Primele raze de lumină începeau să se zărească la orizont; pe malul fluviului bărcile săltau uşor, trăgând de odgoane, într-o stranie simfonie de plescăituri şi scârţâieli. Joel păşea alături de tânărul marinar, cu capul plecat, ascunzându-şi faţa. Nu se mai bărbierise de patru zile, de când plecase de la Bonn şi barba scurtă, dar deasă, îi schimba înfăţişarea.

  Ezită să-i telefoneze sau nu lui Val, la Cape Ann. Probabilitatea ca telefonul ei să fie ascultat era foarte mare. Cu toate acestea, ar fi dorit să-i audă vocea, însă nu dorea s-o implice şi pe ea. În nici un caz!

  — E ultima barcă de pe dreapta, spuse marinarul, încetinind pasul. Trebuie să te întreb din nou, fiindcă mi-am dat cuvântul. Nu ai nici un fel de droguri?

  — N-am droguri.

  — Poate că o să vrea să te percheziţioneze.

  — Cu asta nu sunt de acord, spuse Converse, gândindu-se la centura cu bani. Sumă era de câteva ori mai mare decât cea pentru care mulţi neisprăviţi de pe malul fluviului ar fi fost gata să ucidă.

  — Va trebui să-i explici.

  — Am să-i explic între patru ochi, spuse Joel, încercând să găsească o rezolvare, altfel va face lucrul acesta cu arma într-o mână şi cu alţi cinci sute de dolari în cealaltă. Îţi dau cuvântul meu că nu am droguri.

  — Nu sunt eu proprietarul bărcii.

  — Dar tu ai făcut aranjamentul şi ştii unde să mă găseşti dacă se întâmplă ceva.

  — Ja, îmi amintesc. Connecticut – am fost la nişte prieteni în Bridgeport. Am să te găsesc dacă va fi nevoie.

  — Eşti un om de treabă şi îţi sunt foarte recunoscător. N-am să-ţi fac necazuri.

  — Ja, spuse tânărul neamţ, dând din cap. Te cred. Te-am crezut şi aseară. Vorbeşti foarte frumos, dar ai fost un prost. Ai făcut o prostie şi acum eşti gata să plăteşti oricât ca să scapi de belea.

  — Predica ta mă înduioşează.

  — Poftim?

  — Nu, nimic. Ai dreptate. Este o chestiune de mare importanţă. Poftim. Joel scoase bancnotele din buzunarul stâng. Ţi-am promis o mie cinci sute. Te rog să-i numeri.

  — De ce? Eşti prea speriat ca să rişti aşa ceva.

  — Eşti un jurist înnăscut.

  — Haide, am să te duc la căpitan. Pentru tine asta e – „căpitan”. Şi ai grijă, Mein Herr. Fereşte-te de oamenii de pe barcă. O să bănuiască că ai bani.

  — De asta nu vreau să fiu percheziţionat, recunoscu Joel.

  — Ştiu. Mă străduiesc să te ajut.

  Dar strădaniile marinarului nu fură suficiente. Căpitanul barjei, un tip scund, fără dinţi, îl duse pe Joel sus, în camera cârmei unde îi spuse într-o engleză stricată, dar perfect inteligibilă, să-şi scoată sacoul.

  — I-am explicat prietenului meu de pe mal că nu pot face asta.

  — Două sute de dolari americani, spuse căpitanul.

  Converse avea banii în buzunarul din dreapta. Băgă mâna după ei şi aruncă o privire scurtă spre fereastra de la babord prin care zări doi bărbaţi care se urcau la bord.

  Lovitura veni pe neaşteptate, fără avertisment, iar impactul fu atât de puternic încât Joel se încovoie, apucându-se cu mâinile de stomac. În faţa lui, căpitanul cel îndesat îşi scutură mâna dreaptă, strâmbându-se de durere, căci nimerise în pistolul pe care Joel îl ţinea la brâu. Joel se dădu înapoi clătinându-se, se lipi de peretele cabinei, se aplecă spre podea şi scoase pistolul. Proptindu-se bine pe picioare, îndreptă arma spre pieptul uriaş al căpitanului.

