Telefonul sună, smulgându-l pe Connal Fitzpatrick dintr-un somn profund. Adormise pe canapea, cu dosarul lui van Headmer în mână. Scutură capul, clipi des şi încercă să se orienteze. Unde se afla? Cât era ceasul? Telefonul sună din nou, scoţând un sunet strident, prelung. Se ridică repede de pe canapea, cu picioarele amorţite şi începu să gâfâie – era prea obosit ca să-şi revină în câteva secunde. De fapt, nu mai dormise ca lumea de când plecase din California. Trupul şi mintea nu-i mai funcţionau cum trebuie. Apucă receptorul şi fu cât pe-aci să-l scape, căci îşi pierdu echilibrul pentru o clipă.

  — Da… alo!

  — Cu comandorul Fitzpatrick, vă rog, spuse o voce bărbătească cu accent britanic.

  — La telefon.

  — Numele meu este Philip Dunstone, domnule comandor. Vă telefonez în numele domnului Converse. M-a rugat să vă spun că şedinţa decurge în cele mai bune condiţii, mult mai bine decât se aşteptase.

  — Cine sunteţi dumneavoastră?

  — Dunstone. Maior Philip Dunstone. Sunt aghiotant şef al generalului Berkeley-Greene.

  — Berkeley-Greene…?

  — Da, domnule comandor. Domnul Converse a spus să vă transmit că s-a hotărât să accepte invitaţia de a fi oaspetele domnului general Leifhelm în noaptea aceasta. Va lua legătura cu dumneavoastră mâine dimineaţă la prima oră.

  — Vreau să vorbesc cu el.

  — Mi-e teamă că acest lucru nu este posibil. Au plecat cu barca cu motor să facă o plimbare pe râu. Sincer să fiu, sunt foarte secretoşi. Nu am dreptul să asist la discuţiile lor, la fel ca şi dumneavoastră.

  — Nu m-aţi convins cu chestia asta, domnule maior.

  — Eu nu fac decât să vă transmit un mesaj… O, da, domnul Converse a mai spus că dacă sunteţi îngrijorat şi telefonează amiralul să-i mulţumiţi şi să-i transmiteţi cele mai bune urări din partea lui.

  Fitzpatrick rămase cu privirile pironite în perete. Converse n-ar fi adus vorba despre Hickman decât dacă ar fi vrut să transmită un mesaj. Cererea aceasta nu însemna nimic pentru altcineva în afară de ei doi. Totul era în ordine. Puteau fi mai multe motive pentru care Joel nu voia să vorbească chiar el la telefon. Printre acestea, se gândi indispus Connal, era şi acela că nu avea încredere că „aghiotantul” ar fi în stare să găsească cuvintele potrivite în cazul în care conversaţia lor ar fi ascultată.

  — Foarte bine, domnule maior… Cum spuneaţi că vă numiţi? Dunstone?

  — Exact, Philip Dunstone. Aghiotant principal al generalului Berkeley-Greene.

  — Lăsaţi-i vorbă domnului Converse să mă sune la ora opt dimineaţa.

  — Nu e puţin cam devreme, bătrâne? Este aproape ora două. Micul dejun începe, de regulă, la nouă şi jumătate.

  — Atunci la ora nouă, spuse Fitzpatrick pe un ton categoric.

  — Am să-i spun chiar eu, domnule comandor. O şi încă ceva. Domnul Converse m-a rugat să vă cer scuze că nu a ajuns acasă până la miezul nopţii, dar a avut multe de discutat aici.

  Asta e, îşi spuse Connal. Totul se află sub control. Astfel Joel n-ar fi făcut această observaţie.

  — Vă mulţumesc, domnule maior şi, apropo, îmi cer scuze că am fost cam nepoliticos. Adormisem şi nu m-am dezmeticit destul de repede.

  — Sunteţi un om norocos. Puteţi să vă puneţi capul din nou pe pernă, în timp ce eu stau de pază. Data viitoare am putea să schimbăm rolurile.

  — Dacă mâncarea e bună, de ce nu?

  — Nu prea. O mulţime de mâncăruri grele, ca să spun drept. Noapte bună, domnule comandor.

  — Noapte bună, domnule maior.

  Uşurat, Fitzpatrick puse receptorul în furcă. O clipă se gândi dacă să se apuce din nou de dosare, dar se hotărî să renunţe. Se simţea secătuit de puteri şi îl durea cumplit capul. Avea neapărată nevoie de somn.

  Adună hârtiile şi le duse în camera lui Converse, unde le băgă în servieta diplomat, cu cifru. O închise şi se întoarse în salon. Verifică uşa, apoi stinse lumina şi se duse în dormitorul lui. Aruncă servieta pe pat şi îşi scoase pantofii, apoi pantalonii, dar nu mai avu putere să continue. Se prăbuşi pe perne, reuşind cumva să-şi tragă o bucată de cuvertură peste el. Întunericul era bine venit.

   

  — Asta n-ar fi trebuit să spui, îi reproşă Erich Leifhelm englezului, după ce acesta puse receptorul în furcă. „Mâncare grea”, nu e tocmai descrierea cea mai potrivită.

  — Fără îndoială că el aşa ar fi apreciat-o, spuse omul care îşi dăduse numele de Philip Dunstone. Hai să vedem ce face pacientul.

  Cei doi ieşiră din bibliotecă şi coborâră pe scară spre unul din dormitoare. Acolo se aflau ceilalţi trei membri ai Aquitaniei, împreună cu un al patrulea, a cărui servietă neagră de piele sugera că este medic. Joel Converse zăcea pe pat cu ochii larg deschişi şi sticloşi. Îşi clătina capul dintr-o parte în alta ca şi când ar fi fost în transă, scoţând sunete neinteligibile. Doctorul zise:

  — A spus tot ce ştia. A fost trimis de nişte oameni de la Washington despre care habar n-are cine sunt. N-a ştiut nici măcar că existau până când acel ofiţer de marină nu i-a vorbit de existenţa lor. Singurele lui puncte de contact erau Anstett şi Beale.

