— Naiba să te ia, Converse, cine te crezi? strigă Connal Fitzpatrick cu o voce joasă, furioasă, ajungându-l din urmă pe Joel care mergea repede printre copacii înalţi de la Alter Zoll.

  — Cineva care l-a cunoscut pe Avery Fowler pe când era copil şi l-a văzut pe un bărbat numit Press Halliday murind sub ochii lui, douăzeci de ani mai târziu la Geneva, răspunse Converse, îndreptându-se grăbit spre porţile parcului naţional, unde se aflau taxiuri.

  — Mai slăbeşte-mă cu aiurelile astea! Eu l-am cunoscut pe Press mult mai bine. Pentru numele lui Dumnezeu, a fost căsătorit cu sora mea! Am fost prieteni apropiaţi timp de cincisprezece ani.

  — Vorbeşti ca un copil căruia i s-au luat jucăriile. Dispari de aici.

  Fitzpatrick se repezi în faţa lui, blocându-i drumul.

  — E adevărat! Te rog, pot să te ajut, doresc să te ajut! Ştiu limba acestei ţări şi am aici legături pe care tu nu le ai.

  — Dar ai şi anumite idei despre nu ştiu ce fel de termen limită pe care eu nu le am. Pleacă din calea mea, marinarule.

  — Haide, stărui ofiţerul. Ei bine, n-am să obţin tot ce am vrut. Dar nu mă mai strânge cu uşa.

  — Poftim?

  Fitzpatrick îşi mută stânjenit greutatea de pe un picior pe altul.

  — Joci tare, nu-i aşa, domnule avocat?

  — Da, pentru că ştiu despre ce e vorba.

  — Există anumite modalităţi de a discuta.

  — Nu şi cu mine.

  — Am greşit pentru că nu te-am cunoscut. Cu altcineva s-ar fi putut să meargă.

  — Acum vorbeşti despre o tactică, dar erai serios atunci când mi-ai dat acel termen de două zile.

  — Bineînţeles că am vorbit serios, spuse Connal, dând din cap. Pentru că vreau ca totul să iasă la lumină. Vreau că indiferent cine este să plătească! Sunt nebun, Converse, sunt nebun de legat. Nu accept ca treaba să lâncezească şi după aceea să se uite totul. Cu cât trece mai mult timp şi nu se face nimic, cu atât oamenilor le pasă mai puţin; ştiu lucrul acesta la fel de bine ca şi tine, poate chiar mai bine. Ai încercat vreodată să redeschizi un caz vechi? Eu am încercat de câteva ori la Curtea Marţială. Ei bine, am aflat ceva: sistemului nu-i place chestia asta. Ştii şi tu, nu-i aşa?

  — Da, ştiu, spuse Joel. Sunt prea multe cazuri noi care aşteaptă, prea multe recompense pentru cele actuale.

  — Asta e, dar Press merită ceva mai mult decât atât. Meagen merită mai mult.

  — Da, ai dreptate, merită. Amândoi. Dar există ceva ce Press Halliday a înţeles mai bine decât noi toţi. Ca să vorbim pe şleau, oricât de cinic ar părea, viaţa lui era mai puţin importantă decât ceea ce dorea el să facă.

  — Eşti al naibii de crud, spuse Connal.

  — Asta-i realitatea, spuse Converse. Cumnatul tău te-ar fi pus la pământ dacă te-ai fi amestecat şi ai fi încercat să implici autorităţile. Retrage-te, comandorule. Du-te la înmormântare.

  — Nu. Vreau să merg cu tine. Renunţ la termenul limită.

  — Ce amabil din partea ta.

  — O, Dumnezeule, doar ştii ce vreau să spun.

  — Nu, nu ştiu ce vrei să spui.

  — Ei bine, oftă Fitzpatrick, am să fac ce-mi spui tu.

  — De ce? întrebă Converse ţintuindu-l cu privirea.

