— Nu! răcni Joel, mototolind hârtia în mâna stângă şi apucându-l strâns pe Johann de umăr cu dreapta. Indiferent ce spune acolo, e o minciună! Eu n-am participat la chestia asta! Nu vezi ce încearcă ăştia să facă? Vino cu mine!

  — Nein! ţipă tânărul neamţ, privind înfrigurat de jur-împrejur, conştient că vocea lui se pierde în nebunia generală.

  — Ba ai să vii!

  Converse băgă ziarul în interiorul sacoului şi îl apucă pe Johann cu braţul drept de după gât, trăgându-l spre el.

  — N-ai decât să crezi şi să faci ce vrei, dar mai întâi ai să vii cu mine! Ai să-mi citeşti fiecare cuvinţel nenorocit de acolo!

  — Das ist es! Der Attentater!\'7b6\'7d strigă tânărul neamţ, smucindu-se într-o parte şi agăţându-se de pantalonii unui bărbat, care îl înjură şi îi aruncă mâna în lături.

  Joel suci gâtul studentului spre stânga, trăgându-l departe de mulţime, în timp ce îi şoptea la ureche vorbe care îl uimeau şi pe el, la fel de mult ca şi pe student.

  — Dacă aşa vrei, aşa o să procedez! Am un pistol în buzunar şi dacă va fi nevoie am să mă folosesc de el! Au fost deja ucişi doi oameni cumsecade – acum sunt trei – de ce ar trebui ca tu să faci excepţie? Numai pentru că eşti tânăr? Ăsta nu e un motiv! Dacă stăm să ne gândim, pentru cine naiba murim noi?

  Converse îl smuci pe tânăr, târându-l cât mai departe de mulţime. Când ajunseră departe de ea, îi lăsă braţul şi îl apucă strâns pe după gât, împingându-l înainte, încercând să găsească un loc mai retras, unde Johann să-i poată traduce înşiruirea de minciuni născocite de oamenii Aquitaniei. Ziarul îi alunecă de sub sacou şi căzu pe asfalt. Se întinse şi îl apucă de un colţ, punându-l la loc. Nu putea continua să-l împingă pe tânărul care nu voia să înainteze: oamenii începeau deja să se uite curioşi la ei. O, Dumnezeule mare! Fotografia, chipul lui! Oricine ar fi putut să-l recunoască, mai ales acum când atrăgea atenţia târându-l pe băiat după el.

  Ceva mai departe, pe dreapta, era o cafenea cu mai multe mese scoase pe trotuar. La capătul aleii văzu câteva mese libere. Joel ar fi preferat o alee pustie sau o stradă lăturalnică pavată cu piatră, mult prea îngustă pentru vehicule, dar nu putea să meargă mai departe, ţinându-l pe tânăr de gât.

  — Uite acolo! La masa aia din fund. Să te aşezi cu faţa spre carosabil. Şi ţine minte, n-am glumit când am vorbit de pistol.

  — Vă rog! Lăsaţi-mă să plec! Mi-aţi făcut şi aşa destule! Prietenii mei ştiu că am plecat aseară împreună; proprietăreasa mea ştie că v-am făcut rost de o cameră! Poliţia o să mă ia la întrebări!

  — Aşază-te acolo, spuse Joel, împingându-l pe Johann printre scaune spre masa din capătul rândului. Se aşezară amândoi; tânărul neamţ nu mai tremura, dar arunca priviri speriate în jur.

  — Nici să nu te gândeşti la asta, continuă Joel. Şi, când vine chelnerul, să vorbeşti numai în engleză. Ai înţeles?

  — Aici nu sunt chelneri. Clienţii se duc înăuntru şi-şi iau cornuleţele şi cafeaua.

  — Noi o să ne descurcăm şi fără ele. O să cumpărăm mai târziu. Îţi datorez nişte bani şi eu îmi plătesc întotdeauna datoriile.

