verific, adică să vorbesc cu directorul. Dacă găsesc numărul, puteţi să-mi faceţi legătura cu el? Îmi pare rău, dar eu nu vorbesc deloc germana. Mi-ar fi greu să dau de el.

  — Desigur, domnule, răspunse femeia zâmbind. Pentru mine o să fie mai uşor să obţin numărul. Mergeţi înapoi, în cabina şapte şi am să vă sun acolo. Puteţi plăti amândouă convorbirile după ce terminaţi.

  O dată intrat în cabină cu pereţi de sticlă, Joel îşi aprinse o ţigară, gândindu-se la ce avea să-i spună omului. Abia apucase să-şi formuleze câteva idei, că se auzi soneria.

  — Aveţi legătura cu directorul de la Das Rektorat, spuse operatoarea. Vorbeşte engleza.

  — Vă mulţumesc.

  — Alo?

  — Da, cu ce vă pot servi?

  — Sunt un prieten al americanului acela, comandor Connal Fitzpatrick, juristul şef de la Baza navală din San Diego, California. După câte ştiu, a stat săptămâna trecută la dumneavoastră.

  — Da, aşa este, domnule. Ne pare rău că nu am putut să-i prelungim şederea la noi, dar am avut o rezervare.

  — O, a plecat pe neaşteptate?

  — N-aş spune asta. Am discutat de dimineaţă şi cred că a înţeles situaţia. I-am chemat chiar eu un taxi.

  — Şi era singur când a plecat?

  — Da, domnule.

  — Oh! Atunci, dacă ştiţi la ce hotel s-a dus, aş putea verifica acolo.

  — Să verificaţi?

  — Comandorul nu-şi găseşte una din serviete, ştiţi, tipul acela diplomat, care are încuietoare cu o combinaţie de cifre. Conţinutul servietei nu prezintă valoare, dar ţine totuşi s-o găsească. Cred că a primit-o cadou de la soţie. Nu cumva aţi dat peste ea?

  — Nu, domnule.

  — Sunteţi sigur? Comandorul are obiceiul să-şi ascundă uneori dosarele sub pat sau în fundul dulapului.

  — N-a lăsat nimic aici, domnule. Camera a fost examinată cu atenţie şi personalul nostru a făcut o curăţenie temeinică.

  — Poate că a venit cineva să-l vadă şi a luat din greşeală servieta lui.

  Converse ştia că se mişcă pe un teren periculos, dar n-avea încotro.

  — N-a avut nici un vizitator… Neamţul făcu o pauză. Staţi o clipă, mi-am adus aminte.

  — Da?

  — Spuneaţi că e o servietă diplomat?

  — Da!

  — A luat-o cu el. O ţinea în mână când a plecat.

  — Oh… Joel încercă să-şi ascundă emoţia. Atunci poate vreţi să-mi spuneţi ce adresă a lăsat pentru corespondenţă, adică la ce hotel s-a dus.

  — Îmi pare rău, domnule. Nu ne-a lăsat nici un fel de instrucţiuni în acest sens.

  — Totuşi cineva trebuie să fi făcut o rezervare pentru el! La Bonn este greu de găsit o cameră liberă.

  — Vă rog, Mein Herr! M-am oferit chiar eu să încerc, dar mi-a refuzat ajutorul şi, aş adăuga, într-un mod nu tocmai politicos.

  — Îmi pare rău, spuse Joel, enervat că îşi pierduse cumpătul. Totuşi documentele acelea erau destul de importante. Aşadar, nu aveţi nici cea mai mică idee unde s-ar fi putut duce?

  — Ba da, dacă chiar vreţi să ştiţi. Am insistat şi am întrebat unde are de gând să se ducă. Mi-a spus că se duce la gară şi că dacă întreabă cineva de el, să-i spunem că are de gând să doarmă într-un seif pentru bagaje. Mi s-a părut nepoliticos.

