Generalul Jacques Louis Bertholdier îşi întrerupse mişcările ritmice ale şoldurilor, se retrase din femeia brunetă şi păroasă care gâfâia şi se rostogoli pe pat spre telefon.

  — Da? strigă el furios. Ascultă tăcut, în timp ce faţa i se colora în roşu. Unde s-a întâmplat? rosti el în şoaptă, cuprins subit de frică. În Boulevard Raspail? Sub ce acuzaţie?… Narcotice! Imposibil.

  Ţinând receptorul în mână, generalul se ridică în şezut pe marginea patului. Femeia goală se ridică în genunchi şi se lipi de el, împungându-l cu sânii în spate şi muşcându-l uşurel de lobul urechii.

  Bertholdier o lovi cu receptorul peste faţă. Femeia se rostogoli în partea cealaltă a patului, iar din buza ruptă îi ţâşni sângele.

  — Repetă, te rog, spuse el. Este evident, nu? Omul nu mai poate fi interogat? Trebuie întotdeauna să ţinem seama de strategia de ansamblu, astfel de pierderi minore sunt de anticipat, nu? Mi-e teamă că va trebui să fie din nou ca la spital. Ai grijă de treaba asta; eşti un ofiţer destoinic. Pierderea legiunii a fost marele nostru câştig… O? Ce este? Ofiţerul care l-a arestat se numeşte Prudhomme? Bertholdier făcu o pauză; respiraţia abia dacă i se mai auzea. Un birocrat încăpăţânat de la Surete, continuă el, care nu vrea să se lase, aşa e?… Aceasta este a doua ta misiune, s-o aduci chiar azi la îndeplinire, cu îndemânarea obişnuită înainte. Dă-mi telefon după ce termini şi consideră-te aghiotantul generalului Jacques Bertholdier.

  Generalul puse receptorul în furcă şi se întoarse către femeia brunetă care îşi tampona buza cu cearşaful; în ochii ei se citea un amestec de furie, stânjeneală şi teamă.

  — Scuză-mă, draga mea, spuse el curtenitor. Dar acum trebuie să pleci. Trebuie să mai dau nişte telefoane.

  — N-am să mai vin niciodată! strigă femeia sfidătoare.

  — Ba ai să vii, spuse legendarul general ridicându-se în picioare, în toată goliciunea sa. Dacă te voi chema.

   

  Erich Leifhelm intră grăbit în birou şi se repezi direct la telefon, concediindu-l pe servitor cu un gest. În clipa în care uşa se închise în urma acestuia, vorbi:

  — Ce s-a întâmplat?

  — A fost găsită maşina doamnei Geyner, Herr General.

  — Unde?

  — La Appenweier.

  — Ce e asta?

  — O localitate la cincisprezece sau optsprezece kilometri de Kehl. În Alsacia.

  — Strasbourg! A trecut în Franţa! El era preotul.

  — Nu înţeleg, Mein Herr…

  — Nu contează! Nu ne-am gândit…! Pe cine ai în sector?

  — Numai un om, Mein Herr. Omul de la poliţie.

  — Spune-i să mai angajeze câţiva. Trimite-i la Strasbourg! Căutaţi un preot!

   

  — Pleacă de aici! mugi Chaim Abrahms, în momentul în care soţia lui intră în bucătărie. Acum n-ai ce căuta aici.

  — Vechiul testament spune altceva, zise femeia fragilă îmbrăcată în negru, cu trăsături delicate şi ochii căprui. Eşti gata să renegi Biblia atunci când îţi convine? Nu scrie numai de tunete şi răzbunare. Trebuie să ţi-o citesc?

  — Nu-mi citi nimic! Nu mai spune nimic! Astea sunt treburi pentru bărbaţi.

  — Bărbaţi care omoară? Bărbaţi care profită de sălbăticia primitivă a Scripturilor ca să justifice vărsarea sângelui copiilor? Sângele fiului meu? Mă întreb ce ar fi spus mamele din Masada dacă li s-ar fi permis să vorbească… ei bine, vorbeşte acum, generale. N-o să mai omori pe nimeni. N-o să mai foloseşti această casă ca să-ţi pui în mişcare armatele morţii, ca să pui la cale tactica morţii – tactica ta sfântă, Chaim, sfânta ta răzbunare.

  Abrahms se ridică încet de pe scaun.

  — Ce tot spui?

  — Crezi că nu te-am auzit? Telefoane în mijlocul nopţii, de la oameni care vorbesc de omor cu aceeaşi uşurinţă ca tine.

  — Ai ascultat!

  — De mai multe ori. Respirai atât de zgomotos încât nu auzeai nimic altceva decât propria ta voce, propriile ordine. Indiferent la ce ai participat, de acum înainte n-o să mai faci nimic rău. Pentru tine, omorurile au luat sfârşit. Şi-au pierdut sensul cu ani în urmă, dar n-ai fost în stare să te opreşti. Ai inventat mereu alte motive până când ţi-ai pierdut ultimul strop de raţiune.

