Valerie continuă să alerge. Parcursese o distanţă bună, până când se decisese să privească în urmă. Văzu un ofiţer care discuta ceva cu un şofer de pe o maşină a armatei. Câteva secunde mai târziu, în momentul în care ajunse la colţul cu Madison Avenue, întoarse din nou capul. Ofiţerul alerga în urma ei, scurtând distanţa dintre ei cu fiecare pas. Valerie traversă în goană strada, însoţită de claxoanele furioase ale maşinilor.

  La zece metri de ea, opri un taxi şi un bărbat cu părul cărunt coborî alene din el. Val alergă printre maşini, se repezi la portiera taxiului, o deschise şi se aruncă înăuntru exact în momentul în care bărbatul cu părul cărunt primea restul.

  — Hei, cucoană, ai înnebunit? urlă şoferul, un om de culoare. Trebuia să te urci dinspre trotuar; te putea face praf autobuzul!

  — Scuză-mă! strigă Valerie, prăbuşită pe bancheta din spate. Ce naiba să inventez? Soţul meu mă urmăreşte şi nu mai vreau să încasez altă bătaie. Mă doare tot corpul. Este… este ofiţer.

  Bărbatul cu păr cărunt ţâşni afară din maşină şi trânti portiera în urma lui. Şoferul de taxi se întoarse şi o privi mirat.

  — Nu minţi?

  — Toată dimineaţa am vomitat din cauza pumnilor de aseară.

  — Un ofiţer?

  — Da! Vrei te rog să o ştergem de aici? Val se lăsă mai jos pe banchetă. A dat colţul chiar acum! O să traverseze strada şi o să mă vadă.

  — Nu-ţi fie teamă, spuse şoferul, întinzându-se şi apăsând butoanele de blocare ale portierelor. Da, ai dreptate! Uite cum vine, nebunul. Şi ce de panglici şi decoraţii are! Nici nu-ţi vine să crezi că un rahat ca ăsta… vă rog să mă scuzaţi, doamnă. E cam uscăţiv, aşa e? Toţi băieţii răi sunt uscăţivi.

  — Hai să plecăm odată.

  — Legea este foarte clară, doamnă. Oricare şofer are datoria să protejeze interesele călătorilor săi. Am fost şi eu soldat, doamnă, la infanterie şi de când aştept o ocazie ca asta. Evident, dacă există un motiv întemeiat. Sper că e adevărat ceea ce mi-aţi spus.

  Şoferul se dădu jos din maşină. Era o namilă de om. Val îl urmări cum ocoleşte maşina şi se opreşte pe trotuar:

  — Hei, căpitane! Aici, pe trotuar! Cauţi cumva o doamnă foarte frumoasă? Poate pe nevastă-ta?

  — Ce? făcu ofiţerul alergând spre şofer.

  — Ei bine, băieţaşule, nu pot să te salut regulamentar pentru că uniforma mea e în pod, dar vreau să ştii că acţiunea de percheziţie şi distrugere s-a desfăşurat cu bine. Vreţi să veniţi lângă maşina mea, domnule?

  Ofiţerul porni să fugă spre taxi, dar şoferul îl apucă de ceafă şi îl răsuci, îi dădu un pumn în stomac, apoi un genunchi în testicule şi, în cele din urmă, îşi desăvârşi opera cu un pumn drept în bărbie. Căpitanul se prăbuşi pe trotuar. Şoferul alergă spre maşină, se urcă la volan şi demară, încadrându-se rapid în circulaţie.

  — Doamne! spuse şoferul. Ce bine m-am simţit. Aveţi vreo adresă, doamnă? Aparatul de taxat merge.

  — Păi… nu ştiu sigur.

  — Haideţi să începem cu începutul. Unde vreţi să ajungeţi?

  — La un telefon… De ce l-ai lovit?

  — Asta e treaba mea, nu a dumneavoastră.

  — Nu eşti zdravăn! Ai fi putut fi arestat.

  — De ce? Pentru că am protejat o femeie împotriva unui agresor? Băiatul cel rău venea în fugă spre maşina mea şi prin preajmă nu era picior de poliţist.

  — Presupun că ai fost în Vietnam, spuse Val după o scurtă tăcere, privind capul mare, cu păr negru din faţa ei.

  — O, da, am avut acest privilegiu.

  — Ce părerea ai despre generalul Delavane? Generalul George Marcus Delavane?

  Maşina se smuci brusc, deoarece şoferul apăsase puternic pe frână. Taxiul se opri, iar Val fu aruncată înainte. Capul mare şi negru se întoarse spre ea cu ochii arzând ca doi cărbuni încinşi, plini de furie şi ură, dar şi de teamă, expresie pe care Valerie o văzuse de atâtea ori în ochii lui Joel. Şoferul înghiţi în sec, apoi se întoarse spre volan şi spuse pe un ton calm:

  — Nu mă gândesc prea mult la domnul general, doamnă. La ce adresă să vă duc, doamnă? Aparatul înregistrează.

