— Absurd! urlă generalul Jacques Louis Bertholdier din fotoliul tapiţat cu brocart aflat în biroul spaţios de la castel. Nu cred o iotă!

  — Ăsta e cuvântul dumneavoastră preferat, nu-i aşa? spuse Converse, care stătea în picioare în dreptul ferestrei larg deschise de unde se puteau desluşi munţii. Era îmbrăcat cu un costum negru, cămaşă albă şi cravată, toate cumpărate la Chamonix. Cuvântul „absurd”, la el mă refer, continuă el. L-aţi folosit cel puţin de două ori când am stat de vorbă la Paris. Orice informaţie care nu vă convine o calificaţi imediat drept absurdă – la fel şi pe cel care v-o aduce. Aşa vă purtaţi cu oamenii care nu vă sunt pe plac?

  — Evident că nu! Aşa mă port cu mincinoşii. Legendarul general dădu să se ridice. Şi nu văd nici un motiv…

  — Staţi jos! Vocea lui Joel avea acum un ton aspru, de comandă. Staţi jos, sau la Paris se va întoarce numai cadavrul dumneavoastră, adăugă el fără ostilitate, dar convingător. După cum v-am spus, doream doar să discut cu dumneavoastră. Nu va dura mult şi după aceea veţi fi liber să plecaţi. Oricum sunt mult mai amabil decât aţi fost dumneavoastră faţă de mine.

  — De dumneata ne puteam dispensa. Îmi pare rău că sunt atât de brutal, dar acesta este adevărul.

  — Dacă vă puteaţi dispensa de mine atât de uşor, de ce nu m-aţi ucis pur şi simplu? De ce toată această construcţie elaborată, toată osteneala pe care v-aţi dat-o să mă prezentaţi ca pe un asasin, urmărit prin toată Europa?

  — Evreul ne-a îndemnat.

  — Evreul? Chaim Abrahms?

  — Acum nu mai contează, spuse Bertholdier. Omul nostru din Mossad – întâmplător, un analist de excepţie – ne-a convins că dacă nu te putem determina să spui cine te-a trimis, poate pentru că nici nu ştii, trebuie să te punem într-un „teritoriu interzis”, cred că aşa s-a exprimat. Şi a avut dreptate. Nimeni nu te-a revendicat. Nimeni nu te-a căutat. Erai şi eşti, în afara jocului.

  — Şi de ce spuneţi că acum nu mai contează – faptul că mi-aţi spus ceea ce presupuneaţi că ştiu deja?

  — Ai pierdut, domnule Converse.

  — Serios?

  — Iar dacă îţi închipui că mă poţi droga – aşa cum te-am drogat noi – dă-mi voie să te scutesc de osteneala unei asemenea proceduri. Nu am nici un fel de informaţii. De fapt, nimeni nu le are. Doar o maşină care este pusă în mişcare şi emite ordine.

  — Către alte maşini?

  — Bineînţeles că nu. Către oameni – oameni care vor face ceea ce au fost pregătiţi să facă. Care cred în ceea ce fac. Dar n-am nici cea mai mică idee cine sunt aceştia.

  — Te referi la crime, nu-i aşa? Ei sunt ucigaşii.

  — Toate războaiele se reduc la crime, tinere. Şi să-ţi fie clar: acesta este un război. Lumea a răbdat destul. O să îndreptăm lucrurile, o să vezi, nimeni nu ni se va opune. Nu numai că este nevoie de noi, dar suntem chiar doriţi.

  — Acumulare… accelerare rapidă, acestea au fost cuvintele, nu-i aşa?

  — Evreul s-a cam pripit. L-a luat gura pe dinainte.

  — A spus că eşti un ticălos fanfaron, că are de gând, împreună cu van Headmer, să vă pună într-o cuşcă de sticlă cu fetiţe şi băieţi şi să privească cum faceţi sex cu ei până vă daţi duhul.

  — Această conversaţie este de prost gust… Oricum, nu te cred.

  — Aşadar, ne întoarcem la declaraţia mea iniţială. Joel se depărtă de fereastră şi se aşeză pe un fotoliu aflat în diagonală faţă de Bertholdier. De ce vă vine aşa de greu să credeţi? Pentru că nu v-aţi gândit dumneavoastră la asta?

  — Nu, monsieur. Dar este de neconceput.

  Converse arătă spre telefonul de pe masă.

  — Ştiţi numerele lor de telefon, spuse el. Sunaţi-i. Telefonaţi-i lui Leifhelm la Bonn şi lui Abrahms la Tel Aviv. Telefonaţi-i şi lui van Headmer dacă doriţi, deşi mi s-a spus că este în Statele Unite, probabil în California.

  — California?

  — Întrebaţi-i dacă au venit să stăm de vorbă în căsuţa de piatră de pe moşia lui Leifhelm. Întrebaţi-i despre ce am discutat. Haideţi, daţi-le telefon.

  Bertholdier privi aparatul; Joel îşi ţinu respiraţia. Apoi generalul se întoarse din nou către Converse, plin de indignare.

  — Ce încerci să faci? Ce şmecherie mai e şi asta?

  — Şmecherie? Aveţi telefonul acolo. Nu pot să vă păcălesc, nu pot să formez eu în locul dumneavoastră sau să angajez oameni la sute de kilometri distanţă că să vă răspundă.

  Francezul se uită din nou la telefon.

  — Ce să spun? rosti el, mai mult pentru sine.

  — Adevărul. Ţineţi foarte mult la adevăr, dar acesta este un concept care poate fi ocolit printr-o serie de mici omisiuni. Au omis să vă spună că fiecare dintre ei a venit separat să mă vadă.

  — Şi de unde să ştiu eu că spui adevărul?

  — Nu m-aţi ascultat. V-am cerut să le spuneţi adevărul. Că v-am răpit. Am făcut acest lucru pentru că nu înţeleg nişte lucruri şi vreau să-mi salvez viaţa dacă se întâmplă ceva. Lumea e mare, domnule general. Pot să mă retrag undeva departe şi să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi fără să-mi fie teamă că va veni cineva să-mi zboare creierii.

  — Nu eşti omul care am crezut noi că eşti.

  — Suntem cu toţii ceea ce fac împrejurările din noi. Am transpirat şi eu din belşug. Mă retrag din această afacere în fierbere, sau gata să dea în foc, cum vreţi să-i spuneţi. Vreţi să ştiţi de ce?

