UNSPREZECE

Păsările ciripeau, ceaţa începuse să se împrăştie şi un raton alergă dincolo de veranda bungalow-ului, când telefonul celular al lui Jeremy sună. La primele ore ale dimineţii, o lumină cenuşie nemiloasă se strecura prin perdelele rupte, pocnindu-l direct în ochi, precum pumnul unui boxer profesionist.

O privire rapidă aruncată spre ceas îi arătă că era ora 8 dimineaţa, mult prea devreme să discute cu cineva, mai ales după ce stătuse toată noaptea treaz. Începea să se simtă cam bătrân pentru asemenea nopţi, aşa că tresări înainte de a bâjbâi după telefon.

— Ar fi de dorit să fie important, bombăni el.

— Jeremy? Tu eşti? Unde ai fost? De ce n-ai sunat? Am încercat să dau de tine!

„Nate, se gândi Jeremy, închizând ochii din nou. Dumnezeule, Nate.“

Între timp, Nate continua. „Probabil că e o rudă îndepărtată a primarului, se gândi Jeremy. Dacă i-ai băga pe amândoi într-o încăpere şi i-ai conecta la un generator în timp ce vorbesc, ai putea alimenta Brooklynul cu energie electrică timp de o lună.“

— Ai spus că o să ţinem legătura!

Jeremy se forţă să stea drept pe marginea patului, deşi îl durea tot corpul.

— Scuze, Nate, zise el. Am fost, pur şi simplu, ocupat până peste cap, iar recepţia nu e prea bună aici.

— Trebuia să mă ţii la curent! Am încercat să te sun ieri, toată ziua, dar îmi tot intra căsuţa vocală. Nu-ţi poţi imagina cum e. Am producători care mă urmăresc din toate părţile, care vin la mine pentru idei, întrebând despre ce ai vrea să discuţi. Şi lucrurile se mişcă cu adevărat. Unul dintre ei a sugerat să faci un articol despre dietele astea bogate în proteine. Ştii, cele care îţi spun că poţi să mănânci câtă slănină şi friptură doreşti şi totuşi să slăbeşti.

Jeremy clătină din cap, încercând să rămână treaz.

— Stai! Despre ce vorbeşti? Cine vrea să discut despre care dietă?

— Good Morning America. Despre ce credeai că vorbeam? Bineînţeles, am zis că ar trebui să mă duc eu la ei, dar cred că tu o să te descurci de minune în privinţa asta.

Omul îi dădea uneori lui Jeremy dureri de cap, aşa că se frecă pe frunte.

— N-am nici cea mai mică intenţie să vorbesc despre o dietă nouă, Nate. Sunt jurnalist de ştiinţă, nu Oprah.

— Deci îţi pui singur beţe în roate. Asta faci, nu? Şi dietele au oarecum de a face cu ştiinţa şi chimia. Am dreptate sau nu? La naiba, ştii că am dreptate şi mă cunoşti – când am dreptate, am dreptate. Şi, în plus, propun şi eu tot felul de idei…

— Am văzut luminile, îl întrerupse Jeremy.

— Adică, dacă ai ceva mai bun, atunci putem discuta. Dar, în acest moment, bâjbâi, iar treaba asta cu dieta ar fi o şansă să faci primul pas pe…

— Am văzut luminile, zise Jeremy din nou, ridicând vocea.

De data aceasta, Nate îl auzi.

— Te referi la luminile din cimitir? întrebă el.

Jeremy continua să-şi maseze tâmplele.

— Da, la luminile alea.

— Când? De ce nu m-ai sunat? Asta îmi dă ceva de care să mă agăţ. Ah, te rog, spune-mi că le-ai filmat.

— Da, dar n-am văzut încă benzile, aşa că nu ştiu cum au ieşit.

— Aşadar luminile sunt autentice?

— Mda. Dar cred că am descoperit şi de unde provin.

— Deci nu e adevărat…

— Ascultă, Nate, sunt obosit, aşa că fii atent doar o secundă, bine? Noaptea trecută, am fost în cimitir şi am văzut luminile. Şi ca să fiu sincer, înţeleg de ce unii oameni le consideră fantome. E legat de modul în care apar. Există o legendă foarte interesantă în ceea ce le priveşte, iar primăria oraşului a organizat chiar un tur pentru weekend ca să scoată bani din asta. Dar după ce am părăsit cimitirul, m-am dus să caut sursa şi sunt aproape sigur că am găsit-o. Nu-mi rămâne decât să descifrez cum şi de ce se întâmplă când se întâmplă, dar am câteva idei şi în privinţa asta şi sper că voi ajunge să le înţeleg în cursul zilei de astăzi.