  Ofiţerul nu clipi:

  — Pentru că Press avea încredere în tine. Spunea că eşti cel mai bun.

  — Cu excepţia lui, completă Converse generos, permiţându-şi să se relaxeze puţin. Foarte bine, te cred, dar există nişte reguli. Fie le accepţi, fie, aşa cum ai spus chiar tu, nu urci la bord.

  — Hai să le auzim. Am să mă strâmb în sinea mea, aşa că n-ai să vezi nimic.

  — Da, consimţi Joel. Ai să te strâmbi. Pentru început am să-ţi spun numai ceea ce cred eu că trebuie să ştii. Tot ceea ce deduci este rodul imaginaţiei tale.

  — Eşti dur.

  — Asta e. Am să-ţi dau din când în când un nume, atunci când voi considera că îţi deschide o uşă, dar va fi întotdeauna un nume auzit la mâna a doua sau a treia. Eşti inventiv; imaginează-ţi singur sursele ca să te autoprotejezi.

  — Am mai făcut treaba asta şi pe alte ţărmuri.

  — Daaa? Şi cât eşti de bun ca actor?

  — Ce?

  — Nu contează, cred că tocmai mi-ai răspuns la această întrebare. Dar nu cred că ai coborât pe acele ţărmuri în uniforma ta albă de comandor.

  — La naiba, sigur că nu.

  — Acum ai s-o faci.

  — Trebuie să-mi spui ceva.

  — Am să-ţi ofer o privire de ansamblu, o mulţime de presupuneri şi câteva fapte. Pe măsură ce vom progresa – dacă vom progresa – vei afla mai multe. Când crezi că ai ajuns la o concluzie, spune-mi şi mie. Asta este esenţial. Noi nu putem risca să stricăm totul din cauza unor presupuneri greşite.

  — Ce înseamnă noi?

  — Aş vreau şi eu să ştiu.

  — Asta mă linişteşte.

  — Da, aşa este, nici mie nu-mi place.

  — Dar de ce nu-mi spui totul acum? întrebă Fitzpatrick.

  — Pentru că Meagen Halliday şi-a pierdut soţul. Nu vreau să-şi piardă şi fratele.

  — Accept riscul ăsta.

  — Apropo, de cât timp dispui? Vreau să spun, eşti ofiţer activ.

  — Concediul meu este de treizeci de zile, dar se poate prelungi. Iisuse, o singură soră cu cinci copii al cărei soţ este ucis. Cred că pot să-mi semnez singur biletul de învoire.

  — Să ne încadrăm în cele treizeci de zile, comandorule. Oricum depăşeşte timpul pe care ni-l putem permite.

  — Vorbeşte, Converse.

  — Hai să mergem, spuse Joel, îndreptându-se către zidul de la Alter Zoll, de unde se vedea valea Rinului.

   

  Prezentarea de ansamblu făcută de Converse descria situaţia: nişte indivizi cu gândire identică, din mai multe ţări, se reuniseră şi îşi foloseau influenţa de care se bucurau pentru a ocoli legile şi pentru a expedia arme şi tehnologii unor guverne şi organizaţii ostile.

  — În ce scop? întrebă Fitzpatrick.

  — Aş putea să spun profit, dar asta e de la sine înţeles.

  — Ca unică motivaţie, da, spuse gânditor avocatul. Oameni influenţi – dacă înţeleg bine cuvântul „influenţi” – vor opera independent sau în grupuri mici în cadrul propriilor ţări. Dacă profitul este obiectivul lor principal, n-ar trebui să se coordoneze în exterior, n-ar fi necesar. Este vorba de o piaţă de desfacere şi asta n-ar face decât să reducă profiturile.

  — Asta e!

  — Şi atunci? Fitzpatrick se uită la Joel care se îndrepta spre o deschidere în zid unde se afla un tun de bronz.

  — Destabilizare, spuse Converse, destabilizare în masă. Câteva acţiuni dezlănţuite în zone de maximă instabilitate şi se va pune în mod clar problema: cine este în stare să facă faţă violenţei?