  La gară? Un seif pentru bagaje? Ăsta era mesajul! Fitzpatrick îi spunea pe această cale unde să caute! Fără să mai spună nimic, Converse puse receptorul în furcă, ieşi din cabină şi se duse la operatoare. Plăti amândouă convorbirile şi îi mulţumi femeii, neştiind dacă să-i lase sau nu un bacşiş; renunţă în ultima clipă, spunându-şi că ar atrage atenţia asupra sa.

  — Aţi fost deosebit de amabilă, doamnă. Dacă s-ar putea, v-aş mai ruga să-mi spuneţi ceva.

  — Ce anume, domnule?

  — Unde este gară?

  — N-aveţi cum să treceţi de ea! Luaţi-o la stânga când ieşiţi din clădire, apoi pe a patra la stânga şi din nou pe a doua la stânga. Este una din mândriile Bonnului.

  — Aţi fost foarte amabilă.

  Joel porni grăbit spunându-şi mereu că nu trebuie să fugă, pentru a nu atrage atenţia asupra lui. Totul depindea de autocontrol, absolut totul. Fiecare mişcare pe care o făcea trebuia să fie normală, astfel încât nimeni să nu întoarcă privirile după el. În sfârşit, un semn bun! Matilllon îi spusese să ia un tren; Fitzpatrick îi comunicase să se ducă la gară! Un seif pentru bagaje!

  Trecu pe lângă uşile larg deschise de la intrare şi coti la dreapta, către şirul de seifuri unde îşi lăsase servieta diplomat înainte să se ducă la Alter Zoll ca să se întâlnească cu „Avery Fowler”. Se duse la acelaşi seif, dar acesta avea cheia în broască şi înăuntru nu era nimic. Începu să examineze seifurile din apropiere, convins că trebuie să găsească ceva, fără a şti ce anume. Uite! Două rânduri mai sus spre dreapta! Iniţialele erau mici, dar clare, zgâriate pe metal de o mână sigură – C.F. Connal Fitzpatrick!

  Juristul reuşise! Pusese hârtiile acolo unde numai ei doi ştiau că ar putea fi! Brusc, Converse simţi că ameţeşte. Cum să le scoată de acolo? Cum să deschidă seiful? Privi în jur, la oamenii care se înghesuiau, plecând în concediu. Ceasul mare arăta ora două şi jumătate. Peste două ore şi jumătate birourile aveau să se închidă; atunci oamenii vor fi mai numeroşi. Mattilon îi spusese să ajungă la Emmerich în timpul Orelor de vârf, când muncitorii treceau dintr-o parte în alta a frontierei; drumul cu trenul până la Emmerich dura cam două ore, dacă exista vreun tren într-acolo acuma. Îi rămânea mai puţin de o jumătate de oră ca să deschidă seiful.

  La capătul holului uriaş al gării se afla un birou de informaţii. Se îndreptă spre el, în timp ce mintea încercă să găsească o soluţie. Greutatea centurii cu bani care îi strângea mijlocul îi dădea speranţe.

  — Vă mulţumesc foarte mult, spuse el funcţionarului, apăsându-şi ochelarii de soare cu ramă de baga pe nas. Fusese repartizat la un funcţionar care vorbea engleza, un bărbat de vârstă mijlocie, cu o faţă ridată şi o expresie de pisică plictisită.

  — Pur şi simplu mi-am pierdut cheia de la seiful în care mi-am pus bagajul şi trebuie să prind trenul de Emmerich. Apropo, când pleacă primul tren spre Emmerich?

  — Ah, făcu omul cu faţă ca de pisică, răsfoind mersul trenurilor. Vilegiaturiştii ăştia nu-ţi fac decât necazuri. Ba au pierdut asta, ba au rătăcit aia! Trenul spre Emmerich a plecat acum douăzeci şi cinci de minute. Următorul este peste nouăsprezece minute, apoi nu mai aveţi altul decât peste o oră!

  — Vă mulţumesc. Trebuie să-l iau. Ce facem cu seiful? Joel scoase o bancnotă de o sută de mărci de sub marginea ghişeului şi o puse în faţa funcţionarului. Este foarte important pentru mine să-mi iau bagajele şi să prind şi trenul. Aş putea să vă strâng mâna pentru că m-aţi ajutat?