  — Nu ştiu… Un telefon. Trebuie să dau un telefon. Vrei să mă aştepţi?

  — Aveţi bani? Său căpitanul vi i-a luat pe toţi? Are şi generozitatea mea anumite limite. Nu pot să fac fapte bune pe gratis.

  — Am bani. O să te plătesc.

  — Arătaţi-mi o bancnotă.

  Valerie băgă mâna în poşetă şi scoase o hârtie de o sută de dolari.

  — E bine? întrebă ea.

  — E foarte bine, dar să nu mai faceţi asta în orice taxi pe care îl luaţi în grabă. S-ar putea să vă găsească cineva cadavrul sub vreun pod.

  — Nu vreau să cred aşa ceva. Du-mă te rog la un telefon.

  Taxiul opri la colţul dintre Madison Avenue şi Strada 78.

  Valerie coborî, deschise poşeta şi scoase hârtia pe care notase numărul Forţelor Aeriene, găsit în cartea de telefon de la hotelul Regis. Băgă o fisă, apoi îl formă.

  — Forţele Aeriene, Comandamentul recrutări, Denver, anunţă vocea operatoarei.

  — Doamnă, aş vrea să vă rog să mă ajutaţi, spuse Val, în timp ce urmărea cu privirea maşinile de pe stradă, în căutarea uneia maro, cu însemnele armatei pe ea. Încerc să dau de un ofiţer, de fapt, o rudă de a mea…

  — Un moment, am să vă transfer legătura.

  — Serviciul personal, Unitatea Denver, se auzi de astă dată o voce masculină. Sergent Porter.

  — Domnule sergent, încerc să dau de un ofiţer, repetă Valerie. Este o rudă de-a mea care mi-a lăsat vorbă la o mătuşă că vrea să ia legătura cu mine.

  — Dar unde anume, în Colorado, doamnă?

  — Nu ştiu foarte sigur.

  — La The Springs? La Academie? Poate la Cheyenne?

  — Nu ştiu dacă este în Colorado, domnule sergent.

  — Atunci de ce aţi telefonat la Denver?

  — Am găsit numărul dumneavoastră în cartea de telefon.

  — Înţeleg. Omul de la celălalt capăt al firului făcu o pauză, apoi vorbi din nou: Şi acest ofiţer v-a lăsat vorbă să-l căutaţi?

  — Da.

  — Dar nu v-a dat nici adresă şi nici numărul de telefon.

  — Poate că l-a lăsat, dar mătuşa mea nu-l mai are. Este o persoană în vârstă.

  — Procedură este următoarea: trebuie să scrieţi o scrisoare la Centrul personalului militar al Forţele Aeriene de la baza Randolph, San Antonio, Texas, în care să spuneţi că doriţi să luaţi legătura cu ofiţerul cutare, cu gradul cutare şi scrisoarea îi va fi înmânată.

  — Nu am timp, domnule sergent. Eu călătoresc foarte mult… De fapt, chiar acum vă telefonez de la un aeroport.

  — Îmi pare rău, păpuşico, acestea sunt regulamentele.

  — Nu sunt nici un fel de păpuşică, iar vărul meu este general şi doreşte foarte mult să ia legătura cu mine! Vreau numai să ştiu unde este şi dacă puteţi să-i comunicaţi că l-am căutat. Am să vă telefonez din nou şi am să vă dau un număr unde mă poate suna. Vă rog să mă credeţi, este vorba de ceva foarte urgent.

  — General, doamnă?

  — Da, domnule sergent Potter. Generalul Abbott.

  — Sam Abbott? Vreau să spun, domnul general de brigadă Samuel Abbott?

  — Da, domnule sergent Potter.

  — Sergent Porter, doamnă.

  — Am să ţin minte.

  — Ei bine, nu cred că voi încălca regulamentul de securitate în acest caz. Toată lumea ştie unde se află generalul Abbott. Este un ofiţer care se bucură de multă popularitate şi numele lui apare mereu în ziare.

  — Şi unde se află acum? Am să-i spun personal că m-aţi ajutat – că ne-aţi ajutat.

  — La baza aeriană din Nellis, Nevada, chiar lângă Las Vegas. Toţi comandanţii de escadron îşi fac ultima parte a studiilor la Nellis. Este un om… Puteţi să-mi spuneţi cum vă numiţi?

  — O, Dumnezeule! E ultimul apel pentru îmbarcarea pasagerilor! Vă mulţumesc! Valerie scrută atentă strada, întrebându-se dacă să-l sune sau să nu pe Sam Abbott acum. Apoi îşi aminti că nu poate să-i telefoneze, deoarece ar fi însemnat să utilizeze o carte de credit şi ar fi fost depistată imediat. Ieşi din cabină şi se întoarse la taxi.