  — Mă văd nevoit să te întreb din nou, în ce scop?

  — Ai luat-o repede, spuse Joel. Aşa că am să-ţi răspund. Ce se întâmplă atunci când o structură politică existentă este afectată de dezordine, când nu mai poate funcţiona pentru că lucrurile au scăpat de sub control?

  Cei doi bărbaţi se opriră în dreptul tunului; ochii ofiţerului de marină fixau ţeava mare, ameninţătoare.

  — Este restructurată sau înlocuită, spuse el, întorcându-şi din nou privirile spre Converse.

  — Bravo, spuse acesta. Asta este imaginea de ansamblu.

  — Dar nu înţeleg nimic. Fitzpatrick clipi din ochi din cauza soarelui, dar şi a concentrării. Lasă-mă să recapitulez. Am voie?

  — Poftim.

  — Indivizi influenţi – asta înseamnă oameni aflaţi în funcţii foarte importante. Dacă presupunem că nu vorbim de elementele criminale – pe care inexistenţa unui motiv legat exclusiv de profit pare să le elimine – înseamnă că avem de-a face cu oameni respectabili. Poate exista o altă definiţie pe care eu n-o cunosc?

  — Dacă există, nici eu n-o cunosc.

  — Atunci de ce să vrea să destabilizeze structurile care le garantează această influenţă? Nu are nici un sens.

  — Ai auzit vreodată expresia „totul e relativ”?

  — Da şi ce-i cu asta?

  — Atunci gândeşte-te.

  — La ce?

  — La influenţă. Joel îşi aprinse o ţigară. Tânărul ofiţer privea spre cele şapte coline din Westerwald care se zăreau în depărtare.

  — Vor mai multă, zise Fitzpatrick încet, întorcându-se spre Converse.

  — Vor totul, spuse Joel. Şi singura cale prin care pot să obţină ceea ce vor este să dovedească că soluţia lor este unică, deoarece toate celelalte s-au dovedit neputincioase în faţa erupţiilor haosului de pretutindeni.

  Connal rămase perplex, când înţelese sensul cuvintelor lui Converse.

  — Sfântă Fecioară… începu el, pe un ton şoptit, dar disperat. Un plebiscit internaţional – popoarele vor vota pentru statul atotputernic. Fascismul. Este vorba de fascismul multinaţional.

  — M-am săturat să tot spun bravo. Da. Ai spus-o mai bine decât oricare dintre noi.

  — Noi? Cine sunt aceşti noi – dar, bineînţeles, nu ştii, adăugă imediat Fitzpatrick şi mirarea i se amestecă cu iritarea.

  — Împacă-te cu chestia asta, spuse Joel. Ca şi mine.

  — De ce?

  — Avery Fowler. Îţi aminteşti de el?

  — O, Iisuse!

  — Şi un bătrân de pe insula Mykonos. Asta e tot ce avem. Dar ceea ce au spus e adevărat. E real. Mi-am dat seama de asta la Geneva. Avery a spus că mai avem foarte puţin timp. Beale a fost mai precis; a zis că a început numărătoarea inversă. Indiferent ce va fi, se va încheia înainte de terminarea concediului tău; două săptămâni şi patru zile – aceasta este ultima informaţie. Asta voiam să spun mai înainte.

  — O, Dumnezeule, şopti Fitzpatrick. Ce altceva mai poţi să-mi spui?

  — Foarte puţin.

  — Ambasada, îl întrerupse Connal. Au trecut ce-i drept câţiva ani, dar am fost acolo. Am lucrat cu ataşatul militar. N-am nevoie de prezentări. Putem să găsim ajutor acolo.

  — Dar putem să ne găsim şi sfârşitul.

  — Ce?

  — Nu e curată. Cei trei bărbaţi pe care i-ai văzut la aeroport, ăia de la ambasadă…

  — Ce-i cu ei?