  — Chiar foarte mult, spuse Bertholdier şi în ochi i se putea citi curiozitatea.

  — Pentru că am ascultat ce aţi spus la Bonn. Poate că aveţi dreptate sau poate că mie nu-mi mai pasă, pentru că am fost lăsat aici cu coada prinsă în gheaţă. Poate că lumea are într-adevăr nevoie de ticăloşi ca voi în momentul de faţă.

  — Să ştii că are! Nu există altă cale!

  — Aşadar, este anul generalilor?

  — Nu, nu pur şi simplu al generalilor! Noi suntem baza, simbolul forţei şi al disciplinei. Ceea ce va urma în acest agregat, pieţele internaţionale, politicile externe comune şi, da, chiar procesele legale ca atare, vor purta amprenta noastră şi se vor solda ca lucrul cel mai necesar în lume – stabilitatea. S-a terminat cu senili precum Khomeini sau ţicniţi asemeni lui Gaddafi, ori cu nebunii ăia de palestinieni. Asemenea indivizi şi aşa-zisele ţări vor fi zdrobite de adevăratele forţe internaţionale, de puterea copleşitoare a guvernelor care gândesc ca noi. Represaliile vor fi rapide şi totale. Eu am o oarecare reputaţie de strateg militar şi pot să vă asigur că ruşii n-or să se amestece; vor fi înspăimântaţi şi nu vor îndrăzni să intervină ştiind că, de acum înainte, nu ne mai pot dezbina. Nu mai pot să-şi zăngăne săbiile, să-i înspăimânte pe unii şi să-i consoleze pe alţii, pentru că noi vom fi toţi ca unul.

  — Aquitania, spuse Joel încet.

  — Un nume conspirativ foarte potrivit, fu de acord Bertholdier.

  — Sunteţi la fel de convingător ca la Bonn, adăugă Converse. Şi poate că ar fi mers, dar nu în felul acesta, nu cu oamenii dumneavoastră.

  — Poftim?

  — Nu trebuie să vă dezbine nimeni – sunteţi deja dezbinaţi.

  — Nu înţeleg.

  — Daţi telefoanele acelea, domnule general. Uşuraţi-vă situaţia. Sunaţi întâi la Leifhelm. Spuneţi-i ce aţi aflat de la Abrahms din Tel Aviv şi mărturisiţi-i că sunteţi uluit. Spuneţi-i că Abrahms vrea să se întâlnească cu mine pentru că are anumite informaţii ce mă privesc, că a recunoscut faptul că împreună cu Headmer m-au vizitat la Bonn. Mai puteţi adăuga că l-am convins pe Abrahms că el şi prietenul lui african nu au fost primii, că au fost devansaţi de Leifhelm.

  — De ce să-i spun asta?

  — Pentru că sunteţi furios. Nimeni nu v-a spus nimic despre aceste întâlniri separate cu mine şi consideraţi că au procedat cât se poate de incorect. Acum câteva clipe aţi spus că vă puteţi dispensa de mine. Ei bine, veţi avea un şoc, domnule general.

  — Explică-te.

  — N-ar rost. Folosiţi telefonul. Ascultaţi ce vă spune el, cum reacţionează, cum vor reacţiona cu toţii. O să vă daţi seama imediat. O să constataţi dacă vă spun sau nu adevărul.

  Bertholdier îşi puse mâinile pe braţele fotoliului şi dădu să se ridice. Converse şedea nemişcat, urmărindu-l atent pe francez; cu respiraţia tăiată. Brusc, generalul se lăsă din nou în fotoliu, lipindu-şi coloana vertebrală de spătarul acestuia şi strângând cu puterea braţele.

  — Foarte bine! răcni el. Ce au spus?

  — Cred că ar trebui mai întâi să daţi telefon.

  — N-are rosti, se stropşi Bertholdier. Aşa cum ai spus, nu poţi face telefonul să formeze alt număr – adică, să zicem că ai putea, dar la ce bun? E ridicol! Sunt o sută de întrebări pe care le-aş putea pune şi mi-aş da imediat seama că nu sunt decât nişte actori.

  — Cu atât mai mult e cazul să le telefonaţi, spuse Joel calm. În felul acesta vă veţi convinge că vă spun adevărul.

  — Şi să-ţi ofer un avantaj, deşi dumneata nu mi-ai oferit nici unul.

  Converse respira din nou normal.

  — De dumneavoastră depinde, domnule general. Încerc numai să găsesc o ieşire din situaţie.

  — Atunci spune-mi ce au zis.

  — Fiecare dintre ei m-a întrebat un lucru evident – ca şi când n-ar fi avut încredere în droguri sau în cei care le-au administrat. Pe cine anume reprezint? Joel făcu o pauză; era pe punctul de a pescui un martor, dar ştia că trebuie să se retragă imediat dacă apele se tulburau. Cred că am pomenit despre Beale de pe insula Mykonos, continuă el şovăielnic.

  — Aşa este, confirmă generalul. Am luat legătura cu el acum câteva luni, dar omul nostru nu s-a mai întors. Ne-ai explicat şi asta.

  — Aţi crezut că poate fi unul dintre dumneavoastră, aşa e?

  — Am crezut că a renunţat la cariera militară pentru că era dezgustat. De fapt, era un alt fel de dezgust, exact slăbiciunea aceea de care nouă ne e scârbă. Dar nu asta mă preocupă. Ai amintit de existenţa unei modalităţi de a ne dispensa de dumneata. Asta este ceea ce doresc să aflu. Acum.

  — Vreţi adevărul gol goluţ? Fără înflorituri?

  — Fără înflorituri, domnule.

  — Leifhelm a afirmat că veţi ajunge pe tuşă în câteva luni, poate chiar mai devreme. Daţi prea multe ordine şi ceilalţi s-au săturat de ele – şi doriţi prea mult pentru Franţa.

  — Leifhelm? Ipocritul ăsta care e în stare ca să nege tot ceea ce a afirmat? Care şi-a trădat liderii la Nurenberg şi le-a furnizat Aliaţilor o mulţime de probe numai pentru a li se strecura sub piele? A adus prejudicii celei mai onorabile dintre profesiile acestei lumi. Dă-mi voie să-ţi spun, monsieur, nu eu sunt cel care va ajunge pe tuşă, ci el!

