Joel se opri în nişte tufişuri. Spinii şi crengile ascuţite îi zgâriau faţa şi mâinile. Trupul îi era plin de lovituri, iar rana de la braţul stâng se deschisese şi îl durea. Nu avea timp. Trebuia să dispară cât mai repede de acolo. Peste câteva minute trenul va opri şi toată zona va fi împânzită de urmăritorii lui, deoarece ucisese un ofiţer al forţelor armate ale Republicii Federale Germania. Nu era nevoie de prea multă imaginaţie ca să-şi dea seama ce va urma. Pasagerii vor fi interogaţi – inclusiv comis-voiajorul cel gras – şi dintr-o dată cineva va face legătura între fotografia din ziar şi persoana lui. Un ucigaş nebun zărit pentru ultima dată pe o străduţă lăturalnică din Bruxelles se îndrepta acum spre Paris, Londra sau Moscova. Era într-un tren care mergea de la Bonn, spre Koln, Essen, Dusseldorf – şi ucisese din nou, într-un orăşel numit Wesel.

  Brusc, răsună şuieratul ascuţit al unei locomotive. Un tren care mergea spre sud venea dinspre gara care se afla la numai câteva sute de metri. Pălăria lui. Stătea răsturnată cu fundul în sus pe dâmb. Joel se strecură afară din tufişuri, se ridică clătinându-se şi porni în fugă spre ea, refuzând să dea ascultare trupului care îi spunea că abia poate să se mişte. Apucă pălăria şi începu să fugă spre dreapta, în susul dealului, peste liniile de cale ferată, îndreptându-se spre o clădire veche, aparent părăsită. Putea să se odihnească acolo câteva minute, dar nu mai mult. Ascunzătoarea era prea vizibilă. În zece sau cincisprezece minute, va fi înconjurată din toate părţile şi oameni înarmaţi vor ridica puştile spre ferestrele ei.

  Încercă cu disperare să-şi amintească. Cum procedase atunci? Cum reuşise să ocolească patrulele din junglele de la nord de Phu Loc?… Punctele avantajoase! Să te duci în locuri din care poţi să-i vezi, dar unde ei nu te văd! Dar acolo erau copaci înalţi, iar el era mai tânăr şi mai puternic şi putuse să se caţăre, ascunzându-se în frunzişul lor des. Aici nu exista nimic, decât linia de cale ferată… Şi, totuşi, poate că exista ceva! La dreapta clădirii era o groapă de gunoi, tone de pământ şi de resturi adunate în mai multe piramide; nu avea de ales.

  Gâfâind, alergă spre ultima dintre piramide, o înconjură şi începu să urce pe partea din spate. Picioarele îi alunecau pe pământul moale, pe bucăţile de lemn şi de carton, pe gunoaiele menajere. Mirosurile îngrozitoare îl ajutau să uite durerea din braţul rănit. Continuă să se târască. Dacă va fi nevoie se va îngropa în masa puturoasă. Nu existau reguli pentru supravieţuire şi, dacă pentru a scăpa de gloanţe trebuia să se scufunde în grămada mocirloasă şi rău mirositoare, o va face.

  Ajunse în vârf şi se întinse ceva mai jos, înconjurat de fel de fel de resturi şi gunoaie. Sudoarea îi curgea pe faţă, zgârieturile îl usturau, braţele îl dureau cumplit şi respira greu. Privi în jos, spre liniile de cale ferată, apoi spre gară. Trenul se oprise; pe peron oamenii se foiau încoace şi încolo, zăpăciţi. Câţiva bărbaţi în uniformă strigau nişte ordine, încercând să-i trieze pe pasageri – probabil pe cei care fuseseră în cele două vagoane vecine cu scena omorului. În parcarea din faţa gării văzu o maşină a poliţiei cu dungi albe şi albastre, cu girofarul în funcţiune, în semn de urgenţă. Se auzi un zgomot brusc şi o ambulanţă se îndreptă în viteză spre peron. Uşile din spate se deschiseră şi apărură doi infirmieri cărând o targă; un ofiţer de poliţie care stătea mai sus, pe nişte trepte, le strigă ceva, făcând un gest cu mâna. Brancardierii porniră în fugă pe scara de metal a vagonului.

  În parcare mai sosi încă o maşină de poliţie şi se opri scrâşnind lângă ambulanţă. Doi poliţişti coborâră; primul poliţist veni lângă ei, împreună cu doi civili, un bărbat şi o femeie. Cei cinci stătură de vorbă un timp, apoi cei doi ofiţeri din patrulă se întoarseră la maşina lor. Maşina dădu înapoi şi o luă spre stânga, îndreptându-se spre partea de sud a parcării, în direcţia lui Converse. Poliţiştii coborâră, cu armele în mâini şi începură să alerge de-a lungul şinelor şi apoi pe rambleu, în jos, spre buruieni. Se vor întoarce peste cinci minute, îşi spuse Joel absent. Se vor opri, vor căuta în clădirea părăsită, poate că vor cere ajutor, dar mai devreme sau mai târziu vor scotoci şi printre grămezile de gunoaie.