  — Sunt de partea cealaltă.

  — Nu te cred!

  — De ce crezi că erau la aeroport?

  — Ca să te întâmpine, să stea de vorbă cu tine. Pot fi o mulţime de motive. Indiferent dacă ştii sau nu, eşti considerat un avocat foarte important pe scena internaţională. Personalul de la Externe doreşte adesea să la legătura cu tipi ca tine.

  — Am mai discutat chestia asta, spuse Converse iritat.

  — Ce vrei să spui?

  — Dacă voiau să mă vadă, de ce n-au venit la poarta de ieşire?

  — Pentru că s-au gândit că o să vii la terminal, ca toată lumea.

  — Şi dacă n-am venit – după cum susţii chiar tu – au devenit furioşi. Aşa ai spus.

  — Aşa erau. Fitzpatrick ridică din sprâncene. Într-adevăr e ciudat.

  — Şi femeia. Îţi aminteşti de femeie?

  — Bineînţeles.

  — M-a urmărit de la Copenhaga. M-a urmărit tot timpul… Şi mai este ceva. Mai târziu, toţi patru au fost luaţi de o maşină care aparţine unui anumit om – un om despre care ştim că face parte din ceea ce ţi-am descris mai înainte. Au intrat cu maşina în ambasadă, crede-mă. I-am văzut cu ochii mei.

  — O, Iisuse, spuse el, mirat. OK, fără ambasadă. Dar ce zici de Bruxelles, de SHAPE? Este o unitate a spionajului marin: am mai lucrat cu oamenii de acolo.

  — Nu e cazul, poate că nici nu va fi.

  — Mă gândeam că vrei să profiţi de uniformă, de relaţiile mele.

  — Poate că da. E bine să ştiu că există.

  — Ei bine, ce vrei să fac?

  — Vorbeşti chiar fluent germana?

  — Hochdeutsch, Schwabisch, Bayerisch şi alte dialecte. Vorbesc cinci limbi…

  — Mi-ai spus cât se poate de clar, îl întrerupse Converse. Aici, la Bonn există o femeie pe nume Fishbein. Acesta-i primul nume pe care ţi-l dau. Este implicată şi ea. Nu ştiu exact cum, dar presupun că e un om de legătură – un releu de informaţii. Vreau să te întâlneşti cu ea, să stai de vorbă şi să stabileşti o relaţie. Trebuie să ne gândim la ceva convingător. Are vreo patruzeci de ani şi este cea mai mică fiică a lui Hermann Goering. S-a căsătorit cu un supravieţuitor al holocaustului din motive evidente; acesta a dispărut de mult. Ai vreo idee?

  — Sigur că da, spuse Fitzpatrick fără să ezite. Moştenirea. Sunt vreo două mii de testamente în fiecare an pe care decedaţii vor să le încredinţeze autorităţilor militare. Există fel de fel de nebuni care îşi lasă averile altor supravieţuitori. Adică germanilor arieni şi alte chestii de genul ăsta. Noi le trimitem înapoi la curţile civile care nu ştiu ce să facă cu ele, aşa că totul se sfârşeşte la balamuc, iar banii ajung în cele din urmă în lăzile Departamentului Trezoreriei.

  — Glumeşti?

  — Nu glumesc.

  — Şi poţi folosi acest truc?

  — Ce-ai zice de o moştenire de peste un milion de dolari de la o mică berărie din Vestul Mijlociu?

  — Te pricepi, spuse Joel, te iau la bord.

   

  Nu se pomenise nici de Aquitania, nici de George Marcus Delavane sau de Jacques Louis Bertholdier, de Erich Leifhelm, ori de celelalte douăzeci de nume de la Departamentul de Stat şi de la Pentagon. Şi nici nu s-a făcut analiza detaliată a avansării „reţelei” aşa cum reieşea ea din dosarele aflate în posesia lui Converse sau aşa cum o descrisese dr. Edward Beale pe insula Mykonos. Connal Fitzpatrick primise numai un os din scheletul informaţiei. Raţionamentul lui Joel era mult mai blând decât o spusese. Dacă avocatul era prins şi interogat – indiferent cât de brutal – nu putea dezvălui mare lucru.