  Soţia lui Abrahms scoase mâna dreaptă dintre faldurile rochiei şi îndreptă pistolul spre el. Generalul îşi pipăi tocul gol, nevenindu-i să creadă. Se răsuci spre dreapta, apoi se năpusti spre femeia cu care trăise treizeci şi opt de ani. O înşfăcă de încheietura mâinii şi i-o răsuci în loc. Femeia nu dădu drumul armei şi îl zgârie pe faţă când o izbi de perete, încercând s-o dezarmeze.

  Zgomotul exploziei umplu bucătăria şi femeia care îi născuse patru copii căzu pe podea la picioarele lui. Îngrozit, Chaim Abrahms privea ochii căprui larg deschişi, rochia neagră, plină de sânge şi rana mare din piept.

  Sună telefonul. Abrahms alergă spre perete şi smulse receptorul, urlând.

  — Copiii lui Abraham nu vor fi respinşi! Va urma o baie de sânge. Dumnezeu ne va da pământul nostru. Iudeea, Samaria – toate sunt ale noastre.

  — Încetează! mugi o voce în receptor. Încetează, evreule!

  — Cine îmi spune evreu îmi spune cel drept! urlă Chaim Abrahms cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi cu ochii aţintiţi la femeia moartă. Am făcut sacrificiul lui Abraham! Nimeni nu-mi poate cere mai mult.

  — Eu îţi cer mai mult! Eu cer întotdeauna mai mult.

  — Marcus? şopti evreul, închizând ochii şi rezemându-se de perete. Tu eşti… conducătorul meu, conştiinţa mea? Tu eşti?

  — Eu sunt, Chaim, prietene. Trebuie să ne mişcăm repede. Unităţile sunt pe poziţii?

  — Da. Scharhorn. Douăsprezece unităţi gata de luptă, pregătite, instruite. Moartea nu contează.

  — Asta voiam să ştiu, spuse Delavane.

  — Aşteaptă ordinele dumneavoastră, domnule general. Abrahms inspiră adânc, apoi începu să plângă.

  — Ce este, Chaim? Vino-ţi în fire!

  — A murit. Soţia mea zace moartă la picioarele mele.

  — Dumnezeule, ce s-a întâmplat?

  — A ascultat, a auzit… a încercat să mă omoare, ne-am luptat şi acum e moartă.

  — O pierdere teribilă, cumplită, prietene. Ai toată afecţiunea mea. Condoleanţele mele cele mai sincere.

  — Îţi mulţumesc, Marcus.

  — Ştii ce trebuie să faci, nu-i aşa, Chaim?

  — Da, Marcus. Ştiu.

   

  Se auzi o bătaie în uşă. Stone se ridică de pe scaun şi apucă cu oarecare stângăcie pistolul aflat pe masă. În anii aceia când sortase gunoaiele, trăsese o singură dată cu o armă de foc. Îi zburase piciorul unui informator KGB din Istanbul pentru simplul motiv că omul fusese demascat când era beat şi se repezise la Stone cu cuţitul. Lui Stone nu-i plăceau armele de foc.

  — Da? făcu el, cu arma pregătită.

  — Aurelius, răspunse vocea din spatele uşii.

  Stone deschise şi îl salută pe vizitator.

  — Metcalf?

  — Da. Stone?

  — Intră. Şi cred că ar fi bine să schimbăm parola.

  — Presupun că am putea folosi chiar „Aquitania”, spuse ofiţerul de informaţii, intrând în încăpere.

  — Parcă aş prefera să n-o facem.

  — Nici n-aş putea s-o folosesc. Ai cafea?

  — O să fac rost. Pari epuizat.

  — M-aş simţi mai bine pe o plajă din Hawaii, spuse aviatorul de vârstă mijlocie şi cu trup musculos. Purta pantaloni de vară şi o jachetă uşoară, iar chipul i se potrivea perfect cu părul tuns scurt şi cu ochii vii înconjuraţi de cearcăne pronunţate.

  — Ieri-dimineaţă la ora nouă am plecat cu maşina din Las Vegas la Halloran, iar de acolo am început o serie de zboruri de-a lungul şi de-a latul ţării, pe care nici un computer nu le-ar putea urmări. Am sărit dintr-un aeroport în altul sub atât de multe nume încât nici nu le mai ţin minte.

  — Eşti speriat, observă civilul.

  — Dacă tu nu eşti, înseamnă că nu m-am adresat cui trebuie.

  — Nu sunt numai înspăimântat, colonele, sunt înmărmurit. Stone se duse la telefon, comandă cafea şi înainte să închidă se întoarse spre Metcalf. Vrei ceva de băut? întrebă el.

  — Da. Whisky canadian cu gheaţă, te rog.

  — Te invidiez.

  Civilul dădu comanda şi cei doi bărbaţi se aşezară. Pentru câteva clipe, zgomotul străzii fu singurul sunet care se auzi în cameră. Se priviră unul pe altul fără a disimula faptul că se studiau reciproc.

  — Ştii cine sunt eu, spuse colonelul, rupând tăcerea. Dar tu cine eşti? Ce eşti?

  — CIA. Douăzeci şi nouă de ani. Şeful agenţiei din Londra, Atena, Istanbul şi alte părţi mai la nord sau mai la sud. Discipol al lui Angleton şi coordonator al operaţiunilor secrete până când am fost dat afară. Altceva?

  — Nimic.