  — Abrahms a spus că sunteţi o aberaţie sexuală, continuă Converse, ca şi când spusele lui Bertholdier ar fi fost lipsite de însemnătate. Asta este expresia pe care a folosit-o „o aberaţie sexuală”. A menţionat faptul că există chiar un dosar – unul pe care l-a obţinut – în care sunt înşiruite o mulţime de violuri, de bărbaţi şi femei – muşamalizate de armata franceză pentru că eraţi un foarte bun militar. Dar după aceea şi-a pus o întrebare: Cum ar putea un bisexual oportunist, un individ care a siluit atâtea femei şi a sodomizat atâţia tineri, care a distorsionat sensul cuvântului „interogatoriu” să fie considerat lider al acţiunii cu nume conspirativ Aquitania? A mai spus că vreţi prea multă putere pentru propriul dumneavoastră guvern. Dar până să se ajungă acolo, dumneavoastră veţi fi dispărut de mult.

  — Dispărut? strigă francezul cu ochii în flăcări, la fel ca la Paris, cu trei săptămâni în urmă. Tremura de furie. Condamnat de un barbar, de un evreu împuţit?

  — Van Headmer n-a mers chiar atât de departe. A spus că sunteţi… prea vulnerabil.

  — Lasă-l naibii pe Headmer! urlă Bertholdier. E o fosilă. I-am făcut curte numai pentru că putea să ne aprovizioneze cu materii prime. Nu prezintă importanţă.

  — Sunt de acord, spuse Joel.

  — Dar israelianul ăsta încrezut şi spurcat îşi închipuie că se poate pune cu mine? Am să-ţi spun ceva, domnule, am mai fost ameninţat şi altă dată, dar nimic nu s-a ales de aceste ameninţări, pentru că, aşa cum ai spus chiar dumneata, am fost „al naibii de priceput” în ceea ce făceam. Şi încă mai sunt! Mai există şi un alt dosar, un dosar care vorbeşte despre strălucitele fapte de arme şi care pune complet în umbră compilaţia aceea de zvonuri murdare şi bârfe de cazarmă. Cu dosarul meu nu poate rivaliza nici unul, nici cel al ologului de la San Francisco. Îşi închipuie că a fost ideea lui! Absurd! Eu am cizelat-o! El n-a făcut decât să-i dea un nume cules din lecturile lui cu subiecte istorice.

  — Dar tot el a dat semnalul de începere a balului, căci a exportat o cantitate uriaşă de echipament militar, îl întrerupse Converse.

  — Pentru că era acolo! Şi putea să obţină profit! Generalul făcu o pauză, înainte de a continua. Am să fiu sincer cu dumneata. La fel ca în orice alt corp de elită al conducerii, unii se ridică deasupra altora prin forţa lor de caracter şi prin strălucirea minţii. Alături de mine toţi ceilalţi se pierd în mediocritate. Delavane este o caricatură, Leifhelm un nazist, iar Abrahms un sionist maniac; el singur poate genera valuri întregi de antisemitism, cel mai prost simbol al conducerii. Când tribunalele îşi vor reveni din confuzie şi stupoare, mă vor vedea pe mine. Eu voi fi adevăratul lider al operaţiei cu nume conspirativ Aquitania.

  Joel se ridică de pe scaun şi se duse din nou la fereastra imensă, care dădea spre munţi, lăsând briza să-i răcorească faţa.

  — Interogatoriul a luat sfârşit, domnule general, spuse el.

  Ca la o comandă, uşa se deschise şi un fost sergent-major din armata franceză din Algeria apăru în cadrul ei, gata să-l escorteze pe generalul uluit afară din încăpere.

   

  Chaim Abrahms sări din fotoliul tapiţat cu brocart. Pieptul i se bombase, gata să rupă cusăturile jachetei lui negre.

  — A spus el aşa ceva despre mine? Despre el însuşi?

  — V-am sugerat înainte să începem discuţia să folosiţi telefonul, interveni Converse, care şedea vizavi de israelian, cu pistolul pus pe măsuţa de lângă fotoliu. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Am auzit că sunteţi renumit pentru instinctele dumneavoastră. Telefonaţi-i lui Bertholdier. Nu trebuie să-i spuneţi unde vă aflaţi – de altfel, dacă încercaţi s-o faceţi vă trimit un glonţ între ochi. Spuneţi-i numai că unul din oamenii lui Leifhelm pe care l-aţi cumpărat pentru că nu aveţi încredere în nemţi v-a spus că el, Bertholdier, a venit să mă vadă în două rânduri. Întrucât eu n-am fost găsit, vreţi să ştiţi de ce. O să auziţi destule ca să vă daţi seama dacă spun sau nu adevărul.

  Abrahms îl privi pe Joel.

  — Dar de ce îmi împărtăşeşti acest adevăr? Dacă este adevăr! De ce îmi ceri să spun lucrurile astea? De ce?

  — Am crezut că m-am făcut înţeles. Banii mei sunt pe terminate şi aş prefera să locuiesc în Israel sub acoperire decât să fiu fugărit prin toată Europa şi în ultimă instanţă, ucis. Dumneavoastră puteţi face acest lucru pentru mine, dar ştiu că mai întâi trebuie să vă ofer ceva. Şi, iată că am o informaţie. Bertholdier intenţionează să ia conducerea operaţiunii pe care o numeşte Aquitania. A spus că sunteţi un jidan spurcat la gură, un element destructiv, că trebuie să dispăreţi. Acelaşi lucru l-a spus şi despre Leifhelm – o fantomă a nazismului; cât despre van Headmer, l-a numit fosilă, exact acesta este cuvântul pe care l-a folosit, fosilă.

  — Parcă îl aud, spuse Abrahms încet, plimbându-se cu mâinile la spate. Eşti sigur că marele erou bulevardier cu cocoşelul de oţel n-a spus „evreu împuţit”? L-am auzit adesea pe eroul nostru francez utilizând astfel de cuvinte, după care se scuza întotdeauna faţă de mine, spunând că eu fac excepţie.

  — Le-a folosit şi pe acestea.

