— O, al naibii să…! exclamă bărbatul cu înfăţişare distinsă, cu o coamă uriaşă de păr şi cu sprâncenele groase unite în semn de uimire: Nu-i aşa că eşti băiatul lui Molly Washburn?

  — Poftim? făcu ofiţerul de la masa alăturată din restaurantul Am Tulpenfeld din Bonnn. Ne cunoaştem de undeva, domnule?

  — Nu cred că mă mai ţii minte, domnule maior… Te rog să mă ierţi că te-am abordat atât de brusc.

  Omul cu accent puternic de sudist îşi ceru scuze de la comeseanul său, un bărbat de vârstă mijlocie, cu un început de chelie, care vorbea engleza cu un puternic accent german.

  — Dar Molly n-o să mi-o ierte niciodată dacă nu-i dau bună ziua băiatului ei şi nu-i fac cinste cu o bere.

  — Mi-e teamă că nu prea înţeleg, spuse Washburn amabil, dar fără prea mult entuziasm.

  — Şi eu aş spune la fel, tinere. Ştiu că sună ridicol, dar când te-am văzut ultima dată purtai pantaloni scurţi. De fapt, când ne-am întâlnit ultima dată purtai un blazer albastru şi erai furios pentru că pierduseşi un meci de fotbal. Cred că dădeai vina pe extrema voastră stângă, care, după părerea mea şi atunci că şi acum, se face vinovată pentru tot ce e rău pe lume.

  Maiorul şi comeseanul său râseră.

  — Dumnezeule mare, dar asta s-a întâmplat de mult, la Dalton.

  — Şi erai căpitanul echipei, din câte îmi amintesc.

  — Dar cum de m-ai recunoscut?

  — Am trecut prin Southampton pe la mama ta săptămâna trecută. E foarte mândră de tine şi avea mai multe fotografii de-ale tale în living.

  — Evident, pe pian.

  — Aşa este: aveau nişte rame foarte frumoase.

  — Dar, te rog să mă ierţi, nu mai ţin minte cum te cheamă.

  — Thayer. Thomas Thayer, sau mai pe scurt T.T., cum îmi zice mama ta.

  Cei doi îşi strânseră mâinile.

  — Mă bucur să vă revăd, spuse Washburn şi făcu un gest către tovarăşul lui. El este Herr Schindler. Se ocupă de relaţiile noastre cu mass-media din Germania de Vest.

  — Bună ziua, domnule Schindler.

  — Mă bucur să vă cunosc, Herr Thayer.

  — Apropo de ambasadă, i-am promis lui Molly că am să-ţi dau telefon acolo imediat ce ajung. Voiam s-o fac mâine, pentru că astăzi încă mă mai resimt din cauza diferenţei de fus orar. Ce coincidenţă, nu-i aşa? Să ne întâlnim tocmai aici.

  — Herr Major, îi întrerupse amabil neamţul, când doi oameni se întâlnesc după atâta amar de ani, cu siguranţă că au multe să-şi povestească şi, întrucât problema noastră este, în esenţă, rezolvată, cred că ar fi mai bine să plec.

  — Staţi puţin, domnule Schindler, obiectă Thayer. Nu pot permite să faceţi aşa ceva!

  — Nu, zău aşa, nu e nici o problemă. Neamţul zâmbi. Ca să fiu sincer, domnul maior Washburn a insistat să mă invite la cină în seara aceasta după evenimentele cumplite pe care a trebuit să le înfruntăm în ultimele zile – evident, dânsul mult mai mult decât mine – dar şi eu sunt frânt de oboseală. De altfel, sunt şi mult mai în vârstă decât prietenul meu şi nici pe departe atât de rezistent. Abia aştept să ajung în pat, Herr Thayer. Vă rog să mă credeţi.

  — Ei bine, domnule Schindler, am o idee. Dumneavoastră sunteţi extenuat, iar eu sunt ameţit din cauza diferenţei de fus orar. Ce-ar fi să-l lăsăm pe tânăr în pace şi să ne îndreptăm amândoi spre pernă?

  — Dar nu se poate! Neamţul se ridică de la masă şi îi întinse mâna lui Thayer. Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. Apoi Schindler se întoarse spre Washburn căruia îi strânse mâna. Te sun mâine dimineaţă, Norman.

  — Foarte bine, Gerhartsalut

  … De ce nu mi-ai spus că eşti obosit?

  — N-am vrut să-l jignesc pe unul dintre cei mai buni clienţi ai mei. Noapte bună, domnilor.

  Neamţul mai zâmbi încă o dată, apoi se îndepărtă.

  — După cum se vede, am rămas numai noi doi, tinere, spuse sudistul. Ce-ar fi să te muţi aici şi să facem economie ambasadei de câţiva dolari?

  — Foarte bine, spuse Washburn care se ridică în picioare, cu paharul în mână şi se aşeză în faţa lui Thayer.

  — Ce mai face mama? Nu i-am mai dat telefon de vreo două săptămâni.

  — Molly e aşa cum o ştii, băiete. Întotdeauna a fost o persoană aparte, dar nu cred că e nevoie să-ţi spun eu asta. Arată la fel ca acum douăzeci de ani. Jur că nu-mi dau seama cum de reuşeşte.