  — Amândoi morţi, spuse van Headmer. Moartea lui Anstett este certă, iar eu pot garanta în privinţa lui Beale. Omul meu de la Santorini a fost la Mykonos şi a confirmat omorul. Nu există nici o urmă. Grecul s-a întors pe stâncile lui de cretă şi vinde dantele şi whisky contrafăcut în taverna lui.

  — Pregăteşte-l pentru odisee, spuse Chaim Abrahms, privind în jos spre Converse. Aşa cum a spus specialistul nostru din Mossad, trebuie să ne distanţăm cât mai mult de el. Să fim cât mai departe de acest american şi de cei care l-au trimis.

   

  Fitzpatrick se mişcă; razele soarelui străpungeau întunericul din cameră şi aruncau umbre albe, obligându-l să-şi deschidă pleoapele. Se răsuci şi atinse cu umărul colţul dur al servietei diplomat. Dădu cuvertura la o parte şi îşi întinse braţele în lături, respirând adânc. Ridică mâna stângă până în dreptul ochilor şi se uită la ceas. Era ora nouă şi jumătate; dormise şapte ore şi jumătate. Se dădu jos din pat şi făcu câţiva paşi; se simţea în formă şi cu mintea limpede. Se uită din nou la ceas şi îşi aminti.

  Maiorul acela cu numele Dunstone spusese că la reşedinţa lui Leifhelm micul dejun se servea începând de la nouă şi jumătate. Dacă făcuseră şi o plimbare cu barca pe râu la ora două noaptea, Converse probabil că nu va telefona înainte de ora zece.

  Connal se duse în baie; pe perete se afla un telefon astfel încât nu exista riscul să nu audă în cazul în care Converse l-ar fi sunat.

  Optsprezece minute mai târziu, Fitzpatrick intră din nou în dormitor, cu un prosop în jurul taliei, înviorat de jetul puternic al duşului. Se duse spre valiza care stătea deschisă pe o banchetă, alături de dulapul în care îşi pusese hainele. Scoase un radio mic şi îl puse pe birou, dar nu ascultă buletinul de ştiri al armatei, ci prinse unul din posturile germane. Auzi ameninţările obişnuite cu greva din sudul industrial, discuţiile în contradictoriu din Bundestag; nimic deosebit. Îmbrăcă un pantalon uşor, o cămaşă albastră, o haină de catifea reiată şi intră în salon, îndreptându-se spre telefon; intenţiona să sune să i se aducă un mic dejun uşor şi multă cafea.

  Se opri. Ceva nu era în regulă. Dar ce anume? Pernele de pe canapea erau tot deranjate, paharul pe jumătate plin cu whisky se afla pe măsuţă, alături de pix şi de blocnotes. Uşile de la balcon erau închise, perdelele trase, iar în partea cealaltă a camerei, găletuşa cu gheaţă trona în centrul tăvii de argint de pe bufetul în stil antic. Nimic nu părea schimbat şi totuşi… Uşa! Uşa camerei lui Converse era închisă. Oare o închisese el? Nu, categoric n-o închisese!

  Se duse repede spre uşă, răsuci clanţa şi împinse. Examină cu atenţie camera, ţinându-şi respiraţia. Totul părea neatins, doar că dispăruseră valiză şi cele câteva obiecte pe care Converse le lăsase pe birou. Connal se repezi la dulap şi smuci uşa. Era gol. Intră în baie. Săpunurile şi prosoapele neatinse, paharele băgate în săculeţe de hârtie, totul arăta că nu fusese folosită. Privea uluit în jurul lui. Nu se vedea nici cel mai mic semn că mai trecuse cineva pe acolo, cu excepţia cameristei.

  Fitzpatrick se repezi în salon şi puse mâna pe telefon. Câteva secunde mai târziu la celălalt capăt al firului se auzi vocea directorului; acelaşi cu care vorbise Connal cu o zi înainte.

  — Da, într-adevăr, omul dumneavoastră s-a dovedit mai excentric decât aţi spus dumneavoastră, domnule comandor. A părăsit hotelul azi de dimineaţă la ora trei şi jumătate, după ce a achitat nota de plată.

  — A fost aici?

  — Bineînţeles.

  — L-aţi văzut dumneavoastră?

  — Eu personal, nu. Am intrat de serviciu abia la ora opt. A vorbit cu directorul de noapte şi a achitat nota înainte să se ducă să-şi la bagajele.

  — De unde putea să ştie omul dumneavoastră că este el? Nu l-a văzut niciodată!

  — Zău aşa, domnule comandor, a spus că este asociatul dumneavoastră şi a plătit nota. Avea şi cheia de la cameră; a lăsat-o la recepţie.

  Fitzpatrick tăcu o clipă, uluit, apoi vorbi pe un ton răguşit:

  — S-a făcut curat şi în cameră! Asta tot la ora trei şi jumătate noaptea?

  — Nu, domnule, la ora şapte, când au venit cameristele din schimbul de dimineaţă.

  — De ce nu s-a făcut curat şi în salon?

  — Pentru că zgomotul v-ar fi deranjat. Sincer să fiu, domnule comandor, apartamentul trebuie să fie gata pentru cineva care soseşte devreme în cursul după-amiezei. Sunt sigur că personalul nu v-ar fi deranjat dacă nu ar fi fost trimis de la recepţie.

  — Devreme în cursul după-amiezei? Dar eu sunt încă aici!

  — Şi puteţi rămâne până la ora douăsprezece; nota de plată a fost achitată. Prietenul dumneavoastră a plecat, iar apartamentul a fost rezervat de altcineva.

  — Şi presupun că nu aveţi alte camere libere.

  — Mi-e teamă că nu mai avem nimic disponibil, domnule comandor.

  Connal trânti receptorul în furcă. Zău aşa, domnule comandor… aşa îi mai spusese şi altcineva la ora două noaptea. Pe un raft din salon erau trei cărţi de telefon; o luă pe cea pentru Bonn şi găsi numărul.

  — Guten Morgen. Hier bei General Leifhelm.

  — Herr Major Dunstone, bitte.

  — Wen?

  — Dunstone, spuse Fitzpatrick, apoi continuă în germană. Philip Dunstone. Este aghiotant şef al… al unui general pe nume Berkeley-Greene. Sunt englezi.