  … Îmi plătesc întotdeauna datoriile. Cel puţin, aşa am făcut în ultimii patru ani. Cuvinte dintr-un bileţel lăsat de un om căruia îi plăcea să-şi asume riscuri. Un actor pe nume Caleb Dowling.

  — Nu vreau bani de la dumneavoastră, spuse Johann într-o engleză devenită guturală din cauza fricii.

  — Îţi închipui că sunt bani murdari şi că primindu-i ai deveni complice la ceva, aşa este?

  — Dumneavoastră sunteţi avocat, eu nu sunt decât student.

  — Să te lămuresc: nu sunt bani murdari pentru că n-am făcut nimic din ceea ce spun ăştia şi nu există complicitate la nevinovăţie.

  — Dumneavoastră sunteţi avocat, domnule.

  Converse împinse ziarul în faţa studentului, ţinând mâna dreaptă în buzunar, unde pusese zece mii de mărci germane pentru cheltuieli curente. Numără şapte mii şi le puse în faţa lui Johann.

  — Bagă banii ăştia undeva, dacă nu vrei să ţi-i bag eu pe gât!

  — Nu iau banii!

  — Ba o să-i iei şi, dacă vrei, poţi să le spui că eu ţi i-am dat. Vor trebui să ţi-i dea înapoi.

  — Was ist?

  — Adevărul, domnule viitor avocat. Într-o zi ai să afli că este cel mai bun scut. Acuma citeşte ce naiba scrie acolo în ziar!

  — Ambasadorul a fost ucis în timpul nopţii trecute, începu studentul poticnindu-se, îndesându-şi stângaci banii în buzunar… ora aproximativă a decesului este greu de stabilit, înainte de a se proceda la o examinare mai amănunţită, continuă el, chinuindu-se să găsească cele mai potrivite echivalente în engleză… Rana fatală a fost… Schadel – craniană, o rană la cap – corpul în apă mai multe ore, aruncat de apa râului afară la Plittersdorf şi găsit astăzi dimineaţă devreme… Însărcinatul cu afaceri militar a spus că ultima persoană văzută împreună cu ambasadorul a fost un american pe nume Joel Converse. Când a fost pomenit acest nume… Tânărul german se încruntă, scuturând nervos din cap. Cum se spune?

  — Nu ştiu, spuse Joel rece, pe un ton fără inflexiuni. De unde vrei să ştiu eu?

  — … foarte emoţionat – frenetic – comunicaţii febrile între guvernele Elveţiei, Franţei şi Republicii Federale, coordonate de Poliţia Criminală Internaţională cunoscută sub numele de Interpol şi… piesele acestui tragic puzzle au intrat la locul lor, adică vrea să spună că totul a devenit clar. Fără ştirea ambasadorului Peregrine, americanul Converse era… dat în căutare de Interpol, ca urmare a unor asasinate de la Geneva şi Paris şi mai multe încercări de asasinat încă neclarificate.

  Johann ridică privirile spre Converse. Venele gâtului îi zvâcneau.

  — Continuă, porunci Joel. Nici nu ştii cât de edificator este ceea ce spui. Continuă!

  — După cum susţine purtătorul de cuvânt al ambasadei, se aranjase o întâlnire confidenţială cu numitul Converse, care pretindea că are informaţii privitoare la prejudicierea intereselor americane şi care ulterior s-au dovedit a fi false. Cei doi bărbaţi urmau să se întâlnească la intrarea pe Podul Adenauer, între şapte şi jumătate şi opt seara. Însărcinatul cu afaceri care l-a însoţit pe ambasadorul Peregrine a confirmat faptul că cei doi s-au întâlnit la ora şapte şi cincizeci şi unu de minute şi au pornit pe pod, pe trotuarul pietonilor. Aceasta a fost ultima dată când ambasadorul a fost văzut în viaţă de cineva de la ambasadă. Johann înghiţi în sec, în timp ce mâinile începură să-i tremure. Trase de câteva ori aer în piept, apoi continuă, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu picături mari de sudoare pe frunte: în continuare se dau detalii mai complete, aşa cum sunt cunoscute dintr-o declaraţie făcută de Interpol în care este descris suspectul, Joel Converse, ca fiind un om aparent normal, dar în realitate o adevărată bombă cu explozie întârziată, un om cu serioase tulburări mintale. Mai mulţi specialişti în comportament din Statele Unite consideră că a devenit psihopat ca urmare a celor aproape patru ani de prizonierat din timpul conflictului din Vietnam.