  — Ai făcut un lucru foarte urât, spuse Converse, gâfâind şi ţinându-se cu o mână de stomac. Acum, sacoul, ticălosule.

  — Ce…?

  — Aşa cum ai auzit! Scoate-l, ţine-l cu buzunarele în jos şi scutură-l bine.

  Neamţul şi-l scoase încet, aruncând o privire rapidă spre uşa din stânga lui Joel.

  — Nu caut decât droguri.

  — Nu am nici un fel de droguri. Dacă aş avea, cel care mi le-ar fi vândut ar fi găsit o modalitate mai bună de a trece râul decât cu dumneata. Întoarce sacoul pe dos! Scutură-l bine!

  Căpitanul apucă sacoul de partea de jos şi îl scutură. Un revolver căzu pe podea, urmat de un cuţit lung, cu mâner de os.

  — Aşa e viaţa pe râu, spuse neamţul.

  — Iar eu nu vreau decât să-l traversez fără necazuri. iar necaz, pentru cineva atât de nervos ca mine, înseamnă orice om care intră pe această uşă. Converse se uită spre stânga. În starea în care sunt, probabil că te voi omorî nu numai pe dumneata, ci pe oricine intră aici. Sper că m-ai înţeles.

  — Da. Nu vreau să-ţi fac rău. Caut numai droguri.

  — M-ai lovit, îi aminti Joel. Şi asta m-a înfuriat.

  — Nein. Bitte… te rog.

  — Când iese barca în larg?

  — Când dau ordin.

  — Câţi oameni ai în echipaj?

  — Unul singur.

  — Mincinosule! scrâşni Converse, ameninţându-l cu pistolul.

  — Doi. Doi oameni… astăzi. Luăm nişte lăzi grele de la Elten. Pe cuvântul meu, în mod normal am un singur om. Nu-mi pot permite să plătesc mai mulţi.

  — Dă drumul la motor, spuse Joel. Sau la motoare. Haide!

  — Dar die Mannschaft… echipajul. Trebuie să dau ordine.

  — Stai! Converse se strecură pe lângă uşa de la cabina cârmei, privind spre fereastra cu pervaz gros de lemn a pilotului, menţinând pistolul îndreptat spre pieptul neamţului. Stătea în umbră şi avea o vedere clară asupra bărcii, iar prin ferestrele cabinei şi spre proră. Cei doi membri ai echipajului şedeau pe o ladă, fumau şi beau bere. Foarte bine, spuse el, lăsând în jos arma automată cu care nu era sigur că poate să ţintească corect de la trei metri. Deschide uşa şi dă-le ordinele. Dar atenţie! Dacă vreunul din oamenii ăia de jos face altceva decât să elibereze parâmele, te ucid. Ai înţeles?

  — Înţeleg… Înţeleg tot ce spui, dumneata nu mă înţelegi pe mine. Caut droguri – nu oameni importanţi. Poliţia nu umblă după ăştia, pe ăştia îi lasă în pace. Poliţia umblă după oameni mici, după cei care folosesc bărcile de pe râu. Le face plăcere, înţelegi. N-am vrut să-ţi fac rău, am vrut să mă protejez pe mine, Mein Herr. Vreau să cred ce mi-a spus nepotul meu, dar trebuie să fiu sigur.

  — Nepotul dumitale?

  — Marinarul de la Bremerhaven. Cum crezi că şi-a obţinut postul? Fratele meu vinde flori! În magazinul nevestei lui! Cândva a mers şi el pe oceane, la fel ca mine. Acum e vânzător de flori!

  — Jur pe Dumnezeul meu că nu înţeleg nimic, spuse Joel, lăsând în jos arma.