  — Şi nici n-ai să afli de la ea.

  Amândoi bărbaţii izbucniră în râs, iar sudistul îşi ridică paharul, pentru a ciocni cu Norman. Cele două pahare se întâlniră şi se auzi un clinchet delicat. Acesta fu începutul.

   

  Converse aşteptă, privind atent din gangul unei case de pe o stradă prăpădită din Emmerich. Vizavi se vedeau luminile anemice ale unui hotel ieftin, cu o intrare neprimitoare, murdară. Cu puţin noroc, ar fi putut face rost de un pat în următoarele câteva minute. Un pat cu o chiuvetă în colţul camerei şi, cu încă o fărâmă de noroc, cu apă caldă ca să-şi poată spăla rana şi să-şi schimbe pansamentul. În ultimele două nopţi aflase că astfel de locuri erau singurele lui posibilităţi de a găsi un adăpost. Nimeni nu punea nici un fel de întrebări şi era de presupus că numele din registrul de evidenţă erau false. Dar chiar şi un salut mormăit reprezenta un pericol pentru el. Cum deschidea gura toţi îşi dădeau seama că este american şi nu ştie germana.

  Se simţea asemeni unui surdo-mut care înainta şovăitor printre ziduri de oameni ca într-un labirint. Era neajutorat, al naibii de neajutorat! Omorurile de la Bonn, Bruxelles şi Wesel făceau din orice american sub cincizeci de ani un posibil suspect. Suspiciunilor le erau adăugate speculaţii conform cărora criminalul era ajutat, poate chiar manipulat, de organizaţii teroriste – Baader Meinhof, OLP, grupurile disidente libiene, sau de echipe de destabilizare ale KGB-ului, trimise de temuta Voennaya. Era fugărit şi nu mai departe de ieri International Herald Tribune publicase alte reportaje potrivit cărora s-ar fi îndreptat spre Paris – ceea ce însemna că generalii Aquitaniei doreau ca atenţia să se concentreze asupra Parisului, nu acolo unde ştiau ei că se află, acolo unde soldaţii ei puteau să-l găsească şi să-l ucidă.

  Ca să poată scăpa de privirile oamenilor de pe stradă, trebuia să se adăpostească undeva; un hotel prăpădit ca cel din faţa lui era mult mai ispititor în cazul lui, decât Waldorf Astoria. Trebuia neapărat să plece din stradă. Afară erau mult prea multe capcane, îşi aminti de prima noapte petrecută la Wesel şi de studentul Johann. Încercă să creeze din nou o situaţie asemănătoare. Tinerii erau mai puţin suspicioşi, promisiunea unei recompense imediate le stingea orice bănuială, dispuşi fiind să-şi umple buzunarele în schimbul unui mic serviciu.

  Acea primă seară la Wesel fusese dificilă, dar în acelaşi timp cea mai uşoară. Dificilă pentru că nu avea nici cea mai mică idee încotro să privească, uşoară pentru că totul se petrecuse atât de repede şi de normal. Se oprise la un magazin de unde cumpărase faşă, antiseptic şi o şapcă ieftină cu cozoroc. Apoi se dusese la o cafenea, intrase la toaleta pentru bărbaţi, se spălase pe faţă şi îşi pansase rana, strâns. Când tocmai terminase cu pansatul, auzise nişte cuvinte cunoscute şi o melodie, intonată de voci răguşite.

  „La Wisconsin… La Wisconsin… spre victorie… noi vom...“

  Un grup de studenţi din Societatea Germană de la Universitatea din Wisconsin făceau o excursie cu bicicleta prin partea de nord a regiunii Rinului. Se apropiase ca din întâmplare de un tânăr care luase câteva beri de la bar şi se prezentase ca un bărbat obosit şi ruşinat. Le relată o povestire fantastică – că fusese luat de o târfă şi apoi bătut de peştele acesteia, care îi furase paşaportul, dar nu şi banii. El, Converse, era un om de afaceri respectabil şi acum trebuia să facă ceva ca să ajungă înapoi, la firma lui din New York, dar nu ştia limba germană; n-ar vrea studentul să-l ajute în schimbul unei bancnote de o sută de dolari?

  Voia şi chiar îl ajută. Ceva mai jos exista un hotel jegos unde nu se puneau nici un fel de întrebări; tânărul îi plăti o cameră şi îi aduse lui Converse chitanţa şi cheia.

  În ziua precedentă mersese pe şosea, de-a lungul căii ferate până când ajunsese într-un orăşel numit Halden. Era mai mic decât Wesel, dar la est de gară se afla un fel de întreprindere industrială. Singurul „hotel” pe care îl găsise era o clădire părăginită la capătul unui şir de case părăginite. La câteva din ferestrele de la parterul clădirii se aflau mai multe anunţuri care spuneau acelaşi lucru: Zimmer. 20 Mark. Era un fel de pensiune. Ceva mai departe, la lumina unui bec, un tânăr se certa aprig cu o femeie mai în vârstă. Deasupra erau câţiva vecini care şedeau la fereastră cu braţele rezemate de pervaz şi ascultau. În clipa aceea Joel auzi cuvintele răcnite într-o engleză cu accent străin foarte puternic.