  — Indiferent ce ai făcut cu robotul ăla telefonic, vreau să spun că a mers. Doamna Converse a telefonat.

  Metcalf sări de pe scaun.

  — Şi?

  — A fost cam speriată la început, dar în cele din urmă a apărut şi el la telefon sau, mai bine a zis, a vorbit, căci s-a aflat acolo, tot timpul.

  — Înseamnă că a doua oară ţi-ai dat mai multă osteneală.

  — Nu voia decât să audă adevărul. N-a fost greu.

  — Unde este? Unde sunt?

  — În Alpi, nu mi-a precizat unde anume.

  — La naiba.

  — Deocamdată, completă civilul. Vrea mai întâi ceva de la mine.

  — Ce anume?

  — Declaraţii sub prestare de jurământ. Am putea să le spunem şi depoziţii.

  — Ce?

  — Aşa cum ai auzit. Depoziţii de la mine şi de la oamenii cu care lucrez – de fapt, pentru care lucrez, în care să spunem ce ştim şi ce am făcut.

  — Vrea să te vadă spânzurat şi nu-l învinovăţesc pentru asta.

  — Nici eu nu-l condamn, dar spune că această chestiune este secundară. Vrea Aquitania. Îl vrea pe Delavane şi hoarda lui de maniaci ca să-i pună la zid înainte să erupă toată porcăria, înainte să înceapă asasinatele.

  — Aşa spunea şi Sam Abbott. Asasinate – asasinate multiple, aici şi în toată Europa, calea cea mai sigură şi mai rapidă spre haosul internaţional.

  — I-a spus femeia.

  — Nu, a pus singur totul cap la cap. L-a ajutat şi ea. Converse nu înţelegea ce înseamnă unele cuvinte.

  — Acum ştie, spuse Stone. Am spus că sunt înmărmurit? Ce altă expresie mai tare ştii?

  — Indiferent care ar fi, este valabilă şi în cazul meu, pentru că amândoi ne dăm seama cât de simplu ar putea să fie. Nu avem de-a face cu nişte nebuni cu minţi de găină şi nici măcar cu teroriştii tăi sălbatici; avem treizeci de ani de experienţă şi nouăzeci la sută dintre ei în computerele noastre. Când apar semnalele, ştim unde sunt şi de regulă putem să-i oprim. Dar aici avem de-a face cu cei mai duri profesionişti din rândurile noastre şi ale Aliaţilor, care au şi ei o mulţime de ani de experienţă. Se învârt în jurul Pentagonului, în bazele armatei şi marinei şi în baza aeriană din Nevada. Iisuse, unde sunt? Deschizi gura şi nu ştii cu cine vorbeşti, cine te va doborî sau va programa un avion să se dezmembreze în aer. Cum putem opri ceea ce nu vedem?

  — Poate aşa cum intenţionează Converse.

  — Cu depoziţii sub prestare de jurământ?

  — Poate că da. Apropo, vrea una şi de la tine. Despre întâlnirea cu Abbott, despre ceea ce aţi discutat, precum şi o evaluare a capacităţii şi a stabilităţii lui mintale. Asta înseamnă că va trebui să stai astăzi aici. Am rezervat în urmă cu o oră încă trei camere, fără să precizez pe ce nume.

  — Vrei să fii amabil şi să-mi răspunzi la o întrebare? Ce naiba vrea să facă cu depoziţiile? Aici e vorba de o armată întreagă – nu ştim cât de mare – dar este o armată în toată regula! Minimum două batalioane, unul aici şi unul în Europa. Ofiţeri de carieră pregătiţi să execute ordine în care cred, ca şi în generalii care le dau. Declaraţii legalizate, depoziţii, pentru numele lui Dumnezeu! Ce naiba poate să facă cu nişte amărâte de dosare juridice? Crezi că avem timp pentru aşa ceva?

  — M-am gândit şi eu la toate astea, colonele. Dar noi nu suntem avocaţi, spre deosebire de Converse. Am discutat foarte mult cu el. Porneşte pe singura cale pe care o cunoaşte. Calea legală şi, culmea, acesta a fost motivul pentru care l-am trimis acolo.

  — Dă-mi un răspuns, Stone, spuse Metcalf pe un ton rece.

  — Protecţie, răspunse Stone. Ceea ce doreşte Converse este protecţie imediată şi să fim luaţi în serios. Să nu fim consideraţi nişte psihopaţi, oameni cu tulburări mintale şi capacitate redusă de discernământ – cred că astea au fost cuvintele lui.

  — Nu-i aşa că sunt frumoase? La naiba, dar ce vor să însemne? Cum o să acţionăm?

  — Cu documente juridice. Apelând la oameni responsabili care declară ceea ce ştiu şi în faţa instanţei. Prin tribunale, colonele. Un tribunal – este nevoie de un singur tribunal şi de un judecător. Pe baza declaraţiilor depuse sub prestare de jurământ se înaintează o petiţie tribunalului – unui tribunal, unui judecător – cerându-se să se acorde protecţie sub sigiliu.

  — Ce fel de protecţie?