  — Dar de ce? De ce să-ţi spună dumitale asemenea lucruri? Nu neg că în parte are dreptate. Leifhelm va fi împuşcat imediat ce vom prelua controlul. Un nazist în fruntea nenorocitului ăla de guvern german? Absurd! Cât despre sărmanul Headmer, ăsta e o piesă de muzeu, dar în Africa de Sud mai există aur şi ar putea să ni-l livreze. Ceea ce nu înţeleg este de ce a venit Bertholdier la dumneata?

  — Întrebaţi-l chiar dumneavoastră. iată telefonul. Folosiţi-l.

  Israelianul rămase nemişcat, privindu-l atent pe Converse.

  — Aşa am să fac, spuse el, cu emfază. Eşti mult prea inteligent, domnule avocat. Ai spus că ai fost manipulat? Dumneata eşti cel care manipulează.

  Abrahms se întoarse şi porni spre telefon. Apoi se opri, miji ochii, pentru a-şi reaminti numărul, luă telefonul şi începu să-l formeze.

  Joel rămase pe scaun, încordat, cu gâtlejul uscat şi cu tâmplele zvâcnind. Întinse încet mâna spre pistol. Peste câteva secunde s-ar fi putut să fie nevoie să-l folosească; strategia lui, unica lui strategie, risca să fie pulverizată de un simplu telefon pe care încă spera că Abrahms nu-l va da. Dar ce se întâmpla cu el? Unde era vestita lui capacitate de a analiză tactică? Uitase cu cine are de-a face?

  — Cod Isaia, spuse Abrahms la telefon, privind furios spre Converse. Fă-mi legătura cu Verdun-sur-Meuse. Repede! Israelianul respira rapid şi sacadat. Da, cod Isaia! N-am timp de pierdut! Fă-mi legătura cu Verdun-sur-Meuse, strigă el furios. Ochii cenuşii ai lui Abrahms se măreau pe măsură ce asculta; întoarse capul şi îi aruncă lui Joel o privire încărcată de furie şi de ură. Repetă! urlă el. Apoi ascultă şi trânti receptorul în furcă. Mincinos! răcni el.

  — Cine? Eu? întrebă Joel gata să pună mâna pe armă.

  — Au spus că a dispărut! Nu-l pot găsi!

  — Şi?

  Joel simţi că se sufocă. Dăduse greş.

  — Minte! Cocoş de oţel nu e decât un laş ordinar! Se ascunde, mă evită! Nu vrea să dea ochii cu mine!

  Joel înghiţi de mai multe ori în sec şi îşi retrase mâna de lângă armă.

  — Forţaţi nota, spuse el, reuşind să-şi stăpânească tremurai vocii. Căutaţi-l. Telefonaţi-i lui Leifhelm, lui van Headmer. Spuneţi-le că este imperios necesar să vorbiţi cu Bertholdier.

  — Încetează! Vrei să le confirm că ştiu? Ce-a spus? De ce a venit să te vadă pe dumneata?

  — Intenţionam să nu vă spun până vorbiţi cu el, zise Converse luând pachetul de ţigări de lângă pistol. Ar fi putut să vă comunice chiar el. Crede că am fost trimis de Delavane ca să vă pun la încercare. Vrea să vadă cine ar putea să-l trădeze.

  — Cum? De ce? Şi dacă păunul nostru francez a crezut asta, de ce să-ţi spună dumitale aşa ceva?

  — Sunt avocat. Eu l-am provocat. Când a înţeles ce sentimente am faţă de Delavane, după tot ce mi-a făcut mie ticălosul ăla şi-a dat seama că nu pot avea nimic comun cu el. Atunci a lăsat garda jos; restul a fost uşor. Pe măsură ce vorbea, am descoperit o modalitate de a-mi salva viaţa. Joel scăpără un chibrit şi îşi aprinse ţigara. Ajungând la dumneavoastră, adăugă el.

  — Aşadar, te-ai bizuit pe moralitatea unui evreu? Pe faptul că o să recunoască că îţi este dator?

  — Parţial, da, domnule general. Ştiu şi eu câte ceva despre Leifhelm, despre modul în care a manevrat lucrurile de-a lungul anilor. M-ar fi împuşcat mai întâi pe mine, apoi şi-ar fi trimis oamenii după dumneavoastră şi după ceilalţi, ca să rămână el vioara întâi.

  — Ai dreptate! Aşa ar fi procedat.

  — Şi nu cred că van Headmer are vreo autoritate reală la nord de Pretoria.

  — Corect, spuse Abrahms, întorcându-se spre Converse. Aşadar, câinele iadului creat în Asia de Sud-Est este un supravieţuitor.

  — Să fim mai concreţi, contră Joel. Am fost trimis aici de oameni pe care nu-i cunosc şi care m-au abandonat fără să-şi pună măcar întrebarea dacă sunt vinovat sau nu. Din câte ştiu, mă fugăresc şi ei ca să-şi apere propriile vieţi. În ce mă priveşte, am intenţia să supravieţuiesc.

  — Dar cum rămâne cu femeia? Cu femeia dumitale?

  — Vine cu mine. Converse puse ţigara jos şi apucă revolverul. Care e răspunsul dumneavoastră? Pot să vă omor acum sau să las asta în sarcina lui Bertholdier ori a lui Leifhelm, în caz că-l omoară mai întâi pe francez… Tot atât de bine pot să mă bizui pe moralitatea dumneavoastră, pe recunoaşterea faptului că îmi sunteţi dator. Ce preferaţi?

  — Lasă pistolul la o parte, spuse Abrahms. Ai cuvântul unui membru al Sabrei.

  — Şi ce o să faceţi? întrebă Joel, aşezând pistolul pe masă.

  — Ce o să fac? urlă israelianul într-o izbucnire bruscă de furie. Ceea ce am intenţionat întotdeauna! Crezi că am dat vreun ban pe aiureala asta abstractă, pe Aquitania cu infrastructura ei? Crezi că m-au impresionat etichetele şi lanţurile de comandă? N-au decât să şi le păstreze! Nu-mi pasă decât de faptul că funcţionează şi pentru ca să funcţioneze respectabilitatea trebuie să iasă din haos împreună cu puterea. Bertholdier avea dreptate. Sunt un personaj prea controversat – şi pe deasupra evreu – ca să mă expun pe scena europeană. Aşadar, am să rămân invizibil, cu excepţia Israelului, unde cuvântul meu va fi legea noii ordini, îl voi ajuta personal pe taurul francez să obţină oricâte medalii doreşte. N-am să mă lupt cu el, am să-l controlez.