  — Nu vrei să-mi spui mai nimic, zise Fitzpatrick.

  — Ţi-am spus suficient ca să ţi se zboare eventual creierii, deşi această expresie nu figurează în vocabularul meu.

  — Nici în al meu.

  — Atunci recunoaşte că sunt băiat de treabă, spuse Converse în timp ce se îndreptau spre poarta de la Alter Zoll.

  — Pe de altă parte, continuă cumnatul lui Halliday, ai trecut prin mult mai multe decât mine. Am citit materialele alea despre tine în dosarele Serviciului de siguranţă – dosare, nu dosar – erau corelate cu dosarele altor prizonieri. Tu ai fost deosebit. După cum relatează majoritatea celor care s-au aflat în acele lagăre, i-ai ţinut laolaltă… până când te-au băgat la carceră.

  — Greşesc, marinarule. Eram înspăimântat şi aş fi dat orice să-mi salvez pielea.

  — Dar dosarele nu spun aşa ceva; dimpotrivă, acolo se consemnează că…

  — Nu mă interesează, zău aşa, spuse Joel în timp ce treceau pe sub arcada ornamentată. Am o problemă urgentă pe care trebuie s-o rezolv.

  — Care?

  — Mi-am dat cuvântul că am să-l sun pe Dowling la un telefon mobil, însă nu ştiu cum să cer numărul.

  — Uite acolo o cabină telefonică, spuse Connal, arătând spre o minge mare de plastic lipită de un stâlp de beton. Ai numărul?

  — E pe aici pe undeva, spuse Converse, scotocindu-se prin buzunare. Uite-l, spuse el şi scoase o hârtiuţă.

  — Vermittlung, bitte. Ofiţerul naval spuse într-o germană autentică: fraulein, geben Sie mir bitte sieben, drei, vier, zwei, zwei. Băgă apoi mai multe monede în cutia de metal şi se întoarse către Joel. Poftim, sună.

  — Cere-l pe el… spune că îl caută avocatul, de la hotel.

  — Guten Tag, fraulein. Ist Herr… O, nu, vorbesc engleză. Vorbiţi engleză? Nu, nu telefonez din California, dar e ceva urgent… Dowling, trebuie să vorbesc cu…

  — Caleb, spuse Joel repede.

  — Caleb Dowling. Marinarul acoperi receptorul cu mâna şi întrebă: ce fel de nume mai e şi ăsta?

  — E ceva în legătură cu pantofii Gucci.

  — Ce?… Oui, ja – da, mulţumesc. Se duce să-l caute. Uite, vorbeşte. Fitzpatrick îi trecu receptorul lui Converse.

  — Joe?

  — Da, Cal. Ai spus să-ţi dau telefon după ce mă întâlnesc cu Fowler. Totul este în ordine.

  — Nu, nu este, domnule avocat, spuse actorul calm. Trebuie să stăm serios de vorbă şi pot să-ţi spun că un fel de gorilă pe nume Rosenberg va fi la câţiva paşi de mine.

  — Nu înţeleg.

  — Un om a murit la Paris. Asta îţi spune ceva?

  — O, Dumnezeule! Converse simţi cum i se scurge tot sângele din vine. Gâtul i se uscase. O clipă se temu că o să vomite. Au venit la tine, şopti el.

  — A venit un tip de la poliţia germană, cam acum o oară. De astă dată n-am avut nici un fel de dubiu. Era exact ceea ce spunea că este.

  — Nu ştiu ce să zic, se bâlbâi Joel.

  — Tu ai făcut-o?

  — Da… Cred că da. Converse privea discul telefonului şi vedea faţa plină de sânge a omului de pe alee.