  — Sub sigiliu. Aşa se numeşte – adică strict secretă, fără intervenţia presei, fără divulgarea informaţiilor, pur şi simplu un ordin al tribunalului transmis autorităţilor celor mai potrivite cu obligaţia de a-l executa. În acest caz, toate filialele serviciilor secrete vor primi instrucţiuni din partea tribunalului pentru a presta un serviciu extraordinar.

  — Extraordinar…? Pentru cine?

  — Pentru preşedintele Statelor Unite, pentru vicepreşedinte, pentru preşedintele Parlamentului, secretarul cu Apărarea, secretarul de stat – şi tot aşa, mai jos, pe toată linia. Legea, colonele. Asta este ceea ce poate să facă legea. Sunt tot cuvintele lui Converse, aşa cred.

  — Iisuse!

  Se auzi o bătaie uşoară în uşă; Stone acoperi arma cu ziarul New York Times împăturit. Se ridică în picioare, traversă camera spre uşă şi îi dădu drumul înăuntru chelnerului care împingea o măsuţă pe rotile cu o cană de cafea, două ceşti, o sticlă de whisky canadian, pahare şi gheaţă. Stone semnă notă şi omul plecă.

  — Ce vrei mai întâi, cafea sau o băutură? întrebă Stone.

  — La naiba, un whisky. Te rog.

  — Te invidiez.

  — Nu bei şi tu cu mine?

  — Regret, dar nu pot. Îmi permit unul singur, seara. Locuieşti la Las Vegas, aşa că o să înţelegi. Încerc să-mi înving soarta, colonele. Am fost concediat, îţi aminteşti?

  Stone îi aduse aviatorului un pahar şi se aşeză.

  — Nu poţi să-ţi învingi soarta, nu ştiai?

  — Am învins-o de câteva ori şi iată că mai sunt aici.

  — Tribunalele, spuse Metcalf, scuturând din cap. Un tribunal! E o fundătură, o cale închisă. Foloseşte legea pentru a ocoli oamenii din guvern la care ar trebui să ajungă, dar în care nu poate avea încredere. Oare o să meargă?

  — Câştigăm timp, probabil câteva zile, greu de spus. Protecţia „sub sigiliu” nu poate fi menţinută mai mult de atât. Legea cere, de asemenea, dezvăluirea publică a faptelor. Dar şi mai important este faptul că se întăreşte securitatea eventualelor ţinte. Să sperăm că generalii Aquitaniei vor fi siliţi să-şi schimbe tactica, să se regrupeze. Şi iarăşi e vorba de timp.

  — Dar acest lucru este valabil numai aici, în Statele Unite.

  — Da. Tocmai de aceea Converse doreşte să câştige timp.

  — Pentru ce?

  — N-a vrut să-mi spună şi nu pot să-i cer s-o facă.

  — Înţeleg, zise colonelul. Spuneai că ai rezervat trei camere. Cine sunt ceilalţi?

  — Ai să-i cunoşti şi n-or să-ţi placă. Sunt doi copii care au dat peste chestia asta întâmplător, împreună cu alţii pe care nu-i cunosc; nu vor să spună cine sunt. După ce Halliday a ajuns la ei – sau la unul din ei – au întocmit dosarele pentru Converse. Sunt tineri, dar de ispravă. Dacă aş fi avut un fiu, mi-ar fi plăcut să fie ca ei.

  — Eu am un fiu şi sper să fie aşa, spuse Metcalf. Care este procedura?

  Stone se aşeză pe scaun şi vorbi rar, cu voce monotonă. Repeta nişte instrucţiuni care nu erau gândite de el şi, fără îndoială, nici nu-i plăceau.

  — La ora trei în după-amiaza asta trebuie să-i dau telefon lui Nathan Simon, unul dintre partenerii lui Converse de la firmă din New York. Se presupune că până atunci soţia lui Converse va lua legătura cu el şi îi va spune să aştepte telefonul meu şi să facă ceea ce îl voi ruga eu – se pare că aşa va fi. Pe scurt, Simon va veni aici însoţit de o stenografă şi ne va lua declaraţiile, precizând titlurile, gradele şi funcţiile actuale. O să stea până va termina toată treaba.

  — Aveai dreptate la telefon, îl întrerupse ofiţerul. Suntem nişte oameni morţi.

  — Asta i-am spus şi eu lui Converse şi m-a întrebat cum mă simt. El simţise asta pe pielea lui.

  — Vă vrea pe toţi.

  — Dar pe tine nu, spuse Stone. Ar dori mărturia ta şi, prin extensie, a lui Abbott, dar nu va insista asupra ei. Ştie că nu-ţi poate cere să mergi pe calea lui.

  — Am pornit pe ea în momentul în care s-a prăbuşit acel avion. Şi mai este ceva. Dacă nu putem să-l oprim pe Delavane şi pe generalii lui, ce naiba ne mai rămâne? Converse nu vrea să spună ce are de gând să facă?

  — Nu în ceea ce numeşte el numărătoarea inversă. Da, în ce priveşte ziua de mâine. Ne trimite propria lui declaraţie şi cea a unui tip de la Surete din care reiese că cea mai mare parte a rapoartelor oficiale de la Paris sunt minciuni… Şi… Încă n-am murit, colonele. Converse ne-a spus foarte clar că Nathan Simon este cel mai bun avocat pe care l-am putea găsi, asta dacă îl convingem să ne creadă.