  — Cum?

  — Amintindu-i că pot să-i distrug respectabilitatea.

  Converse se aplecă înainte pe scaun, ascunzându-şi uimirea.

  — Vă gândiţi la viaţa lui intimă? La scandalurile acelea îngropate?

  — O, Doamne, nu, prostule! Dacă loveşti un om sub centură în public nu-ţi atragi decât necazuri. Jumătate din oameni o să strige după tine „nebunule” pentru că se vor gândi că li se poate întâmpla şi lor, iar cealaltă jumătate va aplauda curajul celui care s-a lăsat lovit.

  — Atunci cum, domnule general? Cum puteţi să-i distrugeţi respectabilitatea?

  Abrahms se reaşeză în fotoliul tapiţat cu brocart.

  — Voi da în vileag rolul pe care l-a jucat în operaţiunea cu numele conspirativ Aquitania. Rolurile pe care le-am jucat toţi în această aventură extraordinară şi care au silit lumea civilizată să recurgă la noi şi la forţa conducerii noastre profesioniste. S-ar putea ca toată Europa să se întoarcă spre Bertholdier, aşa cum Franţa se întorsese spre el după de Gaulle. Dar pe un om ca Bertholdier trebuie să-l înţelegi. El nu caută numai puterea, caută şi gloria puterii – adularea, laudele, misticismul puterii. Ar prefera să renunţe la o parte din autoritatea intrinsecă decât la cea mai mică fărâmă de glorie. Mie, însă, puţin îmi pasă de glorie. Tot ce doresc este puterea de a avea ceea ce îmi trebuie, pentru regatul Israelului şi teritoriile lui din Orientul Mijlociu.

  — Dacă îl daţi în vileag pe el, vă daţi în vileag şi pe dumneavoastră. Cum puteţi câştiga în felul acesta?

  — Pentru că o să fie fericit. O să se gândească la glorie şi o să se supună, o să facă aşa cum spun eu, o să-mi dea ce-i cer.

  — Eu cred că o să vă împuşte.

  — N-o va face. Voi avea grijă să-i spun că în cazul în care mor, sute de documente vor ieşi la iveală; în ele sunt descrise toate întâlnirile la care am participat, toate deciziile pe care le-am luat. Totul este consemnat în detaliu, te asigur.

  — Aşa intenţionaţi să procedaţi încă de la început?

  — Da, din prima clipă.

  — Jucaţi dur.

  — Sunt un Sabra. Nu joc decât în avantaj; dacă n-am fi fost aşa, seminţia noastră ar fi pierit de mult.

  — Şi printre aceste documente există şi lista persoanelor implicate în Aquitania?

  — Nu. N-am avut niciodată intenţia să pun în pericol mişcarea. Indiferent ce gândeşti, cred cu sinceritate în acest concept. Trebuie să existe un complex militar unificat, internaţional. Fără el, lumea nu va fi în siguranţă.

  — Dar trebuie să existe o asemenea listă.

  — Da, într-o maşină, într-un computer, care necesită o programare corectă şi cunoaşterea codurilor.

  — Şi aţi putea face acest lucru?

  — Nu fără ajutor.

  — Dar Delavane?

  — Ai şi dumneata anumite cunoştinţe, spuse israelianul. Ce e cu el?

  Joel fu nevoit din nou să-şi ascundă uimirea. Codurile de computer cu care se putea accesa lista principală se aflau la Delavane. Cel puţin simbolurile-cheie. Restul era asigurat de spioni şi de cei patru lideri de dincolo de Atlantic. Converse ridică din umeri.

  — Nu aţi vorbit deloc despre el. Aţi vorbit numai despre Bertholdier, despre eliminarea lui Leifhelm, despre neputinţa lui van Headmer – care ar putea face rost de materii prime…

  — Am spus aur, îl corectă Abrahms.

  — Bertholdier a spus materii prime… Dar ce se întâmplă cu George Marcus Delavane?

  — Marcus e un om terminat, spuse israelianul pe un ton ferm. L-am răsfăţat – l-am răsfăţat cu toţii – pentru că el a venit cu ideea şi şi-a făcut treaba acolo, în Statele Unite. Avem echipament şi material în toată Europa, ca să nu mai vorbim de transporturile de contrabandă pe care le trimitem insurgenţilor, ca să le găsim o ocupaţie.

  — O clarificare, vă rog, îl întrerupse Joel. Ocupaţie înseamnă ucidere?

  — Într-un fel totul este o crimă. Lăsându-i deoparte pe toţi filosofii, scopul realmente scuză mijloacele. Întrebaţi un om care fuge de nişte ucigaşi dacă e dispus să se arunce într-o haznă cu excremente omeneşti ca să se ascundă.

  — L-am întrebat, spuse Converse. Vă amintiţi, eu sunt acel om. Ce e cu Delavane?

  — E un nebun, un maniac. I-ai auzi vreodată vocea? Vorbeşte de parcă testiculele i-ar fi prinse într-o menghină. I-au amputat picioarele, acum câteva luni, din cauza diabetului. Marele general învins de excesul de zahăr! A încercat să ţină totul secret. Nu mai primeşte pe nimeni şi nu mai merge la biroul lui, plin cu fotografii, steguleţe şi sute de decoraţii. Conduce de la el de acasă. Servitorii îl văd doar în dormitor, cufundat în întuneric. Şi-ar fi dorit să fie ologit de o mortieră sau un şrapnel, nu de zahăr. Acum e şi mai rău, a înnebunit de tot, dar chiar şi nebunii au câte o scânteiere de inteligenţă. A avut şi el una.

  — Şi ce se va întâmpla cu el?

  — Avem acolo un om, un aghiotant cu rangul de colonel. După ce va începe acţiunea şi vom prelua comenzile, colonelul va face ceea ce a fost instruit să facă. Marcus va fi împuşcat spre binele ideii lui.

  Era rândul lui Joel să se ridice de pe scaun. Se duse încă o dată spre fereastra mare din partea cealaltă a camerei şi lăsă briza să-i răcorească obrajii.

  — Interogatoriul a luat sfârşit, domnule general, spuse el.

  — Ce? răcni Abrahms. Dumneata vrei să-ţi salvezi viaţa, eu vreau garanţii.

  — S-a terminat, repetă Converse în timp ce uşa se deschise. Un căpitan din armata israeliană intră cu arma îndreptată spre Abrahms.