  — Englezi? Nu există nici un fel de englezi aici, domnule.

  — Dar a fost acolo noaptea trecută! Au fost amândoi. Am vorbit cu maiorul Dunstone.

  — Generalul a oferit ieri-seară o mică petrecere pentru câţiva prieteni, dar n-a fost nici un englez printre ei, domnule.

  — Uite ce este, încerc să dau de un domn pe nume Converse.

  — A, da, domnul Converse. A fost aici, domnule.

  — A fost?

  — Cred că a plecat…

  — Unde este Leifhelm? urlă Connal.

  Urmă o pauză, după care neamţul răspunse rece:

  — Cine să spun că îl caută pe domnul general Leifhelm?

  — Fitzpatrick. Locotenent-comandor Fitzpatrick!

  — Cred că este în sufragerie. Vă rog să rămâneţi la telefon.

  Telefonul rămase mut un timp. În cele din urmă se auzi un clic şi vocea lui Leifhelm reverberă în receptor:

  — Bună dimineaţa, domnule comandor. Bonnul vă oferă astăzi o zi minunată, aşa e? Cele şapte coline se văd perfect, ca pe o carte poştală ilustrată.

  — Unde este Converse? îl întrerupse juristul.

  — Presupun că la pensiunea Das Rektorat.

  — Trebuia să rămână peste noapte la dumneavoastră.

  — Nu s-au făcut nici un fel de aranjamente în acest sens. Nu au fost nici cerute, nici oferite. A plecat cam târziu, dar a plecat, domnule comandor. Maşina mea l-a dus înapoi.

  — Mie mi s-a spus altceva! Un anume maior Dunstone mi-a telefonat pe la ora două noaptea…

  — Cred că domnul Converse a plecat imediat după aceea… Cine ziceţi că v-a telefonat?

  — Dunstone. Un anume maior Philip Dunstone. Un englez. A spus că este aghiotant şef al generalului Berkeley-Greene.

  — Nu-l cunosc pe acest maior Dunstone; n-a fost aici nici o persoană cu numele acesta. Îi cunosc destul de bine pe toţi generalii din armata britanică şi mi-e teamă că n-am auzit de nici unul care să se numească Berkeley-Greene.

  — Mai slăbeşte-mă, Leifhelm!

  — Poftim?

  — Am vorbit chiar eu cu Dunstone! A… spus exact ceea ce spun eu acum. Că domnul Converse va rămâne la dumneavoastră acasă – împreună cu ceilalţi!

  — Cred că ar fi trebuit să vorbiţi direct cu domnul Converse, pentru că nu a fost nici un maior Dunstone şi nici un general Berkeley-Greene la mine acasă. De ce nu telefonaţi la Ambasada Britanică; fără îndoială că cei de acolo ştiu dacă aceşti oameni se află sau nu la Bonn. Poate că nu aţi auzit bine, poate că s-au întâlnit mai târziu la o cafenea.

  — Nu puteam vorbi direct cu Converse! Dunstone mi-a spus că aţi plecat cu o barcă pe fluviu.

  Fitzpatrick începuse să gâfâie.

  — Asta e de-a dreptul ridicol, domnule comandor. E adevărat că dau din când în când câte o masă pentru prieteni, dar toată lumea ştie că nu-mi place apa. Generalul făcu o pauză, adăugind apoi cu un râs scurt: Marele feldmareşal are rău de mare chiar şi într-o barcă obişnuită aflată la doi metri de mal.

  — Minciuni!

  — Nu pot să sufăr chestia asta, domnule. Nu suport apa. Nu mi-a fost niciodată frică de frontul rusesc, ci de Marea Neagră. iar dacă am fi invadat Anglia, te asigur că aş fi traversat Canalul cu avionul.

  Neamţul se juca cu el de-a şoarecele şi pisica.

  — Ştiţi exact ce vreau să spun! strigă Connal. Mi s-a spus că domnul Converse a venit aici astă-noapte şi şi-a luat bagajele! Eu sunt convins că nu s-a mai întors.

  — Iar eu spun că această discuţie nu-şi are rostul! Dacă sunteţi realmente îngrijorat, daţi-mi din nou telefon când o să puteţi vorbi civilizat. Am prieteni la Staats Polizei.

  Se auzi un alt clic; neamţul închisese telefonul. Fitzpatrick se repezi în dormitorul lui, căutând din priviri servieta. Era pe jumătate băgată sub perna lui. O, Doamne, dormise atât de greu! Luă servieta şi o examină. Era încuiată şi nu se vedea nici o urmă de forţare. O ridică şi o scutură; sunetul obiectelor dinăuntru îi confirmă faptul că hârtiile se aflau la locul lor. Asta dovedea că Joel nu se mai întorsese la pensiune. Indiferent ce treburi urgente ar fi avut, nu şi-ar fi lăsat servieta cu dosarele şi listele de nume.

  Connal duse servieta înapoi în salon, încercând să-şi adune gândurile şi să şi le ordoneze: A. Era de presupus că steguleţul de pe dosarul lui Joel fusese ridicat sau că informaţiile periculoase ieşiseră la suprafaţă în alt mod. Asta însemna că Joel era ţinut prizonier de Leifhelm şi prietenii acestuia care veniseră cu avionul de la Paris, Tel Aviv şi Johannesburg. B. Nu-l vor ucide atâta timp cât nu vor epuiza toate mijloacele pentru a-l face să vorbească, iar el ştia mult mai puţin decât îşi imaginau ei şi chestionarea lui putea să dureze câteva zile. C. Moşia lui Leifhelm, după cum susţinea dosarul, era o adevărată fortăreaţă, deci şansele lui de a ajunge la Converse erau nule. D. Din păcate, nu putea apela la Ambasada Americană. Walter Peregrine l-ar fi arestat şi s-ar fi putut alege cu un glonţ în cap. Mai încercase o dată. E. Nu putea risca să-i ceară ajutor lui Hickman de la San Diego; în alte împrejurări, ar fi fost modalitatea de acţiune cea mai logică. Amiralul nu s-ar fi implicat în Aquitania; era un militar mândru şi independent, destul de sceptic în ce privea politica şi mentalitatea Pentagonului. Dacă steguleţul fusese ridicat în mod oficial – cu consimţământul sau în pofida obiecţiilor lui Hickman – acesta trebuia să-l cheme înapoi la bază, ca să organizeze o anchetă completă. Din păcate, orice contact cu amiralul ar fi putut avea drept consecinţă anularea permisiei lui. Dacă amiralul nu putea lua legătura cu el n-avea cum să-l cheme.