  — Ce poate face un avocat?

  — L-am întrebat pe Converse acelaşi lucru şi mi-a dat un răspuns straniu. A spus „poate să folosească legea, pentru că legea nu înseamnă oameni, legea e lege”.

  — Chestia asta mă depăşeşte, spuse Metcalf iritat. Nu în context filosofic, ci în sensul în care se aplică acum, adică în momentul de faţă, naiba să-l ia!… Nu mai contează nimic, nici noi nu contăm! O dată ce pistoalele alea or să iasă la suprafaţă şi capetele vor începe să cadă la Washington şi la Londra, Paris sau Bonn – indiferent unde – or să preia controlul şi n-o să-i mai putem opri. Afirm asta pentru că ştiu de cât timp doresc unii dintre ei să preia controlul. Vor opri măcelurile, ca să ne facă să ne simţim în siguranţă şi să-i umilească pe sovietici. Au fost momente în care şi eu gândeam aşa!

  — Mie îmi spui?

  — Am greşit amândoi.

  — Ştiu. De asta sunt acum aici.

  Metcalf bău, apoi îşi lipi paharul rece de obrazul fierbinte.

  — Mă tot gândesc la vorbele lui Sam. Trebuie să existe undeva o listă, aşa mi-a spus. Lista membrilor Aquitaniei. A exclus locurile obişnuite. Nu se află nici într-un seif, nici pe hârtie – probabil că este programată electronic, protejată de coduri, undeva unde nimănui nici nu-i trece prin gând să caute, fără legătură cu lumea militară. O listă! Trebuie să existe o listă! repetă el. Ca pilot, avea o imaginaţie extraordinară, probabil că tocmai de asta era aşa de bun la treburile alea de tactică la zece mii de metri înălţime. Să iasă dintr-o dată cu soarele în spate acolo unde nimeni nu îl aşteaptă, sau din spatele unui orizont întunecos unde radarul nu-l poate depista. Ştia toate astea. Era un geniu al tacticii.

  În timp ce Metcalf vorbea, Stone se aplecă în faţă şi îşi aţinti privirile pe chipul aviatorului, sorbind fiecare cuvânt pe care acesta îl rostea.

  — Scharhorn, spuse el, aproape în şoaptă. Este Scharhorn!

   

  Bimotorul Riems 406 se roti deasupra aeroportului de la St Gervais, aflat la douăzeci de kilometri de Chamonix; luminile gălbui ale celor două piste aruncau raze de culoarea chihlimbarului în noaptea clară. Prudhomme îşi verifică centura de siguranţă, în timp ce pilotul din stânga lui începea manevrele de aterizare.

  Mon Dieu, ce zi incredibilă avusese! îşi spuse el, privind în jos, spre dreapta, la grupul de luminiţe. Vânătăile întunecate de pe mâna lui erau acum mai puţin vizibile. Formidable! Călăul lui nici măcar nu se obosise să-şi disimuleze intenţiile, atât era de arogant. Fusese crescut, fără îndoială, ca un Legionnaire! Sentinţa de condamnare la moarte o primise probabil în timp ce se afla în maşină, la capătul parcării din Bois de Boulogne! Ucigaşul îi telefonase la birou. Lui Prudhomme îi trecuse prin cap că s-ar putea să fie o cursă aşa încât se dusese pregătit la întâlnire. Omul îl rugase pe recentul lui superior să se întâlnească cu el în Boulogne, în parcare; avea nişte noutăţi uluitoare. O să vină cu maşina lui de serviciu şi, pentru că nu putea să plece de lângă staţia radio, îl rugă pe inspector să urce în automobilul lui.

  Nu auzise, însă, nici un fel de veşti uluitoare, ci mai degrabă nişte dezvăluiri zguduitoare. Omul îi pusese o mulţime de întrebări, pe un ton foarte arogant.

  Ce ai făcut în dimineaţa aceasta?

  Vrei să spui dacă m-am bărbierit? Dacă am fost la toaletă? Dacă mi-am sărutat nevasta la plecare? La ce te referi?

  Ştii foarte bine la ce mă refer! Mai devreme. Omul acela de pe bulevardul Raspail! Ai intrat cu maşina în maşina lui şi l-ai oprit. Pe urmă cineva a aruncat narcotice înăuntru. L-ai arestat pe nedrept!

  N-am fost de acord cu ceea ce făcea. Şi nu sunt de acord nici cu această conversaţie.

  Prudhomme se întinsese să deschidă portiera cu mâna stânga, deoarece cu dreapta avea altă treabă.

  Stop! strigase subordonatul său, înhăţându-l de umăr. O apărai pe femeia aia!

  Citeşte raportul meu! Dă-mi drumul!

  Am să-ţi dau drumul în iad! Am să te ucid, băgăreţule!

  Fostul subordonat scosese un pistol de sub sacou, dar nu suficient de rapid. Prudhomme trăsese de două ori. Din păcate, era o armă de calibru mic. Fostul colonel al Legiunii, un tip masiv, se repezise asupra lui Prudhomme într-un asalt final, însă veteranul Rezistenţei recursese la un vechi truc. De-a lungul reverelor îşi ascunsese o sârmă subţire cu câte un laţ la fiecare capăt. O scosese repede şi o trecuse peste capul subordonatului său, încrucişându-şi apoi mâinile. Trase violent, până când sârma pătrunse în carnea adversarului.