  Converse privi în spate şi văzu un drum de pământ marcat de urmele unor camioane grele, care ducea spre o incintă împrejmuită cu gard. Poarta grea era fixată cu un lanţ gros. Dacă ar fi alergat pe drumul acela şi s-ar fi căţărat pe gard ar fi fost văzut imediat; trebuia să rămână acolo unde era, ascuns între gunoaie.

  Un alt zgomot îi întrerupse gândurile… un sunet asemenea celui pe care îl auzise cu numai câteva minute mai înainte. Venea din dreapta lui, din parcare. A treia maşină de poliţie intra claxonând în parcare, dar în loc să se ducă spre ambulanţă, se îndreptă spre stânga, apropiindu-se de maşina aflată în capătul de sud al parcării. Cei doi poliţişti ceruseră probabil ajutor prin radio şi Joel simţi un fel de amorţeală care îi cuprinde trupul. În maşina de poliţie care tocmai sosise era numai şoferul… Oare a întors capul să vorbească cu cineva? Nu, desfăcea ceva, probabil centura de siguranţă. Un bărbat în uniformă cenuşie coborî, se uită împrejur, apoi porni repede spre şine. Le traversă şi se opri la marginea rambleului, strigând ceva spre poliţiştii de jos. Converse nu înţelegea nimic, dar scena i se păru ciudată.

  Cei doi poliţişti se apropiară în fugă de noul venit şi îşi puseră pistoalele în tocurile de la şold. Urmă o conversaţie scurtă şi aprinsă. Acesta arătă spre sud, spre o zonă îndepărtată de groapă de gunoi; părea să dea ordine. Joel se uită din nou la maşina cu care venise acesta; pe portiera din faţă erau nişte însemne care lipseau la cealaltă maşină. Aşadar, ofiţerul acesta avea un grad mai mare decât ceilalţi doi.

  Poliţiştii mai tineri alergară înapoi, peste şinele de cale ferată, spre maşina lor, urmaţi de superiorul lor. Ajunşi la maşină, cei doi se aruncară înăuntru; cu un scrâşnet de pneuri maşina demară ieşind din parcare. Ajuns lângă autoturism, ofiţerul superior vorbi cu cineva din interiorul acestuia. Portierele din spate se deschiseră şi apărură doi bărbaţi. Pe unul din ei, Converse îl cunoştea – era şoferul lui Leifhelm. Acesta avea un plasture pe frunte şi altul la baza nasului. Şoferul scoase un pistol şi lătră o comandă către celălalt bărbat.

   

  Peter Stone părăsi hotelul din Washington. Le spusese tânărului locotenent de marină şi colegului său din armata terestră, că va lua legătura cu ei în dimineaţa aceea. Nişte copii, îşi spuse el. Amatorii idealişti reprezentau specia cea mai periculoasă, deoarece erau tot atât de corecţi pe cât de stângaci în acţiunile lor. Dispreţul copilăresc faţă de duplicitate şi făţărnicie nu reprezenta un avantaj în lupta împotriva ticăloşilor în care era nevoie de mai multă făţărnicie şi venalitate decât îşi puteau ei imagina.

  Stone se urcă într-un taxi – îşi lăsase maşina în parcarea de la subsol – şi dădu şoferului adresa unui bloc de pe Nebraska Avenue unde era un apartament foarte drăguţ, care nu-i aparţinea lui, ci unui diplomat albanez angajat la ONU. Acesta nu prea îl folosea, căci lucra la New York. Fostul ofiţer de informaţii reuşise să îl recruteze pe albanez cu mulţi ani în urmă, nu numai cu ajutorul unor pledoarii ideologice şi apeluri la conştiinţa lui de om de ştiinţă, ci şi cu fotografii ale aceluiaşi savant în timpul diferitelor orgii sexuale cu femei dubioase. Erau femei de peste şaizeci-şaptezeci de ani, culese de pe stradă, care, după ce erau supuse celor mai năstruşnice fantezii sexuale, aveau parte şi de brutalităţi. Savantul diplomat era tipul de învingător. Un psihiatru de la Langley spusese că e vorba de o dorinţă refulată – un fel de matricid sexual reprimat. Lui Stone aiurelile astea nu-i spuneau nimic: pentru el erau fotografiile unui ticălos sadic şi nimic mai mult. Acum îl preocupau copiii, nu excesele sexuale ale unui nebun care îşi permitea luxul să aibă şi un apartament elegant, mult prea costisitor pentru salariul lui.