  Connal se aşeză pe canapea, cu servieta alături, luă un creion şi scrise două cuvinte pe blocul de însemnări de lângă telefon: telefonează-i lui Meagen. O să-i ceară surorii lui să spună că după înmormântarea lui Press plecase spre o destinaţie necunoscută, fără să-i dea nici o explicaţie. Asta se potrivea cu ceea ce îi spusese el amiralului şi anume că se ducea cu informaţiile pe care le deţinea la „autorităţile” care cercetau asasinarea lui Halliday.

  F. Putea să se ducă la poliţia din Bonn şi să declare că avea motive întemeiate să creadă că prietenul lui, cetăţean american, era reţinut împotriva voinţei lui la reşedinţa generalului Erich Leifhelm. Dar atunci se va pune imediat întrebarea: de ce nu contactează domnul comandor Ambasada Americană? În spatele unei asemenea întrebări se ascundeau şi alte gânduri nerostite. Indiferent de părerile personale, generalul Leifhelm era o personalitate proeminentă şi o asemenea acuzaţie trebuia să aibă un sprijin diplomatic. iar ambasada… Leifhelm spusese că are prieteni la Staats Polizei. Probabil că îi avea la mână pe oamenii-cheie din poliţia din Bonn. Dacă îi alarma, ar fi putut să-l mute în altă parte pe Converse. Sau să-l ucidă… Generalul e nebun, îşi spuse Connal, în timp ce o tactică juridică i se insinua treptat din subconştient, prinzând brusc contur: Să se târguiască. Era ceva curent în practica juridică, atât militară cât şi civilă: Renunţăm la asta dacă acceptaţi asta. Nu ne apropiem de această zonă, dacă nici voi nu vă apropiaţi de asta. Practică standard. Schimbul de concesii. Oare ar fi posibil? Ar putea măcar să se gândească la aşa ceva? Părea o nebunie, o soluţie disperată, dar acum nimic nu mai era normal. Recurgerea la forţă nici nu se putea pune în discuţie; poate s-ar fi putut organiza un schimb. Leifhelm în schimbul lui Converse. Un general pentru un locotenent.

  Connal aproape că nu îndrăznea să-şi continue raţionamentul; erau prea multe elemente negative. Trebuia să se bazeze numai pe instincte, pentru că nu-i mai rămăsese nimic altceva, nu se putea întoarce în nici o parte fără să dea de un zid sau de un pistol îndreptat spre el. Se ridică de pe canapea şi se duse la masa pe care se afla telefonul; se aşeză pe scaun şi luă cartea de telefon care rămăsese pe podea. Era o nebunie, dar nu se putea gândi la nimic altceva. Găsi numele: Fishbein, Ilse. Fiica nelegitimă a lui Hermann Goering.

   

  Întâlnirea fusese fixată: o masă mai retrasă de la cafeneaua Hansa-Keller din Kaiserplatz, rezervată pe numele de Parnell. Fitzpatrick avusese prezenţa de spirit să-şi pună în valiză când plecase din California şi un costum de haine civile cu o croială clasică. Îl îmbrăcase acum când avocatul american, domnul Parnell, care vorbea curent germana, fusese trimis de firma sa din Milwaukee, Wisconsin, pentru a stabili o legătură cu doamna Ilse Fishbein din Bonn, Germania Occidentală. Avusese, de asemenea, suficient spirit de prevedere ca să închirieze o cameră la Schlosspark, în Bonn. Servieta lui Converse o pusese într-un loc unde putea să stea în siguranţă mai mult timp, ca punct de reper pentru Converse dacă totul avea să se prăbuşească.

  Connal sosi cu zece minute mai devreme, nu numai ca să se sigure că masa este rezervată, ci şi ca să se familiarizeze cu mediul şi să recapituleze modul în care va aborda chestiunea. Procedase astfel de multe ori, când intra în sala de judecată a tribunalului militar înainte de proces: examina scaunele, greutatea meselor, unghiul vizual al completului de judecată. Toate aceste amănunte îi erau de folos.

  O reperă imediat pe invitata lui, când o văzu discutând cu şeful de sală. Era înaltă, cu forme pline, dar nu obeză. Avea o alură statuară, conştientă de senzualitatea ei matură, dar suficient de inteligentă ca să nu facă prea mult caz de ea. Purta un costum uşor de vară, cu un guler mare alb răsfrânt peste reverele acestuia. Obrazul rotund şi pomeţii pronunţaţi exprimau o tărie de caracter care altfel nu s-ar fi lăsat ghicită. Părul negru, lung până la umeri, era presărat cu fire albe. Şeful de sală o însoţi până la masă. Fitzpatrick se ridică s-o întâmpine.

  — Guten Tag, Frau Fishbein, spuse el, întinzându-i mâna. Bitte, setzen Sie sich.

  — Nu e nevoie să vorbiţi germana, Herr Parnell, spuse femeia, dându-i mâna şi aşezându-se apoi pe scaunul tras de ajutorul chelnerului care, cu o plecăciune se îndepărtă. Eu îmi câştig existenţa ca translatoare.

  — Cum doriţi dumneavoastră, spuse Connal.

  — În cazul de faţă aş prefera să vorbim engleză şi dacă se poate mai încet. Aşadar, care este acea situaţie incredibilă la care v-aţi referit la telefon, domnule Parnell?

  — Este vorba de o moştenire, doamnă Fishbein, răspunse Fitzpatrick privind-o cu atenţie. Dacă putem rezolva anumite chestiuni tehnice şi sunt sigur că le vom rezolva, în calitate de legatară legitimă veţi moşteni o sumă substanţială.