   

  — Nu avem ce discuta, domnule Converse, spuse Erich Leifhelm, rămânând în picioare lângă uşa biroului, după ce doctorul de la Bonn plecase şi închisese uşa în urma lui. Sunt prizonierul dumitale. Execută-mă. Am aşteptat momentul acesta. Sunt pregătit.

  — Vreţi să-mi spuneţi că doriţi să muriţi? întrebă Joel.

  — Nimeni nu vrea să moară şi cu atât mai puţin un soldat în asemenea condiţii. Sunt preferabile tobele şi şuieratul gloanţelor, unui pluton de execuţie; moartea ar avea o anumită semnificaţie. Am văzut de multe ori moarte ca să mă mai impresioneze. Ia pistolul şi fă-ţi treaba. Eu aşa aş proceda în locul dumitale.

  Converse îl privi pe neamţ, ai cărui ochi stranii nu exprimau decât un profund dispreţ.

  — Vorbiţi serios, nu-i aşa?

  — Să dau eu însumi ordinul? Cu câţiva ani în urmă am văzut un jurnal cinematografic. Un negru a făcut acest lucru pe fundalul unui zid însângerat din Cuba lui Castro. Leifhelm strigă: „Achtung! Soldaten! Daw Gewehr prasentieren! Vorbereiten… “

  — Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să nu stăm de vorbă? urlă Joel, acoperind vocea fanaticului.

  — Pentru că nu am nimic de spus. Acţiunile mele vorbesc în locul meu, toată viaţa mea vorbeşte! Ce s-a întâmplat, Herr Converse? Eşti prea sensibil şi nu suporţi execuţiile? Micuţa şi insignifiantă conştiinţă nu-ţi permite să ucizi? Mai mare râsul!

  — Vă reamintesc, domnule general, că am ucis destui oameni în ultimele săptămâni. Şi asta cu mai puţine regrete decât am crezut vreodată.

  — Orice laş care fuge ca să-şi salveze pielea ucide când e cuprins de panică. Aici nu e vorba de caracter, ci de supravieţuire. Nu, Herr Converse, eşti un tip insignifiant, un impediment de care nici măcar propriilor dumitale forţe nu le pasă. De fapt, eşti un om de rahat, Herr Converse.

  — Ce aţi spus? Cum mi-aţi spus?

  — Ai auzit bine: un om de rahat. Un omuleţ care scurmă prin gunoaie.

  Furios, Converse luă pistolul de pe masă şi îl îndreptă spre Leifhelm, apăsând foarte încet pe trăgaci. Nu-şi duse gestul până la capăt. Ce naiba făcea? Avea nevoie de toţi cei trei oameni ai Aquitaniei. Nu de unul, nu de doi, ci de toţi trei! Ei reprezentau coloana vertebrală a ceea ce trebuia să facă. Şi mai era ceva. Trebuia să-l nimicească pe acest virus care se uita fix la el. O, Dumnezeule, oare să aibă Aquitania câştig de cauză? Devenise şi el unul dintre ei? Dacă da, înseamnă că pierduse.

  — Curajul dumneavoastră, domnule general Leifhelm, este ieftin, spuse Joel calm, lăsând arma în jos. Preferaţi o moarte rapidă altor alternative.

  — Trăiesc după codul meu şi mor cu plăcere tot după el.

  — Adică vreţi să spuneţi curat. Repede. Nu ca la Dachau sau la Auschwitz.

  — Dumneata ai arma.

  — Şi eu credeam că aveţi atât de mult de făcut.

  — Succesorul meu a fost ales cu grijă. Va continua respectând fiecare amănunt notat în agenda mea de lucru.

  Asta era, deci, îşi zise Joel şi apăsă imediat pe buton.

  — Succesorul dumneavoastră?

  — Da.

  — Nu aveţi nici un succesor, domnule feldmareşal.

  — Ce?

  — Şi nu aveţi nici agendă de lucru. Nu aveţi nimic fără mine. De aceea v-am adus aici. Numai pe dumneavoastră.

  — Ce vrei să spui?

  — Staţi jos, domnule generale. Am multe să vă spun şi este spre binele dumneavoastră să staţi jos.

   

  — Mincinosule! urlă Erich Leifhelm patru minute mai târziu, strângând puternic braţele scaunului. Mincinosule, mincinosule, mincinosule! mugi el cu ochii ieşiţi din orbite.

  — Nu mă aşteptam să mă credeţi, spuse Joel calm, stând în picioare cu spatele spre rafturile pline de cărţi. Daţi-i telefon lui Bertholdier la Paris şi spuneţi-i că tocmai aţi auzit nişte ştiri tulburătoare şi aţi dori o clarificare. Spuneţi-i că aţi aflat că în timp ce eraţi la Essen, Bertholdier şi Abrahms au venit să mă vadă la dumneavoastră acasă, la Bonn.

  — De unde să fi aflat eu asta?

  — Ăsta e adevărul. Au plătit un paznic care le-a descuiat uşa – nu ştiu care, nu l-am văzut – dar le-a dat drumul înăuntru.

  — Au crezut că eşti un informator, trimis de Delavane?

  — Aşa mi-au spus.

  — Ai fost drogat! N-ai vorbit despre asta.

  — Erau bănuitori. Nu-l cunoşteau pe doctor şi nu aveau încredere nici în englez. Cred că nu mai e cazul să vă spun că nu au încredere nici în dumneavoastră. Au crezut că totul poate fi o înscenare. Au vrut să fie acoperiţi.

  — Incredibil!

  — Nu, dacă vă gândiţi mai bine, spuse Converse, aşezându-se în faţa neamţului.

  — Cum credeţi că am obţinut informaţiile pe care le aveam? Cum am ştiut exact la cine trebuie să mă duc, dacă nu de la Delavane? Aşa au gândit ei.

  — Că Delavane ar fi putut face… că a făcut asta? rosti Leifhelm perplex.

  — Acum ştiu cum stau lucrurile, îl întrerupse Joel grăbit, concentrându-se pe nouă pistă care i se deschidea. Delavane e terminat, amândoi au recunoscut acest lucru când şi-au dat seama că este ultimul om pentru care aş fi acceptat să lucrez. Poate că îmi aruncau câteva firimituri ca să mă pregătească pentru execuţie.