  — Ai înţelege mai bine dacă ţi-aş spune că s-a oferit să-mi dea jumătate din cei o mie cinci sute de dolari pe care i-a primit de la dumneata?

  — Nu. Sunteţi o adunătură de hoţi.

  — Nu, n-am luat nimic. I-am spus să-şi cumpere o chitară nouă.

  Converse oftă.

  — N-am droguri. Mă crezi?

  — Da, nu eşti decât un prost, nu un traficant, aşa mi-a spus. Proştii bogaţi plătesc mai mult. Nu-şi pot permite să recunoască că sunt proşti. Celor săraci nu le pasă.

  — Las-o baltă. Hai să plecăm de aici.

  — Ja. Priveşte te rog, pe fereastră. Nu vreau să-ţi fie frică. Un om speriat este mult mai periculos.

  Joel se lăsă pe spate sprijinindu-se de peretele cabinei, în timp ce căpitanul strigă ordinele. Motoarele porniră şi parâmele fură slăbite. Ce ciudat. Avea de-a face cu nişte oameni ostili, bătăioşi şi furioşi, dar care nu erau neapărat duşmanii lui, în timp ce alţii, aparent prietenoşi şi amabili, doreau să-l omoare. Era o lume despre care nu ştia nimic, departe de curtea tribunalelor sau de consiliile de administraţie unde politeţea putea însemna foarte multe lucruri. În lagărele din junglă nu existaseră astfel de zone cenuşii. Se ştia cine este duşmanul: definiţiile erau clare în toate sensurile. În ultimele patru zile aflase, însă, că pentru el nu mai existau delimitări clare. Era într-un labirint, iar de-a lungul pereţilor lui se aliniau personaje din ce în ce mai groteşti pe care nu le înţelegea. Converse se uită pe fereastră, la ceaţa care se ridica în spirale delicate deasupra fluviului. Timp de câteva minute nu se mai gândi la nimic.

  — Încă cinci, şase minute, Mein Herr, spuse căpitanul, întorcând cârma spre stânga.

  Joel reveni la realitate.

  — Care sunt procedurile? întrebă el, conştient de lumină portocalie a soarelui care se ridica deasupra ceţii de pe fluviu. Adică ce trebuie să fac eu?

  — Mai nimic, spuse neamţul. Mergi pe chei ca şi când asta ai face în fiecare dimineaţă, traversezi şantierul de reparaţii şi ieşi în stradă. Te vei afla în partea de sud a oraşului Gendringen, în Olanda şi… nu ne-am cunoscut niciodată.

  — Asta am înţeles, cum ajung pe chei?

  — Vezi debarcaderul ăla de acolo? întrebă căpitanul, arătând nişte docuri cu vinciuri mari şi macarale.

  — Da. E un port.

  — Unul din rezervoarele mele de benzină e gol – aşa am să spun. Opresc motoarele la trei sute de metri de ţărm şi mă îndrept spre ei. Am să protestez furios la preţul pe care o să mi-l spună olandezul, dar am să plătesc, pentru că nu vreau să cumpăr de la hoţul de neamţ care e mai jos, pe râu. Cobori împreună cu unul din membrii echipajului meu, fumezi o ţigară şi faci haz de prostul de căpitan, după care pleci.

  — Aşa de simplu?

  — Da.

  — Este foarte uşor.

  — Cine a spus că e greu? Numai că trebuie să fii cu ochii în patru.

  — Poliţia?

  — Nu, spuse căpitanul ridicând din umeri. Dacă sunt poliţişti, ăia vin la bord.

  — Atunci de cine să mă păzesc?

  — De oamenii care s-ar putea să te urmărească.

  — Ce fel de oameni?

  — Nemernici, ticăloşi, lepădături – tot ce vrei. Vin în fiecare dimineaţă la cheiuri ca să caute de lucru, de cele mai multe ori beţi. De ăştia să te păzeşti. O să creadă că ai droguri sau bani. O să-ţi spargă capul ca să-ţi fure banii.