  Copiii. Dumnezeule! Aveau atât de multă dreptate, sensibilitatea lor era atât de justificată, dar nu înţelegeau că, în lumea de astăzi, dacă se agăţau de Marcus George Delavane asta însemna brutalitate şi violenţă în cel mai strict sens al cuvântului, pentru că aşa luptau aceşti oameni. Simţul dreptăţii trebuia să se combine cu un mare devotament; trebuia să fie gata să coboare în şanţ dacă era nevoie şi să nu se aştepte să primească vreun adăpost atunci când vor avea nevoie. Era a doua jumătate a secolului al XX-lea şi generalii nu mai aveau răbdare: paranoia frustrării lor ajunsese la capătul răbdării. Stone o văzuse cum creşte în ultimii ani şi fuseseră momente când aproape că-i venise să aplaude, dispus să-şi vândă şi ceea ce îi mai rămăsese din suflet. Strategiile fuseseră aruncate peste bord, oamenii muriseră şi asta numai din cauza restricţiilor birocratice înnebunitoare care te duceau cu gândul înapoi la nişte legi şi la o constituţie care fusese scrisă pe vremea când nimeni nu se gândea la Moscova. Toţi cei de teapa lui „Marcus Nebunul” aveau mai multe idei absolut logice. Ei erau cei care rămăseseră neclintiţi în toţi aceşti ani în atitudinea lor faţă de ruşi: Bombardaţi uzinele nucleare din Taşkent. Aruncaţi-le în aer pe cele de la Chengtu şi Shenyang! Nu-i lăsaţi să înceapă! Noi suntem responsabili, dar ei nu!

  Cine ştie? Oare lumea ar fi fost mai bună?

  Apoi Peter se trezea dimineaţa şi acea parte a sufletului său care nu fusese vândută îi spunea nu, nu putem face asta. Trebuie să existe şi o altă cale, o cale fără confruntare şi moarte. Rămăsese în continuare adeptul acestei alternative, dar nu putea să-i ignore pe cei ca Delavane.

  Şi acum, încotro ne îndreptam?

  El ştia încotro se îndreaptă – se îndrepta într-acolo de ani de zile. Tocmai de aceea acceptase să meargă împreună cu copiii. Corectitudinea lor era justificată, indignarea lor demnă de toată lauda. Toţi Delavanii de pe planeta aceasta doreau să-i transforme pe semenii lor în nişte roboţi. În multe privinţe, moartea era de preferat.

  Stone intră în apartament, îşi scoase sacoul şi îşi pregăti singurul pahar de băutură pe care şi-l permitea seara. Se duse la scaunul de piele de lângă telefon, se aşeză, luă câteva înghiţituri din pahar şi îl puse pe masă, lângă lampă. Ridică receptorul şi formă şapte cifre, apoi încă trei şi încă una. Se auzi un alt ton decât cel iniţial, iar Stone mai formă un număr. Apelul era redirecţionat printr-un cablu al KGB-ului de pe o insulă din strâmtoarea Cabot, la sud-vest de Newfoundland. În Piaţa Dzerjinski se va produce confuzie. Peter plătise acest serviciu cu şase negative. Telefonul sună de cinci ori, apoi se auzi vocea unui bărbat din Berna.

  — Alo?

  — Aici este prietenul tău din Bahrain, vânzătorul de la Lisabona şi cumpărătorul din Dardanele. Trebuie să cânt Dixie?

  — Păi, n-ar fi rău, spuse omul de la Berna, lungind cuvintele aşa cum făceau americanii din sud. Nu ne-am mai văzut de mult, nu-i aşa?

  — Da, domnule.

  — Am auzit că acuma faci parte dintre băieţii răi.

  — Nimeni nu mă iubeşte, nu are încredere în mine, dar mă apreciază. Mai exact, Compania nu se atinge de mine, dar are suficienţi duşmani prin preajmă ca să am şi eu parte de necazuri. N-am fost la fel de deştept ca tine, n-am nici un fel de conturi în băncile elveţiene.

  — Am auzit că ai avut o mică problemă cu limonada.

  — O problemă mare, dar a trecut.

  — Să nu negociezi niciodată cu oameni mai răi decât tine, dacă nu poţi trece testul cu fiola. Trebuie să-i sperii, nu să-i faci să râdă.

  — Am constatat şi eu asta. Am auzit că faci şi dumneata consultanţă.

  — Numai în cercuri restrânse, cu cei care trec testul. Aşa ne-am înţeles şi aşa rămâne.