  — Asta ar fi trebuit să facă! exclamă Leifhelm, cândva cel mai tânăr feldmareşal al celui de-al treilea Reich. Fără îndoială că înţelegi de ce. Cine erai dumneata? De unde ai apărut? Ai pomenit tot felul de nume fără importanţă şi ai vorbit despre o mulţime de bani, însă nimic coerent. Cine se infiltrase între noi? Şi, pentru că nu puteam să aflăm, am fost nevoiţi să te transformăm într-un fauliger Abfall.

  — Poftim?

  — Ceva putred. Un lucru urât mirositor de care să se ferească toţi, ca de un lepros.

  — Aţi reuşit cu brio.

  — A fost meritul meu, spuse Leifhelm dând din cap. Am folosit organizaţia mea.

  — Nu v-am adus aici ca să discutăm despre realizările dumneavoastră, ci ca să-mi salvez propria viaţă. Dumneavoastră puteţi să faceţi acest lucru; cei care m-au trimis nu pot sau nu vor s-o facă. Nu trebuie decât să vă ofer un motiv.

  — Susţinând că Abrahms şi Bertholdier conspiră împotriva mea?

  — Nu susţin nimic. Am să vă redau exact cuvintele lor. Reţineţi, nici unul dintre ei nu a crezut că voi părăsi moşia dumneavoastră altfel decât sub formă de cadavru. Converse se ridică brusc de pe scaun şi scutură din cap. Nu! Mai bine telefonaţi-le aliaţilor dumneavoastră de încredere din Israel şi din Franţa, camarazilor din Aquitania. Nu-i nevoie să spuneţi nimic, ascultaţi-le doar vocile şi o să vă daţi seama dacă mint. Trebuie să fii un mincinos perfect ca să-ţi dai seama când cineva minte, iar dumneavoastră sunteţi unul dintre cei mai buni.

  — Consider vorbele astea drept o insultă.

  — Oricât ar părea de ciudat, eu am vrut să vă fac un compliment. De aceea am venit la dumneavoastră. Consider că veţi câştiga şi, după toate câte le-am îndurat, vreau să fiu de partea învingătorului.

  — Ce te face să crezi?

  — Ei, haideţi să fim cinstiţi. Abrahms este detestat; în Europa, în Marea Britanie, în SUA nimeni nu e de acord cu politica lui expansionistă. Nici chiar concetăţenii lui nu pot să-l facă să tacă. Reuşesc doar să-l cenzureze, dar el continuă să urle. Nu va fi tolerat în nici un fel de federaţia internaţională.

  — Niciodată! aprobă nazistul. Este cel mai dezagreabil şi mai detestabil om din Orientul Mijlociu. Şi, în plus, este jidan. Dar cum rămâne cu Bertholdier?

  Joel făcu o pauză înainte să răspundă.

  — E vorba de manierele lui, spuse el gânditor. Nu vreau să fac pe deşteptul, dar cred că nu greşesc. E arogant, poruncitor. Se consideră nu numai o mare personalitate militară şi un făuritor al istoriei, ci un fel de Dumnezeu. În Olimpul lui nu este loc pentru muritori. Şi apoi este francez. Englezii şi americanii nu-l agreează; un de Gaulle într-un secol le e de ajuns.

  — Ai dreptate. Este tipul de om egoist pe care numai francezii îl pot suporta. De fapt, reflectă mentalitatea naţiunii din care face parte.

  — Van Headmer nu contează decât în măsura în care poate asigura unele materii prime din Africa de Sud.

  — De acord, spuse neamţul.

  — Dar dumneavoastră, continuă Converse repede, aşezându-se din nou, aţi lucrat cu englezii şi americanii şi la Berlin şi la Viena. Aţi ajutat la implementarea politicii de ocupaţie şi aţi oferit probe echipelor de anchetatori de la Nurenberg. Apoi aţi fost purtătorul de cuvânt al NATO. Joel mai făcu o pauză, după care continuă cu o anumită deferenţă în voce: De aceea, domnule general, dumneavoastră sunteţi câştigătorul, dumneavoastră sunteţi cel care îmi poate salva viaţa. Aveţi nevoie doar de un motiv.

  — Dă-mi-l.

  — Mai întâi telefonaţi.

  — Nu mă considera prost! N-ai insista atâta dacă n-ai fi sigur de dumneata. iar dacă porcii ăia au conspirat împotriva mea, n-am de gând să-i informez că am aflat. Ce au spus?

  — Că trebuie să fiţi lichidat. Nu pot risca să preia controlul în Germania un fost membru al partidului nazist. Chiar şi în cadrul Aquitaniei s-ar ridica prea multe voci împotrivă. Se gândesc la un om mai tânăr, care le împărtăşeşte ideile, dar nu unul recomandat de dumneavoastră.

  Leifhelm deveni rigid. Trupul lui încă puternic, în ciuda anilor, se crispă, iar pe faţa palidă ochii albaştri căpătară o strălucire intensă.

  — Au luat această decizie? spuse el pe un ton rece ca gheaţa. Evreul acela vulgar şi francezul depravat au gândit o asemenea mişcare împotriva mea?

  — Nu că ar avea vreo importanţă, dar Delavane este şi el de acord.

  — Delavane! Un olog cu minte de copil! Omul pe care l-am cunoscut în urmă cu doi ani a devenit senil! Nu-şi dă seama că noi suntem cei care îi dăm lui ordine, deghizate evident sub formă de sugestii. Nu are mai multă capacitate de analiză decât Adolf Hitler în ultimii ani de nebunie.

  — Asta nu ştiu, spuse Converse. Abrahms şi Bertholdier au afirmat doar că este terminat. Au vorbit şi despre dumneavoastră.

  — Chiar aşa? Păi să vorbesc eu despre mine! Cine crezi că a pus pe picioare Aquitania în întreaga Europă şi zona mediteraneană? Cine i-a alimentat pe terorişti cu arme şi cu de tone de explozivi? Cine? Eu, eu am fost acela, Mein Herr! De ce se ţin conferinţele noastre întotdeauna la Bonn? De ce sunt canalizate toate directivele spre mine? Am să-ţi explic. Eu sunt cel care a creat organizaţia! Eu am mâna de lucru – oameni devotaţi gata să facă orice la un simplu ordin. Eu am banii! Am creat un centru sofisticat de comunicaţii din ruine. Nimeni altcineva din Europa n-ar fi putut să facă asta. Bertholdier n-are nici un cuvânt de spus în Paris în afară de aura pe care şi-o afişează pretutindeni. Evreul şi sud-africanul sunt departe. Când va izbucni haosul, eu voi fi vocea Aquitaniei în Europa! Oamenii mei îi vor doborî pe Bertholdier şi pe Abrahms.