  — Nepotul dumitale mi-a spus să mă feresc de oamenii de pe barcă.

  — Numai de ăla nou, ăla e un ticălos. Toarnă mereu bere în el în speranţa că asta o să-i limpezească gândurile. Îşi închipuie că mă păcăleşte, dar se înşală. Am să-l ţin la bord. Celălalt n-o să-ţi facă probleme. Îmi este credincios. Un idiot cu spinarea puternică şi fără minte. Nimeni în afară de mine nu-l angajează, înţelegi?

  — Cred că da. Eşti un om de ispravă, căpitane.

  — Am navigat cândva pe oceane, nu pe râul ăsta împuţit. Aveam cincisprezece ani când am pornit pe mare cu fratele meu. La douăzeci şi trei ajunsesem Obermaat – ofiţer inferior – bani buni, viaţă bună… Eram foarte fericit. Neamţul coborî vocea, reduse ritmul motoarelor şi întoarse cârma spre stânga. Barca se răsuci uşor. Ce să mai vorbim? Acum toate s-au dus dracului, adăugă el posomorât.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Nu cred că te interesează. Căpitanul împinse maneta înainte; motorul tuşi.

  — Mă interesează.

  — Warum? De ce?

  — Nu ştiu. Poate că îmi abate gândurile de la propriile mele probleme, spuse Converse.

  Neamţul îi aruncă o privire scurtă.

  — Vrei să ştii? Foarte bine. Oricum n-o să ne mai vedem niciodată… Am furat nişte bani, mulţi bani. Agentul companiei m-a urmărit nouă luni până a pus mâna pe mine. Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Aşa s-a terminat cu oceanul, mi-a rămas doar fluviul.

  — Dar ziceai că se câştiga bine. Ce te-a determinat să furi?

  — De ce fură cei mai mulţi oameni, Mein Herr?

  — Pentru că au nevoie de bani sau pentru că doresc lucruri pe care nu le pot avea în mod normal sau pentru că pur şi simplu sunt necinstiţi – ceea ce nu cred că e cazul dumitale.

  — Întoarce-te mult în timp. Adam a furat mărul, americanule.

  — Nu tocmai. Vrei să spui că a fost vorba de o femeie?

  — Au trecut mulţi ani de atunci, Mein Herr. Avea un copil şi nu voia ca bărbatul ei să rătăcească pe mări. Voia ceva mai mult. Căpitanul zâmbi visător. Voia să aibă o florărie a ei.

  Joel râse din toată inima, uitând pentru o clipă de durere.

  — Eşti nemaipomenit, căpitane.

  — N-o să te mai văd oricum niciodată! spuse neamţul râzând acum şi el, în timp ce barca se îndrepta spre debarcaderul olandez.

   

  Converse se rezemă de o stivă de mărfuri şi îşi aprinse o ţigară, privind în jur pe sub cozorocul şepcii lăsat mult pe frunte. Pe şantierul olandez de reparaţii, muncitorii mişunau în preajma maşinilor uriaşe, în timp ce cei aflaţi pe lângă bărci mai mult priveau decât lucrau. Căpitanul bărcii lui se certa cu omul de la pompa de combustibil, făcând gesturi obscene, în timp ce marinarul cel încet la minte rânjea la câţiva metri depărtare. Haimanaua care rămăsese la bord se aplecă din când în când peste balustradă cu o perie mare în mână şi reîncepea să frece cu hărnicie puntea când căpitanul îşi întorcea privirile spre el.

  Acum era momentul, îşi spuse Joel. Se desprinse de stivă şi constată că nimeni nu-i dădea nici o atenţie. Oamenii erau ocupaţi cu treburile lor şi nu-i interesa nimic altceva.