  Johann traducea mai departe cu poticneli, înspăimântat de propria-i voce, de cuvintele înfricoşătoare, de frazele care îl condamnau pe Joel, sprijinite pe diverse „surse” departamentale contactate în grabă şi pe „autorităţi”, fără chip şi nume. Portretul care reieşea era acela al unui om cu tulburări mintale, care fusese aruncat înapoi în timp, deranjamentul fiindu-i provocat de un eveniment violent care îi lăsase inteligenţa intactă, dar îi anihilase capacitatea de autocontrol fizic şi moral. În plus, investigaţiile Interpolului în legătură cu el erau prezentate de o manieră oarecum misterioasă, lăsându-se să se înţeleagă că este căutat de câteva zile, dacă nu chiar de câteva săptămâni.

  — … Tendinţele lui criminale sunt canalizate, continuă studentul cuprins acum de panică, deoarece articolul cita o altă sursă „de încredere”… Manifestă o ură patologică faţă de foştii militari cu grad superior, mai ales faţă de cei care s-au bucurat de popularitate… Ambasadorul Peregrine era un vestit comandant de batalion în campania de la Bastogne, din timpul celui de-al doilea război mondial, în care au pierit mulţi americani… Autorităţile de la Washington au afirmat că omul cu tulburări mintale, care după mai multe încercări a reuşit să evadeze dintr-un lagăr de prizonieri de maximă securitate din Vietnamul de Nord, străbătând peste o sută cincizeci de kilometri prin junglă şi printre liniile inamicului până la liniile americane, retrăieşte acum experienţele de atunci… Justificarea supravieţuirii lui – după cum susţine un psihiatru militar – este uciderea ofiţerilor superiori, actuali sau foşti, care au dat ordinele de luptă, în cazuri extreme chiar şi a civililor care, în imaginaţia lui, au avut o anumită răspundere pentru suferinţele îndurate de el şi de alţii ca el. Aparent, este un om cât se poate de normal, aşa cum sunt mulţi alţii asemeni lui… S-au instituit pichete de gardă la Washington, Londra, Bruxelles şi la Bonn… În calitate de avocat internaţional, se presupune că are acces la numeroase elemente criminale care se ocupă de fabricarea de paşapoarte false…

  Capcana era executată într-un mod strălucit, minciunile cele mai sfruntate se sprijineau pe adevăruri şi jumătăţi de adevăruri, pe distorsionări şi afirmaţii complet false. Se avusese în vedere până şi ora exactă a evenimentului. Însărcinatul cu afaceri al ambasadei a declarat fără nici un echivoc că îl văzuse pe Joel la Podul Adenauer la ora şapte şi cincizeci şi unu de minute, adică la aproximativ douăzeci de minute după ce reuşise să evadeze şi la mai puţin de zece minute după ce plonjase în apa Rinului. Fiecare fragment de timp fusese luat în considerare. Faptul că fusese plasat „oficial” pe pod la ora şapte şi cincizeci şi unu de minute anula orice credibilitate a relatării lui cu privire la captivitate şi evadare.