  — De la o persoană din America pe care n-am cunoscut-o niciodată?

  — L-a cunoscut… pe tatăl dumneavoastră.

  — Eu în nici un caz, spuse Ilse Fishbein repede, privind prudentă în jur. Cine este această persoană?

  — A făcut parte din personalul tatălui dumneavoastră în timpul războiului, răspunse Connal, coborând şi mai mult vocea. Cu ajutorul lui şi cu anumite contacte din Olanda, a plecat din Germania înainte de procesele de la Nurenberg, cu o mare sumă de bani. A ajuns în Statele Unite prin Londra şi a început o afacere în Vestul Mijlociu. Afacerea a fost încununată de succes. A murit de curând şi a lăsat instrucţiuni testamentare pentru firma mea, adică pentru avocaţii lui.

  — Dar de ce mie?

  — O datorie. Fără influenţa tatălui dumneavoastră şi fără ajutorul clientului nostru probabil că ar fi putrezit ani de zile în închisoare, în loc să prospere în America. Pentru toată lumea era un imigrant olandez a cărui firmă de familie fusese distrusă în timpul războiului şi care încerca să-şi refacă situaţia în America. Această situaţie a inclus apoi un holding prosper şi o fabrică de preparate de carne preambalate, care urmează să fie vândute. Moştenirea dumneavoastră se cifrează la peste două milioane de dolari americani. Doriţi un aperitiv, doamnă Fishbein?

  O vreme, femeia fu incapabilă să scoată o vorbă. Stătea cu ochii larg deschişi şi maxilarele încleştate, privind ca în transă.

  — Cred că da, domnule Parnell, spuse ea recăpătându-şi vocea. Un whisky mare, dacă sunteţi amabil.

  Fitzpatrick îi făcu semn chelnerului, comandă băuturile şi încercă o conversaţie uşoară, aruncând câteva comentarii cu privire la timpul de afară, întrebând-o ce ar merita să viziteze cât timp se află la Bonn. Tentativa lui eşuă. Ilse Fishbein tăcea cu obstinaţie, copleşită de emoţie. Îl apucase de încheietura mâinii şi continua să-l strângă spasmodic, cu buzele uşor întredeschise şi ochii inexpresivi aţintiţi în gol. Chelnerul aduse băuturile, apoi se îndepărtă, dar femeia nu-şi reveni nici după ce luă o înghiţitură de whisky.

  — Care sunt chestiunile ce trebuie rezolvate? Întrebaţi orice, cereţi orice. Aveţi unde să locuiţi? La Bonn este foarte mare înghesuială.

  — Sunteţi foarte amabilă, mulţumesc. Vă rog să înţelegeţi, doamnă Fishbein, este vorba de o chestiune foarte delicată pentru firma mea. După cum vă puteţi uşor imagina, nu reprezintă genul de afaceri legale de care firma mea să fie încântată; sincer să fiu, dacă clientul nostru n-ar fi prevăzut anumite clauze legate de îndeplinirea unor prevederi testamentare, poate că…

  — Întrebările! Ce întrebări aveţi?

  Fitzpatrick făcu o pauză înainte să răspundă. Se lăsase întrerupt, dar intenţiona să-şi ducă gândul până la capăt.

  — Totul se va face în mod confidenţial, curtea va opera in camera…

  — Cu fotografi?

  — Nu, cu uşile închise, doamnă Fishbein. Spre binele comunităţii, în schimbul unor taxe speciale locale care nu se plătesc dacă va fi vorba de o confiscare. Vedeţi dumneavoastră, instanţele superioare ar putea decide ca întreaga avere să fie pusă sub semnul întrebării.

  — Da, întrebările! Ce întrebări aveţi!

  — Este cât se poate de simplu. Am pregătit nişte declaraţii pe care dumneavoastră va trebui să le semnaţi, iar eu va trebui să confirm că semnătura vă aparţine. Este vorba de stabilirea filiaţiei şi de o scurtă depoziţie prin care se justifică cererea. Avem nevoie de una singură, dar ea trebuie să fie dată de un fost membru cu grad înalt al forţelor armate germane, de preferat un om al cărui nume este cunoscut, despre care în manualele şi cărţile actuale de istorie se afirmă că a fost coleg cu tatăl dumneavoastră natural. Evident, ar fi şi mai bine dacă am putea găsi o persoană cunoscută armatei americane în cazul în care judecătorii decid că apeleze la Pentagon şi să întrebe „cine e omul acesta?”

  — Ştiu un om! şopti Ilse Fishbein. A fost feldmareşal, un general strălucit!

  — Cine este? întrebă juristul, apoi imediat ridică din umeri, renunţând la identitate ca fiind nerelevantă. Nu contează. Spuneţi-mi numai de ce credeţi că este omul potrivit, acest feldmareşal!

  — Se bucură de un mare respect, deşi nu toată lumea este de acord cu el. A fost unul dintre cei mai mari tineri comandanţi, decorat chiar de tatăl meu pentru fapte de arme strălucite!

  — Credeţi că îl cunoaşte cineva din armata americană?

  — Mein Gott! A lucrat pentru Aliaţi la Berlin şi după război la Viena!

  — Da?

  — Şi la sediul SHAPE din Bruxelles!

  E clar, îşi spuse Connal, vorbim despre acelaşi om.

  — Foarte bine, zise el cu voce tare, pe un ton indiferent, dar foarte serios. Nu trebuie să-mi daţi numele. Nu contează şi oricum probabil că nu-l cunosc. Puteţi da de el repede?

  — În câteva minute! Este aici, la Bonn.

  — Splendid. Trebuie să iau avionul spre Milwaukee mâine la amiază.

  — O să mergeţi la el acasă şi va dicta acea depoziţie secretarei sale.

  — Îmi pare rău, dar nu pot face acest lucru. Depoziţia trebuie să fie autentificată de un notar. Din câte ştiu şi aici sunt aceleaşi reguli. La hotelul Schlosspark există şi dactilografe şi servicii notariale. Am putea să ne întâlnim acolo în seara aceasta sau mâine dimineaţă devreme? Aş putea trimite un taxi după prietenul dumneavoastră. Nu vreau să-l coste nimic. Firma mea va acoperi toate cheltuielile.