  Porni agale de-a lungul cheiului şi merse până la capătul şantierului de reparaţii, unde se aflau docurile uscate. Dincolo de ultima ambarcaţiune ridicată pe docul uscat era un zid uriaş şi o poartă deschisă. Un paznic în uniformă şedea şi bea o cafea, în timp ce îşi citea ziarul. Când îl văzu, Joel se opri brusc, înspăimântat fără motiv. Oamenii treceau încoace şi încolo pe poartă, dar paznicul nu-i băga în seamă, preocupat de ziarul pe care îl ţinea deschis pe genunchi.

  Converse se întoarse şi aruncă o ultimă privire spre fluviu. Brusc, îşi dădu seama că se întâmplă ceva. Căpitanul fugise până la capătul cheiului şi făcea gesturi largi şi rapide, încercând să-şi avertizeze pasagerul clandestin. Apoi strigă cât îl ţinea gura:

  — Fugi! Pleacă! Fugi de aici!

  Joel încremeni şi privi în jur. Abia atunci îi văzu. Doi – ba nu, trei oameni veneau repede spre el. Primul trecu prin stânga căpitanului, care îl înhăţă de umăr şi îl răsuci oprindu-l doar pentru câteva secunde, căci ceilalţi doi bărbaţi se repeziră la căpitan cărându-i pumni în spinare. Erau derbedeii, adevărate animale, pornite la vânătoare.

  Converse se aruncă sub şirul de bărci de pe docul uscat, lovindu-se la cap de carenele acestora. Auzea paşii celor care veneau alergând, în timp ce el se târa de-a buşilea. Ajunse la capătul şirului de bărci suspendate, sări în picioare şi fugi spre poartă, trecând pe lângă paznic. Se uită în urmă. Cei trei bărbaţi discutau furioşi. Doi dintre ei se lăsaseră pe vine şi se uitau pe sub bărci. Apoi, cel care stătea în picioare îl zări. Le strigă ceva celorlalţi şi toţi trei porniră în fugă după el. Joel o luă la goană şi alergă până nu-i mai văzu.

  Era în Olanda. Primirea nu fusese deloc prietenoasă, dar oricum, se afla mai aproape de Amsterdam. Pe de altă parte, habar n-avea unde se află, ştia doar că localitatea se numea Lobith. Trebuia să-şi tragă sufletul şi să gândească. Păşi sub portalul unui depozit părăsit, unde geamul întunecat al uşii îi servi drept oglindă: arăta îngrozitor. Gândeşte-te. Pentru numele lui Dumnezeu, gândeşte-te! Matillon îi spusese să ia trenul de la Arnhem la Amsterdam, asta îşi amintea foarte clar, iar căpitanul şlepului îi spusese să ia „omnibuzul” de la Lobith la Arnhem; la Lobith nu era tren. Trebuia să ajungă la gara din Arnhem, să se spele, să studieze mulţimea şi să stabilească dacă era cazul să se amestece cu ea. Gândurile îi alergau nebuneşte. Pierduse ochelarii probabil în timpul evenimentelor nu tocmai plăcute de la Wesel; trebuia să-i înlocuiască cu alţii, cu lentile închise la culoare. Spera ca zgârieturile de pe faţă să fie mai puţin evidente după ce se va spăla. Fără îndoială că ajungând în gară va putea să-şi aranjeze puţin ţinuta… şi să găsească o hartă. La naiba, doar era pilot! Putea să ajungă de la punctul A la punctul B – şi trebuia s-o facă rapid. Trebuia să ajungă la Amsterdam şi să găsească o modalitate de a lua legătura cu un om numit Cort Thorbecke… şi să-i dea şi telefon lui Nathaniel Simon, la New York. Avea atâtea de făcut!