  Incidentul de la Geneva – moartea lui A. Preston Halliday – a fost introdus ca o posibilă explicaţie a actului violent care îl aruncase pe Joel în trecut şi îi declanşase acest comportament anormal… „S-a constatat că avocatul împuşcat mortal a fost un cunoscut lider al mişcării americane de protest din anii ’60…” Concluzia sugera că Joel ar fi angajat nişte ucigaşi de profesie. Până şi moartea omului de la Paris dobândise dimensiuni mult mai importante – şi în mod cât se poate de ciudat, bazate pe realitate… Iniţial, identitatea victimei a fost ţinută secretă, în speranţa că astfel se va ajunge mai uşor la omul urmărit, deoarece apăruseră anumite bănuieli în urma unei discuţii purtată de poliţia franceză cu un avocat din Paris, care îl cunoştea pe suspect de mai mulţi ani. Avocatul, care dejunase în ziua respectivă cu suspectul, a arătat că prietenul lui american manifesta „tulburări serioase” şi avea nevoie de „îngrijiri medicale”… Evident, cel ucis la Paris era colonel al armatei franceze, aghiotant al mai multor generali cunoscuţi.

  În sfârşit, pentru a-i convinge pe cei care încă nu fuseseră convinşi de relatările presei „de autoritate”, se făceau referiri şi la lăsarea lui Joel la vatră cu peste un deceniu în urmă. Departamentul Marinei Militare a SUA, Districtul Naval Cinci, recomandase la vremea respectivă că locotenentul Converse să accepte un control psihiatric; recomandare ce fusese respinsă. El reacţionase vehement la propunerea comisiei de ofiţeri care nu doreau decât să-l ajute, iar observaţiile lui nu fuseseră lipsite de ameninţări la adresa a numeroşi ofiţeri superiori pe care el, ca pilot, abia îi cunoştea.

  Toate acestea completau portretul executat de artiştii Aquitaniei. Johann termină de tradus articolul. Ţinea ziarul strâns în mână şi îl privea înspăimântat pe Joel.

  — Asta e tot… domnule.

  — Mă îngrozesc la gândul că ar putea fi mai mult, spuse Joel. Crezi ce scrie acolo?

  — Nu pot să cred nimic. Sunt prea înspăimântat ca să pot gândi.

  — E un răspuns cinstit. Tu te gândeşti doar la faptul că aş putea să te ucid. Asta vrei să spui de fapt. Ţi-e teamă să nu rosteşti vreun cuvânt nelalocul lui, iar eu, simţindu-mă lezat, să apăs pe trăgaci.

  — Vă rog, domnule, n-am nici o vină!

  — Nici eu nu am avut.

  — Lăsaţi-mă să plec.

  — Johann. Mâinile mele sunt pe masă. Au fost pe masă din momentul în care ne-am aşezat.

  — Was?… Tânărul neamţ clipi şi privi mâinile lui Converse, aşezate pe masă, cu degetele încleştate de tăblie.

  — Nu aveţi pistol?

  — O, ba da, am pistol. L-am luat de la omul care m-ar fi omorât dacă ar fi putut.

  Joel băgă mâna în buzunar; Johann încremeni.

  — Ţigări, spuse Converse, scoţând un pachet şi o cutiuţă de chibrituri. E un obicei îngrozitor. Să nu te apuci dacă până acum n-ai făcut-o.

  — Este foarte costisitor.

  — Printre altele… Am discutat vrute şi nevrute de aseară şi până acum. Joel scăpără un chibrit, îşi aprinse ţigara, dar rămase cu privirile aţintite asupra studentului. Ţi se pare că semăn cu omul descris în acest reportaj?

  — Nu sunt nici medic, nici avocat.

  — Două puncte pentru opoziţie. Povara sănătăţii mintale apasă pe umerii mei. Şi apoi, spuneau că par absolut normal.

  — Scria că aţi suferit foarte mult.

  — Asta a fost acum o sută de ani, dar n-am suferit mai mult decât alte mii de oameni şi mult mai puţin decât cei care nu s-au mai întors acasă. Nu cred că un om nebun este în stare să facă o observaţie atât de logică în aceste condiţii. Ce părere ai?

  — Nu ştiu despre ce vorbiţi.

