Converse porni grăbit pe culoarul dintre scaune şi ieşi pe uşa de metal, păşind în tunelul mochetat. Străbătu cei aproximativ douăzeci de metri prin tunel şi ajunse în zona de aşteptare, unde nu se mai afla nimeni; locul era pustiu, celelalte porţi închise, luminile stinse. Ceva mai departe, suspendate de tavan, văzu indicatoarele în germană, franceză şi engleză care îi îndrumau pe pasageri spre terminalul principal şi spre zona de recuperare a bagajelor. Nu mai avea timp pentru bagaje. Trebuia să fugă. Trebuia să dispară din aeroport cât mai repede, fără să fie văzut. Apoi îşi dădu seama de realitate: deja fusese văzut! Simţi că-i vine să vomite. Ştiau că sosise cu zborul de la Hamburg. În momentul în care va intra în zona terminalului va fi reperat; nu putea face nimic. Îl depistaseră la Copenhaga. Femeii căreia îl găsise i se ordonase să se îmbarce ca să se asigure că nu rămâne la Hamburg.

  Dar cum? Cum făcuseră asta?

  Nu mai avea timp; la asta se va gândi mai târziu. Dacă o să mai aibă posibilitatea. Trecu prin cadrul de metal al detectorului şi de banda rulantă pe care se puneau bagajele de mână pentru a fi controlate cu raze X. În faţa lui, la mai puţin de douăzeci şi cinci de metri, se aflau uşile spre terminal. Cum să procedeze, ce trebuia să facă?

   

  Nur fur hier Beschaftigte

  Manner

   

  Joel se opri. Inscripţia de pe uşă era categorică, cuvintele interziceau în mod clar ceva. Parcă le mai văzuse undeva. Dar unde? Zurich! Se afla într-un magazin universal din Zurich când simţise nevoia imperioasă să se ducă la toaletă. Rugase un vânzător şi acesta îl condusese la o toaletă pentru bărbaţi. Nur fur hier Beschaftigte Manner.

  Asta era. Împinse uşa şi intră, neştiind ce altceva ar putea face acolo decât să-şi adune gândurile. În capătul opus al încăperii văzu un bărbat în salopetă verde care stătea în faţa unei chiuvete şi se uita în oglindă. Se pieptăna şi îşi examina chipul. Converse se îndreptă către şirul de pisoare de dincolo de chiuvete, cu aerul unui om din conducerea aeroportului. Atitudinea lui fu percepută ca atare: omul mormăi ceva politicos şi ieşi. Uşa se închise în urma lui şi Converse rămase singur.

  Joel studie încăperea faianţată. Pentru prima oară auzi nişte voci… undeva, afară, dincolo de… ferestre. Cam la trei sferturi din înălţimea zidului, afundate în grosimea lui, se aflau trei ferestre cu geamuri mate, a căror ramă albă se confunda cu marginea zidului. Converse era nedumerit. În aceste zile în care se punea atât de mult accentul pe securitatea liniilor aeriene şi pe lupta împotriva contrabandei cu narcotice, existenţa unei încăperi unde s-ar fi putut ajunge fără a se trece pe la vamă părea un nonsens. Brusc îşi dădu seama că aceasta s-ar putea să fie singura lui scăpare. Zborul de la Hamburg fiind unul intern, în această parte a aeroportului nu exista vamă. Bineînţeles că ferestrele dădeau spre exterior într-o astfel de încăpere. Ei şi? Pasagerii trebuia să treacă oricum prin cadrul electronic şi autorităţile care doreau să pună mâna pe un anumit pasager puteau aştepta la poarta zborului respectiv.

  Dar pe el nu-l aştepta nimeni. Fusese ultimul – de fapt penultimul – pasager al acestui zbor de noapte. Spaţiul din jurul porţii, delimitat cu un şnur era pustiu; dacă cineva ar fi stat pe vreunul din scaunele acelea de plastic l-ar fi văzut imediat.

  Aşadar, cei care îl ţineau în colimator se aflau în altă parte, într-un loc mai îndepărtat al terminalului. N-aveau decât să aştepte. Se apropie de fereastra cea mai îndepărtată şi puse servieta diplomat jos. Pervazul se afla la câţiva centimetri deasupra capului său. Apucă cele două mânere albe şi împinse. Fereastra se ridică. Pipăi cu degetele prin spaţiul eliberat. Nu era nici un fel de grilaj. Dacă ridica la maximum fereastra va avea suficient loc să treacă.

  În spatele lui se auzi un zăngănit, zgomotul unui obiect de metal lovit de lemn. Se întoarse în clipa în care uşa se deschise şi apăru un bătrân gârbovit, purtând uniforma albă a personalului de întreţinere, o găleată şi un teu de şters pe jos. Fără să se grăbească, omul scoase un ceas de buzunar, se uită la el mijind ochii, spuse ceva în germană şi aşteptă. Joel îşi dădea seama că omul aştepta să i se răspundă şi că îi spusese probabil că toaleta urma să se închidă până dimineaţa. Trebuia să gândească rapid; nu putea să plece, singura cale de ieşire din aeroport era terminalul. Dacă mai exista şi alta, el n-o cunoştea şi nu avea timp să o caute. Fără îndoială că ar fi întâlnit patrule care l-ar fi putut aborda.

  Se uită la găleata metalică. În disperarea lui înţelese ce trebuie să facă, numai că nu ştia cum anume. Cu o grimasă bruscă de durere, mormăi ceva, se apucă cu mâinile de piept şi se prăbuşi în genunchi. Strigă ceva neinteligibil, strâmbându-se de durere, cu faţa contorsionată şi se întinse pe pardoseală.

  — Doctor, doctor… Doctor! strigă el gemând în continuare de durere.