  Ieşi repede din gangul depozitului, conştient de ceea trebuie să facă. Mai trăise acest sentiment cu ani în urmă, pe vremea când era în junglă – după ce spaimele nopţii se risipeau şi vedea lumina zilei, reuşea să-şi stabilească cu exactitate direcţia, modul de acţiune, tactica de supravieţuire. Acum mintea începuse să-i funcţioneze normal. Ţinând seama de toate cele întâmplate, ajunse la concluzia că se afla într-o situaţie deosebit de dificilă. Fiecare zi care trecea îi aducea pe generalii Aquitaniei mai aproape de declanşarea planului lor. Trebuia să inverseze rolurile. Cel hăituit trebuia să devină vânător. Discipolii lui Delavane convinseseră lumea că este un asasin psihopat şi voiau să-l folosească drept exemplu în favoarea teoriei lor, conform căreia ei erau singura soluţie corectă. Aquitania trebuia dată în vileag şi distrusă înainte de a fi prea târziu. Numărătoarea inversă începuse; comandanţii se pregăteau să-şi la posturile în primire.

  Mişcă-te! îşi spuse Converse şi porni păşind grăbit pe asfalt.

   

  Se aşeză în ultimul vagon al trenului, încordat, dar mulţumit de progresul pe care îl realizase. Făcuse totul cu mare băgare de seamă, fără să piardă timp, concentrându-se la maximum, conştient de nenumăratele posibilităţi de a greşi. Era atent la tot – la privirile prea insistente, la bărbatul sau femeia pe care îi vedea prea des într-un interval scurt de timp, la funcţionarul care îl întârzia dovedindu-se mai politicos decât ar fi permis ora şi aglomeraţia.

  La chioşcul de ziare din Lobith văzuse un anunţ care spunea English Spoke. Întrebase imediat unde se află „omnibuzul” pentru Arnhem, în timp ce cumpăra o hartă şi un ziar. Vânzătorul, prea ocupat cu clienţii lui ca să-i dea atenţie, îi dăduse rapid câteva indicaţii, folosindu-se mai mult de gesturi decât de cuvinte. Joel găsi repede staţia, se aşeză într-un colţ al primului autobuz şi îşi îngropă faţa în ziarul pe care nu putea să-l citească. Patruzeci de minute mai târziu se afla în gara din Arnhem.

  Primul lucru pe care îl făcu fu să se ducă la toaletă şi să se spele. Îşi curăţase hainele cum putuse mai bine şi se privi în oglindă. Arăta tot groaznic, dar semăna mai degrabă cu un om accidentat, decât cu unul bătut; era o diferenţă importantă.

  Ieşi din gară şi schimbă mărcile germane şi cinci sute de dolari americani în florini şi guldeni. Apoi intră într-o farmacie şi îşi cumpără o pereche de ochelari cu ramă groasă. Când se apropiase de tejghea, acoperindu-şi ca din întâmplare cu mâna vânătăile de pe faţă, atenţia îi fusese atrasă de o vitrină cu produse cosmetice. Se întoarse din drum şi se dusese spre rafturile cu creme, lacuri de unghii şi şampoane, amintindu-şi de ceva ce se petrecuse la puţin timp după ce se căsătorise. Valerie alunecase pe un covor din hol şi se lovise cu capul de o măsuţă. În aceeaşi seară, pe la ora şapte, ochiul i se învineţise, iar în ziua următoare trebuia să facă o prezentare în două limbi pentru nişte clienţi din Stuttgart. Ea îl trimisese să cumpere o sticluţă cu fond de ten cu care reuşise să mascheze bine vânătaia.

  „Nu vreau ca oamenii să creadă că soţul meu cu care abia m-am căsătorit m-a bătut pentru că n-am vrut să-i îndeplinesc cele mai năstruşnice fantezii sexuale”, glumise ea.

  „La care anume te referi?”

  Joel alese de pe raft un fond de ten mai închis la culoare şi se întoarse la casă.

  Se mai duse încă o dată la o toaletă unde rămase zece minute în faţa unei chiuvete şi a unei oglinzi, iar rezultatele nu întârziară să apară. Zgârieturile şi vânătăile dispărură. Nimeni nu-şi putea da seama că fusese bătut, dacă nu-l privea de aproape.