  — Am primit aprobarea de aterizare, domnule inspector, spuse pilotul zâmbind. Jur pe toţi Dumnezeii că nimeni n-o să mă creadă! Bineînţeles că n-am să suflu o vorbă, jur pe mormântul mamei mele!

  — Probabil că tocmai trage un gât de tărie în Montmartre, spuse Prudhomme sec. Taci din gură şi poate că o să mai ai ocazia să aduci tutun dubios din Malta.

  — Nici un cuvinţel. N-o să rostesc nici o vorbuliţă, domnule inspector. Sunt şi eu tată!

  — Bravo ţie! Şase luni şi după aia dispari, s-a înţeles?

  — Jur pe mormântul tatălui meu!

  — Este cât se poate de viu şi la închisoare – o să iasă peste două luni. Spune-i să se potolească.

   

  Joel şi Valerie ascultaseră în tăcere povestea omului de la Surete. Interpolul era compromis, poliţia de arondisment manipulată, chiar şi Surete era coruptă, iar comunicatele oficiale conţineau minciuni. De ce?

  — Am să vă spun de ce, pentru că am nevoie de ajutorul dumneavoastră – foarte mare nevoie, spuse Converse, ridicându-se de pe scaun şi ducându-se spre birou, unde se aflau paginile dactilografiate ale declaraţiei lui. Puteţi citi totul, dar mi-e teamă că va trebui s-o faceţi aici. Mâine dimineaţă voi face copii, dar până atunci nu vreau ca materialul să iasă din camera asta. Apropo. Val v-a făcut o rezervare – o cameră single – nu mă întrebaţi cum, dar funcţionarul de jos o să aibă probabil o garderobă nouă, dacă nu chiar o casă.

  — Merci, madame.

  — Pe numele de French, adăugă Joel.

  — Da?

  — Nu, vreau să spun că numele este French.

  — Oui.

  — Nu, ceea ce vreau să spun este că…

  — Pardon, mon viuex, interveni Valerie. Le nom sur le registre est „Monsieur French”, c’est un nom anglais, pas francois. French. Arthur French.

  — Dar va trebui să semnez, să vorbesc. O să-şi dea seama.

  — Nu semnezi nimic şi nici nu vorbeşti, spuse Val, luând o cheie de pe noptieră şi întinzându-i-o lui Prudhomme. Camera este plătită – pe trei zile. După aceea – poate chiar mai curând dacă veţi fi de acord să ne ajutaţi – toţi trei vom fi în altă parte.

  — Formidable. Trebuie să citesc.

  — Mon ami – mon epoux – est un avoue briliant.

  — Je comprends.

  — Sunt vreo patruzeci de pagini aici, spuse Converse, dându-i hârtiile lui Prudhomme. Veţi avea nevoie de cel puţin o oră. Noi vom merge jos să mâncăm ceva şi ca să vă lăsăm să citiţi.

  — De acord. Am multe lucruri de aflat.

  — Dumneata ce vei face? întrebă Joel. Adică, ce o să se întâmple cu dumneata? Au să găsească cadavrul în maşină.

  — Mai mult ca sigur, spuse Prudhomme. L-am lăsat acolo unde era. Dar poliţia nu va face nici o legătură cu mine.

  — Amprente? Faptul că aţi lipsit de la birou?

  — Un alt obicei din timpul războiului, spuse omul băgând mâna în buzunar, de unde scoase o pereche de mănuşi de cauciuc. Forţele de ocupaţie germane aveau amprentele noastre. Cât despre absenţa mea, este foarte simplu. I-am spus unui asistent că voi pleca la Calais câteva zile. La vârsta mea mă bucur de o oarecare independenţă.

  — Asta va fi pentru poliţie, dar eu mă refeream la ceilalţi. La cei de care fusese trimis legionarul.

  — Sunt conştient de asta. Trebuie să fiu prudent. Nu mi se întâmplă pentru prima dată.

  — Atunci, lectură plăcută, spuse Converse, făcându-i semn lui Val să vină cu el. Dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi la serviciul de cameră.

  — Bon appetit, spuse Prudhomme.

   

  Chaim Abrahms ridică mâna moartei, care strângea încă arma cu degetele albite şi o îndreptă spre pieptul acesteia.

  Ochii ăştia mari, căprui, care nu vor să se închidă! Îl priveau fix, acuzator.

  — Ce mai vrei de la mine?! gemu el. Am văzut morţii. Am trăit cu morţii! Lasă-mă în pace, femeie! Nu poţi să înţelegi!

  Dar ea înţelesese, înţelesese atâţi ani la rând. Gătise miel şi pui în deşert şi hrănise unităţile de la Irgun şi Haganah, fără să pună întrebări despre moarte. Luptase pentru o speranţă, o simplă speranţă care era începutul unui vis. Pământul le aparţinea, de drept, prin Biblie. Luptaseră şi câştigaseră! Două mii de ani fuseseră proscrişi – dispreţuiţi, hăituiţi, scuipaţi de atotputernicele triburi străine. Tribul lor fusese ars şi gazat pentru a fi şters de pe faţa pământului. Şi, totuşi, supravieţuiseră. Acum triburile deveniseră puternice! Erau învingătorii, nu învinşii!