  Bătrânul lăsă jos uneltele, mormăi ceva ce, evident, Joel nu înţelese şi făcu câţiva paşi în direcţia lui. Converse se răsuci spre dreapta, cu faţa la perete, gâfâind scurt şi privindu-l pe neamţ cu ochii larg deschişi.

  — Doctor… şopti el.

  Bătrânul începu să tremure şi se dădu înapoi, spre uşă; se întoarse, o deschise şi ieşi în fugă, strigând după ajutor.

  Avea la dispoziţie doar câteva secunde! Poarta terminalului se afla la vreo douăzeci de metri spre stânga, aşa că Joel se ridică rapid, alergă spre găleată, o întoarse cu fundul în sus şi o puse sub fereastră. Se urcă pe ea, îşi fixă ambele palme sub marginea ferestrei şi împinse în sus. Geamul se ridică câţiva centimetri şi se opri, înţepenind în pervaz. Împinse din nou cu toată forţa de care dispunea în acea poziţie incomodă. Geamul nu se clinti.

  Gâfâind din greu, Joel îl examină, căutând cu privirea două mici obiecte de oţel şi dorindu-şi din tot sufletul să nu le găsească. Erau însă acolo, la locul lor: două şuruburi de protecţie fixate în pervaz împiedicau geamul să se ridice mai mult de douăzeci de centimetri. Deşi aeroportul nu era unul internaţional prevăzut cu o sumedenie de instalaţii sofisticate de securitate, existau şi aici anumite măsuri de precauţie.

  Din depărtare se auzeau strigăte; bătrânul dăduse peste cineva. Sudoarea şiroia pe faţa lui Converse în momentul în care se dădu jos de pe găleată şi îşi luă servieta de jos. Decizia şi acţiunea fură simultane, amândouă guvernate în mod inconştient de instinct. Joel apucă servieta, făcu un pas înainte şi izbi de câteva ori în geam care se transformă în cioburi. În cele din urmă, reuşi să rupă şi rama de lemn din partea de jos. Se urcă din nou pe găleată şi privi afară. Clădirea era înconjurată de o alee de beton, iar în depărtare se vedeau nişte lumini. Nu era ţipenie de om. Îşi aruncă servieta afară pe fereastră, se ridică apoi în mâini, îndepărtă cu genunchiul stâng resturile de geam şi ce mai rămăsese din rama de lemn a acestuia pe betonul de afară, se strecură anevoie, trecându-şi capul şi umerii prin deschizătura îngustă şi plonjă în gol. În momentul în care căzu pe pământ auzi zgomotele din interior ce trădau un amestec de furie şi uimire. O luă la fugă.

  Câteva minute mai târziu, acolo unde aleea făcea brusc o cotitură, văzu luminile de la intrarea în terminal şi şirul de taxiuri care aşteptau ca pasagerii zborului 817 de la Hamburg să-şi recupereze bagajele pentru a-şi lua clienţii. Erau căi speciale pentru intrare şi ieşire, întrerupte de trecerile pentru pietoni, iar dincolo de acestea o parcare imensă cu mai multe gherete luminate. Converse trecu pe sub balustradă şi ajunse în dreptul şirului de taxiuri, ţinându-se în umbră. Trebuia să ajungă la un taxi, dar un taxi cu un şofer care să ştie engleză; nu putea să rămână pe jos… mai fusese prins o dată când mergea pe jos, cu ani în urmă. Se afla atunci pe un drum din junglă, unde ar fi putut să „rechiziţioneze” un jeep – un jeep al duşmanului – ar fi putut… Încetează! Aici nu eşti în Vietnam, ci pe un aeroport cu milioane de metri cubi de beton turnaţi între pajiştile şi straturile cu flori. Continuă să înainteze prin umbră. Era în întuneric, iar ultimul taxi din şir se afla chiar în faţa lui. Se apropie şi întrebă:

  — Engleză? Vorbeşti engleza?

  — Englisch? Nein.

  Al doilea şofer răspunse tot negativ, dar al treilea îi vorbi în engleză:

  — Aşa cum spuneţi voi, americanii, numai un tâmpit ar conduce aici un taxi fără să ştie o engleză acceptabilă. Am dreptate?

  — Da, aşa este, spuse Joel, deschizând portiera.

  — Nein! Nu se poate!

  — De ce?

  — E coadă. Trebuie să respecţi rândul.

  Converse băgă mâna în buzunar şi scoase un tanc de mărci germane împăturite.

  — Sunt un om generos. Poţi să înţelegi chestia asta?

  — Poate fi vorba şi de o boală foarte gravă. Urcă, domnule.

  Taxiul ieşi din rând şi porni spre ieşire.

  — Bonn sau Koln?

  — Bonn, răspunse Converse, dar nu acum. Vreau să te încadrezi pe banda cealaltă şi aştepţi în faţa intrării în parcare.

  — Was…?

  — Pe cealaltă bandă. Vreau să mă uit la intrare de aici. Cred că în avionul de Hamburg s-a aflat o persoană pe care o cunosc.

  — Au ieşit foarte mulţi. Numai cei care au avut bagaje…

  — Dar ea este tot înăuntru, insistă Joel. Te rog, fă aşa cum îţi spun.

  — Ea… Ach, ein Fraulein. Aşa se întâmplă când ai atâtea mărci germane, Mein Herr.

  Şoferul coti spre aleea care ducea în parcare şi opri în întuneric, în spatele cabinei. Uşile terminalului erau în stânga, la cel mult o sută de metri. Converse urmărea pasagerii încărcaţi de valize, saci de golf şi inevitabilele camere de luat vederi sau aparate de fotografiat; oamenii defilau prin uşile deschise, cei mai mulţi ridicând mâna după un taxi. Numai câţiva dintre ei traversară îndreptându-se spre parcare.