  — Se face! exclamă funcţionarul calm, privind în stânga şi în dreapta, în timp ce îi strângea mâna lui Converse şi lua banii. Ridică receptorul telefonului de lângă el şi începu să vorbească pe un ton autoritar: Schnell! Wir mussen ein Schliessfach offnen. Standort zehn Auskunft!\'7b7\'7d

  Trânti receptorul în furcă şi îl privi pe Joel, cu un zâmbet strâmb în colţul gurii.

  — O să vină imediat un om şi o să vă servească, Mein Herr. Suntem întotdeauna fericiţi să vă ajutăm cu ceva.

  Omul veni imediat.

  — Was ist los?

  Funcţionarul îi explică în germană, apoi se uită din nou la Converse:

  — Vorbeşte puţin şi engleză, nu foarte bine, dar suficient ca să vă ajute.

  — Există anumite regulamente, spuse şeful serviciului de seifuri. Veniţi cu mine să-mi arătaţi.

  — La mulţi ani! îi spuse Joel funcţionarului de la ghişeul de informaţii.

  — Nu e ziua mea, Mein Herr.

  — Eu n-am de unde să ştiu că nu este, spuse Converse, zâmbind şi îl luă pe feroviar de braţ.

  — Există un regulament, spuse acesta, deschizând seiful cu o cheie specială. O să semnaţi pentru conţinut în registru.

  iat-o! Servieta diplomat era aşezată pe o parte; nu părea să fi fost forţată. Joel băgă mâna în buzunar şi scoase banii.

  — Sunt foarte grăbit, spuse el şi îi strecură în mână o bancnotă de o sută de mărci, apoi, după o scurtă ezitare, încă una. Trenul meu pleacă peste câteva minute. Îi strânse neamţului mâna trecându-i astfel banii şi apoi îl întrebă calm, dar privindu-l insistent în ochi: N-aţi putea să spuneţi că a fost o greşeală?

  — A fost o greşeală! răspunse omul în uniformă. Grăbiţi-vă să prindeţi trenul!

  — Mulţumesc. Sunteţi un om foarte cumsecade. La mulţi ani!

  — Was?

  — Ştiu, nu contează. Vă mulţumesc încă o dată.

  Aruncând priviri rapide de jur-împrejur, Joel se duse spre o bancă de lemn care era liberă, se aşeză şi deschise servieta diplomat. Totul era acolo. Ar fi fost imprudent să păstreze materialele asupra lui. Se uită din nou de jur-împrejurul gării, căutând un chioşc cu plicuri şi hârtie de scris. Închise servieta şi se ridică în picioare, sperând că va găsi pe cineva care să vorbească engleză.

  — Aproape toţi vorbim engleză aici, Mein Herr, spuse o femeie mai în vârstă de la secţia de papetărie. Practic, este absolut necesar, mai ales pe perioada verii. Ce doriţi?

  — Trebuie să trimit un raport în Statele Unite, spuse Converse cu un plic mare într-o mână şi o rolă de bandă adezivă în cealaltă, dar trenul meu pleacă peste câteva minute şi nu mai am timp să ajung până la oficiul poştal.

  — Sunt mai multe cutii poştale în gară, domnule.

  — Am nevoie de timbre şi nu ştiu ce valori să pun, spuse Joel pe un ton plângăreţ.

  — Dacă vreţi, puteţi să puneţi toate materialele în plic şi să scrieţi adresa. Eu am să-l cântăresc şi am să vă spun ce timbre trebuie să cumpăraţi. Avem şi aici, dar sunt mai scumpe decât la poştă.

  — Nu contează. Aş vrea să-l trimit par avion, dacă se poate, aşa că ar fi mai bine să fie câteva timbre în plus decât în minus.

  Cinci minute mai târziu, Converse îi întindea funcţionarei plicul greu, bine sigilat şi lipit cu bandă adezivă. Deasupra primului dosar pusese un bilet, iar pe plic scrisese adresa cu litere majuscule, cât se poate de clar. Femeia i-l dădu înapoi cu timbrele potrivite. Converse îi plăti şi puse plicul pe tejgheaua din faţa lui.