  — Încerc să-ţi spun că tot ceea ce mi-ai citit este un exemplu edificator al modului în care un om este crucificat de ziaristica negativă. Adevăruri amestecate cu semiadevăruri, distorsionări şi denigrări inventate pentru a confirma minciunile care ar trebui să mă condamne. Nu există nici un tribunal, din nici o ţară civilizată, care să accepte acest gen de mărturii sau să permită juraţilor să asculte aşa ceva.

  — Dar au fost ucişi nişte oameni, spuse Johann; vocea lui devenise din nou o şoaptă. Şi ambasadorul a fost asasinat.

  — Nu de mine. N-am fost nici măcar prin apropierea Podului Adenauer la ora opt, noaptea trecută. Nici măcar nu ştiu unde este.

  — Dar unde eraţi?

  — Undeva unde nu m-a văzut nimeni, dacă asta este ceea ce vrei să ştii. iar cei care ştiu că nu aveam cum să fiu la pod sunt ultimii din lume care ar recunoaşte aşa ceva.

  — Trebuie să existe nişte dovezi în legătură cu locul unde eraţi. Tânărul neamţ făcu semn cu capul spre ţigara din mâna lui Converse. Poate una din astea. Poate că aţi aruncat vreo ţigară pe undeva.

  — Sau nişte amprente digitale, sau urme de paşi? Bucăţi de îmbrăcăminte? Există toate acestea, numai că ele nu pot preciza ora.

  — Dar există anumite procedee, îl corectă Johann. Există tehnologii avansate de… Forschung… tehnici de cercetare care dau rezultate rapide…

  — Lasă-mă să continui în locul tău. Nu sunt penalist, dar ştiu ce vrei să spui. Teoretic, de exemplu, amprenta pantofilor mei coroborată cu resturile de pământ de pe ei ar putea să mă situeze într-un anumit loc la o anumită oră.

  — Da!

  — Nu. Voi fi mort cu mult înainte ca cea mai mică probă să ajungă la laborator.

  — De ce?

  — Asta nu pot să-ţi spun. Martor mi-e Dumnezeu că aş dori s-o fac, dar nu pot.

  — Trebuie să vă întreb din nou: de ce? Teama din ochii tânărului era combinată acum cu dezamăgirea, căci ultima rămăşiţă de credibilitate se dusese o dată cu refuzul lui Joel de a-i da o explicaţie.

  — Pentru că nu pot. Acum câteva clipe spuneai că ţi-am făcut şi aşa destule necazuri şi, fără să vreau, chiar asta am făcut. De aceea nu-ţi spun. Ar însemna să te condamn la moarte. Sunt cât se poate de sincer, Johann.

  — Văd.

  — Nu, nu vezi nimic. Îmi doresc să te conving că trebuie să ajung la ceilalţi. La oamenii care pot să facă ceva. Nu sunt aici, nu sunt la Bonn, dar pot să ajung la ei dacă scap de aici.

  — Deci mai este ceva? Vrei să mă pui să mai fac ceva? Tânărul german se crispă şi mâinile începură iarăşi să-i tremure.

  — Nu, nu mai vreau să faci nimic. Chiar te rog să nu faci nimic – cel puţin un timp. Nimic. Ajută-mă să plec de aici şi să iau legătura cu oamenii care pot să mă ajute – să ne ajute pe toţi.

  — Să ne ajute pe toţi?

  — Exact asta vreau să spun şi este cât se poate de adevărat.

  — Dar pe oamenii ăştia nu-i poţi găsi la ambasada ta, americanule?

  Converse îl privi pe Johann în ochi, încercând să facă abstracţie de privirile celor de la mesele vecine care aveau ziarele pe masă.

  — Ambasadorul Walter Peregrine a fost asasinat de unul sau mai mulţi oameni din ambasadă. Aceeaşi care ieri-noapte au venit să mă ucidă şi pe mine la hotel.

  Johann inspiră adânc, îşi desprinse privirea din ochii lui Joel şi şi-o aţinti în jos.