  Trecuseră douăsprezece minute şi femeia de la Copenhaga încă nu apăruse. Nu avea bagaje, aşadar, întârzierea era voită sau comandată. Şoferul taxiului stinsese farurile, stătea cu capul pe volan şi se prefăcea că doarme. Linişte… Dincolo de ei, pe banda paralelă, şirul pasagerilor de la Hamburg se subţiase simţitor. Câţiva tineri, fără îndoială studenţi, în blugi jerpeliţi, însoţiţi de fete tinere care beau bere din cutii râdeau în timp ce îşi numărau între ei mărcile. Un om de afaceri într-un costum elegant, cu vestă, se lupta cu o valiză umflată şi o cutie uriaşă de carton învelită într-o pânză înflorată, în timp ce o pereche de oameni mai în vârstă se certau, subliniindu-şi disputa cu gesturi energice. Alte cinci persoane se aflau la capătul celălalt al platformei aşteptând, probabil, un mijloc de transport care fusese comandat dinainte. Dar unde…?

  Brusc apăru şi femeia, dar însoţită. Era flancată de doi bărbaţi, iar în spatele ei venea un al treilea. Toţi patru ieşiră fără grabă pe uşa de sticlă, o luară la stânga şi grăbiră pasul până ajunseră în zona cea mai întunecoasă a intrării. Apoi cei trei bărbaţi se aşezară în formaţie de triunghi în faţa femeii, ca şi când ar fi vrut s-o protejeze. Vorbeau cu ea peste umăr, studiind în acelaşi timp mulţimea. Discuţia lor era animată, dar controlată; mânia se amesteca cu nedumerirea, dar toţi se stăpâneau. Bărbatul din dreapta ieşi din formaţie şi se duse spre colţul clădirii. Scoase un obiect din buzunar şi îl duse la buze. Joel îşi dădu seama imediat că lua legătura prin radio cu cineva din aeroport.

  Câteva secunde mai târziu, jetul puternic de lumină al farurilor unui automobil străpunse întunericul luminând şi interiorul taxiului. Converse se afundă mai adânc în banchetă taxiului, cu capul întors şi gâtul arcuit, privind pe geamul din spate. O limuzină de culoare roşu închis se oprise în dreptul cabinei de la ieşirea din parcare. Braţul şoferului era întins afară cu o bancnotă în mână. Omul din cabină o luă, se întoarse să dea restul, dar maşina se smuci din loc lăsându-l cu mâna întinsă. Automobilul coti pe lângă taxiul lui Joel şi se îndreptă spre curba care ducea la intrarea terminalului. Sincronizarea fusese perfectă; contactul radio se realizase. Joel i se adresă şoferului:

  — Ţi-am spus că am să fiu generos, dar pot să fiu chiar foarte generos dacă faci ce te rog.

  — Sunt un om cinstit, Mein Herr, spuse neamţul, cu o voce nesigură, privindu-l pe Joel prin oglinda retrovizoare.

  — Şi eu la fel. Dar sunt şi foarte curios, iar în asta nu e nimic necinstit. Vezi maşina aceea roşie care s-a oprit la colţul clădirii?

  — Da.

  — Crezi că poţi s-o urmăreşti fără să fii observat? Trebuie să stai destul de departe de ea, fără s-o pierzi din vedere. Ce crezi, poţi să faci asta?

  — Nu e o cerere foarte rezonabilă. Cât de generos doreşte să fie domnul american?

  — Două sute de mărci peste preţul înregistrat.

  — Sunteţi foarte generos, domnule, iar eu sunt un şofer de mare clasă.

  Neamţul nu-şi supraestimase talentele la volan. Manevră discret maşina pe o scurtătură, luând-o brusc la stânga pe o altă cale de ieşire, evitând astfel intrarea în terminal.

  — Ce faci? întrebă Joel zăpăcit. Vreau să urmăreşti…

  — Este singura cale de ieşire, îl întrerupse şoferul, privind înapoi la platforma aeroportului şi continuând să meargă cu o viteză moderată. Am să-i las să mă depăşească. Nu sunt decât un taxi fără importanţă de pe autostradă.

  Converse se afundă în locul lui din colţ, cu capul departe de geam.

  — Este un raţionament foarte înţelept, spuse el.

  — Superior, Mein Herr. Şoferul mai aruncă o privire în oglinda retrovizoare, apoi se concentră asupra drumului. Câteva clipe mai târziu acceleră, aproape pe nesimţite; o luă spre stânga, trecând pe lângă un Mercedes, rămase pe această bandă ca să depăşească un Volkswagen, apoi reveni pe banda din dreapta.

  — Sper că ştii ce faci, murmură Joel.

  Nu fu nevoie de nici un răspuns, căci exact în acea clipă limuzina roşie îi depăşi prin stânga.

  — Mai departe drumul se desparte, spuse şoferul. Unul duce spre Koln şi celălalt spre Bonn. Aţi spus că vreţi să mergeţi la Bonn, dar ce facem dacă prietenii dumneavoastră se duc la Koln?

  — Ne luăm după ei.