  — Şi eu îl trec? Îţi dau cuvântul că lucrez cu oameni cumsecade. Sunt tineri şi vor să facă ceva, dar nu sunt capabili de gânduri rele – ceea ce, date fiind împrejurările, nu prea sună a recomandare. Nu pot să-ţi spun nimic mai consistent. De dragul dumitale, dar şi de al meu şi de al lor. E suficient?

  — Dacă această consultaţie nu are loc în spaţiul extraterestru este mai mult decât suficient. L-ai salvat pe Johnny Reb de trei ori, numai că lucrurile au stat pe dos. La Lisabona şi în Dardanele m-ai scos înainte să apară pistoalele. În Bahrain ai rescris un raport despre o mică nepotrivire în legătură cu nişte fonduri care m-ar fi reţinut probabil vreo cinci ani în închisoarea Leavenworth.

  — Eşti prea valoros ca să te pierdem pentru un lucru atât de mărunt. Şi apoi, nu erai singurul, dar ai avut ghinionul să fii prins; adică aproape.

  — Oricum, Johnny Reb ţi-a rămas dator. Despre ce e vorba?

  Stone luă paharul, sorbi din el şi abia apoi vorbi alegându-şi cu mare grijă cuvintele:

  — Unul dintre comandanţii noştri a dispărut. Este o problemă a Marinei. E vorba de baza SAND PAC şi băieţii cu care lucrez eu vor să ţină treabă secretă. Nu dorim nici un amestec al Washingtonului în faza actuală.

  — Şi din acest motiv mi-ai telefonat mie, spuse sudistul. Foarte bine. SAND PAC – asta înseamnă San Diego, nu-i aşa?

  — Da şi omul este jurisconsult şef acolo, sau cel puţin a fost. Nu trebuie să folosim neapărat timpul trecut; dacă este în viaţă, se află mai aproape de tine decât de mine. În plus, dacă mă urc într-un avion, paşaportul meu o să dea foc la computere şi lucrurile nu pot continua în felul acesta.

  — Al doilea motiv ca să-mi dai mie telefon.

  — Exact.

  — Ce poţi să-mi spui?

  — Ştii ambasada noastră de la Bonn?

  — Am auzit de necazul de acolo. Şi de cel de la Bruxelles. Psihopatul ăla îşi croieşte drum, nu glumă. Ce e cu Bonnul?

  — Toate astea sunt legate între ele. Comandantul nostru a fost văzut ultima dată acolo.

  — E ceva în legătură cu tipul ăla, Converse?

  Stone făcu o pauză:

  — Probabil că îţi poţi da seama de mult mai multe lucruri, ceea ce nu e bine pentru nici unul dintre noi, dar aceasta este axa scenariului. Comandantul nostru este foarte furios. Cumnatul lui, care întâmplător îi era şi cel mai bun prieten, a fost ucis la Geneva…

  — N-o mai lua de aici, spuse expatriatul de la Bonn. Avocatul american a cărui asasinare a fost pusă la cale de Converse, cel puţin asta este ceea ce am citit.

  — Aşa a crezut şi comandantul nostru. Nimeni nu ştie cum sau de unde a obţinut această informaţie, dar a aflat că acest Converse se îndrepta spre Bonn. Şi-a luat concediu ca să meargă după el.

  — Impresionant gest, dar prostesc, spuse sudistul. A vrut să omoare de unul singur toată mafia?

  — Lucrurile nu stau chiar aşa. Trebuie să presupunem că s-a dus la ambasadă, sau că cel puţin s-a întâlnit cu cineva de la ambasadă ca să le explice de ce se află acolo, sau să-i avertizeze, cine ştie? Restul vorbeşte de la sine. Acest Converse a dat o lovitură şi comandantul nostru a dispărut. Am vrea să aflăm dacă este mort sau mai trăieşte.

  Acum fu rândul sudistului să facă o pauză; doar respiraţia lui şuierătoare arăta că se află în continuare la celălalt capăt al firului. În cele din urmă, vorbi:

  — Ar trebui să mai pui ceva carne pe oasele alea ale tale, iepuraşule.

  — Asta şi încerc să fac, generale Lee.

  — Bravo ţie, yankeule.

  — Mai există o legătură. Dacă ai fi comandor în Marina Statelor Unite şi ai dori să stai de vorbă cu cineva de la ambasada din Bonn, cui te-ai adresa?

  — Însărcinatului cu afaceri militare, fireşte.

  — Ăsta-i omul, unchiule Remus. Printre altele, un mincinos, dar asta e altă poveste. După părerea noastră, comandorul a vorbit cu el, iar acest însărcinat cu afaceri a dat din mână a lehamite şi nici măcar nu i-a fixat o audienţă la ambasadorul Peregrine. iar atunci când s-a întâmplat… ca să-şi scape pielea şi cariera… ei bine, oamenii fac uneori lucruri ciudate.

  — Ceea ce laşi să se înţeleagă este mai mult decât ciudat.