  — Crezi? Ăsta nu e un lucru despre care să spui „cred”.

  — Atunci da… Răspunsul este da. Eu am făcut-o.

  — Ai avut un motiv?

  — Am crezut că am.

  — Vreau să aud şi eu, dar nu acum. Am să-ţi spun unde să ne întâlnim.

  — Nu, exclamă Joel zăpăcit. Nu vreau să te amestec.

  — Omul acela mi-a dat o carte de vizită şi doreşte să-i dau telefon să-i spun dacă ai luat legătura cu mine. A fost foarte convingător când mi-a vorbit despre pedepsele aplicate celor care ascund informaţii şi cum poate fi tratat un om atunci când acoperă pe cineva care se sustrage din faţa legii.

  — Are dreptate, are perfectă dreptate! Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i totul, Cal! Adevărul. Mi-ai făcut rost de o cameră pentru o noapte, gândindu-te că n-am rezervare şi am petrecut câteva ore plăcute stând de vorbă în avion. Ai pus-o pe numele tău ca să nu mă obligi pe mine să plătesc. Nu ascunde nimic. Nici măcar acest telefon.

  — Dar de ce nu i-am spus până acum?

  — Ai fost şocat, iar eu sunt concetăţeanul tău şi te afli într-o ţară străină. Ai avut nevoie de timp să te gândeşti, să reflectezi. Dar telefonul meu te-a zguduit şi ţi-a venit mintea la cap. Spune-i că mi-ai transmis acuzaţia şi eu n-am negat. Fii cinstit cu el, Cal.

  — Cât de cinstit? Să includ şi întâlnirea cu Fowler?

  — Cred că nu e necesar. Lasă-mă să-ţi explic. Fowler fiind un nume fals, nu este relevant pentru cei de la Paris. Îţi dau cuvântul meu. Dacă îl menţionezi înseamnă să dai naştere la fel de fel de complicaţii inutile.

  — Să-i spun că eşti la Alter Zoll?

  — De aici îţi telefonez. Am recunoscut acest lucru.

  — N-ai să te mai poţi întoarce la Konigshof.

  — Nu contează, spuse Joel vorbind repede şi vrând să scape de telefon ca să poată gândi. Bagajul meu este la aeroport şi nu mă pot duce nici acolo.

  — Aveai o servietă.

  — Am avut grijă de asta.

  Actorul făcu o pauză, apoi vorbi încet.

  — Aşadar, sfatul tău este să spun totul poliţiei, să le spun adevărul.

  — Fără a le oferi material suplimentar care nu are legătură cu cazul. Da, acesta este sfatul meu, Cal. Numai aşa poţi rămâne curat şi tu eşti curat.

  — Pare un sfat foarte bun, Joe – Joel şi chiar aş dori să-l pot urma, dar mi-e teamă că n-o voi face.

  — De ce?

  — Pentru că oamenii răi şi ucigaşii nu dau asemenea sfaturi. N-am citit asta în nici un scenariu.

  — Dar e absurd! Pentru numele lui Dumnezeu, fă cum îţi spun eu!

  — Îmi pare rău, partenere, piesa ta e proastă, aşa că ai să faci tu aşa cum îţi spun eu. La universitate este o clădire mare de piatră – un loc frumos, de fapt un palat renovat, cu o multitudine de grădini, cum nu vezi în fiecare zi. Sunt pe partea de sud şi au bănci pe aleea principală. E un loc foarte plăcut pentru o noapte de vară, oarecum mai retras şi nu prea aglomerat. Să fii acolo la ora zece.

  — Cal, nu vreau să te implic în chestia asta!

  — Sunt deja implicat. Am ascuns informaţii şi am ajutat un om care se sustrăgea urmăririi. Dowling făcu din nou o pauză. Şi vreau să-ţi fac cunoştinţă cu cineva.

  — Nu.

  Se auzi un clic şi telefonul amuţi.