  Limuzină o luă pe drumul spre Bonn. Converse îşi aprinse o ţigară, gândindu-se că fusese reperat, probabil după lista pasagerilor. Deci, îi cunoşteau numele. Nu-i nimic. Ar fi preferat să nu fi fost identificat, dar, întrucât luase deja legătura cu Bertholdier, nu mai era vital. Va opera în nume propriu. Trecutul lui putea să-i fie chiar de folos. Situaţia creată avea şi o parte pozitivă, ba chiar mai multe. Cei care îl urmăreau – şi care acum îl pierduseră – nu erau reprezentanţii autorităţilor. Nu aveau legătură nici cu poliţia germană, nici cu cea franceză şi nici cu Interpolul. Dacă ar fi avut, l-ar fi arestat la ieşirea din avion, sau chiar şi în avion. Joel nu era căutat pentru atacul său – Doamne fereşte – asasinatul de la Paris. Această constatare ducea la o altă probabilitate: lupta violentă şi sângeroasă de pe alee fusese muşamalizată. Jacques Louis Bertholdier nu accepta ca din cauza rănirii unui colaborator, numele său să fie pus în legătură cu un oaspete bogat al hotelului, care făcuse insinuări atât de alarmante. Protejarea Aquitaniei era primordială.

  Exista şi a patra posibilitate. Oamenii din limuzină roşie care îl întâmpinaseră la avionul de Hamburg puteau face parte din organizaţie, fiind subordonaţi lui Erich Leifhelm, fantoma Aquitaniei din Germania de Vest. În ultimele cinci ore, fără îndoială că Bertholdier aflase numele adevărat al lui Henry Simon – probabil prin intermediul directorilor de la George V – şi luase legătura cu Leifhelm. Apoi, alarmaţi amândoi că numele americanului Converse nu apărea pe nici una din listele de pasageri de la Paris la Bonn, au verificat celelalte zboruri şi au descoperit că se dusese la Copenhaga. Probabil că se trăsese semnalul de alarmă. De ce la Copenhaga? A zis că merge la Bonn. De ce s-a dus omul acesta ciudat, cu informaţiile lui extraordinare, la Copenhaga? Cine sunt oamenii lui de contact, cu cine urmează să se întâlnească? Găsiţi-l! Găsiţi-i! S-a dat un alt telefon, semnalmentele au fost transmise şi o femeia a început să se uite fix la el într-o cafenea de la aeroportul Kastrup. Era limpede ca bună ziua.

  Se dusese în Danemarca din alt motiv, dar atinsese totuşi un scop. E drept că îl găsiseră, dar făcând acest lucru îşi dăduseră pe faţă panica care îi cuprinsese. Un comitet de întâmpinare foarte agitat, emiţătoare radio folosite noaptea pentru a se lua legătura cu un vehicul nevăzut, aflat la numai câteva sute de metri, o limuzină care gonea pe autostradă; toate acestea erau simptome ale neliniştii. Duşmanul îşi pierduse echilibrul şi avocatul din Converse era satisfăcut. În momentul de faţă, duşmanul se afla la o jumătate de kilometru în faţa lui, grăbindu-se să ajungă la Bonn, fără să ştie că era urmărit de un taxi, al cărui şofer foarte priceput nu-şi trăda intenţiile în circulaţia destul de rară.

  Joel strivi ţigara, când şoferul încetini ca să lase să treacă un furgonet; limuzina roşie se vedea clar la curbă. Neamţul nu era amator; ştia cum să acţioneze pentru a fi în avantaj şi Converse înţelese jocul lui. Indiferent cine era persoana din limuzină aceea, putea fi un tip influent şi nici chiar două sute de mărci nu meritau să-şi atragă duşmănia unui om puternic.

  Probabilităţi… totul era o probabilitate. Îşi clădise reputaţia de avocat pe studiul probabilităţilor, un proces mult mai simplu decât credeau mulţi oameni. De fapt, simplă era doar abordarea, nu munca în sine. Era nevoie de concentrare, disciplină şi de o imaginaţie bogată pentru a elabora nenumărate ecuaţii posibile. Epuizantul „ce-ar fi dacă…” era elementul fundamental al gândirii avocăţeşti. Cât se poate de simplu. Mai era vorba însă şi de capcana vorbelor, reflectă Joel, gândindu-se la trecut şi zâmbi amar. Într-unul din momentele lor de furie, Val îi spusese că dacă ar fi petrecut împreună cu ea măcar o fărâmă din timpul pe care şi-l dedica nenumăratelor probabilităţi, „probabil” că şi-ar fi dat seama că „probabilitatea” ca ei doi să poată convieţui este „foarte probabil zero”.

  Lui Valerie îi plăcea să fie succintă şi nu-şi sacrificase niciodată umorul în favoarea candorii. Lăsând la o parte faptul că arăta nemaipomenit de bine, Valerie Carpentier Converse era o doamnă cu un pronunţat simţ al umorului. Neputând să se abţină, Joel zâmbise în noaptea aceea din cauza izbucnirii ei, apoi râseseră amândoi liniştiţi până când că se ridicase şi ieşise din cameră, căci în adevărul spuselor ei era multă amărăciune.

  Clădirile mari, pitoreşti, luau acum treptat locul peisajului liniştit de ţară; multe dintre ele îi aminteau lui Converse de stilul victorian, specific suburbiilor bogate ale marilor oraşe americane. Apoi ajunseră în centrul oraşului Bonn, unde străduţele mici, luminate cu gaz aerian, dădeau în bulevarde largi, iluminate modern şi în pieţe flancate de clădirile elegante ale băncilor. Era un anacronism – atmosfera veche în coexistenţă cu cele mai moderne linii arhitectonice. Nu aveai însă impresia că te găseşti într-o metropolă, ci mai curând într-un orăşel care creştea cu repeziciune şi în care edilii, dezorientaţi, nu ştiau în ce direcţie s-o ia. Oraşul natal al lui Beethoven şi poarta spre Valea Rinului nu avea aspectul unei mari capitale unde se afla un guvern deosebit de puternic. Şi totuşi era sediul redutabilului Bundestag şi al unei serii de prim-miniştri abili, care îl înfruntaseră pe ursul rus de dincolo de frontieră.