  Îşi cumpără un bilet la un tren personal, care oprea în mai multe localităţi şi ieşi pe peron, gata să o ia la goană la cel mai mic semnal de alarmă. Nu văzu însă decât un grup de bărbaţi şi femei cam de vârsta lui, care discutau şi râdeau, lăsând impresia că plecau în vacanţă. Bărbaţii duceau nişte valize uzate, zgâriate, multe dintre ele legate cu sfoară, în timp ce femeile cărau în spate nişte coşuri de răchită. Bagajele pe care le aveau şi felul cum erau îmbrăcaţi arătau că sunt nişte familii modeste. Joel îşi zise că reprezentau exact mediul de care avea nevoie. Porni în urma lor, râzând încet atunci când râdeau şi ei şi se urcă în acelaşi vagon ca şi când ar fi făcut parte din grup. Se aşeză pe banchetă în faţa unui bărbat solid şi a unei femei zvelte, care, în ciuda faptului că era foarte slabă, afişa cu mândrie nişte sâni enormi. Converse îi studia involuntar, iar bărbatul îi zâmbi înţelegător, fără urmă de gelozie.

  Converse citise sau auzise undeva că în ţările nordice oamenii care plecau în vacanţă vara preferau ultimul vagon din Trans-Europa Express. Era un obicei care evidenţia statutul şi crea o atmosferă de camaraderie. Exact aşa se întâmplă şi acum. Bărbaţii şi femeile se ridicau de la locurile lor şi circulau încoace şi încolo vorbind cu prietenii şi cu străinii, ciocnind cutiile de bere. Un grup aflat în partea din faţă a vagonului începu să cânte. Corul fu acoperit de grupul lui Converse care începu să intoneze un alt cântec, până când totul se topi într-un hohot general de râs. În ultimul vagon al trenului de Amsterdam, veselia era în toi. Gările treceau una după alta şi în fiecare mai urcau câţiva pasageri, cu valize, sacoşe şi zâmbete largi, întâmpinaţi cu strigăte de bucurie. Ţipetele şi fluierăturile vesele acopereau restul zgomotelor. Oraşele treceau unul după altul. Joel rămase la locul lui, nemişcat şi tăcut, mulţumindu-se să zâmbească sau să râdă atunci când i se părea că este cazul. Arăta ca o persoană nu tocmai inteligentă care se uita la hartă cu uimire şi nedumerire asemeni unui copil. În realitate, Joel studia cu atenţie străzile şi canalele din Amsterdam. Exista un om care locuia la intersecţia străzilor Utrechtsestraat şi Kerkstraat, un om pe care trebuia să-l identifice la prima vedere, să-l izoleze şi să discute cu el… era trambulina lui către Washington. Trebuia să-l contacteze pe Cort Thorbecke fără să-i alerteze pe hăitaşii Aquitaniei. Avea de gând să plătească un intermediar vorbitor de engleză şi să găsească un mesaj suficient de convingător şi plauzibil ca să-l scoată cumva pe broker din bârlogul lui, fără a menţiona legătura cu Tatiana şi sursa de la Paris. Gândul îi zbură la Washington, de care îl despărţeau mai puţin de şapte ore de zbor. Se gândi şi la nişte oameni care îl vor asculta cu ajutorul lui Nathan Simon şi cu cel al unui dosar care îi va convinge să-l ascundă şi să-l protejeze până când soldaţii Aquitaniei vor fi daţi în vileag. Situaţia nu semăna cu cea pe care şi-o imaginase un om pe care îl cunoscuse cândva în Connecticut sub numele de Avery Fowler; nu mai putea fi vorba nici de procedeele legale aşa cum prevăzuse A. Preston Halliday la Geneva, căci timpul îi presa.