Nate, pentru o clipă, nu găsi nimic de spus. Totuşi, ca un profesionist versat ce era, îşi reveni rapid.

— Bine, bine, dă-mi o secundă să găsesc cea mai bună cale de a pune asta în mişcare. Mă gândesc la oamenii de televiziune…

„La cine se va mai gândi?“ se întrebă Jeremy.

— Perfect, cum ţi se pare? continuă Nate. Începem cu legenda, ca spun aşa, pregătim locul acţiunii. Cimitirul în ceaţă, un prim-plan pe câteva morminte, poate o filmare rapidă a unui corb negru rău prevestitor, tu vorbeşti fără să apari pe ecran…

Omul era maestrul clişeelor de la Hollywood, iar Jeremy aruncă din nou o privire spre ceas, gândindu-se că era mult prea devreme pentru aşa ceva.

— Sunt obosit, Nate. Ce zici de asta? Tu te gândeşti la toate şi mă pui la curent mai târziu, bine?

— Da, da. Pot să fac asta. De asta mă aflu aici, nu? Să-ţi fac viaţa mai uşoară. Hei, crezi că ar fi cazul să-l sun pe Alvin?

— Nu sunt sigur încă. Lasă-mă să văd mai întâi benzile şi pe urmă voi discuta cu Alvin şi vom vedea ce crede şi el.

— Corect, zise el cu vocea plină de entuziasm. Bun plan, bună idee! Şi vestea e grozavă! O poveste cu fantome veritabilă! O să le placă asta! Ţi-am spus că erau înnebuniţi de idee, nu? Crede-mă, le-am spus că te vei descurca cu povestea asta şi că nu vei fi interesat să vorbeşti despre moftul cu ultima dietă. Dar acum că avem un obiect de negociere, o să înnebunească. Abia aştept să le spun şi, fii atent, o să te sun peste două ore, aşa că încredinţează-te că telefonul funcţionează. Situaţia s-ar putea să se mişte repede…

— La revedere, Nate. Vorbim mai târziu.

Jeremy se rostogoli înapoi în pat şi îşi trase perna peste cap, dar pentru că-i era imposibil să mai adoarmă, oftă adânc în timp ce se ridică şi porni spre baie, făcând tot posibilul să ignore creaturile împăiate care păreau să-i urmărească fiecare mişcare. Totuşi, începea să se obişnuiască cu ele şi, în timp ce se dezbrăca, agăţă prosopul pe labele întinse ale unui bursuc, gândindu-se că, la fel de bine, putea profita de poziţia animalului.

Sărind sub duş, deschise apa la maximum şi rămase sub jet timp de douăzeci de minute, până când pielea i se învineţi. Abia atunci începu să se simtă din nou plin de viaţă. Asta se întâmplă când dormi mai puţin de două ore.

După ce îşi trase repede jeanşii, luă benzile la repezeală şi se urcă în maşină. Ceaţa plutea deasupra drumului precum zăpada artificială care se evapora pe o scenă de concert, iar cerul avea aceleaşi nuanţe ameninţătoare, aşa cum fusese cu o zi mai înainte, făcându-l să presupună că luminile aveau să apară în seara aceea din nou, ceea ce nu numai că era un semn de bine pentru turiştii din acel weekend, dar însemna în acelaşi timp că trebuia să-l cheme pe Alvin. Chiar dacă benzile erau bune, Alvin făcea minuni cu o cameră şi ar fi putut înregistra imagini care, fără îndoială, ar fi făcut ca pe Nate să-l doară degetul din cauza telefoanelor frenetice pe care le-ar da.

Primul pas era să vadă ce înregistrase, să vadă măcar dacă prinsese ceva. Deloc surprinzător, Greenleaf nu avea un aparat video, dar văzuse unul în camera cărţilor rare şi, în timp ce conducea maşina de-a lungul drumului liniştit care ducea spre oraş, se întreba cum avea să se comporte Lexie când va ajunge acolo. Va fi din nou distantă şi profesionistă? Va avea aceeaşi atitudine binevoitoare din ziua petrecută împreună? Sau îşi va aminti de ultimele clipe de pe verandă când el împinsese lucrurile prea departe? Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce avea să se întâmple, chiar dacă încercase o mare parte din noapte să ghicească.