  — Mein Herr! exclamă şoferul. Au luat-o spre Bad Godesberg. Das Diplomatenviertel.

  — Ce înseamnă asta?

  — Ambasade. Aici sunt pichete de poliţie. Am putea să fim, cum se spune, cunoscuţi?

  — Depistaţi? făcu Joel. Nu contează. Fă ce trebuie să faci. Opreşte dacă e nevoie; parchează, dacă e cazul. După aceea mergi mai departe. Ai deja trei sute de mărci. Vreau să ştiu exact unde se duc.

  Află acest lucru şase minute mai târziu şi rămase perplex. La orice s-ar fi gândit, dar cuvintele şoferului îl luară pe nepregătite:

  — Aceasta este Ambasada Statelor Unite, domnule.

   

  Joel încercă să se concentreze.

  — Du-mă la Hotel Konigshof, spuse el, amintindu-şi de numele hotelului şi neştiind unde altundeva ar fi putut să se ducă.

   

  — Da, cred că Herr Dowling a lăsat un mesaj în acest sens, spuse funcţionarul de la recepţie şi se aplecă sub pupitru.

  — A lăsat? Converse era uimit. Menţionase numele actorului în speranţa că i se va acorda un tratament preferenţial. Nu se aşteptase la nimic altceva.

  — Uitaţi. Funcţionarul scoase două mesaje telefonice din teancul pe care îl ţinea în mână. Sunteţi John Converse, avocat american.

  — Cam aşa ceva.

  — Herr Dowling a spus că s-ar putea să aveţi anumite greutăţi cu cazarea aici, la Bonn şi să încercăm să vă ajutăm. Vom face tot posibilul, Herr Converse, Herr Dowling este foarte cunoscut aici.

  — Merită să fie, spuse Joel.

  — Văd că v-a lăsat şi dumneavoastră un mesaj.

  Funcţionarul se întoarse şi scoase un plic dintr-una din cutiile poştale din spatele lui. I-l înmână lui Converse, care îl deschise imediat.

   

  Bună, prietene!

  Dacă nu iei mesajul acesta, am să-l primesc eu înapoi, mâine de dimineaţă. iartă-mă, dar semeni foarte mult cu unii dintre prietenii mei mai puţin norocoşi care spun nu atunci când ar vrea să spună da. În cazul lor, este vorba fie de un fel de mândrie, închipuindu-şi că vreau să le întind o mână de ajutor, fie de faptul că nu vor să se întâlnească cu cineva care ar putea să se afle în preajma mea. Uitându-mă la dumneata, am decis că este vorba de a doua variantă. Este cineva aici, la Bonn, cu care nu vrei să te întâlneşti şi nici nu trebuie. Am avut grijă să-ţi reţin o cameră pe numele meu – dacă vrei, poţi s-o schimbi – dar să nu faci mofturi în legătură cu nota de plată. Îţi sunt dator un onorariu, domnule avocat şi obişnuiesc să-mi plătesc datoriile. Cel puţin în ultimii patru ani aşa am făcut.

  În altă ordine de idei, trebuie să-ţi spun că n-ai fi bun de actor. Pauzele dumitale au fost foarte puţin convingătoare.

  C. Dowling

 

   

  Joel puse scrisoarea la loc în plic, rezistând ispitei de a se duce la o cabină telefonică să-l sune pe Dowling. Omul avea dreptul la câteva ore de somn înainte de a se duce la lucru. Mulţumirile mai puteau aştepta până dimineaţa. Sau până seara.

  — Aranjamentele domnului Dowling sunt deosebit de bine venite, îi spuse el funcţionarului de la recepţie. Are dreptate, dacă clienţii mei ar fi ştiut că vin la Bonn cu o zi mai devreme, n-aş fi avut norocul să mă bucur de frumosul dumneavoastră oraş.

  — Intimitatea dumneavoastră va fi respectată, domnule. Herr Dowling se gândeşte la toate şi este şi foarte generos. Presupun că bagajele dumneavoastră sunt afară, în taxi.

  — Nu, tocmai de aceea am sosit aşa de târziu. Au fost puse din greşeală în alt avion şi vor veni aici abia mâine dimineaţă. Cel puţin asta este ceea ce mi s-a spus la aeroport.

  — Ah, ce neplăcut; din păcate, se întâmplă destul de des. Doriţi ceva în mod special?

  — Nu, mulţumesc, spuse Converse, ridicând uşor servieta diplomat. Am aici strictul necesar. Aş putea comanda ceva de băut?

  — Fireşte.

   

  Joel şedea în pat rezemat de pernă cu dosarul alături şi cu paharul în mână. Avea nevoie de câteva minute ca să-şi adune gândurile, înainte de a se întoarce la lumea feldmareşalului Erich Leifhelm. Sunase la biroul companiei Lufthansa şi primise asigurări că valiza lui va fi păstrată la aeroport. Nu oferise alte explicaţii decât că venise pentru două zile şi nu doreşte să aştepte bagajul. Funcţionarul n-avea decât să-şi închipuie ce dorea; nu-i păsa. El era preocupat de cu totul altceva în momentul de faţă.

  Ambasada Americană! Ceea ce îl descumpănea era realitatea dură a cuvintelor bătrânului Beale… În spatele tuturor se află cei care se ocupă cu munca de convingere şi numărul lor este în creştere pretutindeni… A început numărătoarea inversă – mai avem numai trei, maximum cinci săptămâni… Este o realitate şi vine spre noi.