  Ilse Fishbein chicoti – un chicotit uşor, isteric.

  — Nu-l cunoaşteţi pe prietenul meu, Mein Herr.

  — Sunt sigur că ne vom înţelege. Ce părere aveţi – am putea comanda acum dejunul?

  — Trebuie să mă duc la toaletă, spuse nemţoaica, cu ochii strălucitori ca două agate. Femeia se ridică şi Connal o auzi şoptind: „Mein Gott! Zwei Millionen Dollar!”

   

  — Nici n-a vrut să ştie cum te cheamă! strigă Ilse Fishbein în receptor. E din Milwaukee, Wisconsin şi îmi oferă două milioane de dolari americani!

  — Şi n-a întrebat cine sunt eu?

  — A spus că nu contează! Oricum n-ar fi ştiut despre cine e vorba. Poţi să-ţi închipui? S-a oferit să trimită un taxi după tine! A spus că nu trebuie să cheltuieşti nici un bănuţ!

  — E adevărat că Goering a fost deosebit de generos în ultimele săptămâni, mormăi Leifhelm. Bineînţeles că de cele mai multe ori era drogat, iar cei care îl aprovizionau cu narcotice greu de obţinut au fost răsplătiţi cu diverse opere de artă deosebit de preţioase. Cel care i-a furnizat mai târziu supozitoarele otrăvite trăieşte şi acum în Luxemburg ca un împărat.

  — Vezi, înseamnă că e adevărat!

  — E adevărat, consimţi generalul, dar rareori era conştient de ceea ce face. Este ceva neobişnuit şi cât se poate de neplăcut, Ilse. Omul ăsta ţi-a arătat vreun document, vreo dovadă a misiunii lui?

  — Fireşte! minţi Ilse Fishbein cuprinsă de panică, străduindu-se să-şi aducă aminte ce îi mai spusese avocatul. O pagină de declaraţie legalizată şi… şi o depoziţie – toate urmând să fie folosite de tribunal în mod confidenţial! În particular! Ştii, e vorba de nişte taxe care nu se mai plătesc dacă averea este confiscată…

  — Asta am mai auzit, Ilse, o întrerupse nerăbdător Leifhelm. E vorba de aşa-numiţii criminali de război şi de fondurile expatriate. Ipocriţii ăştia se aruncă imediat ce este vorba de bani.

  — Eşti ca de obicei perspicace, dragul meu general, dar şi eu am fost întotdeauna loială. Nu ţi-am refuzat nici o cerere, indiferent că era de ordin profesional sau personal. Te rog. Două milioane de dolari americani! N-o să dureze decât zece sau cincisprezece minute!

  — Ai fost ca o nepoată pentru mine, Ilse, asta nu pot nega. Aşa te-au considerat toţi… Foarte bine. Diseară iau masa la Steigenberger, la ora nouă. Am să trec pe la Schlosspark pe la ora opt şi un sfert. O să-mi cumperi un cadou din – să zicem – viitoarea ta avere.

  — Te aştept în hol.

  — O să vin împreună cu şoferul.

  — Poţi să aduci douăzeci de oameni!

  — Cred că merită douăzeci şi cinci, spuse Leifhelm.

   

  Fitzpatrick şedea în mica sală de şedinţe de la etajul întâi al hotelului şi examina pistolul, consultând instrucţiunile de folosire, încercă să combine ceea ce îi spusese vânzătorul cu schema şi explicaţiile din prospect şi rămase satisfăcut; ştia destule. Exista o asemănare de bază cu Coltul 45 standard din dotarea Marinei Militare, singura armă pe care o cunoştea. Arma pe care o cumpărase era un pistol Heckler & Koch PGS, de vreo douăzeci de centimetri, cu calibru de nouă milimetri. Instrucţiunile de folosire subliniau diverse calităţi tehnice, care nu-i spuneau mare lucru; lăsă manualul să alunece pe podea şi exersă de câteva ori ridicând piedică şi percutând în gol. Ştia să încarce arma, să ochească şi să tragă; aceasta era tot ce îi trebuia şi spera să nu fie nevoie să-şi pună în aplicare cunoştinţele.

  Aruncă o privire la ceas. Era aproape opt. Îşi băgă pistolul sub curea, se aplecă să ia instrucţiunile şi se uită de jur-împrejurul încăperii, verificând în minte mişcările şi poziţia pe care dorea s-o ocupe. Aşa cum se aşteptase, Ilse Fishbein îi spusese că Leifhelm va veni însoţit de un „şofer” – despre care se putea presupune că îndeplineşte şi alte funcţiuni. Dacă va fi aşa, nu va avea ocazia să apeleze la armă.

  Încăperea – sala de şedinţe a hotelului pe care o rezervase în numele unei companii fictive – nu era foarte mare, dar existau anumite detalii de care putea profita. Masa rectangulară obişnuită se afla în centru; de fiecare parte erau trei scaune, plus câte unul la capete. Mai erau şi alte scaune lângă perete pentru stenografe şi observatori. Toate acestea erau lucruri obişnuite. Dar, pe lângă acestea, în mijlocul peretelui din stânga exista o uşă care ducea spre o cameră mai mică, folosită probabil pentru discuţii foarte intime. Înăuntru se găsea alt telefon care, atunci când era ridicat, pe consola telefonului din camera de şedinţe se aprindea un buton roşu. Confidenţialitatea avea şi ea nişte limite la Bonn. Mai mult chiar, uşa sălii dădea într-un hol, astfel că cei aflaţi pe coridor nu puteau să vadă cine se găsea în încăpere.

  Connal împături instrucţiunile de folosire a pistolului, le puse în buzunarul sacoului şi se duse spre masă, pentru a verifica încă o dată decorul. Cumpărase de la un magazin special obiectele potrivite. La capătul cel mai îndepărtat al mesei, lângă telefon, aşezat paralel cu marginea mesei, se aflau mai multe dosare, alături de o servietă deschisă (de la distanţă, plasticul închis la culoare din care era confecţionată semăna cu o piele scumpă). Peste tot erau împrăştiate hârtii, pixuri şi blocnotesuri din care fuseseră rupte paginile de deasupra. Decorul era foarte familiar pentru cineva care mai intrase vreodată într-un birou de avocat.