  — Îmi menţin afirmaţia, insistă Stone.

  — Ei bine, cum îl cheamă?

  — Washburn. Este…

  — Norman Washburn? Maiorul Norman Anthony Washburn, al treilea, al cincilea sau al şaselea?

  — Ăsta este.

  — Nu te retrage. Te-ai retras prea devreme de pe câmpul de luptă. Washburn a fost la Beirut, apoi la Atena şi după aceea la Madrid. A dat de furcă peste tot Companiei! Ar fi în stare s-o răstignească şi pe maică-sa în Park Avenue ca să primească o caracterizare bună. Speră ca pe la patruzeci şi cinci de ani să fie şeful Statului Major Inter-Arme.

  — La patruzeci şi cinci de ani?

  — N-am mai fost în legătură cu el în ultimii ani, dar nu poate avea mai mult de treizeci şi şase, treizeci şi şapte de ani. Ultima dată când am auzit de el, se pregătea să sară peste o treaptă ierarhică şi să devină colonel plin. Cineva acolo sus îl iubeşte, yankeule!

  — E un mincinos, spuse civilul din apartamentul slab luminat de pe Nebraska Avenue.

  — Desigur, spuse bărbatul de la Berna, dar nu mi-am închipuit niciodată că este vorba de ceva aşa de grav.

  — Şi totuşi, aşa este.

  — Ceea ce înseamnă că tu ştii.

  — Şah.

  — Şi că nu poţi să vorbeşti despre asta, spuse el pe un ton declarativ.

  — Şah din nou.

  — Eşti sigur?

  — Aici nu e loc pentru greşeli. Ştie unde se află comandorul – dacă mai este încă în viaţă.

  — Iisuse Hristoase! În ce v-aţi băgat, nordicilor?

  — N-ai vrea să încerci să descoperi? Eventual începând chiar de ieri?

  — Cu plăcere, yankeule. Şi de unde doreşti s-o fac?

  — Din zona crepusculară. Să nu vorbească decât sub influenţa narcoticelor. Când se trezeşte să-şi închipuie că a mâncat ceva care l-a deranjat la stomac.

  — Femei?

  — Nu ştiu. Cred că te pricepi mai bine decât mine la aşa ceva. Ar fi de acord să-şi rişte imaginea?

  — Cu cele două sau trei femei pe care le am la Bonn, iezuiţii ar pune la bătaie şi papalitatea, domnule. Cum îl cheamă pe comandor?

  — Fitzpatrick, locotenent-comandor Connal Fitzpatrick… Şi, unchiule Remus, tot ce auzi că-ţi povesteşte după ce îl înţepi să-mi spui numai mie. Nimănui altcuiva. Ai înţeles?

  — Iată încă un motiv pentru care mi-ai telefonat mie.

  — Şah.

  — Stau cu storurile trase. Un obiectiv cu o singură ţintă. Nici un fel de excursii colaterale şi curiozităţi, numai un magnetofon în capul meu sau în mână.

  Stone făcu din nou o pauză, încercând să umple golul cu o şoaptă.

  — Bandă? apoi continuă: Nu e o idee rea. Cu minimicrofoane, desigur.

  — Flecuşteţele astea sunt aşa de mici că le poţi ascunde în locurile cele mai ciudate. Cum dau de tine?

  — Codul meu este opt-zero-patru. Fostul ofiţer al CIA îi dădu expatriatului de la Berna un număr de telefon din Charlotte, Carolina de Nord.

  — O să răspundă o femeie. Spune-i că faci parte din familia Tatianei şi lasă-i un număr de telefon.

  Cei doi îşi luară rămas-bun, Stone puse receptorul în furcă, se ridică de pe scaun şi se duse cu paharul în mână spre fereastră. La Washington era o noapte apăsătoare, fierbinte, fără nici o adiere de vânt, prevestind apropierea furtunii. Dacă va ploua, cel puţin se vor curăţa străzile.