  — Nu pot să sufăr locul ăsta. Das habe ich ihm gesagt.\'7b13\'7d Nu vreau să rămân aici, unchiule! Vreau să mă duc înapoi, în Germania. Poate am să intru şi eu în Baader-Meinhof! Das habe ich ihm gesagt!

  — Narr! urlă femeia, întorcându-i spatele şi urcând scările. Schweinhund!\'7b14\'7d urlă ea intrând în clădire şi trântind uşa în urma ei.

  Tânărul se uită în sus la cei care îl priveau de la ferestre şi ridică din umeri. Câţiva aplaudară şi atunci el făcu o reverenţă exagerată. Converse se apropie de el zicându-şi că nu strică să încerce.

  — Vorbeşti foarte bine engleza, spuse el.

  — Zău? se miră neamţul. Ai mei cheltuiesc o groază de bani cu lecţiile mele. A trebuit să mă duc la fratele ei din America. Am spus Nein! Dar ei au spus Ja! Aşa că m-am dus. Nu pot să-i sufăr!

  — Îmi pare rău. Eu sunt american şi îmi plac germanii. Unde ai fost?

  — În Yorktown.

  — În Virginia?

  — Nein! În oraşul New York.

  — O, ăsta e Yorktown!

  — Ja, unchiul meu are două măcelării la New York în ceea ce numesc ei Yorktown. Rahat, cum spuneţi voi în America.

  — Îmi pare rău, de ce?

  — Negrii şi evreii! Dacă vorbeşti ca mine, negrii te fură cu cuţitele în mâini, iar evreii cu registrele contabile. Toţi îmi strigau „nazistule”. I-am spus unui evreu că m-a înşelat – a fost foarte drăguţ, mi-a „cerut politicos” să ies afară din magazinul lui că dacă nu, cheamă poliţia! „Eşti un rahat nazist”, aşa mi-a spus. Dacă porţi un costum de haine german elegant şi cheltuieşti bani germani frumoşi nimeni nu-ţi spune nimic. Dar dacă eşti un amărât de comisionar şi încerci să înveţi câte ceva, îţi fac viaţa un infern.

  — Îţi spun încă o dată că îmi pare rău. Vorbesc serios. Noi nu avem obiceiul să dăm vina pe copii pentru ceea ce au făcut alţii.

  — Rahat!

  — Poate că aş putea să te recompensez pentru ceea ce ai suferit. Am un mic necaz – asta pentru că am fost un american prost. Uite, am să-ţi dau o sută de dolari americani…

  Tânărul neamţ îi făcuse rost de o cameră la pensiune. Nu era cu nimic mai bună decât cea din Wesel, atâta doar că avea apă caldă, iar closetul se afla aproape de uşa lui.

  Noaptea asta, însă, era cu totul diferită. Noaptea asta putea însemna trecerea lui în Olanda. Putea să ajungă la Cort Thorbecke şi la un avion spre Washington. Omul pe care îl recrutase era ceva mai în vârstă decât ceilalţi. Lucra în marina comercială de la Bremerhaven şi se afla la Emmerich în vizită la familie. Făcuse vizita de rigoare, fusese beştelit cum se cuvine de mama lui şi se întorsese în atmosfera care îi plăcea cel mai mult, un bar de pe marginea fluviului.

  Şi, la fel ca la Wesel, un cântec fusese acela care îi atrăsese atenţia şi îl făcuse pe Joel să se uite la marinarul care stătea la bar cu chitara în mână. Ceea ce cânta omul nu era un imn al vreunui club de fotbal; cuvintele erau în engleză, iar melodia destul de ciudată, un amestec de muzică rock şi de madrigal:

  „… Când în sfârşit ai venit… când picioarele tale au atins pământul, ştii unde erai?… Când ai devenit în sfârşit realitate, când ai putut să atingi ceea ce simţeau, ştiai ce faci?…“

  Oamenii din jurul barului se lăsaseră prinşi de ritmul muzicii. Când marinarul termină de cântat, se auziră aplauze. Câteva minute mai târziu, Converse şedea alături de trubadurul mărilor, care îşi atârnase chitara pe umăr. Joel se întrebă dacă omul ştia engleză său cunoştea numai cuvintele cântecului. Avea să afle peste câteva secunde. Marinarul râse la o glumă spusă de unul din tovarăşii lui. Când încetă, Converse i se adresă:

  — Aş vrea să-ţi fac cinste cu o bere. Mi-ai amintit de casă. A fost un cântec foarte drăguţ.

  Omul îl privi întrebător. Joel încremeni, gândindu-se că probabil nu înţelesese nimic. Apoi, spre marea uşurare a lui Converse, omul îi răspunse:

  — Danke. E un cântec frumos. Trist, dar frumos, asemeni unora din cântecele noastre. Eşti Amerikaner?

  — Da. iar dumneata vorbeşti engleza.

  — OK. Nu prea ştiu să citesc, dar vorbesc bine. Lucrez pe un vas comercial. Mergem la Boston, New York, Baltimore, uneori şi în Florida.

  — Ce vrei să bei?

  — Ein Bier, spuse marinarul ridicând din umeri.