  — Doamnă, aş vrea să plecăm cât mai repede de aici, dacă nu vă supăraţi, spuse şoferul, îngrijorat.

  — Dar ce s-a întâmplat?

  — Am un aparat de radio care intră pe frecvenţa poliţiei şi tocmai am auzit ultimele rapoarte. Un căpitan a fost molestat pe Bulevardul Cinci de un şofer negru de taxi care se îndrepta spre nord. Din fericire, nu mi-au reţinut numărul şi nici compania, dar descrierea este destul de bună. „O namilă de om de aproape doi metri”, aşa au spus fetiţele alea.

  — Să mergem, spuse Val. Îmi pare rău, dar nu mă pot implica în treaba asta. Taxiul porni repede înainte, luând-o la dreapta, pe Strada 81.

  — Soţul meu… a făcut plângere?

  — Nu, răspunse şoferul. A luat-o la sănătoasa fără să spună nimic. Dumnezeu să-l binecuvânteze. Acum unde mergem?

  — Stai să mă gândesc.

  — Aparatul înregistrează.

  Trebuia să se ducă la Las Vegas, dar ideea de a se întoarce la aeroportul Kennedy sau LaGuardia o înspăimânta. Era o mişcare prea uşor de anticipat. Apoi îşi aminti. În urmă cu cinci sau şase ani, îşi petrecea weekend-ul împreună cu Joel şi nişte prieteni la Short Hills, în New Jersey; Joel fusese chemat la telefon de Nathan Simon care îi spusese să la avionul spre Los Angeles duminică, pentru a ajunge luni de dimineaţă la o întâlnire importantă. Toate documentele aveau să-i fie trimise la hotelul Beverly Hills prin poşta aeriană. Joel luase avionul de la aeroportul Newark.

  — Poţi să mă duci la Newark?

  — Pot să vă duc şi în Alaska, doamnă, dar unde în Newark?

  — La aeroport.

  — Asta da. Este unul dintre cele mai bune. Am un frate la Newark şi mai este încă în viaţă. Am s-o iau prin tunelul Lincoln. Vă deranjează dacă dau drumul din nou la radio?

  — Nu, chiar te rog.

  Şoferul apăsă pe un buton şi din difuzor se auzi: „Incidentul de pe Cincizeci şi cinci cu Madison anulat. Echipajul zece l-a anulat, deoarece victima a refuzat orice ajutor şi nu s-a identificat. Aşadar, patrulaţi înainte. Îi ajutăm pe cei care se lasă ajutaţi. Daţi-i bătaie, fraţilor.”

  Valerie se lăsă pe spătarul banchetei.

  — Te-am întrebat despre Vietnam… despre generalul Delavane. Nu vrei să-mi vorbeşti despre el?

  Trecu aproape un minut până când omul răspunse.

  — Doamnă, vă duc la aeroportul Newark – pentru asta plătiţi şi asta veţi primi.

  Restul drumului fu parcurs în tăcere. În maşină se instalase o atmosferă apăsătoare.

  Când ajunseră la tunel, circulaţia se îngreuie căci era începutul weekend-ului, iar oamenii se îndreptau spre plajele din New Jersey. La aeroport era şi mai rău; maşinile stăteau la cozi de câte un kilometru în faţa pistelor. În cele din urmă ajunseră la un Ioc de parcare. Valerie coborî şi îi dădu şoferului o sută de dolari în plus faţă de cât arăta aparatul de taxat.

  — M-ai ajutat foarte mult. N-am să ştiu niciodată de ce, dar am să mă gândesc la asta.

  — Aşa cum spuneam, asta e treaba mea. Am motivele mele.

  — Aş vrea să pot spune ceva, ceva care să te ajute.

  — Nu spuneţi nimic, doamnă. Bancnota verde este suficientă.

  — Nu, nu este.

  — Ba da, dacă nu cumva se întâmplă ceva mai bun, dar mă îndoiesc că eu am să mai apuc… Fiţi atentă, doamnă, cred că aveţi probleme mai mari decât mulţi dintre noi. Aţi vorbit prea mult, dar bineînţeles că eu nu-mi amintesc de nimic.

  Valerie intră în clădirea aeroportului. Cozile din faţa ghişeelor erau de-a dreptul demobilizatoare. Douăzeci de minute mai târziu, se afla la coada care trebuia şi după încă o oră era în posesia unui bilet către Las Vegas pentru zborul de la ora douăsprezece şi jumătate. Mai avea o oră până la îmbarcare. Era timpul să-şi adune gândurile, să analizeze dacă avea rost să ia legătura cu Sam Abbott sau se agăţa în disperarea ei de un om care putea să nu mai fie cel de odinioară. Schimbase o bancnotă de douăzeci de dolari în monede. Spera că îi vor ajunge. Urcă cu scara rulantă până la primul etaj şi se duse la un telefon aflat la capătul unui coridor cu magazine de o parte şi de alta. Deja Informaţiile din Nevada obţinu numărul centralei din Nellis. Îl formă şi ceru să i se facă legătura cu generalul de brigadă Samuel Abbott.