  — Acolo lângă chioşc, când m-aţi ameninţat… aţi spus că trei oameni au fost deja ucişi – trei oameni cumsecade.

  — Îmi pare rău. Eram disperat.

  — Nu e vorba numai de asta, ci şi de ceea ce aţi spus după aceea. Vă întrebaţi de ce ar trebui să fac eu excepţie? Numai pentru că sunt tânăr? Ăsta nu e un motiv, aşa aţi spus, iar după aceea aţi pronunţat nişte cuvinte ciudate – mi le amintesc foarte exact. Aţi spus: „Dacă stăm să ne gândim bine, pentru cine dracu’ murim noi?” Cred că asta a fost mai mult decât o simplă întrebare.

  — Nu sunt dispus să discut despre implicaţiile acestei observaţii, domnule avocat. Şi nici nu pot să-ţi spun ce să faci. Îţi voi spune doar ceea ce le-am spus zecilor mei de clienţi de-a lungul anilor. Când decizia ta depinde de câteva argumente opuse puternice, inclusiv al meu – dă-le pe toate la o parte şi urmează-ţi instinctul. În funcţie de cine şi ce eşti, acesta este lucrul cel mai corect. Converse făcu o pauză şi îşi împinse scaunul înapoi. Acum am să mă ridic şi am să plec. Dacă începi să ţipi, am să fug şi am să mă ascund undeva unde am să fiu în siguranţă, unde nu mă va recunoaşte nimeni. Apoi am să fac ce pot. Dacă taci, am mai multe şanse şi, după părerea mea, ar fi mai bine pentru noi toţi. Poţi să te duci la biblioteca universităţii, apoi să ieşi să cumperi un ziar şi să te duci la poliţie. Mă aştept să faci acest lucru, dacă simţi că aşa trebuie. Aceasta e părerea mea. Pe a ta n-o cunosc. La revedere, Johann.

  Joel se ridică de la masă, mascându-şi faţa cu palma, se răsuci şi porni printre mese către dreapta, îndreptându-se spre prima intersecţie. Aproape că nu îndrăznea să respire, deoarece cel mai mic zgomot l-ar fi împiedicat să audă ce se petrece. Ascultă crispat şi simţi cum încep să-i ardă urechile de atâta încordare. Nu receptă decât zgomotele obişnuite ale străzii şi sunetele stridente ale claxoanelor taxiurilor. Nu de acestea se temea el, ci de ţipătul isteric al unui tânăr care dă alarma. Joel grăbi pasul şi pătrunse în fluxul de pietoni care traversau piaţeta. Mai repede, tot mai repede depăşi trecătorii care nu aveau nici un motiv să se grăbească. Ajunse pe trotuarul de vizavi şi încetini pasul – nu avea rost să atragă atenţia asupra lui. Dorinţa de a o lua la fugă era aproape imposibil de controlat, pe măsură ce se depărta de mesele aşezate pe trotuarul opus. Urechea lui nu sesizase nici un semnal de alarmă; cu fiecare fracţiune de secundă care trecea, creştea dorinţa de a se adăposti într-o stradă cât mai lăturalnică.

  Nu se auzea nici un sunet care să întrerupă monotonia discordantă a zgomotelor străzii, nici o voce isterică, dar sesiză o schimbare care nu avea nimic de-a face cu alarmele stridente. Zgomotele deveniseră mai înăbuşite şi fuseseră înlocuite de ridicări din umeri şi de gesturi de resemnare. Cuvintele Amerikaner – Amerikaner erau repetate pretutindeni. Panica primelor clipe se dusese. Un american omorâse alt american: nu era vorba de un criminal german, nici de un comunist, nici măcar de un terorist care reuşise să păcălească serviciile de securitate ale Republicii Federale Germania. Viaţa putea aşadar să meargă nestingherită mai departe. Germania nu putea fi trasă la răspundere pentru această moarte; cetăţenii oraşului Bonn puteau răsufla uşuraţi.