  — Şi de ce nu whisky?

  — Ja?

  — Bineînţeles.

  — Ja.

  Câteva minute mai târziu se aflau la o masă. Joel îşi relată povestea despre târfa inexistentă şi peştele ei fictiv. O spuse pe îndelete, nu pentru că trebuia să-şi potrivească ritmul în funcţie de capacitatea de înţelegere a ascultătorului, ci pentru că îi venise brusc o altă idee. Chitaristul era tânăr, însă ceva îi spunea că s-ar putea să cunoască bine docurile, porturile şi diversele afaceri care înfloreau în această lume cu totul specială.

  — Ar trebui să te duci la poliţie, spuse omul după ce Converse termină ce avea de spus. Ăia de acolo le cunosc pe târfe şi n-or să-ţi publice numele. Neamţul zâmbi. Avem tot interesul să vii înapoi ca să mai cheltuieşti nişte bani.

  — Nu-mi pot permite să risc. În ciuda faptului că arăt aşa cum arăt, lucrez cu oameni foarte importanţi – şi aici şi în America.

  — Asta înseamnă că şi tu eşti important, nu-i aşa?

  — Şi un mare prost. Dacă aş putea să trec dincolo, în Olanda, m-aş descurca imediat.

  — În Olanda? Şi care e problema?

  — Păi ţi-am spus: mi-a luat paşaportul, iar acum toţi americanii care trec frontiera sunt examinaţi cu mare atenţie. Ştii, e vorba de nebunul ăla care l-a omorât pe ambasadorul de la Bonn şi pe comandantul NATO.

  — Da, a ucis şi la Wesel, acum două sau trei zile, completă neamţul Se zice că se îndreaptă spre Paris.

  — Mi-e teamă că asta nu-mi este de prea mare folos… Uite ce este, tu îi cunoşti pe oamenii de pe aici, de pe fluviu, vorbesc de cei care au ambarcaţiuni şi ies cu ele în fiecare zi în larg. Am spus că îţi dau o sută de dolari dacă îmi aranjezi treaba cu un hotel…

  — Şi am fost de acord, Mein Herr. Eşti foarte generos.

  — Am să-ţi dau mult mai mult dacă poţi vorbi cu cineva să mă treacă dincolo, în Olanda. Ştii, compania mea are un birou la Amsterdam. Cei de acolo pot să mă ajute. Vrei să mă ajuţi?

  Neamţul se strâmbă şi îşi privi ceasul:

  — În seara asta e prea târziu pentru astfel de aranjamente, iar eu plec mâine la Bremerhaven cu trenul de dimineaţă. Vasul meu ridică ancoră la ora cincisprezece.

  — La suma asta m-am gândit şi eu. Cincisprezece sute.

  — De mărci germane?

  — De dolari.

  — Eşti mai nebun decât concetăţeanul ăla al tău care omoară militari. Dacă ai şti limba nu te-ar costa mai mult de cincizeci.

  — Dar nu ştiu limba. O mie cinci sute de dolari americani pentru tine ca să aranjezi treaba asta.

  Tânărul se uită la Converse, apoi se dădu în spate cu scaunul.

  — Aşteaptă-mă aici. Am să dau un telefon.

  — Mai comandă un rând de whisky în drum.

  — Danke.

  Aşteptarea nu fu nici plăcută, nici neplăcută. Un timp petrecut într-o stare de anxietate. Joel se uită la chitara decolorată de vreme aşezată pe scaunul de alături. Care fuseseră cuvintele?… Când ai coborât în sfârşit, când picioarele tale au atins pământul… ştiai unde eşti? Când… ai devenit realitate, ai putut să atingi… ceea ce simţeai, ştiai ce atingi?…

  — Vin să te iau mâine dimineaţă la ora cinci, îi spuse marinarul revenind cu două pahare de whisky. Căpitanul acceptă două sute de dolari, dar asta numai în cazul în care nu este vorba de droguri. Dacă ai droguri, nu te ia la bord.

  — N-am nici un drog, spuse Converse şi zâmbi încercând să-şi ascundă bucuria. S-a făcut, ţi-ai câştigat banii. Te plătesc când ajungem la doc sau la debarcader.

  — Naturlich.

  Toate acestea se petrecuseră cu mai puţin de o oră în urmă, îşi zise Joel, urmărind intrarea în hotelul de vizavi. Noaptea aceasta va fi deosebită. La ora cinci dimineaţa va fi în drum spre Olanda, spre Amsterdam, spre un om pe nume Cort Thorbecke. Brokerul lui Matillon pentru paşapoarte false. Toate listele de pasageri de pe avioanele care decolează spre America vor fi verificate de Aquitania, dar învăţase cu o sută de ani în urmă că există întotdeauna o cale pe care paznicii pot fi evitaţi. Reuşise să iasă cândva, de mult, dintr-un puţ adânc, să străpungă un gard de sârmă ghimpată şi să fugă în întuneric. Putea s-o facă din nou.

  Din gangul slab luminat unde se află intrarea în hotel apăru o siluetă. Era tânărul marinar care îi zâmbi şi îi făcu semn să-l urmeze.