  — Nu ştiu dacă a sosit, spuse operatoarea.

  — O?

  Uitase. Era o diferenţă de fus orar de trei ore.

  — O clipă, vă rog, tocmai a intrat. E un zbor de dimineaţă.

  — Biroul generalului Abbott.

  — Aş dori să vorbesc cu domnul general. Numele meu este Parquette. Virgina Parquette.

  — Pot să ştiu în ce problemă? întrebă secretara. Generalul este foarte ocupat; tocmai pleacă spre pistă.

  — Sunt o verişoară pe care n-a văzut-o de mult timp. Am avut o tragedie în familie.

  — O, îmi pare foarte rău.

  — Vă rog să-i spuneţi că sunt pe fir. S-ar putea să nu-şi amintească de numele meu, au trecut mulţi ani de atunci, dar amintiţi-i că pe vremuri am cinat de multe ori la New York. Este vorba de ceva foarte urgent. Aş fi dorit ca altcineva să fi dat acest telefon dar, din păcate, m-au ales pe mine.

  — Da… desigur.

  Aşteptarea fu un chin. În cele din urmă se auzi un clic, urmat de o voce pe care şi-o amintea.

  — Virginia… Parquette?

  — Da.

  — Ginny – de la New York? Dineul de la New York?

  — Da.

  — Eşti soţia, nu sora.

  — Da!

  — Lasă-mi un număr. Te sun peste zece minute.

  — Sunt la un telefon automat.

  — Stai acolo. Numărul?

  Valerie îi dădu numărul şi închise înspăimântată, întrebându-se dacă procedase bine, deşi era conştientă că nu avusese de ales. Se aşeză pe scaunul de lângă telefon, urmărind cu privirile scara rulantă, oamenii care intrau şi ieşeau din magazine, din bar şi din fast-food. Încercă să nu se uite la ceas.

  Telefonul sună.

  — Da?

  — Valerie…

  — Da!

  — Am ieşit din birou; acolo eram întrerupt prea des. Unde eşti? Îmi dau seama că te afli în zona New Jersey după prefix.

  — Sunt la aeroportul Newark. iau cursa de douăsprezece şi jumătate spre Las Vegas. Trebuie să te văd.

  — Am încercat şi eu să-ţi telefonez. Secretara lui Talbot mi-a dat numărul tău…

  — Când?

  — Acum două zile. Am fost la Mojave, la manevre, aşa că n-am avut timp să ascult radioul sau să citesc ziarele. A răspuns un bărbat şi când a spus că nu eşti acolo, am închis.

  — Era Roger, tatăl lui Joel. E mort.

  — Ştiu. Au spus că probabil s-a sinucis.

  — Nu!… L-am văzut, Sam. L-am văzut pe Joel! Toate astea sunt minciuni!

  — Tocmai despre asta trebuie să discutăm, spuse generalul. Dă-mi telefon când vii. Spune acelaşi nume. Nu vreau să te iau de la aeroport, fiindcă aici mă cunosc prea mulţi. Am să găsesc un loc unde să ne putem întâlni.

  — Mulţumesc, Sam! spuse Valerie. Eşti tot ce ne-a mai rămas.

  — Ne-a mai rămas?

  — Deocamdată, da. iar eu sunt tot ce i-a mai rămas lui.

   

  Converse privea dintr-un colţ întunecos al gării în timp ce trenul spre Osnabruck se puse în mişcare, iar roţile lui uriaşe scrâşneau avide de energie. Se aştepta ca în orice clipă fluierele să sfâşie liniştea nopţii şi trenul să se oprească, iar paznicul pe jumătate beat şi înspăimântat de la vagonul de marfa să apară urlând. Dar nu se întâmplă nimic. Oare de ce? Să fi fost omul mai mult decât pe jumătate beat?

  Oare răcnetele animalelor furioase îl făcuseră să se afunde şi mai tare în băutura lui, întărindu-l în strategia sa de a rămâne la adăpostul curţii proprii? Nu văzuse decât o imagine ceţoasă prin faţa uşii sau poate chiar nimic şi nu descoperise încă trupul celui rămas leşinat? Apoi Joel văzu că mai exista încă o posibilitate, una mult mai brutală. Zări o siluetă care alerga prin penultimul vagon. De două ori se apropie de fereastră încercând să vadă în întunericul de afară. Câteva clipe mai târziu, omul atârna afară agăţat cu o mână de uşă. În cealaltă ţinea un revolver şi încerca din nou să vadă în întunericul din gară.