  Converse dădu colţul unei clădiri de cărămidă şi privi dincolo de piaţetă, la mesele de pe trotuarul din faţa brutăriei-cafenea. Johann rămăsese pe scaunul lui, cu capul plecat şi citea ziarul. Apoi se ridică şi intră în clădirea cafenelei. Oare exista un telefon înăuntru? Va vorbi cu cineva?

  Cât timp mai am? se întreba Converse, gata s-o ia la fugă deşi instinctul îi dicta altceva.

  Johann ieşi din cafenea cu o tavă pe care se aflau o ceaşcă de cafea şi câteva cornuri. Se aşeză la masă şi luă meticulos farfuriile de pe tavă, după care reîncepu să studieze ziarul. Apoi ridică privirile fără să se uite la nimic în mod special – de parcă ar fi ştiut că este urmărit de nişte ochi nevăzuţi – şi dădu aprobator din cap.

  Un alt bărbat căruia îi plăcea să-şi asume riscuri, îşi spuse Joel, în timp ce se întorcea şi asculta zgomotele neobişnuite ale străzii lăturalnice pe care pătrunsese. Avea la dispoziţie câteva ore. Ar fi dat orice ca să ştie cum să le folosească.

   

  Valerie alergă la telefon. Probabil că era alt reporter – căruia îi va spune exact ceea ce le spusese şi celorlalţi cinci de dinaintea lui: Nu cred nici un cuvânt şi nu am nimic altceva de spus! iar dacă era cineva de la Washington, de la FBI, sau de la CIA, o să înceapă să urle!  Îşi petrecuse trei ore în dimineaţa aceasta lăsându-se intervievată până când, furioasă, îi dăduse afară pe torţionarii ei. Erau nişte ticăloşi care încercau s-o determine să le confirme minciunile. Ar fi fost uşor să deconecteze telefonul, dar nu putea face asta. Îi telefonase de două ori lui Lawrence Talbot la New York şi lăsase vorbă să fie căutat şi să i se spună să ia imediat legătura cu ea. Era o adevărată nebunie! Demenţă! Aşa cum obişnuia să spună Joel pe un ton pe care Valerie îl recepta ca pe un muget de protest.

  — Alo?

  — Valley? Roger la telefon.

  — Tati!

  Un singur om îi spunea aşa şi acesta era fostul ei socru. Faptul că divorţase de fiul lui nu schimbase cu nimic relaţia dintre ei. Îl adoră pe bătrânul aviator şi acesta nutrea aceleaşi sentimente faţă de ea.

  — Unde eşti? Ginny nu ştia şi este înnebunită. Ai uitat să pui în funcţiune robotul.

  — N-am uitat, Valley, dar sunt prea mulţi oameni cărora trebuie să le răspund. Tocmai am sosit de la Hong Kong, iar când am coborât din avion am fost asaltat de vreo cincizeci – şaizeci de ziarişti care urlau şi de tot atâtea reflectoare şi camere de luat vederi.

  — Vreun funcţionar zelos a răspândit vestea că te afli la bordul avionului. Unde eşti?

  — Tot la aeroport – în biroul directorului de trafic. Trebuie să le mulţumesc, ei m-au scos de acolo… Valley, am citit şi eu ziarele. Mi-au adus ultimele ediţii. Ce naiba se întâmplă?

  — Nu ştiu, tati, dar ştiu că totul e o minciună.

  — Băiatul ăsta este cât se poate de zdravăn la minte. Au deformat totul, au transformat toate lucrurile bune pe care le-a făcut în ceva… Nu ştiu ce să spun, de-a dreptul sinistru.

  — Nu e nebun, Roger. I s-a înscenat ceva.

  — Dar de ce?

  — Nu ştiu, însă cred că ştie Larry Talbot; oricum ştie mai mult decât mi-a spus mie.

  — Şi ce ţi-a spus?

  — Nu acum, tati. Mai târziu.

  — De ce?