   

  — Pentru Dumnezeu, Norman, ce e cu tine? strigă sudistul, în momentul în care Washburn începu să fie zgâlţâit de convulsii puternice. Buzele îi tremurau şi deschidea gura, ca şi când nu i-ar fi ajuns aerul.

  — Nu… nu ştiu…

  Ochii maiorului ieşiseră din orbite. Pupilele îi dansau scăpate de sub control.

  — Poate că mâncarea e de vină! exclamă Thomas Thayer, ridicându-se de pe banchetă şi păşind în intervalul dintre masa lor şi cea de alături, prin stânga lui Washburn. A, nu, nici vorbă! Nu ne-au adus mâncarea, n-ai mâncat nimic!

  Cele două perechi din dreapta şi din stânga îşi exprimară îngrijorarea, vorbind repede şi tare în germană. La una dintre remarcile lor, sudistul se întoarse şi i se adresă omului în germană:

  — Das glaube ich nicht. Mein Wagen steht draussen. Ich kenne einen Arzt\'7b15\'7d.

  Şeful de sală sosi alarmat de agitaţia produsă în jurul americanului.

  — S-a întâmplat ceva cu domnul maior, este bolnav? Să chem un…

  — Nu vreau un doctor pe care nu-l cunosc, îl întrerupse Thayer, aplecat peste însărcinatul cu afaceri al ambasadei, care respira din ce în ce mai greu, cu ochii pe jumătate închişi, clătinându-şi capul dintr-o parte în alta. E băiatul lui Molly Washburn şi o să să-l duc la cel mai bun doctor. Maşina mea e afară. Poate mă ajută chelnerii dumneavoastră să-l urc în limuzină ca să-l duc direct la doctor. E un specialist.

  — Desigur! Şeful de sală pocni din degete şi trei chelneri veniră imediat.

  — Ambasada… la ambasadă! spuse Washburn înecându-se cu cuvintele.

  — Nu-ţi face griji, dragă Norman! spuse sudistul şi porni în urma şefului de sală: Am să le dau telefon celor de la ambasadă din maşină şi am să le spun să vină în piaţa Rudi. Apoi Thayer se întoarse către neamţul care păşea alături de el şi continuă: Eu cred că bietul băiat este istovit. Lucrează de dimineaţa până seara târziu şi l-a ajuns oboseala. Mai ales acum, cu ţicnitul ăla care omoară o mulţime de oameni; l-a ucis pe ambasador şi pe şeful ăla de la Bruxelles! Ştii, băiatul lui Molly este însărcinat cu afaceri…

  — Ştim, ştim, domnul maior vine des pe la noi – este un oaspete de onoare.

  — Ei bine, oricare dintre noi are dreptul să spună la un moment dat mai dă-le naibii de treburi.

  — Nu sunt sigur că vă înţeleg foarte bine, domnule.

  — Cred că băiatul ăsta pe care îl cunosc de pe vremea când purta pantaloni scurţi n-a aflat până acum care este efectul unei cantităţi prea mari de whisky.

  — Ohh? făcu şeful de sală uitându-se la Johnny Reb cu uimire.

  — Cred că a băut câteva păhărele în plus, asta e tot. Aş vrea să rămână între noi.

  — Parcă nu mi s-a părut…

  — A început să scoată dopurile de la sticle înainte de apusul soarelui.

  Ajunseseră la intrare, unde chelnerii se străduiau să-l scoată pe Washburn din restaurant.

  — Dar avea perfectă dreptate s-o facă, adăugă Johnny Reb. Asta e părerea mea.

  — Ja, sunt de acord.

  Thayer îşi scoase portofelul.

  — Uite, spuse el, scoţând câteva bancnote. N-am avut timp să schimb, ai aici o sută de dolari americani – cred că ajunge pentru consumaţie şi pentru băieţii de afară. Şi mai ia o sută pentru dumneata – ca să nu vorbeşti prea mult, înţelegi?

  — Perfect, Mein Herrr! Neamţul puse banii în buzunar zâmbind şi dând din cap plin de respect. N-am să suflu o vorbă!

  — Ei bine, nici chiar aşa! Poate că ar fi bine pentru băiatul lui Molly să ştie că nu e chiar sfârşitul lumii dacă o să afle câţiva oameni că a băut şi el un păhărel în plus. Asta l-ar mai relaxa un pic şi, după capul meu de sudist din Georgia, chiar are nevoie de aşa ceva. Poate că o să-i faci puţin cu ochiul când mai vine pe aici.

  — Faci cu ochiul?

  — Adică o să-i zâmbeşti prieteneşte, ca să-i dai de înţeles că totul e în regulă. Verstehen Sie?

  — Da, sunt de acord. Are tot dreptul!

  Ajuns afară, Johnny Reb le spuse chelnerilor să-l aşeze pe maiorul Norman Anthony Washburn IV pe bancheta din spate. Îl întinseră cu faţa în sus. Sudistul le dădu fiecăruia din cei trei chelneri câte o bancnotă de douăzeci de dolari şi le spuse să plece. Apoi se adresă celor doi bărbaţi aflaţi pe bancheta din faţă a limuzinei:

  — Am lăsat în jos strapontinele, spuse el, trăgându-le de sub banchetă din faţă. E terminat. Vino aici, doctore. iar tu, Klaus, ai grijă să ne plimbi prin locuri cât mai frumoase.