  Brusc, omul se decise. Sări din tren peste gardul dintre liniile de cale ferată şi se rostogoli pe pietriş, departe de trenul care prindea viteză. Hăitaşul Aquitaniei fusese cuprins de panică. Nu îndrăznea să renunţe la pradă, îi era frică să-şi abandoneze misiunea.

  Converse dădu repede colţul şi porni în fugă de-a lungul clădirii, spre spaţiul de parcare. Pasagerii care coborâseră din tren se urcau în maşini. Două perechi stăteau de vorbă în apropiere de peron, aşteptând să vină cineva să-i ia; bărbaţii făcură semn cu mâna şi o maşină o porni imediat spre ei. Toţi patru se urcară râzând şi maşina demară în viteză.

  Parcarea rămăsese pustie; gara se închidea pe timpul nopţii. Un singur bec lumina pustietatea. Dincolo de aleea de pietriş se desluşea un şir de copaci înalţi, asemeni unui zid impenetrabil.

  Joel stătea ascuns în întuneric, cercetând cu atenţie împrejurimile. Aştepta cu pistolul în mână şi cu spatele lipit de zidul de cărămidă. Se întreba dacă va fi nevoit să tragă. În tren avusese noroc, dar nu putea concura cu nişte ucigaşi de profesie. Şi nu se mai afla în junglă, ca în tinereţe. Totuşi, când se gândea la vremurile acelea, amintirile îl ajutau. Se aplecă, ţâşni din umbra arcadei unde stătea şi se repezi spre colţ.

  Glonţul smulse o parte din zid în stânga capului lui! Se aruncă spre dreapta, rostogolindu-se pe pietriş, cât mai departe de conul de lumină. Alte trei gloanţe smulseră bucăţi de piatră şi de pământ lângă picioarele lui. Ajunse la nişte tufişuri dese şi instinctiv ştiu ce trebuie să facă.

  — Au! Auuu!… ţipă el ca un om în agonie.

  Apoi se târî afară, pe sub tufişuri, oprindu-se la aproximativ trei metri de locul unde ţipase. Rămase nemişcat, cu faţa spre locul luminat de dincolo de tufişuri.

  Şi se întâmplă şi acum ca şi atunci când trei copii în uniformă omorâseră un alt copil în junglă. Oamenii neliniştiţi se simt atraşi spre locul de unde au auzit ultimele zgomote; aşa a procedat şi hăitaşul Aquitaniei. Omul ieşi din întunericul peronului cu pistolul întins în faţă şi porni direct spre tufişurile de unde se auziseră cele două ţipete înăbuşite.

  Converse găsi o piatră mai mare decât pumnul lui, o apucă şi continuă să aştepte încordat. Ucigaşul era la doi metri de marginea tufişurilor. Joel aruncă piatra în dreapta lui.

  Bufnitura răsună puternic şi soldatul Aquitaniei se lăsă pe vine, trăgând mai multe focuri unul după altul – două, trei, patru! Converse ridică pistolul şi apăsă de două ori pe trăgaci. Bărbatul se prăbuşi spre stânga; ţipătul îi muri în gâtlej.

  Joel alergă spre cel care fusese cât pe-aci să devină călăul lui, îl apucă de braţe şi îl târî ascunzându-l în tufişuri. Căută cu palma carotida: omul era mort. Alt cercetaş sacrificat în războiul Aquitaniei moderne, confederaţia militară a lui George Marcus Delavane.

  Prin preajmă nu era ţipenie de om. Oare cât de departe era Osnabruck? Studiase mersul trenurilor şi încercase să-şi dea seama după timp, dar totul se petrecuse apoi atât de repede, încât nu-şi mai aducea aminte ce citise. Era mai puţin de o oră – asta îşi amintea. Trebuia să dea cumva de ştire celor care îl aşteptau la gara Osnabruck. Dar cum?

  Ieşi pe peron şi privi inscripţia: Rheine. Era un început; numărase numai opririle, nu şi numele. Apoi o văzu – o luminiţă clipind în depărtare. Un turn de control! Văzuse o mulţime de astfel de turnuri în Elveţia şi în Franţa… erau presărate peste tot în Europa. O luă la fugă de-a lungul şinelor, întrebându-se cum mai arăta. Pălăria îi dispăruse de mult, hainele îi erau probabil mânjite de praf şi de noroi, însă gulerul de preot se afla la locul lui. Aşadar, încă mai era preot, trebuia să fie preot.