Bineînţeles, descoperise sursa luminii. Ca majoritatea misterelor, nu era atât de dificil de rezolvat dacă ştiai ce cauţi şi o verificare rapidă a unui site patronat de NASA eliminase posibilitatea. Luna, aflase el, nu ar fi putut fi vinovată de lumini. Era, de fapt, lună nouă, când astrul era ascuns de umbra pământului, aşa că avea o vagă bănuială ascunsă că luminile misterioase aveau loc doar în această fază deosebită. Era de înţeles: fără lumina lunii, chiar şi cele mai slabe urme ale altei lumini ar deveni cu mult mai clare, mai ales când se reflectau în picăturile de apă din ceaţă.

Dar în timp ce stătea în aerul răcoros încercând să ajungă la un răspuns, nu se putea gândi decât la Lexie. I se părea imposibil de crezut că o cunoscuse doar în urmă cu două zile. Era de neînţeles. Einstein postulase că timpul era relativ, aşa că socotea că putea găsi o explicaţie. „Ce zicea vechea maximă despre relativitate?“ Un minut în compania unei femei frumoase va trece într-o clipă, în timp ce un minut cu mâna aşezată pe un arzător fierbinte îţi va părea o eternitate? „Da, se gândi el, cam aşa era. Sau pe-aproape, oricum.“

Din nou regretă felul în care se purtase pe verandă, dorindu-şi pentru a o suta oară să-i fi înţeles aluzia când se gândise să o sărute. Lexie îi arătase care sunt sentimentele ei cât se poate de clar, iar el le ignorase. Vechiul Jeremy ar fi uitat deja toate astea, lăsând toată treaba deoparte ca pe o problemă lipsită de importanţă. Dintr-un motiv oarecare, de data aceasta, nu era la fel de simplu.

Cu toate că avusese multe întâlniri şi nu devenise tocmai un pustnic după ce Maria îl părăsise, rareori i se întâmplase să-şi petreacă toată ziua stând de vorbă cu cineva. De obicei, ca să scape de inhibiţii înainte de partea cea mai interesantă, nu era nevoie decât de o cină sau de câteva pahare şi de o conversaţie cu mult flirt. O parte din el îşi dădea seama că era timpul să se maturizeze când venea vorba de întâlniri, poate chiar să încerce să-şi întemeieze un cămin şi să trăiască genul de viaţă pe care îl aveau fraţii săi. Aceştia l-ar fi aprobat imediat şi, la fel, şi soţiile lor. Toţi împărtăşeau părerea, larg răspândită, că el ar trebui să ajungă să cunoască femeile înainte de a încerca să se culce cu ele şi cineva mersese până acolo încât îi stabilise o întâlnire cu o vecină divorţată care credea acelaşi lucru. Bineînţeles, vecina refuzase a doua întâlnire, în mare parte din cauza avansurilor pe care i le făcuse la prima. În ultimii ani, i se păruse mult mai simplu să nu ajungă să cunoască femeile prea bine şi să le menţină pe tărâmul străinilor perpetui, unde mai puteau proiecta speranţe şi mai puteau avea aşteptări în ceea ce-l privea.

Şi asta era problema. Nu exista nici speranţă şi nici potenţial. Cel puţin, nu pentru genul de viaţă în care fraţii săi şi cumnatele sale credeau, sau chiar, bănuia el, pentru felul de viaţă pe care şi-l dorea Lexie. Divorţul de Maria dovedise acest lucru. Lexie era o fată de provincie, cu vise de provincie şi pentru asta nu era îndeajuns să fie loial şi responsabil şi să aibă lucruri în comun. Majoritatea femeilor doreau altceva, un stil de viaţă pe care el nu îl putea oferi. Nu pentru că nu dorea, nu pentru că era subjugat de viaţa de celibatar, ci pentru că era imposibil. Ştiinţa putea răspunde multor întrebări, ştiinţa putea rezolva multe probleme, dar nu putea schimba realitatea lui. Şi realitatea era că Maria îl părăsise pentru că el nu fusese, şi nici măcar nu putea fi, genul de soţ pe care ea şi-l dorise.

Bineînţeles că adevărul acela dureros nu-l recunoscuse în faţa nimănui. Nici în faţa fraţilor săi, nici în faţa părinţilor, nici în faţa lui Lexie. Şi de obicei, chiar şi în momentele de linişte, nici măcar faţă de sine însuşi.

Deşi biblioteca era deschisă în momentul când ajunse acolo, Lexie nu venise încă şi, când împinse uşa biroului găsind încăperea goală, se simţi foarte dezamăgit. Totuşi, ea fusese mai devreme acolo: camera cărţilor rare fusese lăsată descuiată şi, când aprinse lumina, zări un bilet pe masa de scris împreună cu hărţile topografice de care amintise. Dură doar de o clipă să citească biletul:

Sunt ocupată cu nişte probleme personale. Ai mână liberă să foloseşti aparatul video.