  Fostul agent care lucrase sub acoperire ar fi dorit să existe ceva care să-i cureţe acea parte din suflet pe care nu şi-o scosese la mezat – şi pe care o perioadă de timp o anesteziase cu whisky. Poate că nu făcuse altceva decât să mai bată un cui în sicriul lui Converse, să mai adauge ceva la eticheta care îl caracteriza pe acesta drept ceea ce nu era. Stone îşi dădu seama că în loc să exprime anumite îndoieli bazate pe propriile lui cunoştinţe, susţinuse ideea că acest Converse era ucigaşul psihopat pe care îl descria presa internaţională. Mai rău chiar, atribuise această idee şi unui om care dispăruse din proprie iniţiativă, unui ofiţer ce s-ar putea ca acum să fie mort. Existau două justificări pentru această minciună şi numai una din ele avea temei; cealaltă era probabil cea mai eficientă mişcare pe care o putea face. Prima pornea de la ideea că Fitzpatrick ar putea fi în viaţă, ceea ce era puţin probabil. Dacă era mort, dispariţia lui oferea pretextul pentru plata unei datorii mai vechi, răfuiala cu un însărcinat cu afaceri militare pe nume Washburn, chiar şi făcând abstracţie de legătura acestuia cu George Marcus Delavane. Presupunând că „Johnny Reb” ar fi prizonier – nu se va pomeni de nici un fel de conspiraţie internaţională a generalilor… Maiorul Norman Washburn IV ar putea sau nu şti de soarta lui Connal Fitzpatrick, dar orice informaţie sub influenţa drogurilor, în legătură cu comandorul, va fi cât se poate de valoroasă.

  Ceea ce îl surprindea pe Stone era Converse însuşi. Dacă fugea şi nu se afla în captivitate, fără îndoială că ştia despre minciună care îl condamna; şi atunci de ce nu reacţiona? Minciuna maiorului era cea mai slabă verigă a lanţului şi putea fi ruptă cu un minim efort. Converse ar fi putut demonstra că fusese oriunde altundeva, dar nu în locul în care îl plasase maiorul. Stone sorbi din pahar. Ştia cât de inutilă este această speculaţie, deoarece Converse nu putea face nimic. Fie era prins într-o capcană, fie fusese deja suprimat de generali. Nu se putea face nimic pentru el. Era un om mort, o jertfă în cel mai real sens al cuvântului, un om la care renunţaseră până şi ai lui.

  Stone se întoarse la scaun, se aşeză, îşi desfăcu puţin cravata şi îşi aruncă pantofii din picioare. Învăţase cu ani în urmă să încerce să diminueze cât mai mult pierderile din teren. Dar când nu avea încotro, trebuia să adopte abordarea statistică şi să lase lucrurile să se desfăşoare de la sine. Era mai bine decât să rişte să piardă mai mult. Şi mai bine ar fi fost să realizeze un progres semnificativ, indiferent de pierderi. Asta făcea el acum luând în calcul moartea lui Converse şi „Johnny Reb” de la Berna şi existenţa unui mincinos pe nume Washburn.

  Stone îşi zise că făcea iarăşi pe Dumnezeu lucrând cu scheme şi diagrame – plusuri şi minusuri ale valorii umane! Dar scopul urmărit merita acest lucru mai mult decât orice altceva făcuse el până acum. Delavane şi legiunile lui trebuia stopate şi cei de la Washington nu puteau face asta. Erau prea mulţi ochi care pândeau, prea multe urechi, prea mulţi bărbaţi ascunşi în colţuri întunecoase care credeau în acest mit; oameni care nu mai aveau alt ideal. Aici copiii aveau dreptate. De acum încolo nu vor mai exista sticle de whisky pe jos, nici amintiri tulburi ale nopţilor pierdute. Deşi înaintase în vârstă, se simţea gata de luptă.

  Ce ciudat, îşi spuse Stone, n-am mai folosit de ani de zile „familia Tatianei”.

   

  Joel îi urmărea de pe marginea grămezii de gunoi pe şoferul lui Leifhelm şi pe tovarăşii acestuia care se apropiau de clădirea părăsită. Amândoi dovedeau experienţă: alergau unul în faţa celuilalt şi se opreau în spatele câte unui bolovan mai mare sau a unor butoaie vechi. Ajunseră aproape simultan la două uşi diferite, care atârnau în balamale. Şoferul făcu un gest cu pistolul şi cei doi dispărură în interior.

  Converse privi din nou în spatele lui. Gardul se afla la aproximativ cincizeci de metri distanţă. Ce-ar fi să coboare de pe grămada de gunoi, să alerge până la gardul de sârmă şi să se caţere pe el înainte ca urmăritorii lui să reapară din clădire? Şi de ce nu? Ar putea să încerce! Se ridică în mâini şi se lăsă să alunece peste gunoaie în jos.

  Se auzi un trosnet în depărare, apoi un strigăt. Joel se opri şi se căţără iar, refăcând cei trei metri pe care îi parcursese. Şoferul ieşise în fugă pe uşa pe care intrase şi se duse spre cea prin care dispăruse tovarăşul lui. Se apropie cu grijă apoi, văzând ceva, pufni furios şi dispăru în umbră. Câteva secunde mai târziu ieşi sprijinindu-l pe celălalt. Se vede că o treaptă mai şubredă cedase şi tovarăşul lui căzuse, căci se ţinea de picior şi şchiopăta.