  Ajunse la baza turnului, îşi scutură hainele şi încercă să-şi aranjeze părul. Reuşi să-şi recapete stăpânirea de sine şi începu să urce scările de metal. Ajuns sus, văzu că uşa de oţel a turnului era zăvorâtă; geamul gros, antiglonţ, îi vorbea de posibilitatea unor atacuri din partea teroriştilor. Trenurile erau ţinte vulnerabile. Se apropie de uşă şi bătu în cadrul de metal. Înăuntru erau trei bărbaţi, aplecaţi deasupra consolelor electronice. Cel mai în vârstă se întoarse cu spatele spre numeroasele console verzi şi se apropie de uşă. Se uită prin geam, îşi făcu cruce, dar spiritul religios nu fu destul de puternic ca să-l determine să deschidă uşa. În schimb, se auzi un clic şi vocea omului răsună prin interfon.

  — Was ist, Hochwurden?\'7b16\'7d

  — Nu vorbesc germana. Ştiţi engleza?

  — Englander?

  — Da – ja.

  Bărbatul se întoarse către tovarăşii lui şi le strigă ceva. Unul dintre ei ridică mâna şi se apropie de uşă.

  — Ich spreche… puţin, domnule englez. Nu intrare aici, verstehen?

  — Trebuie să dau un telefon la Osnabruck! Mă aşteaptă o femeie… Frau!

  — Ohh! Hochwurden! Eine Frau?

  — Nu, nu! Nu înţelegeţi! Nu ştie nimeni engleză aici?

  — Sprechen sie Deutsch?

  — Nu.

  — Warten Sie, spuse al treilea bărbat de la console. Între cei doi oameni avu loc un schimb rapid de cuvinte. Apoi cel care vorbea „puţin” se întoarse la uşă.

  — Un… o biserică… spuse omul, căutându-şi cu greu cuvintele. Biserică! Acolo preot! Preot vorbeşte englezeşte! Treci… strada, acolo! Neamţul arătă cu mâna spre stânga. Joel privi peste umăr. În depărtare se vedea o stradă. Înţelese. Pe a treia stradă se afla o biserică şi acolo era un preot care ştia engleză şi, probabil, avea un telefon.

  — Trenul spre Osnabruck. Când? Când ajunge acolo? Converse arătă spre ceas. Când? Osnabruck?

  Bărbatul se uită la consolă, văzu ceva, numai el ştia ce şi se întoarse zâmbind spre Joel. Joel nu înţelegea de ce zâmbeşte.

  — Zwolf Minuten, Hochwurden!

  — Cum? Ce?

  — Doisprezece minut.

  — Doisprezece?

  — Ja!

  Converse se întoarse şi porni în goană pe scări; ajuns jos, o luă la fugă cât îl ţineau puterile spre luminile din depărare. Continuă să alerge pe mijlocul străzii, ţinându-se cu mâinile de piept şi jurându-şi pentru a cinci suta oară să se lase de fumat. Reuşise s-o convingă pe Val să renunţe la ţigări. De ce nu-şi urmase propriul sfat? Poate că îi păsa mai mult de ea decât de el însuşi? Ajunge! Unde naiba o fi biserica aia?

  Era acolo, pe dreapta. O clădire mică cu turnuleţe false. Joel străbătu în fugă poteca scurtă ce ducea la uşă. Bătu în tăblie. Câteva clipe mai târziu, un bărbat gras cu faţa rubicondă, cu păr alb şi rar îi deschise uşa.

  — Ah, Guten Tag, Herr Kollege.

  — Vă rog să mă iertaţi, spuse Converse, gâfâind din greu. Nu vorbesc germană. Mi s-a spus că vorbiţi engleză.

  — Desigur, doar mi-am făcut noviciatul în Anglia. Poftiţi vă rog. Vizita unui coleg preot cere un şnaps. Deşi „o picătură de vin” sună mai bine, nu-i aşa? O, dar ce băiat frumos eşti, tinere!

  — Nu chiar aşa de tânăr, părinte, spuse Joel, intrând înăuntru.

  — Este o chestiune relativă.

  Preotul porni cu paşi nesiguri spre o încăpere ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi; feţele sfinţilor erau, fără excepţie, feminine.

  — Ce ai dori? Am sherry, muscatel şi un vin roşu pe care îl păstrez pentru vizitatorii mai deosebiţi… Cine te-a trimis? Novicele acela nesuferit de la Lengerich?

  — Am nevoie de ajutor, părinte.

  — Iisuse Hristoase, cine n-are? Vrei să mergem în confesional? Dacă e vorba de asta, amân-o până mâine dimineaţă. Îl iubesc pe Domnul cel Atotputernic din tot sufletul, iar dacă ai păcătuit cu trupul, păcatele sunt ale lui Satan.

  Bătrânul se împiedică de sutană şi căzu. Era beat. Converse alergă spre el şi îl ridică, ajutându-l să se aşeze pe un scaun aflat chiar lângă telefon.

  — Vă rog să mă înţelegeţi, părinte. Sau să nu mă înţelegeţi greşit. Trebuie să iau legătura cu o femeie care mă aşteaptă la Osnabruck. Este foarte important!