  Câteva minute mai târziu, limuzina intră pe un drum lăturalnic de ţară, iar doctorul îi dădu jos pantalonii lui Washburn, căutând baza coloanei vertebrale unde urma să-i facă injecţia.

  — Eşti gata, băiete? întrebă palestinianul cel negricios, trăgând în jos elasticul de la chiloţii bărbatului inconştient.

  — Gata, dă-i drumul, răspunse Johnny Reb, ţinând un mic reportofon deasupra scaunului. Acolo n-o să-l găsească nici peste o săptămână, dacă cumva o să-i treacă prin minte să-l caute. Ai grijă de el, vreau să ajungă de-a dreptul în nori, cât mai sus.

  Doctorul înfipse acul hipodermic, apăsând încet cu degetul mare pe piston.

  — O să meargă repede, spuse el. E o doză mare şi am văzut cazuri în care pacientul a început să trăncănească înainte că anchetatorul să fie gata.

  — Eu sunt gata.

  — Pune-l imediat la treabă. Fă-l să se concentreze imediat.

  — O, fii sigur că exact aşa o să fac. E un om rău. E un băiat rău care spune minciuni gogonate.

  Americanul îl apucă pe Washburn de umărul drept şi îl smuci, întorcându-l cu faţa spre el.

  — Foarte bine, băieţel, hai să stăm puţin de vorbă. Cum se face că ai îndrăznit să te atingi de un ofiţer al Marinei Statelor Unite pe nume Fitzpatrick? Connal Fitzpatrick, bătrâne! Fitzpatrick, Fitzpatrick, Fitzpatrick! Haide, băieţaşule, vorbeşte frumos cu tăticul! N-o să spunem nimănui, o să ştie numai tati! Ai pierdut totul, băiete! Te-au pus să minţi în presă în aşa fel încât toată lumea şi-a dat seama. Dar tati poate să aranjeze lucrurile. Tati poate să aranjeze totul şi să te pună sus, foarte sus! Şeful Statului Major Inter-Arme! Tati o să te ajute! Fii cuminte şi spune unde l-ai dus pe Fitzpatrick, Fitzpatrick!

  Şi şoapta se auzi, în timp ce capul lui Washburn se bălăbănea în sus şi în jos, iar din gură îi curgeau valuri de salivă.

  — Scharhorn, insula Scharhorn… Helgoland Bight.

   

  Caleb Dowling nu era numai furios, ci şi uluit. În ciuda dubiilor pe care le avea, nu putea lăsa lucrurile aşa; prea multe nu se legau deloc. Printre ele cel mai lipsit de importanţă era acela că timp de trei zile nu reuşise să obţină o întrevedere cu ambasadorul ad-interim. Ataşatul susţinea că era prea multă confuzie în ambasadă ca urmare a asasinării lui Peregrine ca să-i acorde o audienţă tocmai acum. Poate peste o săptămână… Pe scurt, actorule, dispari de aici, avem lucruri importante de făcut, iar tu nu faci parte din ele. Fusese primit, examinat, apoi împins într-un colţ debitându-i-se amabilităţile care se spun de regulă unei persoane foarte cunoscute, dar fără importanţă. Nu încăpea îndoială că îi erau puse sub semnul întrebării atât inteligenţa, cât şi motivele.

  Tocmai de aceea se afla acum la o masă din fundul barului slab luminat de la hotelul Konigshof. Aflase cum o cheamă pe secretara lui Peregrine, o anume Enid Heathley şi îl trimisese pe Moose Rosenberg la ambasadă cu un plic sigilat, chipurile din partea unei prietene apropiate a domnişoarei Heathley din Statele Unite. Îi dăduse instrucţiuni precise lui Moose să nu dea plicul decât domnişoarei Heathley personal şi, întrucât dimensiunile lui Heathley erau impresionante, nimeni nu îndrăznise să spună nimic la recepţie. Domnişoara Heathley coborâse personal. Mesajul era scurt şi la obiect.

   

  Stimată domnişoară Heathley,

  Consider că este deosebit de important să avem o discuţie cât mai curând cu putinţă. Voi fi în barul de la Konigshof în seara aceasta la ora şapte şi jumătate. Dacă sunteţi de acord, vă rog să-mi faceţi plăcerea să beţi un pahar cu mine, dar să nu discutaţi cu nimeni de această întâlnire. Vă rog, absolut cu nimeni.

  Al dumneavoastră sincer,

  Caleb Dowling.

   

  Trecuse de şapte şi jumătate şi Caleb era din ce în ce mai îngrijorat. În ultimii ani se obişnuise să aibă de-a face cu oameni foarte punctuali la întâlniri şi interviuri; era şi acesta unul din micile avantaje ale faimei sale. Puteau exista multe motive pentru care secretara să nu vrea să se întâlnească cu el. Ea ştia de prietenia lui cu Peregrine şi că actorilor le plăcea să-şi facă publicitate afişându-se în compania unor oameni de stat, în cadrul unor evenimente cu care nu aveau nimic în comun… Dar uite că secretara apăruse. Era o femeie de vârstă mijlocie. Intrase pe uşă şi mijea ochii pentru a vedea mai bine în lumina slabă. Şeful de sală se apropie de ea şi, câteva clipe mai târziu, o aduse la masa lui Dowling.