Lexie

Nu pomenea nimic de ziua de ieri sau de noaptea trecută, nu pomenea nimic despre dorinţa de a-l întâlni din nou. Nu erau nici măcar câteva cuvinte deasupra semnăturii. Nu era tocmai rece, în stilul biletelor, dar nici nu-l făcea să se simtă alinat.

Pe de altă parte, probabil că îl studia prea mult. E posibil ca ea să se fi grăbit dimineaţă sau poate că nu scrisese mai mult pentru că intenţiona să revină curând. Amintise că era vorba de probleme personale şi, pentru femei, asta putea însemna orice, de la o programare la doctor până la cumpărături pentru ziua de naştere a unui prietene. Era greu de spus.

Aparatele de înregistrare nu recepţionaseră sunete neobişnuite şi nici detectorul cu microunde sau cel electromagnetic nu înregistraseră nici cele mai slabe variaţii de energie. Benzile video totuşi prinseseră tot ceea ce văzuse cu o noapte mai înainte, aşa că urmări imaginile de nenumărate ori din toate unghiurile. Camerele cu capacitate specială de filtrare a luminii arătau ceaţa extrem de strălucitoare. Deşi benzile ar fi putut fi suficient de bune să scoată din ele un mic cadru care să-i însoţească editorialul, erau departe de standardele de calitate ale televiziunii. Când le priveai, îţi lăsau impresia unui filmuleţ făcut la domiciliu, care îl duse cu gândul la benzile ieftine oferite ca probă în alte cazuri de fenomene supranaturale. Îşi notă să achiziţioneze o cameră veritabilă, indiferent cât de multă ţelină va trebui să mănânce redactorul său şef pentru asta.

Dar chiar dacă benzile nu erau de calitate, cum sperase, observând modul în care luminile se schimbaseră în timpul celor douăzeci şi două de secunde cât fuseseră vizibile, se asigură din nou că, într-adevăr, găsise răspunsul. Scoase benzile repede, studie hărţile topografice şi calculă distanţa de la dealul Riker la râu. Compară fotografiile făcute mai înainte în cimitir cu fotografiile cimitirului pe care le găsise în cărţile despre istoria oraşului şi ajunse la ceea ce bănuia a fi o apreciere cât se poate de corectă în privinţa vitezei cu care cimitirul se scufunda. Cu toate că nu reuşise să mai găsească şi alte informaţii despre legenda lui Hettie Doubilet – documentele din perioada aceea nu aruncau nicio lumină asupra subiectului – dădu un telefon la Departamentul de Stat pentru Apă care se ocupa de rezerva subterană din acea parte a statului şi altul la Departamentul Minelor care avea informaţii despre carierele care fuseseră săpate pe la începutul secolului. După aceea, tastă câteva cuvinte într-un motor de căutare pe internet ca să găsească orarele trenurilor de care avea nevoie şi, în sfârşit, după ce aşteptă zece minute, vorbi cu un domn Larsen de la fabrica de hârtie care era dornic să-l ajute cât îi stătea în putinţă.

Şi cu asta, toate elementele se adunaseră într-o asemenea manieră, încât putea să demonstreze sursa luminilor.

Adevărul fusese în faţa tuturor tot timpul. Ca în majoritatea misterelor, soluţia fusese simplă, fapt care îl făcu să se întrebe de ce nu o găsise nimeni înaintea lui. În afară de cazul când, bineînţeles, cineva îşi dăduse seama, ceea ce deschidea uşa spre o altă latură a poveştii.

Nate, fără îndoială, ar fi fost emoţionat, dar în ciuda succesului de dimineaţă, Jeremy nu prea avea sentimentul unei realizări. În schimb, se gândea doar la faptul că Lexie nu era prin preajmă fie să-l felicite, fie să-l necăjească. În mod sincer, nu-i păsa cum avea să reacţioneze, atâta vreme cât era acolo să reacţioneze, aşa că se ridică de pe scaun să-i mai verifice o dată biroul.

În mare parte, biroul arăta la fel cum arătase cu o zi mai înainte. Pe masa de scris, stăteau încă grămezi de documente, cărţile erau întinse la întâmplare, iar pe ecranul computerului apăreau şi dispăreau desene colorate. Robotul telefonic, cu mesajele semnalate de o lumină, se afla lângă o plantă mică sădită într-un ghiveci.

Cu toate acestea, Jeremy nu putea scăpa de senzaţia că fără Lexie, încăperea putea foarte bine să fi fost complet goală.