  — O femeie? Satana! Lucifer cu ochi de foc! Crezi că eşti mai bun decât mine?

  — Câtuşi de puţin. Vă rog, am nevoie de ajutor!

  Fu nevoie de zece minute de rugăminţi şi predici, dar, în cele din urmă, preotul acceptă. Se prezentă ca omul lui Dumnezeu şi câteva clipe mai târziu Joel auzi cuvintele care îi permiseră să se mai liniştească.

  — Frau Geyner? Es tut mir leid…\'7b17\'7d

  Bătrânul şi femeia vorbiră câteva minute, apoi preotul dădu din cap, închise telefonul şi se întoarse către Converse.

  — Te-a aşteptat, spuse el, încruntând mirat din sprâncene. Zicea că a crezut că te-ai pierdut în vagonul de marfă… De ce în vagonul de marfă?

  — Înţeleg.

  — Eu nu înţeleg. Ştie drumul încoace şi o să vină să te ia cam într-o jumătate de oră… M-am trezit de tot, părinte. M-am purtat urât?

  — Nu, deloc, spuse Joel. Aţi ajutat un om aflat la necaz, nu e nimic rău în asta.

  — Hai să bem ceva. Lasă-l încolo de şnaps, hai să bem un păhărel de vin. Am nişte whisky american în frigider. Eşti american, nu-i aşa?

  — Da şi un pahar de whisky ar fi nemaipomenit.

  — Foarte bine! Atunci urmează-mă în umila mea bucătărie. Este pe aici, ai grijă la perdelele de monede, băiete. E cam exagerat, nu-i aşa? Ei bine, totuşi sunt un om de ispravă. Eu aşa cred. Ştiu să aduc alinare oamenilor.

  — Sunt sigur.

  — Unde ţi-ai făcut studiile, părinte? întrebă preotul.

  — La Universitatea Catolică din Washington, răspunse Converse foarte mândru că reuşise să-şi amintească şi să răspundă prompt.

  — Dumnezeule, acolo am fost şi eu! exclamă neamţul. Ce mi-au mai făcut… Îţi aminteşti de ăla… cum îi zicea…

  O, Dumnezeule! îşi spuse Joel.

  Frau Hermione Geyner sosi şi îl preluă pe Converse – mai exact spus, îl rechiziţionă. Era o femeie micuţă, mult mai bătrână decât îşi imaginase Joel, cu faţa smochinită, dominată de doi ochi mari, care aruncau scântei. Se urcară în maşină; Hermione Geyner blocă încuietoarea, se aşeză la volan şi porni în viteză, ajungând la nouăzeci de kilometri pe oră în câteva secunde.

  — Apreciez foarte mult ceea ce faceţi pentru mine, spuse Converse proptindu-se cu tălpile în podea.

  — E un fleac! exclamă bătrâna. Am scos cândva aviatori din avioane prăbuşite la Bremenhaven, Stuttgart şi la Mannhein! Am scuipat în ochii soldaţilor, am trecut peste baricade. N-am dat greş niciodată. Porcii ăia n-au putut să-mi facă nimic!

  — Voiam să spun că mi-aţi salvat viaţa şi vă sunt recunoscător. Ştiu că Valerie, nepoata dumneavoastră şi… şi fosta mea soţie – v-a spus că n-am făcut eu toate lucrurile acelea oribile care se spun despre mine.

  — Ah, Valerie! Ce copil dulce, dar nu prea te poţi bizui pe ea, nu-i aşa? Te-ai descotorosit de ea, nu-i aşa?

  — Nu s-a întâmplat chiar aşa.

  — Mi se pare normal. E o artistă, continuă Hermione Geyner, ca şi când nu l-ar fi auzit. Şi artiştii sunt schimbători. În plus, tatăl ei a fost francez. Acum vin şi vă întreb, Mein Herr, poate exista un ghinion mai mare? Franzose! Viermii Europei! La fel de înşelători ca şi vinul lor, care nu le lipseşte nici o clipă din burtă. Sunt nişte beţivi, aşa să ştiţi. Au chestia asta în sânge.

  — Dar aţi crezut-o în ceea ce mă priveşte. Mă ajutaţi, îmi salvaţi viaţa.

  — Pentru că putem, Mein Herr! Ştiam că putem.

  Nedumerit, Joel privi la drumul din faţa lor, curbele care se succedau cu viteză şi pe care bătrâna le lua în scrâşnet de pneuri. Hermione Geyner nu corespundea imaginii pe care şi-o făcuse despre ea, dar nimic nu era aşa cum îşi închipuia el că ar trebui să fie. Probabil că oră târzie, cursa pe care o făcea avuseseră efect asupra ei. Vechile prejudecăţi şi frustrări ies la suprafaţă când oamenii sunt foarte bătrâni şi obosiţi. Poate că mâine dimineaţă vor putea discuta cu mintea mai limpede. Era dimineaţa celei de-a două zile şi Valerie îi promisese că va telefon la Osnabruck ca să-i transmită veşti de la Sam Abbott. Trebuia să dea acel telefon! Sam trebuia să afle despre acel limbaj ciudat pe care îl auzise Joel la un bătrân din Amsterdam – asasinat! Val, dă-mi telefon, pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi un telefon!