  — Vă mulţumesc că aţi venit, spuse Caleb, ridicându-se în picioare în momentul în care Enid Heathley se aşeza pe scaunul ei. Nu v-aş fi rugat să veniţi dacă n-aş fi considerat că este un lucru deosebit de important, adăugă el, reaşezându-se.

  — Aşa am înţeles şi eu din biletul dumneavoastră, spuse femeia care avea un chip plăcut, câteva fire argintii în păr şi nişte ochi ce exprimau inteligenţă. După ce comandară ceva de băut, schimbară câteva cuvinte convenţionale.

  — Presupun că a fost foarte greu pentru dumneavoastră, spuse Dowling.

  — Într-adevăr, confirmă domnişoara Heathley. Am fost secretară domnului Peregrine timp de aproape douăzeci de ani. Spunea că formăm o echipă, iar Jane – soţia domnului Peregrine – şi cu mine suntem foarte apropiate. Ar fi trebuit să fiu cu ea acum, dar i-am spus că am ceva de rezolvat în oraş.

  — Cum se simte?

  — E tot în stare de şoc, evident, dar o să reziste. E o femeie puternică. Walter dorea ca femeile din jurul lui să fie puternice. Considera că trebuie să-şi valorifice calităţile.

  — Îmi place acest mod de a gândi, domnişoară Heathley.

  Chelnerul aduse băutura şi, după ce acesta plecă, secretara îl privi întrebător pe Caleb.

  — Vă rog să mă iertaţi, domnule Dowling, n-aş putea spune că urmăresc cu foarte multă asiduitate programul dumneavoastră de la televiziune, dar l-am văzut de câteva ori. Nu semănaţi deloc cu omul de pe ecranul televizorului.

  — Pentru că nici nu sunt, domnişoară Heathley, spuse fostul profesor universitar, privind-o drept în ochi. Presupun că avem anumite trăsături comune, pentru că eu posed instrumentul fizic prin care se filtrează ficţiunea lui, dar aici se încheie orice similitudine.

  — Înţeleg. Bine spus.

  — Am exersat mult timp fraza asta. Dar nu v-am invitat aici ca să vă expun teoriile artei actorului. Este un subiect puţin interesant.

  — Atunci de ce m-aţi chemat?

  — Pentru că nu ştiu cui altcuiva să mă adresez. De fapt, ştiu, dar n-am putut să mă apropii de persoana respectivă.

  — De cine anume?

  — De ambasadorul ad-interim, cel care a venit de la Washington.

  — E ocupat până peste cap…

  — Dar ar trebui să afle, o întrerupse Caleb, să fie avertizat.

  — Avertizat? E vorba de un atentat la viaţa lui? Femeia îl privi cu ochii măriţi de teamă. Alt asasinat, tot nebunul acela maniac, Converse?

  — Domnişoară Healthy, începu actorul cu o voce calmă, dar categorică. Ceea ce am să vă spun o să vă şocheze, poate chiar că o să vă ofenseze dar, aşa cum spuneam, nu cunosc nici o altă persoană la ambasadă căreia să mă adresez. În schimb, cunosc acolo anumiţi oameni cărora nu mă pot adresa.

  — Ce doriţi să spuneţi?

  — Nu sunt convins de faptul că acest Converse este maniac şi nici că el l-a ucis pe Walter Peregrine.

  — Ce? Nu vorbiţi serios! Aţi auzit ce se spune despre el, cât este de dezechilibrat. A fost ultima persoană văzută împreună cu domnul Peregrine. Maiorul Washburn a stabilit acest lucru!

  — Maiorul Washburn este una din persoanele pe care aş prefera să nu le văd.

  — Este considerat unul dintre cei mai buni ofiţeri ai Armatei Statelor Unite, obiectă secretara.

  — Pentru un ofiţer are o concepţie cam stranie despre modul în care trebuie să execute ordinele unui superior. Săptămâna trecută l-am adus pe Peregrine să se întâlnească cu cineva. Omul a luat-o la fugă, iar Walter i-a spus maiorului să-l oprească. Dar în loc să facă ce i s-a cerut, Washburn a încercat să-l ucidă.

  — O, acum înţeleg, spuse Enid Heathley pe un ton ofensat. Asta a fost în seara în care aţi aranjat o întâlnire cu Converse – dumneavoastră aţi fost, acum îmi amintesc! Domnul Peregrine mi-a spus. Ce înseamnă asta, domnule Dowling? Un actor de la Hollywood care îşi protejează imaginea, care se teme că va fi tras la răspundere şi îi va scădea audienţa la public sau cum i se mai spune? Femeia îşi împinse scaunul înapoi, pregătindu-se să se ridice.

  — Walter Peregrine era un om de cuvânt, domnişoară Heathley, spuse Caleb, privind-o fix pe secretară. Presupun că sunteţi de acord cu aceasta.

  — Şi?