  Joel nu era pregătit pentru această realitate. Putea să-i accepte pe Delavane şi pe Bertholdier, fără îndoială şi pe Leifhelm – dar era şocat să afle că personalul ambasadei – personalul american – primea ordine de la reţeaua lui Delavane. Această realitate îl paraliza pur şi simplu. Cât de mult avansase Aquitania? Cât de mult se răspândise influenţa ei? câţi adepţi avea? Va reuşi să afle în seara aceasta răspunsul la cele două întrebări înfricoşătoare? O să se gândească la toate astea mâine de dimineaţă. În primul rând, trebuia să se pregătească pentru întâlnirea cu omul pentru care venise la Bonn. Puse mâna pe dosar şi îşi aminti de expresia de panică profundă şi bruscă din ochii lui Avery Fowler – Preston Halliday. De cât timp ştia? Cât de mult ştia?

   

  Nu are sens să amintim isprăvile lui Erich Leifhelm din primii ani ai războiului; este suficient să spunem că reputaţia lui a crescut şi – lucrul cel mai important – a fost unul dintre puţinii ofiţeri superiori proveniţi din rândurile partidului nazist acceptaţi de generalii de carieră. Nu numai că aceştia l-au acceptat, dar l-au şi consultat în permanenţă. Oameni ca Rundstedt şi von Falkenhausen, Rommel şi Treskow i-au solicitat sprijinul la un moment dat. S-a dovedit un strateg strălucit şi un ofiţer îndrăzneţ, dar mai era şi altceva. Aceşti generali erau aristocraţi, făceau parte din clasă conducătoare a Germaniei antebelice şi îi urau cumplit pe naţional-socialişti, pe care îi considerau nişte parveniţi, exhibiţionişti şi amatori. Nu este greu să ni-l imaginăm pe Leifhelm şezând în mijlocul lor şi povestind ceea ce se ştia foarte bine din dosarul lui personal. Era fiul regretatului medic munchenez Heinrich Leifhelm, care îi lăsase o avere considerabilă. A reuşit să intre în graţiile multora, aşa cum se vede din fragmentul următor, extras dintr-o discuţie cu generalul Rolf Winter, Standortkomandant al Wehrbereichskommando-ului din sectorul Saar…

  „Şedeam la câte o cafea după-masă; discuţia era deprimantă. Ştiam că pierdusem războiul. Ordinele aberante de la Berlin – în cele mai multe cazuri ne pusesem de acord să nu le executăm – duceau la un măcel înfricoşător atât al militarilor, cât şi al populaţiei civile. Era o nebunie, o adevărată Goterdammerung. Şi întotdeauna, acest tânăr Leifhelm vorbea cam aşa: Poate că nebunii au să-mi dea ascultare. Ei cred că şi eu fac parte dintre ei, că sunt de-al lor, aşa au crezut de la început, de la Munchen… Şi ne întrebam şi noi. Nu cumva ar fi putut să le bage minţile în cap celor care făcuseră să se prăbuşească toate fronturile? Era un ofiţer foarte bun, foarte respectat, fiul unui doctor de renume, aşa cum ne amintea mereu. La urma urmelor, toţi tinerii din zilele acelea îşi cam pierduseră capul – urletele de Sieg Heil, mulţimile de fanatici… steagurile şi marşurile în răpăit de tobe, torţele aprinse în timpul nopţii. Totul era aşa de melodramatic, aşa de wagnerian. Leifhelm, însă, era altfel; nu făcea parte dintre gangsteri. Fireşte, era patriot, dar nu huligan… Aşa că am trimis prin intermediul lui celor mai apropiaţi camarazi ai noştri de la Berlin mesaje care ar fi dus la executarea noastră dacă ar fi căzut în mâinile cui nu trebuie. Ni s-a spus că s-a străduit din răsputeri, dar nu a reuşit să alunge nebunia din minţile acelor oameni care trăiau cu frica zilnică a morţii. Şi-a păstrat însă mintea întreagă, la fel şi loialitatea. Am fost informaţi de către unul din adjutanţii lui, nu de el – nota bene – că înfruntase un colonel SS care îl urmărise pe stradă şi îi ceruse să-i arate ce are în servietă. Leifhelm a refuzat şi când a fost ameninţat că va fi arestat, l-a împuşcat pe loc ca să nu ne trădeze. Era de-ai noştri. A fost un gest nobil şi doar un raid nocturn de bombardiere i-a salvat viaţa.”

  Era clar ce făcea Leifhelm şi la fel de clar faptul că mesajele lui nu au fost arătate niciodată nimănui; nici un colonel SS nu fusese împuşcat în timpul vreunui raid nocturn. După cum susţine Winter, aceste mesaje din regiunea Saar erau atât de incendiare încât nu se putea ca cineva să le fi uitat. Dar nimeni nu şi le aminteşte. Încă o dată, Leifhelm a profitat de o ocazie care i s-a ivit. Războiul fusese pierdut, iar naziştii urmau să fie identificaţi drept cei mai mari ticăloşi ai secolului al XX-lea. Dar nu şi elita militară, corpul generalilor germani – aici se făcea o distincţie netă. Ca atare, s-a alăturat „prusacilor”. A reuşit atât de bine încât s-a răspândit chiar zvonul că participase la complotul vizând asasinarea lui Adolf Hitler de la Wolfsschanze şi fusese apoi invitat să facă parte din echipă care l-a arestat pe amiralului Doenitz.

  În timpul războiului rece, Comandamentul Central al Aliaţilor l-a invitat să se alăture altor elemente-cheie din corpul ofiţeresc al Wehrmacht-ului şi ale poliţiei federale. A devenit consultant militar privilegiat cu acces la toate acţiunile secrete. Un ucigaş matur supravieţuise şi istoria, cu ajutorul Kremlinului, a avut grijă de rest.