  — Scharhorn este centrul de comunicaţii, nu-i aşa? întrebă Joel în treacăt.

  — Ţi-au spus şi asta?

  — S-a pomenit şi numele acesta şi faptul că lista membrilor Aquitaniei este tot acolo, într-un computer.

  — Au spus şi asta?

  — Nu contează. Nu mă mai interesează. Am fost abandonat, ţineţi minte? Probabil că tot dumneavoastră aţi inventat şi treaba cu computerul.

  — O realizare remarcabilă, recunoscu Leifhelm cu falsă modestie. Am luat în considerare chiar şi eventualitatea unei catastrofe. Sunt douăzeci şi patru de litere; fiecare din noi are un set de patru, iar ologul maniac restul de douăsprezece. Îşi închipuie că nimeni nu poate să activeze codurile fără impulsul primar pornit de la el, dar în realitate o combinaţie precodificată din două secvenţe poate realiza acest lucru.

  — Foarte ingenios, spuse Converse. Ceilalţi ştiu?

  — Numai „camaradul” meu francez, răspunse regele trădătorilor, Bertholdier. Fireşte, nu i-am dat combinaţia exactă şi dacă se inserează un cod greşit se şterge totul.

  — Aşa gândeşte un câştigător, exclamă Joel laudativ, apoi se încruntă îngrijorat. Dar ce se întâmplă dacă centrul este luat cu asalt?

  — Ca şi în cazul buncărului lui Hitler, totul va lua foc. Totul este minat.

  — Înţeleg.

  — Dacă tot vorbeşti de învingători, continuă Leifhelm, aplecându-se în faţă cu ochii măriţi de entuziasm, am să-ţi povestesc despre insula Scharhorn. Cu ani în urmă, în 1945, ar fi trebuit să devină creaţia unor oameni devotaţi; din păcate, a fost părăsită de nişte trădători laşi. Era vorba de Operaţiunea Sonnenkinder – copiii soarelui – copii selectaţi din punct de vedere biologic din întreaga lume, care urmau să fie pregătiţi pentru a ocupa în viitor funcţii de conducere. Copiii soarelui ar fi avut o singură misiune: construirea celui de-al patrulea Reich! Acum înţelegi de ce am ales Scharhorn. Din acest complex intern al Aquitaniei va renaşte noua ordine! Noi o vom institui!

  — Încetează, spuse Converse ridicându-se de pe scaun şi îndepărtându-se de Erich Leifhelm. Interogatoriul s-a încheiat.

  — Was?

  — Aşa cum ai auzit, pleacă de aici. Îmi vine să vomit.

  Uşa se deschise şi tânărul doctor de la Bonn intră în încăpere, îndreptându-se spre fostul feldmareşal.

  — Dezbracă-l, spuse Converse. Percheziţionează-l.

   

  Joel intră în cameră slab luminată în care Valerie şi Prudhomme stăteau de o parte şi de alta a unui bărbat aşezat în faţa unei camere de luat vederi. La trei metri de ei se afla un monitor de televiziune pe care acum nu se vedeau decât biroul pustiu şi scaunul de brocart din centrul ecranului.

  — Cum a mers? întrebă el.

  — Foarte bine, spuse Valerie. Operatorul n-a înţeles nici o iotă, dar a afirmat că lumina este excelentă. Poate să facă oricâte copii doreşti. Pentru fiecare are nevoie de vreo treizeci şi cinci de minute.

  — Zece copii plus originalul vor fi suficiente, spuse Converse, uitându-se la ceas, în timp ce Valerie vorbea cu cameramanul.

  — Poţi lua prima copie astfel încât să ajungi la zborul de la ora cinci spre Washington?

  — Cu cea mai mare plăcere, prietene. Presupun că una din aceste copii va fi pentru Paris.

  — Pentru fiecare şef de stat sau guvern, împreună cu declaraţiile noastre oficiale.

  — Mă duc să fac aranjamentele de rigoare, spuse francezul. Este mai bine ca numele meu să nu apară pe lista de pasageri.

  Prudhomme se întoarse şi ieşi din cameră, urmat de cameraman.

  Valerie se apropie de Joel, întinse mâinile şi îi cuprinse faţa în palme.

  — Au fost câteva clipe când inima mi s-a făcut cât un purice. Nu credeam că vei reuşi.

  — Nici eu.

  — Dar ai reuşit. A fost o adevărată desfăşurare de forţe. Sunt foarte mândră de tine, dragul meu.

  — O mulţime de tertipuri avocăţeşti. Am scos declaraţii pe baza unor afirmaţii false, care la rândul lor mi-au permis să întind alte capcane.

  — Las-o moartă, Converse. Hai să ne plimbăm puţin. Cândva ne plăcea s-o facem şi aş vrea să ne reluăm obiceiul.

  Joel o cuprinse în braţe. Se sărutară, la început cu blândeţe, dăruindu-şi căldura şi relaxarea de care aveau nevoie: Apoi mâinile lui Joel alunecară pe umerii ei.

  — Vrei să te căsătoreşti cu mine, doamnă Converse? întrebă el privind-o drept în ochi.

  — Dumnezeule mare, iarăşi? Ei bine, de ce nu? Aşa cum ai mai spus nici nu va fi nevoie să-mi schimb iniţialele de pe lenjerie.

  — Niciodată n-ai avut iniţiale pe lenjerie.

  — Ai aflat asta cu mult înainte să faci această remarcă.

  — Dar n-am vrut să-ţi spun că să nu crezi că m-am uitat intenţionat.

  — Da, iubitul meu, mă căsătoresc cu tine. Dar mai întâi avem de rezolvat alte lucruri. Chiar înainte să mergem la plimbare.

  — Îl cunosc pe Peter Stone numai prin intermediul familiei Tatianei din Charlotte, Carolina de Nord. Mi-a făcut mult rău, dar cu toate acestea îmi place.

  — Mie nu, spuse Valerie fermă. Îmi vine să-l ucid.