  — Mi-a promis ceva. Mi-a spus că dacă Joel Converse ia legătura cu mine şi doreşte să-l vadă, să vin cu el. Eu, domnişoară Heathley. Eu şi nu maiorul Washburn, al cărui comportament din seara aceea a fost pentru ambasador la fel de surprinzător că şi pentru mine.

  Femeia rămase pe loc şi o expresie de concentrare i se aşternu pe faţă.

  — A doua zi era foarte supărat, spuse ea încet.

  — Adică furios, mai corect fie spus. Omul care a fugit atunci nu era Converse – şi nici nu era nebun. Era un om extrem de serios, o persoană cu autoritate. Era – sau este – în curs de a face o anchetă confidenţială în cadrul ambasadei. Peregrine nu ştia despre ce e vorba, dar intenţiona să afle. A spus că va telefona la Washington pe telefonul protejat. Nu mă pricep la tehnică, dar presupun că nimeni nu foloseşte un asemenea telefon decât dacă se teme că cineva i-ar putea asculta convorbirea.

  — Şi chiar a dat un astfel de telefon. V-a spus.

  — Da, mi-a spus. Şi mai este ceva, domnişoară Heathley. Aşa cum aţi spus, eu sunt cel care i-am pomenit pentru prima oară lui Walter Peregrine de Converse şi nu mă simt foarte bine din cauza asta. Nu vi se pare ciudat faptul că, în ciuda acestei realităţi, n-am fost solicitat să depun nici un fel de mărturie după ce a fost asasinat Walter?

  — Nu? întrebă femeia nevenindu-i să creadă. Dar eu am inclus numele dumneavoastră în raport.

  — Şi cui l-aţi dat?

  — Ei bine, Norman se ocupa de toate… Enid Heathley se opri.

  — Washburn?

  — Da.

  — Aţi mai vorbit şi cu altcineva?

  — Da, bineînţeles, cu un inspector de la poliţia din Bonn. Sunt absolut sigură că am pomenit numele dumneavoastră.

  — Mai era şi altcineva de faţă?

  — Da, şopti secretară, Norman.

  — Ciudată comportare din partea unei secţii de poliţie, nu găsiţi? Caleb se aplecă înainte, peste masă. Să reluăm ceva ce aţi spus mai adineauri. M-aţi întrebat dacă nu cumva sunt un actor de la Hollywood care încearcă să-şi protejeze imaginea. Este o întrebare logică şi dacă aţi vedea cozile interminabile la care stau şomerii din Los Angeles, aţi înţelege şi mai bine cât de logică este. Nu credeţi că mai sunt şi alţii care gândesc la fel? Nu am fost interogat pentru că anumite persoane de aici, de la Bonn, cred că dacă îl întruchipez pe ecran pe Pa Ratchet nu sunt dispus să-mi stric imaginea şi să-mi scad încasările şi popularitatea. În mod cât se poate de ciudat, acest raţionament îmi oferă cea mai bună protecţie. Nimeni nu-l ucide pe Pa Ratchet dacă nu vrea să-şi pună în cap milioanele de telespectatori.

  — Constat, totuşi, că nu doriţi să păstraţi tăcerea, spuse Enid Heathley.

  — Dar nici nu vorbesc foarte tare. Dar asta nu din motivele pe care le-am menţionat mai înainte. Îi sunt dator acest lucru lui Walter Peregrine însă şi nu pot să-mi plătesc datoria dacă un om pe care eu îl cred nevinovat este spânzurat pentru asasinarea lui. Spun „cred” pentru că nu sunt sigur. S-ar putea să mă înşel.

  Femeia se întoarse către Dowling şi îl privi drept în ochi.

  — Acum am să plec, dar vă rog să rămâneţi aici, dacă nu vă supăraţi. Am să dau telefon cuiva cu care ar trebui să vă întâlniţi. O să vă contacteze aici – evident, nu prin intermediul pagerului. Faceţi aşa cum vă spune, mergeţi acolo unde vă spune.

  — Pot avea încredere în el?

  — Domnul Peregrine avea, spuse Enid Heathley, deşi omul nu-i plăcea.

  — Asta zic şi eu încredere.

   

  Telefonul sună şi Caleb îşi notă adresa. Portarul de la Konigshof îi chemă un taxi şi, opt minute mai târziu, se afla în faţa unei case în stil victorian de la periferia Bonnului. Se apropie de uşă şi sună.

  Două minute mai târziu fu introdus într-o cameră spaţioasă – cândva bibliotecă – ale cărei rafturi erau acoperite de hărţi detaliate ale Germaniei de Est şi de Vest. Un om cu ochelari se ridică din spatele unui birou, salută dând din cap şi spuse:

  — Domnul Dowling?

  — Da.

  — Apreciez faptul că aţi venit până aici, domnule. Numele meu nu are importanţă, spuneţi-mi George, bine?

  — Foarte bine, George.

  — Pentru informarea dumneavoastră confidenţială – subliniez cuvântul confidenţială – sunt şeful secţiei din Bonn a Agenţiei Centrale de Investigaţii.

  — Foarte bine, George.

  — Cu ce vă ocupaţi dumneavoastră, domnule Dowling?

  — Ciao, baby, spuse actorul, strângându-i mâna.