  În mai 1949 a luat fiinţă Republica Federală şi în septembrie ocupaţia Aliaţilor s-a încheiat în mod oficial. Pe măsură ce războiul rece se intensifica şi Germania Occidentală se refăcea economic, forţele NATO au cerut ajutor material şi sub formă de personal de la foştii inamici. S-au format noi divizii germane sub comanda fostului feldmareşal Erich Leifhelm.

  Nimeni nu a scormonit prea adânc în sentinţele îndoielnice ale tribunalelor din Munchen, rostite cu peste douăzeci de ani în urmă. Nu existau alţi supravieţuitori, iar serviciile lui erau de folos învingătorilor. În timpul perioadei de reconstrucţie de după război, când se căutau nenumărate aranjamente şi se formulau diverse sentinţe juridice încâlcite în toată Germania, i s-au acordat tacit toate bunurile pe care le posedase anterior, precum şi câteva dintre cele mai frumoase moşii din apropiere de Munchen. Aşa se încheie cea de-a treia etapă din povestea lui Erich Leifhelm. Cea de-a patra, care ne priveşte în mod deosebit, este cea despre care ştim cel mai puţin. Singurul lucru cert este profundă implicare în operaţiunea generalului Delavane, în care are un rol principal.

   

  Se auzi o bătaie în uşă. Joel sări din pat şi dosarul lui Leifhelm căzu pe jos. Se uită la ceas speriat şi zăpăcit. Era aproape ora patru dimineaţa. Cine avea treabă cu el la ora asta? Oare îl şi găsiseră? O, Dumnezeule! Dosarul! Servieta!

  — Joe… Joe, dormi? Vocea joasă era în acelaşi timp şi imperioasă. Vocea unui actor. Sunt eu, Cal Dowling.

  Converse alergă la uşă şi o deschise, gâfâind. Dowling era îmbrăcat şi ridicase degetul la gură într-un gest care cerea linişte. Se uită în sus şi în jos de-a lungul coridorului, apoi intră în cameră, împingându-l pe Joel şi închizând uşa.

  — Scuză-mă, Cal, spuse Converse. Adormisem. Cred că m-am speriat.

  — Întotdeauna dormi îmbrăcat şi cu lumina aprinsă? întrebă calm actorul. Vorbeşte mai încet. Am verificat pe hol, nu e nimeni, dar nu se ştie niciodată.

  — Ce nu se ştie?

  — Unul din primele lucruri pe care le-am învăţat la Kwajalein în ’44. Patrula nu înseamnă nimic dacă nu ai ceva de raportat. Important este să fii mai bine pregătit decât ceilalţi.

  — Tocmai voiam să-ţi dau un telefon, să-ţi mulţumesc…

  — Las-o moartă, băiete, îl întrerupse actorul bronzat şi chipeş, cu o expresie foarte serioasă pe chip. Nu avem decât două minute la dispoziţie. Jos mă aşteaptă o maşină ca să mă ducă la locul de filmare care se afla cam la o oră de mers, de aici. N-am vrut să ies din cameră mai devreme, pentru că s-ar fi putut să dau peste cineva pe coridor şi nici n-am vrut să-ţi telefonez, gândindu-mă că centrală poate fi supravegheată sau mituită. Actorul oftă şi scutură din cap. Când am ajuns la mine în cameră, nu voiam decât să dorm şi am avut parte de un vizitator. Acum când am ieşit pe coridor speram din tot sufletul să nu te fi văzut.

  — Un vizitator?

  — De la ambasadă. De la Ambasada SUA. Spune-mi, Joe…

  — Joel, îl întrerupse Converse. Nu că ar avea cine ştie ce importanţă.

  — Scuză-mă, nu aud bine cu urechea stângă, dar nici asta nu contează cine ştie ce… M-a ţinut vreo douăzeci şi cinci de minute şi mi-a pus tot felul de întrebări despre tine. A zis că am fost văzuţi împreună în avion şi că am stat de vorbă. Acuma spune-mi, domnule avocat, ai păţit ceva sau instinctele mele mă înşală?

  Joel îi întoarse actorului privirea:

  — Instinctele tale funcţionează perfect. Omul de la ambasadă a spus altceva?

  — Nu tocmai. De fapt, n-a spus mai nimic, naiba să-l ia. Numai că voia să stea de vorbă cu tine, voia să ştie de ce ai venit la Bonn şi unde eşti.

  — Dar ştia că m-am aflat în avion.

  — Da, a spus că ai plecat de la Paris cu avionul.

  — Atunci ştiau că sunt în acel avion.

  — Exact asta le-am spus şi eu.

  — Şi de ce nu m-au aşteptat la ieşire să mă întrebe ce voiau să ştie?

  Chipul lui Dowling se încreţi şi mai mult, ochii i se îngustaseră.

  — Da, chiar aşa, de ce nu te-au aşteptat? făcu el.

  — A spus de ce?

  — Nu, dar n-a pomenit de Paris decât când a fost pe punctul să plece.

  — Ce vrei să spui?

  — Parcă simţea că îi ascund ceva – şi nu greşea – dar nu era foarte sigur. Mă pricep să joc teatru, Joe… Joel.

  — Dar ţi-ai asumat şi un risc, spuse Converse, amintindu-şi că stătea de vorbă cu un om căruia îi plăcea să-şi asume riscuri.

  — Nu, m-am acoperit. Am întrebat în mod intenţionat dacă exista vreo acuzaţie împotriva ta sau ceva în genul acesta. Mi-a spus că nu.

  — Şi totuşi…

  — În plus, nu mi-a plăcut omul. Era unul din indivizii aceia încrezuţi şi ţâfnoşi. Mi-a repetat mereu acelaşi lucru şi văzând că nu o scoate la capăt a spus: ştim că a luat avionul de la Paris, ca şi când ar fi vrut să mă provoace. Eu am zis că nu ştiam că plecaseşi din Paris.