  — Tocmai de asta am luptat! Pentru asta ne-am rugat! De ce mă condamni? Chaim Abrahms gemu şi îşi apăsă fruntea pe faţa soţiei sale.

  Hitabdut era una dintre cele mai cumplite păcate enumerate în Talmud. Era Ebude Atzmo, suprimarea propriei vieţi împotriva voinţei lui Dumnezeu cel Atotputernic după chipul şi asemănarea căruia fusese creat omul. Un evreu care comite Hitabdut nu are dreptul să fie înmormântat în cimitirul evreiesc. Asta se va întâmpla şi cu soţia lui Chaim Abrahms, cea mai devotată fiinţă pe care o cunoscuse.

  — Trebuie s-o fac! gemu el. E pentru binele ei.

   

  Prudhomme îşi turnă o ceaşcă de cafea şi se întoarse la scaunul lui. Valerie şedea în faţa lui, iar Converse rămăsese în picioare lângă fereastră, privindu-l pe omul de la Surete şi ascultându-l atent.

  — Nu-mi mai vin în minte alte întrebări, spuse francezul, privind îngrijorat ceaşca de cafea din mâna lui. Faţa lui ridată exprima şi mai multă îngrijorare decât la început. S-ar putea să fiu încă prea şocat că să mă pot gândi la ceva. A spune că este incredibil nu serveşte la nimic; şi nici n-ar fi adevărat. Totul mi se pare cât se poate de credibil. Lumea este atât de înspăimântată încât ţipă după stabilitate, după un loc în care să se ascundă, să caute adăpost împotriva cerului, a străzilor, a semenilor. Cred că acum se va pune problema puterii absolute, indiferent de costurile acesteia.

  — Cuvântul cel mai potrivit este într-adevăr absolută, spuse Joel. O confederaţie de guverne militare care o alimentează pe alta, poliţii interdependente, legi modificate – totul în numele stabilităţii – până când toţi cei care nu sunt de acord cu ei vor fi declaraţi instabili şi vor fi reduşi la tăcere. iar dacă nu vor tăcea cei care nu sunt de acord cu ei şi haosul va izbucni din nou, stabilitatea va avea câştig de cauză, Aquitania va câştiga. Nu au nevoie decât de acest val iniţial de teroare, un val tsunami de omoruri şi confuzie. Au folosit cuvintele „personaje-cheie, acumulare… accelerare rapidă… haos”. Oameni puternici doborâţi în timp ce revoltele izbucnesc în zeci de capitale şi generalii intră victorioşi în fruntea armatelor lor. Acesta este scenariul, sunt cuvintele lor.

  — Tocmai aceasta este problema, domnule. Sunt numai cuvinte, cuvinte pe care poţi să le transmiţi unui număr mic de oameni, pentru că s-ar putea să dai tocmai peste cei care nu trebuie să le audă. Şi atunci ai accelera chiar dumneata această numărătoare inversă, declanşând holocaustul.

  — Numărătoarea inversă a început deja, reţineţi, interveni Converse. Dar există o şansă. „Acumularea” şi „accelerarea rapidă” pot fi folosite în alt fel. Ai dreptate, nu sunt decât cuvinte – cuvinte acumulate, cuvinte accelerate. Eu nu pot ieşi la iveală, cel puţin deocamdată. Nimeni nu-mi poate asigura protecţia, nici o agenţie sau poliţie din lume, nimeni şi nimic nu-i va împiedica să mă ucidă. Şi, după ce mă vor omorî, vor spune că toate afirmaţiile mele au fost doar elucubraţiile unui psihopat. Să nu mă înţelegi greşit. Nu am nici un chef să mor, moartea mea este lipsită de importanţă. Important este că adevărul va muri o dată cu mine, pentru că eu sunt singurul care a discutat direct cu cei patru Cezari ai lui Delavane şi probabil şi cu al cincilea, un englez.

  — Crezi că aceste declaraţii, aceste depoziţii sub prestare de jurământ pot modifica ceva?

  — Pot să valoreze foarte mult.

  — Cum aşa?