  — Vă mulţumesc, spus el, uitându-se la ceas şi începând să lingă grăbit timbrele ca să le lipească cât mai bine. Nu ştiţi cumva unde pot să cumpăr un bilet pentru Emmerich sau Arnhem?

  — Emmerich este în Germania, Arnhem este în Olanda. La orice ghişeu, domnule.

  — S-ar putea să nu mai am timp, spuse Joel, lipind ultimele trei timbre. Presupun că aş putea cumpăra bilet şi în tren.

  — Evident, dar este mai scump.

  — Unde este cea mai apropiată cutie poştală?

  — La celălalt capăt al gării, Mein Herr.

  Joel se uită din nou la ceas şi porni grăbit, privind în acelaşi timp de jur-împrejur ca să vadă dacă nu-l urmăreşte cineva. Îi rămăseseră mai puţin de opt minute ca să pună la cutie plicul şi să-şi cumpere bilet. În funcţie de împrejurări, ar putea elimina ultima operaţie, dar a cumpăra biletul în tren însemna să găsească pe cineva care să traducă şi consecinţele ar fi putut fi dezastruoase, dat fiind paşaportul lui german.

  În timp ce căuta cu înfrigurare cutia poştală, îşi repeta în minte cuvintele pe care le zmângălise pe primul dosar: Nu spune nimănui – repet – nimănui că ai aceste materiale. Dacă nu primeşti veşti de la mine în cinci zile, trimite-i-le lui Nathan S. Am să-i dau telefon dacă am să pot. SOŢUL tău cândva iubitor şi ascultător. Cu drag, J. Privi apoi în jos la adresa scrisă pe plicul din mâna lui şi simţi cum îl trece un fior de îngrijorare.

  Doamnei Valerie Charpentier

  R.F.D. 16

  Dunes Ridge

  Cape Ann, Massachusetts

  USA

  Trei minute mai târziu găsi o cutie poştală şi aruncă plicul înăuntru, deschizând şi închizând capacul de mai multe ori, ca să fie sigur că plicul ajunsese pe fundul cutiei. Se uită apoi împrejur, la semne, dar cuvintele germane îl zăpăceau complet. Se simţea neputincios şi neajutorat, dorea să pună întrebări, dar îi era frică să deschidă gura, ca să nu-l recunoască cineva.

  În faţa lui era un ghişeu; două perechi plecaseră de la coadă, căci îşi schimbaseră brusc planurile. Mai rămăsese o singură persoană. Converse se repezi spre acel ghişeu.

  — Emmerich, vă rog, spuse el după ce omul din faţa lui plecă.

  Funcţionarul se întoarse şi privi la ceasul din spatele lui. Apoi îi spuse ceva în germană, nişte fraze guturale şi rapide.

  — Verstehen Sie? întrebă el.

  — Nein… Uite! Converse puse trei bancnote de o sută de mărci pe tejghea şi dădu din cap agitat.

  — Vă rog, un bilet! Ştiu, nu mai am decât câteva minute.

  Omul luă două bancnote împingând-o pe a treia înapoi. Apăsă pe câteva butoane şi Joel se trezi cu un bilet în mână.

  — Zwei minuten!

  — Peronul? La ce peron? Înţelegeţi? Unde?

  — Wo?

  — Da, asta este! Unde?

  — Acht.

  — Ce? Converse ridică în sus mâna dreaptă ca şi când ar fi vrut să indice numerele.

  Funcţionarul îi arătă opt degete.

  — Acht, repetă el, indicându-i lui Joel s-o ia spre stânga.

  — Opt, mulţumesc.

  Joel apucă servieta diplomat şi se grăbi fără să alerge. Văzu peronul. Conductorul spunea ceva uitându-se la ceas.