  — Îmi dau seama că nu prea avem timp, dar ce altceva te-a mai întrebat?

  — Ţi-am spus, voia să ştie tot ce am discutat. I-am spus că nu am bandă de magnetofon în cap, că am făcut o conversaţie de convenienţă, aşa cum se întâmplă când doi oameni stau unul lângă altul în avion. Despre spectacol, despre actorie. Dar nu s-a mulţumit cu asta; insista mereu, ceea ce m-a făcut să-mi cam ies din pepeni.

  — Cum aşa?

  — Am spus, da, am discutat şi despre altceva, dar a fost o chestiune absolut personală care nu te priveşte în nici un caz pe dumneata. Individul s-a supărat şi asta m-a înfuriat şi mai tare. Am schimbat câteva lovituri de sabie, dar a lui era cam boantă. Omul era prea încordat. Apoi m-a întrebat pentru a zecea oară dacă mi-ai spus ceva despre Bonn, mai ales unde aveai de gând să locuieşti. Aşa că i-am repetat pentru a zecea oară adevărul – de fapt ceea ce mi-ai spus, că eşti avocat şi că ai venit aici ca să te întâlneşti cu nişte clienţi şi că nu ştiu unde naiba eşti. Şi era adevărat, nu ştiam unde eşti.

  — Foarte bine.

  — Serios? Instinctele sunt bune pentru o primă reacţie, domnule avocat, dar după aceea trebuie să începi să te gândeşti. Un reprezentant al guvernului care flutură în mână o carte de identitate de la ambasadă poate fi foarte supărător în toiul nopţii; este, totuşi, de la Departamentul de Stat. Despre ce naiba e vorba aici?

  Joel se întoarse şi se duse spre capătul patului; privi dosarul lui Leifhelm aflat pe jos. Se întoarse din nou şi vorbi răspicat:

  — Este vorba de ceva în care nu vreau să te implic nici în ruptul capului. Dar, în treacăt fie spus, instinctele alea ale tale funcţionează perfect.

  — Am să fiu sincer, spuse actorul, cu o umbră de zâmbet în ochi. Şi eu consider la fel. I-am spus ticălosului că dacă îmi mai amintesc ceva am să-i dau telefon lui Walter şi mai nu ştiu cum şi am să-i spun.

  — Nu înţeleg.

  — Este ambasadorul nostru de aici, de la Bonn. Poţi să-ţi imaginezi că dă un dejun în onoarea mea, un amărât de actor de televiziune? Ei bine, această amabilitate din partea mea l-a băgat în draci pe musafirul meu. Nu se aştepta la aşa ceva. Mi-a spus de trei ori – ţin minte perfect, am numărat – că domnul ambasador nu trebuia să fie deranjat cu asemenea lucruri. Nu era o chestiune foarte importantă şi Excelenţa sa avea şi aşa destule pe cap şi că de fapt nici nu este la curent cu această problemă. Şi acum fii atent, domnule avocat, a spus că eşti de-al lor, din Departamentul de Stat, ca şi când un actor cu minte puţină n-ar fi putut înţelege cum stă treaba. Cred că atunci i-am spus „rahat”.

  — Mulţumesc, şopti Converse, neştiind ce altceva să spună, conştient de faptul că aflase ceea ce dorea.

  — Şi atunci mi-am dat şi eu seama că instinctele mele nu erau chiar atât de proaste. Dowling se uită la ceas, apoi îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Joel. Am fost în Marină, continuă el, dar nu sunt stegar. Cu toate acestea, îmi place steagul. N-aş sluji sub altul.

  — Nici eu.

  — Atunci e clar. Lucrezi pentru el?

  — Da, în singurul mod în care ştiu şi asta e tot ce pot să-ţi spun.

  — Cauţi ceva aici, la Bonn? Acesta este motivul pentru care n-ai vrut să fim văzuţi împreună? Pentru care ai stat departe de mine la Hamburg…

  — Da.

  — Şi ticălosul ăla nu m-a lăsat să-l sun pe ambasador.

  — Nu. Nu putea. Şi te rog şi eu, nu-i spune nimic.

  — Nu cumva eşti – Dumnezeule mare! – nu cumva eşti unul din indivizii aceia sub acoperire despre care am tot citit? Am nimerit în avion peste un tip care nu trebuie să fie văzut când coboară.

  — Nu e chiar aşa de melodramatic. Nu sunt decât un simplu avocat care urmăreşte nişte neregularităţi. Acceptă această versiune, te rog. Apreciez tot ce ai făcut pentru mine. Sunt şi eu destul de nou în povestea asta.

  — Ai un sânge rece remarcabil, băiete. Dowling se întoarse şi porni spre uşă, apoi se opri şi privi înapoi, la Converse. Poate că sunt eu nebun, spuse el. La vârsta mea mi se permite, dar este un fel de luptă în tine, tinere. O parte vrea să meargă înainte, alta ar vrea să rămână pe loc. Am simţit acest lucru când am discutat despre soţia mea. Eşti însurat?

  — Am fost.

  — Cine n-a fost? Căsătorit. Îmi pare rău.

  — Eu nu sunt, noi nu suntem.

  — Cine este? Îmi pare rău, instinctul nu mă înşală. OK. Dowling puse mâna pe clanţă.

  — Trebuie să ştiu un lucru, este extrem de important. Cine a fost omul de la ambasadă? Probabil că s-a prezentat.

  — Da, spuse actorul. Mi-a băgat o carte de identitate în faţă, când am deschis uşa, dar nu aveam ochelarii. Dar când a plecat i-am spus că vreau neapărat să ştiu cine este.

  — Şi cine a spus că este?

  — A spus că se numeşte Fowler. Avery Fowler.