  — Da, pentru că aici este o lume reală, o lume foarte complicată la care trebuie să ajungem cât mai curând – trebuie să ajungem la oamenii în care putem avea încredere, care sunt capabili să facă ceva. Şi repede. Este ceea ce am vrut să fac acum câteva săptămâni, dar am pornit pe o cale greşită. Am vrut să transmit tot ceea ce ştiu unui om pe care îl cunosc. Lui Nathan Simon, cel mai bun avocat din câţi ştiu eu. Am scris totul – de două ori – fără să-mi dau seama că nu făceam decât să-i leg şi lui mâinile, poate chiar să-l condamn la moarte. Joel se depărtă de fereastră, ca un avocat care se apropie de evidenţierea concluziilor. La cine s-ar fi putut duce fără să fie însoţit de un om sănătos la minte şi nu cu unul etichetat drept „ucigaş psihopat”? Şi dacă aş fi ieşit la suprafaţă, aşa cum pe bună dreptate ar fi insistat el, am fi fost amândoi lichidaţi. Apoi Val mi-a vorbit despre omul din New York care i-a dat telefon şi despre celălalt care a fugit după ea pe stradă. Am făcut atunci o presupunere corectă. Nu procedează aşa nişte oameni care vor să te ucidă; aceştia nu se anunţă în prealabil. Însemna că erau oamenii de la Washington, cei care mă trimiseseră pe mine aici şi încercau acum să la legătura cu mine. Apoi mi-a descris întâlnirea cu Sam Abbott şi faptul că a menţionat numele acestui Metcalf, un om în care avea încredere şi pe care îl consideră o persoană suficient de importantă pentru a-i împărtăşi ceea ce aflase… Şi în sfârşit, ai mai apărut şi dumneata la Paris – mi-a povestit ce ai făcut şi ce ai spus, că te-ai oferit să ne ajuţi şi ai recurs la aceeaşi parolă pe care a folosit-o şi Rene Matillon – familia Tatianei. Tatiana, un nume sau un cuvânt care cred că înseamnă încredere, chiar şi atunci când eşti înconjurat de rechini.

  — Aveţi dreptate, monsieur.

  — Şi atunci totul a devenit clar pentru mine. Dacă aş fi putut să stabilesc nişte linii de comunicaţie şi să ajung la voi ar fi existat o cale. Voi eraţi cei care ştiau adevărul; unii dintre voi ştiau tot adevărul, alţii, asemeni dumitale, numai fragmente; dar, indiferent se asta, înţelegeaţi uriaşul pericol reprezentat de generali şi de Aquitania, ce puteau să facă şi ce făcuseră deja. Chiar şi dumneata, Prudhomme. Cum spuneai? Interpolul este compromis, poliţia manipulată, Surete coruptă – rapoartele oficiale numai minciuni? Şi să-i adăugăm la toate acestea pe Anstett de la New York, pe Peregrine, pe comandantul forţelor armate ale NATO, pe Matillon, Beale, Sam Abbott… Connal Fitzpatrick – cu semn de întrebare – şi Dumnezeu ştie câţi alţii încă. Toţi morţi. Generalii au început marşul – dă-le încolo de teorii, au început să ucidă!… Dacă aş putea să-i conving pe toţi să scrie declaraţii sub prestare de jurământ – sau să fie de acord să li se ia depoziţii – şi apoi să le trimit pe toate lui Nathan Simon, acesta ar avea muniţia necesară. I-am împuiat capul lui Stone de la New York cu aspectele astea legale şi a înţeles. Îşi va face tema lui şi îi va pune şi pe ceilalţi să şi-o facă – nu are de ales. Important este ca toate aceste materiale să ajungă la Simon. După ce va avea documentele, depoziţiile referitoare la evenimente văzute de oameni respectabili şi cu experienţă, va putea întocmi un dosar. Te rog să mă crezi, pentru el vor fi ca nişte planuri ale unei bombe cu neutroni. Mâine va intra în posesia lor şi se va duce la oamenii cu care trebuia să ia legătura, chiar dacă va fi nevoit să intre şi în Biroul Oval. Joel făcu o pauză şi se uită la omul din faţa lui, arătând cu capul la paginile care conţineau propria lui declaraţie. Am aranjat că documentele acestea să plece cu avionul mâine dimineaţă spre New York. Aş vrea şi o declaraţie din partea dumitale.

  — Am să ţi-o dau. Dar ai încredere în curier?

  — Ar putea să se prăbuşească întreaga lume şi femeia asta ar continua să stea liniştită în casa ei de la munte fără să afle, sau să-i pese. Cum stai cu engleza?

  — Binişor, aşa cred. Stăm de vorbă de câteva ore.

  — Vreau să spun, cu ortografia. Am face economie de timp dacă ai scrie declaraţia în noaptea asta.

  — Ortografia mea în engleză este probabil la fel de proastă ca a dumitale în franceză.

  — Scrie în engleză, interveni Valerie. Am să fac corecturile necesare. Dacă nu eşti sigur de ceva, scrie în franceză.

  — Merci. În seara asta?

  — Secretara va fi aici mâine dimineaţă la prima oră, îi explică Joel. Tot ea va pleca cu materialul la New York mâine după-amiază.

  — Şi e de acord să facă asta?

  — A fost de acord să accepte o donaţie importantă în favoarea unei organizaţii pentru protecţia naturii, care se pare că este cel mai important lucru din viaţa ei.

  — Foarte convenabil.

  — Şi mai e ceva, spuse Joel, aşezându-se pe braţul fotoliului în care şedea Valerie. Acum ştii şi dumneata adevărul şi, în afară de acest material care trebuie să ajungă la Simon, mai trebuie să fac ceva. Posed o mulţime de bani şi un bancher din Mykonos gata să confirme că am acces la încă şi mai mulţi – ceea ce ştii deja. Dacă aş dispune de timp, aş putea găsi personalul şi echipamentul de care am nevoie. Din păcate nu am şi sunt nevoit să apelez la dumneata.

  — Pentru ce anume?

  — Pentru declaraţiile finale. Ultima parte a mărturiilor. Vreau să răpesc trei oameni.