  Fitzpatrick se duse înapoi, către scaunul lui, făcu câţiva paşi şi se îndreptă spre uşa camerei mici aflate alături. Aprinsese luminile – două lămpi aflate de o parte şi de alta a unei canapele scurte. Se duse către cea mai apropiată, cea cu telefonul şi o stinse. Se întoarse la uşa deschisă, se aşeză între ea şi perete şi privi prin spaţiul îngust de deasupra balamalelor. Vedea foarte bine intrarea din holul intermediar: trei oameni urmau să intre în sala de şedinţe, moment în care el avea să iasă.

  Se auzi o bătaie în uşa exterioară, bătaia rapidă, nerăbdătoare a unei moştenitoare care nu se poate controla. Îi explicase lui Ilse Fishbein unde se află încăperea, dar nu-i dăduse alte amănunte: nici un fel de nume sau numere. În tulburarea ei, femeia nu ceruse nici o precizare. Fitzpatrick se apropie de telefon, ridică receptorul din furcă şi îl puse alături. Apoi reveni în poziţia lui de lângă uşă, aşezându-se în aşa fel încât să poată vedea prin fanta de deasupra balamalelor. Îşi scoase pistolul de la brâu, îl ţinu în faţa gurii şi strigă suficient de tare ca să poată fi auzit din coridorul hotelului:

  — Poftiţi, intraţi vă rog! Uşa este deschisă. Vorbesc la telefon.

  Se auzi zgomotul uşii care se deschise, urmat de cel al paşilor lui Ilse Fishbein care intră repede în cameră, cu ochii la masa de şedinţă. Fu urmată imediat de Erich Leifhelm, care se uită de jur-împrejur, apoi dădu încet din cap. Un bărbat în uniformă de şofer apăru şi el în conul vizual al lui Fitzpatrick, cu mâna în buzunarul sacoului negru. Connal auzi atunci al doilea sunet pe care îl aştepta: zgomotul uşii de la intrare care se închisese.

  El trânti uşa camerei mici şi ieşi rapid din spatele ei, cu arma întinsă în faţă, ţintindu-l pe şofer.

  — Tu! strigă el în germană. Scoate mâna din buzunar! Încet!

  Femeia rămăsese cu gura căscată şi apoi dădu să strige, dar Fitzpatrick o opri adresându-i-se pe un ton sever:

  — Linişte! Aşa cum o să-ţi confirme prietenul dumitale, nu am nimic de pierdut. Pot să vă omor pe toţi trei şi să plec din ţară într-o oră, lăsând poliţia să-l caute pe un domn Parnell care nu există.

  Şoferul, cu maxilarele încordate, scoase mâna din buzunar.

  Leifhelm privea furios, dar şi temător, pistolul din mâna lui Connal. Faţa lui, de obicei cenuşie, devenise roşie ca para focului.

  — Îndrăzneşti să…

  — Îndrăznesc, domnule feldmareşal, spuse Fitzpatrick. Tot aşa cum ai îndrăznit şi dumneata acum patruzeci de ani să siluieşti o fetiţă şi să faci în aşa fel încât nici ea, nici familia ei să nu mai iasă niciodată din lagăr. Poţi să fii sigur că am să îndrăznesc şi, în locul dumitale, n-aş întreprinde nimic care să-mi dea motive să fiu şi mai furios. Connal se întoarse către femeie: Tu. În servietă sunt nişte frânghii. Începe cu şoferul. Leagă-i mâinile şi picioarele. Fă imediat ce-ţi spun. Acum! Repede!

  Patru minute mai târziu, şoferul şi Leifhelm stăteau pe scaune, cu mâinile şi picioarele legate. Arma şoferului fusese scoasă din buzunarul acestuia. Juristul verifică frânghiile şi nodurile făcute conform indicaţiilor sale şi fu satisfăcut: cu cât prizonierii se agitau mai tare, cu atât nodurile se strângeau şi mai mult. Fitzpatrick îi porunci lui Ilse Fishbein să se aşeze pe un al treilea scaun; apoi îi legă mâinile de braţele scaunului şi picioarele de picioarele acestuia.

  Connal luă arma de pe masă şi se apropie de Leifhelm, legat de scaunul aflat lângă telefon.

  — Acum, spuse el, cu pistolul îndreptat spre capul generalului, după ce am să închid telefonul din camera de alături, vei da un telefon de aici.

  Connal se duse, închise telefonul şi se întoarse. Se aşeză alături de Leifhelm şi luă o bucată de hârtie din servieta diplomat deschisă. Pe ea era notat numărul de telefon de la moşia generalului aflată pe valea Rinului.

  — Ce ai de gând să faci? întrebă Leifhelm.

  — Un schimb, răspunse Fitzpatrick, cu ţeava pistolului apăsată pe fruntea generalului. Pe dumneata în schimbul lui Converse.

  — Mein Gott! şopti Ilse Fishbein, împietrită, în timp ce şoferul se zbătea, încercând să-şi elibereze mâinile din frânghiile care începuseră să-i intre în carne.

  — Şi crezi că o să te asculte cineva, că cineva o să-ţi execute ordinele?

  — O să mă asculte dacă vor să te mai vadă viu. Ştii că nu glumesc, generale. Arma are amortizor, am verificat. Pot să dau radioul mai tare, să te ucid şi să plec cu avionul înainte să vă găsească cineva. Camera este rezervată pentru toată noaptea cu instrucţiuni precise să nu fiu deranjat sub nici un motiv.

  Connal îşi mută arma în mâna stângă şi apucă receptorul, formând numărul de pe bucăţica de hârtie.

  — Guten Tag. Aici reşedinţa generalului Leifhelm, zise o voce de la capătul celălalt al firului.

  — Vreau să vorbesc cu cineva care are putere de decizie, spuse juristul într-o germană fără cusur. Am un pistol îndreptat spre tâmpla generalului Leifhelm şi îl voi ucide dacă nu faci ceea ce îţi spun.