  O femeie cu multe bagaje în mână se lovi de el şi pachetele se risipiră de jos. Încercă să se scuze acoperind urletele femeii, ceea ce îi făcu pe mulţi pasageri să se oprească şi să se uite la ei. Culese de pe jos câteva sacoşe în timp ce femeia continua să ţipe.

  Joel mormăi ceva, lăsă jos pachetele şi o luă la fugă spre poarta peronului pe cale să se închidă. Conductorul îl văzu şi o deschise repede.

  Se duse la locul lui, gâfâind, încercând totuşi să nu facă prea mult zgomot. Îşi trase pălăria şi mai mult pe frunte. Rana de la braţul stâng îl durea. Se temea să nu se fi deschis din cauza ciocnirii cu femeia. Pipăi pe sub sacou, dincolo de mânerul revolverului pe care îl luase de la şoferul lui Leifhelm. Cămaşa nu era pătată de sânge şi Joel oftă uşurat.

  Nu-l observă pe bărbatul care se uita la el de pe bancheta cealaltă.

   

  La Paris, secretara se aşeză la biroul ei, ţinând receptorul lipit de ureche şi vorbind în şoaptă.

  — Asta e tot, spuse ea calmă. Ai reţinut?

  — Da, spuse bărbatul de la celălalt capăt al firului. Este extraordinar.

  — De ce? Pentru asta mă aflu aici.

  — Bineînţeles. Ar fi trebuit să spun tu eşti extraordinară.

  — Aşa da. Ce instrucţiuni primesc în continuare?

  — Din păcate, foarte grele.

  — Aşa mi-am închipuit şi eu. Nu ai de ales.

  — Tu ai?

  — S-a făcut. Ne vedem la Taillevent. La ora opt, e bine?

  — Să-ţi pui rochia aceea neagră. O ador. Aşadar, la ora opt, draga mea.

  Secretara puse receptorul în furcă, se ridică de pe scaun şi îşi netezi rochia. Deschise un sertar şi scoase din el o poşetă şi-o puse pe umăr şi se îndreptă spre biroul patronului ei. Bătu la uşă.

  — Da? răspunse Mattilon din interior.

  — Sunt Suzanne, domnule.

  — Intră, spuse Rene, lăsându-se pe spătarul scaunului în timp ce femeia intră în încăpere. Ultima adresă a fost plină de expresii imposibile, aşa este?

  — Câtuşi de puţin, domnule. Numai că… nu ştiu dacă se cuvine să spun asta…

  — Ce-ar putea să nu se cuvină? Şi chiar dacă ar fi, la vârsta mea aş fi atât de măgulit încât probabil că i-aş spune şi soţiei mele.

  — Oh, domnule…

  — Lăsând glumă deoparte, eşti aici abia de două săptămâni, dar parcă ai fi de când lumea. Lucrezi excelent şi apreciez în mod deosebit acest lucru.

  — Secretara dumneavoastră este o bună prietenă de-a mea, domnule. Nu puteam s-o fac de râs.

  — Ei bine, îţi mulţumesc foarte mult. Sper ca Dumnezeu s-o ajute să se însănătoşească. Tinerii din ziua de astăzi conduc maşina atât de repede – şi este aşa de periculos. Scuză-mă, Suzanne, ce voiai să-mi spui?

  — N-am fost la masă, domnule. Mă întrebam dacă…

  — O, bineînţeles, ce neatent sunt! Te rog, du-te la masă şi adu-mi nota de plată. O să o achit eu.

  — Nu este nevoie, dar vă mulţumesc pentru propunere.

  — Nu este o propunere, Suzanne, ci un ordin. Acum te rog să pleci.

  — Mulţumesc, domnule.

  Suzanne se întoarse spre uşă, o deschise încetişor, apoi se opri. Se întoarse şi văzu că Mattilon era absorbit de lectură, închise uşa, băgă mâna în poşetă şi scoase un pistol mare cu un amortizor perforat, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre birou. Avocatul ridică privirile.

  — Ce?

  Suzanne trase trei focuri, unul după altul. Rene Mattilon fu aruncat înapoi, în scaun, cu craniul străpuns de gloanţe.