  Converse privi pe geam. Minutele treceau, peisajul de afară era paşnic, dar liniştea din interior devenise stânjenitoare.

  — Am ajuns, Mein Herr! strigă Hermione Geyner, luând în viteză o curbă spre o alee mică ce ducea la o casă veche, cu trei etaje. Din câte îşi dădea seama, casa avusese cândva un aer maiestuos, fie şi numai datorită dimensiunii ei şi nenumăratelor camere mansardate. Dar aerul maiestuos dispăruse. Asemeni proprietarei, casa era foarte bătrână, iar măreţia ei se veştejise.

  Urcară pe scările tocite de lemn. Frau Geyner bătu insistent la uşă. Câteva secunde mai târziu o bătrână – altă bătrână – deschise şi salută solemn din cap, lăsându-i să intre.

  — E foarte drăguţ aici, începu Joel. Aş vrea să vă spun că…

  — Şşş! Hermione Geyner îşi lăsă cheile de la maşină într-un bol de lemn lăcuit de pe masa din hol şi ridică mâna. Pe aici!

  Converse o urmă şi intră pe o uşă dublă. Se opri brusc, mirat şi nedumerit. În faţa lui se afla o încăpere largă în stil victorian, slab luminată. Pe nouă scaune aşezate în semicerc şedeau nouă babe! Joel le privi stupefiat. Unele încercau să zâmbească timid, altele erau evident senile. Apoi izbucni un ropot de aplauze – mâinile mici, noduroase, cu venele ieşite în evidenţă aplaudau, în faţa celor nouă femei se aflau două scaune. Mătuşa lui Valerie îi arătă lui Joel unul din ele şi amândoi se aşezară. Aplauzele încetară.

  — Meine Schwestern Soldaten, strigă Hermione Geyner, ridicându-se în picioare. Heute Nacht…\'7b18\'7d Bătrâna vorbi timp de vreo zece minute, întreruptă din când în când de aplauze anemice şi exclamaţii de admiraţie şi respect. Nun, Fragen!\'7b19\'7d spuse ea şi se aşeză.

  Femeile începură să vorbească una după alta – cu voci tremurătoare, cu poticneli, altele cu emfază, aproape cu ostilitate. Converse remarcă că cele mai multe se uitau la el. Îi puneau întrebări, unele dintre ele chiar îşi făcură cruce ca şi când omul pe care l-ar fi salvat ar fi fost într-adevăr preot.

  — Haide, Mein Herr! strigă Hermione Geyner. Răspunde-le doamnelor. Merită măcar un răspuns de politeţe.

  — Nu pot să răspund din moment ce nu înţeleg, protestă Joel calm.

  Din senin, mătuşa lui Valerie se ridică şi îl lovi peste faţă.

  — Tactica asta evazivă n-o să-ţi fie de nici un folos aici! răcni ea, pălmuindu-l din nou. Ştim foarte bine că aţi înţeles fiecare cuvinţel care s-a rostit aici. De ce voi cehii şi polonezii credeţi întotdeauna că puteţi să ne prostiţi? Sunteţi nişte colaboraţionişti! Avem dovezi!

  Bătrâna începu să urle, cu faţa stafidită contorsionată de ură. Converse se ridică în picioare. Hermione Geyner şi toate celelalte femei din încăpere erau fie senile, fie ţicnite, fie şi una şi alta. Trăiau într-o vreme a violenţei care nu mai exista de peste patruzeci de ani.

  Şi atunci, ca la semnalul unei minţi demente, o uşă se deschise şi în încăpere intrară doi bărbaţi. Unul într-un trenci, cu o mână în buzunar şi în cealaltă ţinând un pachet. Celălalt purta un sacou pe braţ şi îl ameninţa cu un revolver. Apoi intră încă un bărbat şi Joel închise ochii, simţind o durere acută în piept. Cel de-al treilea bărbat avea un bandaj pe frunte şi o mână prinsă de gât cu o eşarfă. Converse era autorul acestor răni: ultima dată îl văzuse pe acel om într-un vagon de bagaje plin cu cuşti de animale.

  Primul bărbat se apropie de el şi îi întinse pachetul. Era plicul gros, fără timbre, pe care voise să-l trimită lui Nathan Simon, la New York.

  — Generalul Leifhelm îţi transmite salutări şi tot respectul său, spuse omul, pronunţând cuvântul general cu un g gutural.