  Dinspre gară se auziră două fluierături ascuţite. Peronul era pustiu, pasagerii se îmbarcaseră din nou în tren. Panica trecuse şi trenul trebuia să recupereze timpul pierdut. Cealaltă maşină de poliţie şi ambulanţa dispăruseră.

  Jos, şoferul îl pălmui zdravăn de câteva ori pe tovarăşul lui, trântindu-l la pământ. Omul se ridică anevoie în picioare gesticulând. Şoferul se mai calmă şi îi porunci subordonatului său să se aşeze undeva între clădire, grămada de gunoi şi gard. După ce acesta ajunse în locul indicat, şoferul intră din nou în clădire.

  Trecuse o jumătate de oră, iar soarele care coborâse spre sfinţit arunca acum umbre lungi, spre curtea gării. În cele din urmă şoferul reapăru. Rămase locului un moment şi privi spre şinele de cale ferată şi întinderea de buruieni şi mlaştini de dincolo de ele. Apoi se întoarse spre grămezile de gunoi şi se decise.

  — Rechts uber Ihnen! urlă el la tovarăşul lui, arătând cu mâna spre cea de-a doua grămadă. Hinter Ihnen! Er schiept!

  Joel se târî în jos pe grămada de gunoi, asemeni unui crab cuprins de panică. La jumătatea drumului mâna stângă i se agăţă de ceva. Era o funie făcută laţ. Joel îşi desfăcu mâna şi tocmai se pregătea s-o arunce când îşi dădu seama că era un fir electric obişnuit. Îl păstră şi îşi continuă coborârea. Când ajunse la doi metri de sol, se răsuci cu faţa în sus şi se îngropă în gunoaie. Duhoarea deveni insuportabilă; tot felul de insecte i se strecurau pe piele, pe sub haine. În schimb era bine ascuns, de asta era sigur. Începea să înţeleagă ceea ce încerca să-i spună mintea lui obosită. Se afla din nou în junglă, gata să se repeadă asupra unui cercetaş care nu-l vedea.

  Trecură mai multe minute şi umbra învălui grămada de gunoi, căci soarele coborâse. Converse rămase nemişcat cu toţi muşchii încordaţi, strângând din dinţi ca să nu se scarpine şi să nu încerce să alunge insectele îngrozitoare. Mai avea de aşteptat câteva minute, poate doar câteva secunde.

  În clipa următoare în câmpul lui vizual apăru individul care şchiopăta; se uita la mormanul de gunoi, cu pistolul în mână, gata să tragă. Făcu un pas lateral, prudent, temându-se de ceea ce nu putea să vadă. Trecu prin faţa lui Joel, la nu mai mult de un metru. Încă un pas şi…

  Acum! Joel se repezi înainte, apucând pistolul şi răsucindu-i violent braţul neamţului care se aplecă în faţă; Joel îşi repezi genunchiul în nasul lui, înainte ca acesta să apuce să strige. Pistolul zbură printre gunoaie. Omul se clătină, încercă să strige, dar Joel se repezi din nou şi aruncă cu firul electric peste capul cercetaşului strângându-l apoi tare în jurul gâtului. Cercetaşul trebuia să moară pentru că altfel l-ar fi ucis! Era un soldat al Aquitaniei, un gunoi al Aquitaniei. Ucidea la ordin – îndeplinea nişte ordine! N-avea să mai omoare niciodată.

  Omul se înmuie şi Converse se aplecă asupra trupului inert, gata să-l rostogolească la baza grămezii şi să-l ascundă printre gunoaie, dar se opri. Trebuia să mai existe şi o altă modalitate şi o altă opţiune, luată cu ani în urmă faţă de un alt cercetaş într-o junglă. Se uită împrejur; ceva mai încolo era o grămadă de traverse de cale ferată aruncate neglijent – traverse vechi, rupte… dar care formau un zid lung. Un zid.

  Exista un risc. Dacă şoferul lui Leifhelm termina de cercetat prima grămadă de gunoi şi pornea spre a doua din oricare din cele trei unghiuri posibile, l-ar fi văzut foarte clar. Omul fusese trimis în cursa de Emmerich din două motive – îl cunoştea din vedere, deci ştia cum arată la faţă şi Joel îl păcălise. Cadavrul lui Joel avea să fie preţul răscumpărării lui. În plus, omul se pricepea foarte bine să mânuiască arma… ceea ce nu se putea spune despre Joel. Ce rost avea să se mai gândească atâta! Începând de la Geneva, totul devenise un pariu cu moartea.

  Joel îl apucă pe neamţ de subsuori şi, răsuflând din greu, îl târî înapoi, spre traverse. Ajuns acolo ascunse trupul neamţului în spatele lor. Apoi, fără să se gândească, acţionând numai din instinct, făcu ceea ce dorise să facă tot timpul în ultima oră. Ascuns în spatele traverselor, îşi smulse de pe el sacoul şi cămaşa şi se rostogoli pe pământ, ca un câine plin de purici. Pentru moment, nu putea face nimic mai mult. Apoi se căţără pe mormanul de traverse şi îşi găsi un loc oarecum confortabil între doi buşteni.