  — Nu sunt sigură… am un presentiment.

  — Nu înţeleg ce vrei să spui, Valley.

  — Îmi pare rău.

  — Ce a spus Ginny? O să-i dau şi ei un telefon, evident.

  — E isterică de-a binelea.

  — Aşa a fost întotdeauna. Un pic.

  — Nu, nu e vorba de asta. Spune că ea este de vină. Crede că oamenii s-au legat de fratele ei din cauza lucrurilor pe care le-a făcut ea în anii ’60. Am încercat s-o conving că este un nonsens, dar mi-e teamă că n-am făcut decât să înrăutăţesc şi mai mult lucrurile. M-a întrebat dacă cred ceea ce scriu ziarele despre Joel. I-am spus că nu, normal.

  — Vechea ţăcăneală. Trei copii şi un soţ contabil şi n-au făcut-o să uite. Niciodată n-am ştiut cum să mă port cu fata asta. Dar a fost o aviatoare al naibii de bună, a zburat de una singură înaintea lui Joel, deşi era cu doi ani mai mică. Am să-i dau un telefon.

  — S-ar putea să nu dai de ea.

  — Oh?

  — Şi-a schimbat numărul şi cred că ar trebui să faci şi tu acelaşi lucru. Eu aşa voi proceda imediat ce primesc o veste de la Larry.

  — Valley… Roger Converse făcu o pauză… să nu faci asta.

  — De ce? Ai idee ce se petrece aici?

  — Uite ce este, nu te-am întrebat niciodată ce a intervenit între tine şi Joel, dar de regulă iau masa cu afurisitul ăsta de avocat meticulos o dată pe săptămână când sunt în oraş. Îşi închipuie că e un fel de datorie filială, dar eu nu m-aş întâlni cu el dacă nu mi-ar plăcea. Vreau să spun că e un băiat de treabă, uneori chiar amuzant.

  — Ştiu, Roger. Ce vrei să spui cu asta?

  — Ei susţin că a dispărut, că nimeni nu poate da de urma lui.

  — Şi?

  — S-ar putea să-ţi dea un telefon. Nu ştiu pe nimeni altcineva căruia să-i poată telefona.

  Valerie închise ochii: soarele după-amiezei o orbea.

  — Afirmaţia asta se bazează pe conversaţiile de la dejunurile săptămânale?

  — Nu este vorba de intuiţie. Eu n-am avut niciodată aşa ceva, cu excepţia momentelor când sunt în aer… Bineînţeles că da. Nu s-a exprimat niciodată direct în felul acesta, dar a lăsat întotdeauna să se înţeleagă.

  — Eşti imposibil, tati.

  — O eroare de pilotaj ca oricare alta. Există însă momente când nu-ţi poţi permite aşa ceva… Nu-ţi schimba numărul, Valley.

  — Nu-l schimb.

  — Şi acum ce zici să fac eu?

  — Soţul lui Ginny a avut o idee foarte bună. Răspund la toate întrebările prin avocatul lor. Poate că ar trebui să faci şi tu acelaşi lucru. Ai avocat?

  — Sigur că da, spuse Roger Converse. Am trei. Talbot, Brooks şi Simon. Nate e cel mai bun, dacă vrei să ştii adevărul. La vârsta de şaizeci şi şapte de ani ticălosul ăsta s-a apucat de pilotat şi-a luat brevetul – poţi să-ţi imaginezi chestia asta?

  — Tati! îl întrerupse brusc Valerie. Eşti la aeroport?

  — Da. La Kennedy.

  — Nu te duce acasă. Nu te duce la apartamentul tău. Ia primul avion şi vino la Boston. Foloseşte alt nume. Sună-mă imediat şi spune-mi cu ce cursă soseşti. Am să vin să te iau de la aeroport.

  — De ce?

  — Fă aşa cum îţi spun, Roger! Te rog!

  — Dar de ce?

  — Vreau să rămâi aici. Eu o să plec.