   

  Trenul încetini smucindu-se, ca şi când mecanicul de la capătul trenului ar fi vrut astfel să-i transmită un mesaj pasagerului din ultimul vagon, care resimţea dureros fiecare zgâlţâitură. Dacă aceasta fusese intenţia lui, reuşise. Mişcarea bruscă îi făcu pe oameni să râdă şi mai tare şi să înjure în fel şi chip.

  — Amstel! strigă conductorul, deschizând uşa dintre cele două vagoane. Amsterdam! Amst…!

  Trenul intră în gară şi un nou contingent în pantaloni scurţi şi maiouri cu mânecă scurtă îşi anunţă intrarea cu strigăte de salut. Cinci sau şase dintre membrii grupului lui Joel se ridicară să-şi întâmpine prietenii, cutiile şi sticlele de bere se înălţară din nou, râsetele umplură spaţiul strâmt, acoperind aproape total fluierăturile locomotivei care se puse în mişcare. Oamenii căzură unii peste alţii, se îmbrăţişară şi se înghiontiră în glumă.

  În contrast cu noii veniţi, apăru o femeie în vârstă care înainta clătinându-se – evident, beată. Avea hainele ponosite şi purta o sacoşă mare de pânză în mâna stângă. Ca să-şi menţină echilibrul se sprijinea din când în când de banchetele vagonului. Zâmbind, acceptă o sticlă de bere, în timp ce altă îi fu pusă direct în sacoşă, împreună cu mai multe sandvişuri înfăşurate în hârtie cerată. Se auziră din nou strigăte de bun venit şi doi tineri se ridicară şi făcură o reverenţă adâncă în faţa ei, ca şi când ar fi fost o regină. Al treilea îi dădu o palmă uşoară peste fund şi fluieră admirativ. Câteva minute, jocul continuă în acest fel. Bătrâna bău din sticlă, dansă şi făcu diverse gesturi pline de înţeles atât către femei cât şi către bărbaţi. Scoase limba şi o roti în toate părţile, îşi dădu ochii peste cap şi îşi scutură şalul zdrenţuit, mimând un dans latino-american. Îi amuză pe toţi cu gesturile ei penibile şi primea tot ce i se arunca în sacoşă, inclusiv monede. Olandezii care pleacă în vacanţă sunt generoşi, îşi spuse Joel. Femeia se apropie de el, întinzând sacoşa de pânză, ca să primească pomană. Converse băgă mâna în buzunar şi scoase câţiva guldeni, pe care îi lăsă să cadă în sacoşa femeii.

  — Goedermorgen, spuse bătrâna, dând din cap. Dank U wel, beste man, erg, vriendelijk van U!

  Joel, care nu înţelegea o iotă, dădu din cap şi se întoarse la harta lui, dar femeia cu sacoşa nu se clinti din faţa lui.

  — Uw hoofd! Ach, heb je een ongeluk gehad, jongen!

  Converse dădu din nou din cap, băgă iar mâna în buzunar şi îi dădu bătrânei cotoroanţe alte câteva monede. Apoi arătă spre hartă şi îi făcu semn să plece. Din faţă se auzi alt cor, iar cântecul fu reluat cu entuziasm de toţi cei aflaţi în jurul lui.

  — Spreekt U Engels? strigă femeia cu sacoşa, rezemându-se de el.

  Joel ridică din umeri şi se cufundă în studierea hărţii.

  — Cred că vorbeşti engleză. Femeia rosti cuvintele cu o voce răguşită, dar clară. Mâna ei dreaptă nu se mai rezema de spătarul banchetei, ci se afla în sacoşă. Te-am căutat în fiecare zi, la fiecare tren. Nu mişca! Pistolul are amortizor. Dacă apăs pe trăgaci nimeni n-o să audă nimic, nici măcar bărbatul de lângă tine. Cred că te-am prins, Mijnheer Converse!

  Nu mai era nici un fel de tabără de vară. La câteva minute de Amsterdam îl aştepta moartea.