  Auzi nişte strigăte înăbuşite, apoi o mână astupă microfonul receptorului. Câteva secunde mai târziu un bărbat vorbi rar, în engleză:

  — Cine eşti şi ce doreşti?

  — Ei bine, chiar nu ştii? Mi se pare că eşti maiorul Dunstone – parcă aşa ziceai că te cheamă, nu-i aşa?

  — Să nu acţionezi pripit, domnule comandor. S-ar putea să regreţi.

  — Iar dumneata să nu faci vreo prostie, altfel Leifhelm va fi cel care va regreta, atât timp cât încă mai poate regreta. Ai o oră ca să-l aduci pe Converse la aeroport, la poarta companiei Lufthansa. Are bilet rezervat pentru Washington, via Frankfurt la zborul de la ora zece. Am făcut toate aranjamentele. Vreau să vorbesc cu el. După ce vorbesc, plec de aici şi am să vă telefonez să vă spun unde e patronul vostru. Adu-l pe Converse la aeroport. Ai o oră, maiorule!

  Fitzpatrick duse receptorul la urechea generalului, împungându-l cu ţeava pistolului în tâmplă.

  — Fă aşa cum spune, zise Leifhelm, înecându-se cu cuvintele.

  Trecu o jumătate de oră de tăcere apăsătoare. În cele din urmă Leifhelm fu cel care vorbi:

  — Aşadar, aţi găsit-o, spuse el făcând un semn cu capul spre Ilse, care tremura din tot corpul. Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii ei plini.

  — Tot aşa după cum am aflat ce ai făcut la Munchen acum patruzeci de ani şi încă multe alte lucruri. Ai pornit la marele război care se desfăşoară în ceruri, domnule feldmareşal, aşa că să nu-ţi faci griji dacă am să-mi ţin cuvântul faţă de majordomul dumitale englez. Nu vreau să ratez momentul când veţi fi arătaţi lumii întregi aşa cum sunteţi cu adevărat. Oameni ca dumneata întinează numele de militar.

  La uşa exterioară se auzi un zgomot. Connal ridică privirile, înălţând şi pistolul direct spre capul lui Leifhelm.

  — Ce este? întrebă neamţul mişcându-se.

  — Nici o mişcare!

  De dincolo de uşă se auzea o melodie intonată de mai multe voci de bărbaţi, cântând care mai de care mai fals. Probabil că se încheiase o altă reuniune în vreuna din celelalte săli de şedinţe, la care ordinea de zi fusese parcursă şi cu ajutorul unei anumite cantităţi de alcool. Nişte râsete răguşite acompaniară o încercare nereuşită de a se relua un refren. Fitzpatrick se relaxă, lăsând arma în jos.

  — Spui că oamenii ca mine întinează profesia dumitale – care este şi a mea, spuse Leifhelm. Dar ţi-a trecut vreodată prin minte, comandorule, că am putea ridica această profesie la un nivel nemaiîntâlnit de măreţie şi că lumea are mare nevoie de noi?

  — Are nevoie de noi? întrebă Connal. Noi suntem cei care avem în primul rând nevoie de lume şi nu de lumea voastră. Aţi încercat o dată şi aţi dat-o în bară, nu mai ţii minte?

  — A fost vorba de o ţară condusă de un nebun care a încercat să domine întregul glob. Aici este vorba de multe ţări cu profesionişti plini de abnegaţie, gata să se sacrifice pentru binele tuturor.

  — Cui aparţine definiţia asta? Dumitale? Eşti de-a dreptul amuzant, generale, dar mă îndoiesc de intenţiile dumitale frumoase.

  — Greşelile unui tânăr privat de drepturile pe care i le dădeau numele şi naşterea să nu trebuie să fie reproşate unui om matur, peste o jumătate de secol.

  — Privat sau depravat? Cred că ai recuperat foarte repede timpul pierdut şi cât se poate de brutal. Nu-mi plac remediile dumitale.

  — Nu ai viziune…

  — Mulţumesc lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare că nu am viziunea dumitale.

  Cântecele de pe coridor se auzeau estompat, apoi izbucniră din nou, de astă dată şi mai puternice decât înainte.

  — Poate că sunt câţiva dintre foştii dumitale prieteni de la Dachau, au băut prea multă bere.

  Leifhelm ridică din umeri.

  Brusc, uşa se deschise izbindu-se de perete, trei bărbaţi pătrunseră în încăpere şi începură să tragă. Aşchii de lemn şi de metal săreau peste tot. Fitzpatrick simţi o durere ascuţită în braţ şi armă îi zbură din mână. Privi în jos şi văzu cum sângele pătrunde prin mâneca costumului. Privi spre stânga. Ilse Fishbein zăcea moartă, cu craniul făcut ţăndări de ploaia de gloanţe; şoferul zâmbea impertinent.

  Uşa se închise ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat:

  — Tâmpiţi, spuse Leifhelm, în timp ce unul dintre invadatori îi tăia frânghiile. Am folosit şi ieri termenul acesta, comandorule, dar nu ştiam câtă dreptate am. Ţi-ai închipuit cumva că e aşa de greu să depistezi un telefon dat dintr-o anumită cameră?… Şi apoi, prea erau multe coincidenţe. Converse se afla în mâinile noastre şi brusc târfa asta amărâtă dă peste o bogăţie imensă – venită din America. Trebuie să recunosc că faptul nu putea fi exclus – astfel de testamente fiind frecvente din partea unor idioţi care nu-şi dau seama cât de mult rău fac; dar coincidenţa dădea de bănuit. Lucrare de amatori.

  — Eşti un ticălos. Connal închise o clipă ochii, încercând să nu se mai gândească la durere, incapabil să-şi mişte degetele.

  — O, domnule comandor, mi se pare mie sau sesizez un fel de teamă în vocea dumitale? Crezi că am să te ucid?

  — Sesizezi corect. Eu asta ţi-aş face dumitale.

  — Greşeşti profund. Ţinând seama de natura permisiei dumitale, ne poţi face un serviciu, ce-i drept minor, dar important pentru noi. Vei fi oaspetele nostru, comandorule, dar nu în Germania. Vei pleca într-o călătorie.