EPILOG

Jeremy şi Lexie stăteau îmbrăţişaţi sub o pătură privind în jos spre oraş. Era joi seara, la trei zile după întoarcerea lui Jeremy la Boone Creek. Luminile albe şi galbene ale oraşului, nuanţate ocazional de unde verzi şi roşii, parcă pâlpâiau, iar Jeremy zărea dârele de fum care se înălţau din hornuri. Râul curgea negru precum cărbunele lichid, oglindind cerul de deasupra. Dincolo de râu, luminile de la fabrica de hârtie se răspândeau în toate direcţiile, luminând podul de cale ferată.

În cursul ultimelor zile, Jeremy şi Lexie petrecuseră mult timp discutând. Ea îşi ceruse scuze pentru că îl minţise în privinţa lui Rodney, mărturisindu-i că plecând cu maşina şi lăsându-l pe Jeremy pe drumul acoperit cu pietriş de la Greenleaf fusese cel mai greu lucru pe care-l făcuse în viaţa ei. Îi descrisese suferinţa din timpul săptămânii cât fuseseră despărţiţi, sentiment căruia Jeremy îi răspunsese în ecou. În ceea ce îl privea, Jeremy îi povestise că, în timp ce Nate nu păruse emoţionat de mutarea sa, editorul lui de la Scientific American se arătase dispus să-l lase să lucreze în Boone Creek cu condiţia să revină la New York cu regularitate.

Cu toate acestea, Jeremy nu amintise de vizita lui Doris la New York. În a doua seară a revenirii sale în oraş, Lexie îl dusese la cină acasă la Doris, care îl luase deoparte şi îl rugase să nu spună nimic.

— Nu vreau să creadă că m-am amestecat în viaţa ei, îi spusese ea cu ochii strălucind. Crezi sau nu, ea consideră că sunt o băgăreaţă.

Uneori, îi venea greu să creadă că se afla într-adevăr acolo, cu ea; pe de altă parte, era greu de crezut că avea să mai plece vreodată. Faptul de a fi alături de Lexie era firesc ca şi cum ea era căminul pe care îl căutase. Cu toate că Lexie părea să gândească în acelaşi fel, nu-i îngăduise să stea acasă la ea, insistând:

— N-aş vrea să le dau oamenilor de pe aici motiv de bârfă.

Cu toate astea, el se simţea destul de în largul său la Greenleaf, chiar dacă Jed nu dăduse semne că o să zâmbească.

— Deci crezi că e ceva serios între Rodney şi Rachel? întrebă Jeremy.

— Aşa pare, zise Lexie. În ultima vreme, îşi petrec mult timp împreună. Ea se luminează de fiecare dată când el îşi face apariţia la Herbs şi jur că Rodney roşeşte. Cred că se potrivesc.

— Încă nu-mi vine să cred cum mi-ai spus că aveai de gând să te căsătoreşti cu el.

Ea îl înghionti cu umărul.

— Nu vreau să o iau de la capăt din nou cu asta. Deja mi-am cerut scuze. Şi aş prefera să nu-mi mai aduci aminte tot restul vieţii mele, mulţumesc foarte mult.

— Dar e o poveste grozavă.

— Crezi asta pentru că pe tine te face să pari de treabă, iar pe mine îngrozitoare.

— Eram de treabă.

Ea îl sărută pe obraz.

— Da, erai.

O trase mai aproape, urmărind cum o stea căzătoare trece în zbor pe cer. Pentru o clipă, rămaseră tăcuţi.

— Eşti ocupată mâine? întrebă el.

— Depinde, zise ea. La ce te-ai gândit?

— Am sunat-o pe doamna Reynolds şi am de gând să cercetez câteva case. Mi-ar plăcea dacă ai veni cu mine. Într-un loc ca acesta, n-aş vrea să mă trezesc cu nişte vecini nepotriviţi.

Ea îl îmbrăţişă cu putere.

— Mi-ar plăcea să vin.

— Şi aş vrea să te duc şi la New York. În următoarele săptămâni. Mama insistă să te cunoască.

— Şi eu aş vrea să o cunosc. În plus, întotdeauna am iubit New Yorkul. Câţiva dintre oamenii cei mai drăguţi pe care îi ştiu, i-am cunoscut acolo.

Jeremy o privi mirat.

Deasupra lor, fuioare subţiri de nori pluteau pe lângă lună şi, la orizont, Jeremy observă apropiindu-se o furtună, în câteva ore, ploaia avea să-şi facă apariţia, însă, până atunci, el şi Lexie aveau să bea vin în livingul ei, ascultând picăturile de ploaie răpăind pe acoperiş.

Între timp, ea se întoarse spre el.

— Mulţumesc că te-ai întors. Că te-ai mutat aici… Mulţumesc pentru tot.

— N-am avut de ales. Dragostea are un efect ciudat asupra oamenilor.

Ea zâmbi.

— Şi eu te iubesc, ştii.

— Da, ştiu.

— Cum? Nu ai de gând să o spui?

— Trebuie?

— Bineînţeles. Şi foloseşte şi tonul potrivit. Trebuie să o spui ca şi cum crezi în ceea ce spui.

El zâmbi întrebându-se dacă ea avea să-i călăuzească „tonul“ de-a pururi.

— Te iubesc, Lexie.

În depărtare, un tren fluieră răsunător, iar Jeremy zări o lumină cât un vârf de ac în peisajul întunecat. Dacă ar fi fost o noapte ceţoasă, luminile ar fi apărut curând în cimitir. Lexie părea să-i citească gândurile.

— Aşadar, spune-mi, domnule Jurnalist Ştiinţific, te mai îndoieşti încă de existenţa miracolelor?

— Tocmai ţi-am spus. Tu eşti miracolul meu.

Ea îşi rezemă capul pe umărul lui pentru o clipă înainte de a-i lua mâna.

— Vorbesc despre miracole autentice. Când se întâmplă ceva despre care ai crezut că nu va fi niciodată posibil.

— Nu, zise el. Cred că întotdeauna există o explicaţie dacă cineva va face săpături suficient de adânc.

— Chiar dacă un miracol ar urma să ni se întâmple nouă? Vocea ei era slabă, aproape o şoaptă, aşa că el o privi atent. Luminile oraşului se vedeau tremurătoare în ochii ei.

— Despre ce vorbeşti?

Ea respiră adânc.

— Astăzi, Doris s-a bucurat cu mine de o veste. Jeremy îi privi faţa, incapabil să priceapă ce spunea, chiar în momentul când expresia ei se schimbă de la ezitare la însufleţire şi apoi la aşteptare. Ea se uita la el aşteptând să spună ceva, dar mintea lui refuza să-i înregistreze cuvintele.

Jeremy îşi petrecuse toată viaţa încercând să împace ştiinţa cu inexplicabilul. Trăise în realitate, dispreţuise magia şi simţise milă pentru drept-credincioşi. Dar în timp ce o privea pe Lexie încercând să înţeleagă ce-i spunea, simţea cum vechiul său sentiment de siguranţă îl părăsea.

Nu, nu-şi putea explica, iar în viitor, nu o va face niciodată. Vestea sfida legile biologiei şi năruia supoziţiile în privinţa bărbatului care se ştia a fi. Foarte simplu, era imposibil, dar, când ea îi aşeză încet mâna pe abdomenul ei, Jeremy crezu, cu o certitudine euforică şi neaşteptată, cuvintele pe care niciodată nu-şi imaginase că le va auzi.

— Iată miracolul nostru, şopti ea. Va fi o fetiţă.