  — Werner! Wo sind Sie doch!

  Strigătele precedară silueta şoferului lui Leifhelm, care apăru în capătul cel mai îndepărtat al celei de-a două grămezi de gunoi. Se mişca încet, cu arma ridicată, ca un soldat experimentat în munca de patrulare. Converse îşi spuse că lumea i s-ar fi părut mai frumoasă dacă el ar fi fost un trăgător de elită. Dar nu era. Pe parcursul pregătirii ca pilot, lucrase şi cu arme mici, dar nu fusese un ţintaş bun. Al doilea soldat al Aquitaniei trebuia atras mult mai aproape.

  — Werner! Antworten Sie!

  Tăcere.

  Alarmat, omul se lăsase pe vine şi scruta grămada de gunoi, lovind cu piciorul tot ceea ce îi împiedica înaintarea. Joel ştia ce are de făcut. Trebuia să distragă atenţia ucigaşului, să-l atragă mai aproape şi apoi să se îndepărteze.

  — Auuu! Converse lăsă strigătul să-i iasă din gâtlej, adăugând apoi într-o engleză clară: O, Dumnezeule! Imediat după aceea se târî la celălalt capăt al traverselor şi privi printre ele.

  — Werner! Wo sind…! Neamţul se îndreptă, privind în direcţia de unde se auzise strigătul. Brusc o luă la goană cu pistolul întins înainte, spre locul de unde se auzise sunetul scos de duşmanul pe care îl ura.

  Şoferul se întinse pe burtă peste traverse şi trase în cadavrul care zăcea pe jos, în umbră, scoţând un urlet de victorie.

  Joel se ridică în genunchi, îndreptă arma automată spre el şi trase o dată. Neamţul se răsuci peste traverse cu faţa în sus şi din gâtlej îi ţâşni un jet de sânge.

  — Unii câştigă, şopti Converse, amintindu-şi de omul din trenul de Emmerich şi se ridică în picioare.

   

  Se opri la marginea mlaştinii, cu hainele în braţe. Trecuse peste şinele de cale ferată, străbătuse câmpul plin de buruieni şi ajunsese, la marginea bălţii. Nu-l interesa decât apa, apa purificatoare, care îl ajută şi să scape şi să se cureţe – învăţase asta, cu mulţi ani în urmă. Se aşeză în pielea goală pe malul bălţii, îşi scoase de la brâu centura cu bani care îl stânjenea şi se întrebă dacă bancnotele din interior se udaseră. Nu încercă să afle, în schimb examină cu atenţie conţinutul buzunarelor hainelor pe care le scosese de pe trupurile celor doi nemţi. Nu ştia ce merită să păstreze şi ce nu. Banii erau neimportanţi – cu excepţia bancnotelor mici; cât despre permisele de conducere cu fotografii plastifiate, nu merita să se mai ostenească. Mai găsi un cuţit lung, a cărui lamă ţâşnea afară când apăsai pe un buton. Îl păstră. Mai era şi o brichetă ieftină cu gaz, un pieptene şi un spray pentru împrospătat respiraţia. La chei şi fotografii nici nu se mai uită. Moartea e moarte, duşmanii şi prietenii sunt egali în faţa ei. Îl interesau doar hainele. Reprezentau o posibilitate de care profitase în junglă cu mult timp înainte: se îmbrăcase în uniforma unui cercetaş şi trecuse de două ori pe malul unui râu fără a fi împuşcat de duşmanul care îl zărise.

  Alese câteva articole de îmbrăcăminte care i se potriveau şi pe celelalte le aruncă în baltă. Indiferent cum arăta acum, nu există nici o asemănare cu profesorul universitar pe care se străduise să-l întruchipeze la Bonn. Putea fi luat drept un om care lucra pe valea Rinului, meseriaş sau maistru, sau marinar al vreunui vas fluvial.. Alesese sacoul şoferului, făcut dintr-un material închis la culoare şi cămaşa albastră – după ce spălă sângele din jurul găurilor făcute de glonţ. Optase pentru pantalonii subordonatului; erau din catifea reiată, puţin evazaţi la gleznă. Nici unul din cei doi nu avusese nimic pe cap, iar pălăria lui rămăsese pe grămada de gunoi; va trebui să găsească sau să fure una. Neapărat. Fără pălărie sau şapcă se simţea ca şi când ar fi fost în pielea goală.

  Se întinse pe spate în iarba aspră în timp ce soarele coborî sub linia orizontului şi privi spre cer.